1. Atunci cand vorbim despre armele nucleare trebuie sa avem in vedere faptul ca ele se compun, pe de o parte, din incarcatura exploziva propriu-zisa si, pe de alta parte, din vectorul care o transporta la tinta. Acesti doi factori, impreuna cu evolutia situatiei internationale sunt raspunzatori de dezvoltarea acestui tip de armament si a gandirii militare in privinta utilizarii sale.
2. Asa stand lucrurile, primul element cu care incepe istoria acestui tip special de arma este legat de vectorul sau, avionul, si teoria bombardamentului strategic ca una din cele doua modalitati de evitare a impasului creat in primul razboi mondial (cealalta fiind reprezentata de teoria blitzkrieg-ului). Astfel, in perioada interbelica, italianul Duhet si englezul Fuller au pus la punct teoria bombardamentului strategic, ca mijlocul major de a scoate din joc un inamic lovindu-i centrele industriale si aglomerarile urbane (de fapt, o recunoastere a faptului ca, datorita industrializarii sale, razboiul ajunsese deja o confruntare nu numai intre armatele a doi sau mai multi beligeranti, ci intre societatile lor in ansamblul lor).
3. Cea de-a doua componenta – incarcatura atomica propriu-zisa – a aparut mai tarziu, respectiv ca urmare a materializarii proiectului Manhattan in vara anului 1945, fiind utilizata efectiv in razboi prin cele doua lansari efectuate asupra oraselor japoneze Hiroshima (6 august 1945) si Nagasaki (9 august 1945). Ratiunile initierii proiectului amintit rezida, pe de o parte, in dorinta aliatilor de a intra in posesia acestei super-arme inaintea germanilor, iar, pe de alta, in dorinta generala a omului de a intra in posesia armei supreme (Kissinger spunea ca, dandu-i arma atomica, zeii l-au pedepsit pe om indeplinindu-i prea deplin dorintele ?!). In ce priveste ratiunile care au stat la baza utilizarii ei efective, printre acestea se numara:
* dorinta de a testa pe viu efectele armei respective;
* dorinta SUA de a evita pierderile umane presupuse inevitabil de o debarcare pe insulele japoneze;
* dorinta SUA de a demonstra intregii lumi puterea uriasa a armelor in posesia carora intrase, ca baza a suprematiei lor politico-militare postbelice.
4. Anii dintre 1945 si 1949 au fost marcati, in plan practic, de utilizarea monopolului american in domeniu in politica internationala, iar in plan teoretic, de cautari privind intelegerea intregii potentialitati a noii descoperiri. In acest din urma domeniu acum au aparut germenii conceptiilor ulterioare de utilizare a armei atomice si, ulterior, nucleare. O data cu testarea primei bombe atomice sovietice (1949), datele problemei se schimba fundamental (sovieticii adoptand o atitudine duplicitara, in sensul ca, daca in vorbe cautau sa diminueze importanta practica a noii arme, in practica i-au descoperit si utilizat in intregime valentele).
5. Raspunsul american nu s-a lasat asteptat. In loc sa inghete propriul lor program atomic, americanii au ridicat miza, pe de o parte, prin punerea la punct a bombei cu hidrogen (arma nucleara), iar, pe de alta, prin diversificarea arsenalului ca urmare a punerii la punct a armelor nucleare tactice (respectiv capabile a fi utilizate pe campul de batalie). Documentul fundamental, insa, in aceasta privinta l-a reprezentat NSC 68/1950. El reprezinta un efort de corelare a obiectivelor politice ale SUA cu realitatile militare (existenta armei atomice) si cele politice internationale (confruntarea cu URSS). Rezultatul l-a constituit punerea bazelor cursei postbelice a inarmarilor nucleare dintre cele doua superputeri. Ele au fost confirmate – in opinia autorilor – de razboiul din Corea. (In acelasi timp, in Europa se constituie NATO). In ambele cazuri, respectiv atat in cel al Statelor Unite, cat si al Europei occidentale, armele nucleare au avut de indeplinit un dublu rol, pe de o parte, de descurajare, pe de alta, de substitut mai economicos al unui efort conventional altfel deosebit de costisitor.
6. In general, prin descurajare nucleara se intelege tentativa de a determina adversarul sa nu lanseze un atac impotriva ta, de teama reactiei tale devastatoare la adresa lui in cazul in care ar face-o. Kissinger spunea ca, pentru ca descurajarea sa functioneze este nevoie de o relatie de tip produs (respectiv, daca oricare din factori este egal cu zero, intregul produs este egal cu zero) intre capacitatea nucleara, hotararea de a o utiliza, precum si comunicarea existentei acestor doua elemente adversarului potential.
7. Prima forma inchegata de manifestare a descurajarii nucleare a constituit-o doctrina ripostei masive (massive retaliation), asa cum a fost aceasta formulata in documentul NSC 162/2 Basic National Security Policy. Conform acesteia, Statele Unite urmau sa raspunda printr-un atac nuclear masiv oricarei agresiuni initiate de Uniunea Sovietica si/sau aliatii ei. Prin ea, SUA erau dispuse sa lase initiativa adversarilor, dar nu mai erau dispuse sa le permita totodata si sa stabileasca tot ei regulile confruntarii odata initiate. Elementele care au stat la baza aparitie acestei doctrine au fost:
* multiplicarea optiunilor nucleare, ca urmare a punerii la punct a inventarului de arme nucleare tactice;
* posibilitatea efectuarii de economii masive in zona armamentelor si fortelor conventionale; si
* aderarea Marii Britanii la noua doctrina.
8. Nu mult dupa intrarea in vigoare, in Statele Unite s-a declansat o dezbatere viguroasa asupra ei, cu acuzatia fundamentala a lipsei de credibilitate (era greu de crezut ca SUA vor recurge la utilizarea masiva a arsenalului lor nuclear in cazul unei provocari relativ minore). Adevaratele ratiuni care au dus la initierea dezbaterii au fost insa urmatoarele:
* lupta bugetara iscata intre serviciile fortelor armate americane;
* constientizarea efectelor distrugatoare ale caderilor de cenusa radioactiva dupa efectuarea unui atac;
* perceptia impasului/blocajului nuclear rezultat din echilibrul pe cale de a fi realizat de URSS;
* deplasarea de accent de pe utilizare pe descurajare in general.
9. Rezultatul dezbaterii a constat in abandonarea doctrinei ripostei masive si adoptarea celei a razboiului limitat. Principalii sai exponenti au fost englezul Liddle Hart si americanii Robert Osgood, Henry Kissinger si William Kaufmann. Scopul lor principal l-a constituit recuperarea razboiului ca instrument al politicii, pornind de la premisa ca, din cauza armelor nucleare – a caror singura utilizare consta in a … nu le utiliza ?! – razboiul fusese scos din arsenalul instrumental al politicii ?! Pentru aceasta, teoreticienii respectivi sustineau necesitatea limitarii atat a obiectivelor urmarite intr-un razboi, cat si a mijloacelor implicate.
10. Curand, insa, peisajul nuclear s-a complicat foarte mult, facand necesara distinctia intre descurajarea prin negare si cea prin pedeapsa (Glenn Snyder). Mai mult, arsenalul nuclear tactic s-a diversificat, fara ca acest lucru sa se fi concretizat si in punerea la punct a unei doctrine privind utilizarea acestei categorii de armament. Efectele acestor schimbari au constat in deplasarea accentului de pe strategia contra-orase, pe strategia contra-forte (pe considerentul ca daca ambii adversari au sageti otravite, principala misiune nu este de a elimina adversarul – deoarece in cursul acestui proces te poate atinge si el – ci de a-i face inutilizabile sagetile ?!).
11. O asemenea strategie, insa, a pus in lumina imperativul asigurarii, pe de o parte, a invulnerabilitatii fortelor proprii, iar, pe de alta, a capacitatii acestora de a patrunde prin apararea inamica si a anihila armele lui. Pe acest fundal are loc atat protejarea propriilor forte aeriene prin mentinerea lor in stare de alerta ridicata, cat si instalarea ulterioara a armelor nucleare pe submarine greu detectabile, in paralel cu protejarea lor terestra prin plasarea in silozuri. Aparitia primului sputnik (4 octombrie 1957) a reprezentat un adevarat soc pentru americani si o revolutionalizare a intregului domeniu: pentru prima oara, ambii adversari devin reciproc vulnerabili. Consecinta a constituit-o, in anii ’60, dublarea strategiei contra-forte cu strategia distrugerii asigurate (care prevedea executarea ripostei asupra oraselor adversarului, in fapt, o revenire la strategia contra-orase), pentru ca, spre inceputul anilor ’70, sa se ajunga la un echilibru dat de obtinerea distrugerii reciproc asigurate (mutual assured destruction).
12. Intre timp, pe de o parte, clubul nuclear s-a largit (Marea Britanie si Franta devin puteri nucleare in anii ’50, iar China in anii ’60), ceea ce a impus adoptarea Tratatului de Neproliferare Nucleara, iar, pe de alta, cele doua superputeri initiaza un proces de control al armamentelor si dezarmare nucleara aflat si in prezent in curs de desfasurare.
13. La inceputul anilor ’80 (23 martie 1983), Statele Unite isi fac cunoscuta optiunea de a-si asigura un sistem defensiv antiracheta in spatiu (“razboiul stelelor”), care promitea desprinderea din distrugerea reciproc asigurata, pas care a jucat un rol hotarator in intensificarea la maximum a cursei inarmarilor concretizate in final in infrangerea URSS in razboiul rece. Paralel, are loc, pe de o parte, un proces de inlocuire a armelor nucleare cu arme conventionale (ca urmare a revolutiei petrecute in domeniul performantelor acestui tip de armament), iar, pe de alta, atat un proces de eliminare treptata a armelor nucleare cu raza scurta de actiune, cat si cresterea razei de actiune a celor tactice.
14. Asistam astfel daca nu la o denuclearizare totala, la o retransare masiva a armelor nucleare (care raman ultimii gardieni ai securitatii fizice a statelor posesoare) in favoarea unei reveniri spectaculoase a armelor conventionale, concretizata, pe de o parte, in recuperarea razboiului ca instrument al politicii (vezi multiplicarea conflictelor in epoca post razboi rece), iar, pe de alta, in pericolul dezintegrarii regimului de neproliferare (vezi traficul crescand cu materiale nucleare si specialisti), acestuia adaugandu-i-se si cel al unui conflict civil in mediul nuclear suprasaturat al fostului spatiu sovietic, indeosebi rusesc.
Blog by Bogdan Mandru 