Stiinte Politice | TIPOLOGIA PARTIDELOR POLITICE

1. Tipologia clasică: partide de cadre-partide de masă

 

Cea mai cunoscută tipologie a partidelor politice a fost realizată de de Maurice Duverger în 1951 în Les partis politiques. In principal, acesta deosebeşte două categorii de partide: partide de masă şi partide de cadre.

 

  1. Partidele de cadre se referă la acel tip de partid care este alcătuit din membri aderenţi, care sunt notabili. Caracteristica de bază a acestui tip de partide este aceea a calităţii. Partidele de cadre nu caută membri aderenţi, ceea ce nu înseamnă că ar refuza adeziunea unei persoane la programul şi doctrina partidului. Ca partid de notabili, partidul de cadre este reprezentat până în anii ’60 de notabili din provincie şi din oraşe: medici, farmacişti, notari şi primarul. Aceştia sunt notabilii tradiţionali din zona rurală. Astăzi, spun Debbasch şi Pontier, termenul de “notabili” pare să-şi piardă din semnificaţia lui originară, evoluţia societăţii aducând în planul militantismului politic o categorie mai largă în care pot intra: bancherii, funcţionarii de diferite tipuri, firme private, societăţi pe acţiuni, etc.

 

Mai precis, categoria de notabili tinde să devină astăzi o categorie a liderilor de opinie din diferite circumscripţii electorale. Partidele de cadre au încercat să atragă o categorie aparte de lideri, care, deşi nu fac parte din categoria de notabili, au o influenţă aparte la nivelul opiniei publice: artişti, scriitori, sportivi.

Dar, atragerea acestei categorii de notabili nu este doar grija partidelor de cadre astăzi. Partidele de masă sunt la fel de interesate în atragerea personalităţilor din diferite domenii în rândul liderilor lor. (13)

 

A doua caracteristică a partidelor de cadre este aceea că au o structură laxă, şi o autonomie mare la nivelul comitetelor şi filialelor locale. Contactele personale primează în organizarea acestui tip de partide. De aici rezultă disciplina laxă, partidul nedispunând de mijloace de presiune asupra membrilor săi.

 

A treia caracteristică este o mare autonomie a comitetelor locale. Comitetul local există prin şi pentru parlamentarul ales, membrii acestui comitet fiind doar intermediari între notabilul local şi alegători.

 

Partidele de cadre sunt întemeiate pe logica grupării notabilităţilor dintr-o unitate administrativã în scopul pregătirii alegerilor, conducerea campaniei electorale şi menţinerea contactului cu candidaţii partidului. Membrii partidelor de cadre sunt persoane influente, cu prestigiu, are pot asigura “spatele candidatului” propus. Acesta este ceea ce astăzi ar putea fi denumit “purtătorii secunzi de imagine pentru un candidat la voturile electoratului. Al treilea nivel de organizare şi funcţionare a partidelor de care în competiţia electoralã este acela al experţilor ce se ocupã de organizarea şi gestionarea campaniei electorale.

 

  1. Partidele de masă

O primă caracteristică a partidelor de masă este aceea a obiectivului organizaţional: recrutarea a cât mai mulţi aderenţi. Istoric vorbind, partidele de masă au apărut din sindicate, cazul cel mai clar fiind cel al Partidului Laburist. Instituţia sufragiului masculin, apoi cea a sufragiului universal a făcut posibilă apariţia acestui tip de partide, care se opun partidelor tradiţionale ce se prezentau ca partide de cadre.

Apărute întâi ca partide socialiste, partidele de masă vor avea un mare număr de militanţi şi de aderenţi, spre deosebire de partidele de cadre care au simpatizanţi.

La nivel financiar, partidele de masă se deosebesc de cele de cadre prin apariţia cotizaţiei lunare sau anuale pe care membrii de partid trebuie să o plătească.

Partidele de masă se caracterizează prin ierarhia strictă a organizaţiilor locale faţă de filiala centrală.

b. A doua caracteristică este cea a structurii de tip piramidal. Congresul este organul care defineşte orientarea partidului pe termen scurt, mediu şi lung. Congresul alege un Comitet Director sau un Comitet Executiv, care se ocupă de activitatea partidului. La rândul său, Comitetul ales deleagă responsabilităţile pentru activitatea de conducere cotidiană unui Birou permanent sau unei Comisii administrative, a cărei componenţă este diferită de la un partid la altul.

Cel mai bun exemplu de partid de masă sunt partidele socialiste şi cele comuniste, care s-a construit pe principiul organizatoric al “centralismului democratic”.

 

Concluzii

a. Distincţia partide de cadre-partide de masã se întemeiază pe o diferenţã în structura social şi politicã de organizare. Partidele de masã ca partide care sunt rezultatul lărgirii dreptului de vot au apărut, de regulã, ca partide politice ale clasei muncitoare în secolul al XIX-lea. Având în vedere suportul financiar la partidelor de masã apărute în aceste condiţii, plata unei cotizaţii devenea regulã a apartenenţei la partid. Partidele de mase şi partidele de cadre pot intra pe clivajul de clasã socialã ale cărei interese le reprezentau fiecare.

b. Distincţia partide de mase-partide de cadre corespunde, în mare, clivajului social-politic stânga-dreapta în societăţile occidentale.

c. Partidele de cadre corespund organizării şi administrării de tip caucus, pe când partidele de mase corespund organizării şi funcţionării de tipul organizaţiei locale, caracterizate prin centralizare şi funcţionare continuã.

 

2. Alte tipuri de partide politice. Distincţii accesorii

 

1. “Partide suple – partide rigide” este o distincţie care se referă în concepţia lui Duverger la partide ce se definesc pe tipologia de bază amintită mai sus. Partidele suple sunt asociate partidelor de cadre, partidele rigide fiind asociate partidelor de masă. Rigiditatea sau supleţea partidului se referă la tipul de structură organizatorică şi la mecanismele de luarea deciziei pe care acestea îl practică.

2. Partide cu ideologie globală şi partide specializate

Distincţia se referă la domeniul de preocupări al partidului şi la tipul de electorat căruia i se adresează. Partidul este “global” pentru că el se referă la totalitatea vieţii politice, economice, sociale a ţării şi a indivizilor. Partidele specializate se referă la categoriile de probleme şi la segmentul de alegători-ţintă căruia i se adresează.

 

3. Partide din ţările dezvoltate, partide din ţările în curs de dezvoltare

Primele se caracterizează prin faptul că îşi definesc activitatea pe principii şi în cadru legislativ care le separă de stat şi de clientelizarea necesară faţă de şeful statului, de exemplu. Partidele din ţările în curs de dezvoltare sunt adesea instrumente ale statului, ele fiind la dispoziţia şefilor de stat.

 

4. Partide intraparlamentare şi partide extraparlamentare

Partidele intraparlamentare sunt construite de către un grup de iniţiativă din cadrul Parlamentului, care ia decizia înfiinţării unui partid cu reprezentanţă şi instituţionalizare teritorială. Partidele extraparlamentare se construiesc în afara instituţiei Parlamentului şi au ca obiectiv fundamental cucerirea puterii politice sau, cel puţin, participarea la influenţarea deciziei politice prin reprezentare parlamentară.

 

 

  1. PP. Negulescu: partide regionale-partide confesionale-partide de clasã

 

P.P. Negulescu propune o tipologie a partidelor politice în 1926 care distinge între partide politice confesionale, partid politice regionale şi partide politice de clasã, într-o perspectivã în care încearcă sã redefineascã acest din urmã tip de partide prin apelul la criteriile funcţionalităţii. Sã-l urmărim!

1. Partidele politice confesionale sunt unităţi organizatorice al căror scop este promovarea intereselor unei populaţii care se autodefineşte prin participarea la un sistem de norme şi valori de tip religios. Acest tip de partid politic este instrumentul prin care confesiunile religioase încearcă sã se implice în decizia politică şi sã o influenţeze în propriile interese. Exemplul relevant pentru implicarea confesiunilor religioase în politicã îl reprezintă secolul al XVI-lea, când, continuã Negulescu, protestanţii se constituiseră în Franţa într-o adevăratã republicã federativã, împărţită în provincii, cu şefi militari care percepeau impozite şi întreţineau armate. Catolicii, alcătuiseră Liga Sfântã, care dispunea şi ea de o armatã şi trata în nume propriu cu regele Spaniei, asumându-şi astfel prerogative de organizare, funcţionalitate şi reprezentativitatea de tip statal.

Pentru cazul României Mari Negulescu foloseşte exemplul Partidului Naţional român din Transilvania, ce încerca sã se sprijine pe Biserica Unitã. Belgia avea şi Partidul Catolic, ce susţinea intervenţia papalităţi ca instituţie religioasã suveranã în probleme interne ale statului belgian. Constituit o datã cu Partidul Liberal, după 1830, când ca stat independent Belgia îşi adoptase o Constituţie democraticã după normele cele mai înaintate ale vremii, Partidul Catolic din Belgia tindea sã fie socotit de către celelalte partide politice drept un partid politic reacţionar.

2. Partidele regionale

Partidele regionale sunt considerate în tipologia lui Negulescu drept partide politice, care, ca şi partidele confesionale de tip catolic sau protestant, tind sã îşi asume scopuri ce pot intra în conflict cu interesele şi scopurile de guvernare ale statului. Ele reprezintă literele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor pãrţi ale unui teritoriu naţional ce nu a ajuns în faza unificării. Partidele politice regionale tindã sã opună interesele locale intereselor generale ale statului ca întreg sau al naţiunii.

Partidele politice regionale au apărut în istorie cel mai clar după secolul al XVIII-lea în SUA: Partidul Federalist care susţinea organizarea Uniunii eieºit din Congresul părinţilor fondatori de la Phipadelphia din 1787-1788 în federaţie cu puteri independente şi superioare statelor care intrau în Uniune; Partidul antifederaliştilor, devenit apoi Partidul Republican.

Pentru cazul Românesc la car face referire Negulescu este semnificativ Partidul Naţional Maghiar, care cerea “autonomia naţionalã” a ungurilor din Transilvania, consecinţele ce decurg dintr-o astfel de cerere fiind unele de tip separatist, cu atât mai mult cu cât partidul cerea înlocuirea armatei cu miliţii naţionale cu comandã şi limbã de comandã maghiare, instruirea recruţilor fiind pe timp de trei luni, cu posibilitatea de păstrare a armelor, după cum reieşea din programul Partidului Naţional Maghiar. Negulescu criticã un astfel de program de partid ca opunându-se interesului general reprezentat de statul naţional unitar român recunoscut prin Tratatul de la St.Germain la nivel internaţional. Pentru Negulescu Partidul Naţional român din Transilvania, alături de Partidul Irlandez, pot sta drept exemple de partide regionale cu intenţia de restructurare a unităţilor administrativ teritoriale în sens . PNR cere în 1881 autonomia Tansilvaniei, având ca argument autonomizarea unei provincii cu o populaţie majoritar româneascã. Aceeaşi situaţie este reprezentatã de Partidul Irlandez, care cerea autonomia provinciei locuite în majoritate de popoul pe care îl reprezenta, cazul Trasilvaniei fiind al unui partid regional împotriva intereselor generale, deoarece maghiari nu reprezentau o majoritate în Trnsilvania, ei nefiind nici compact dispersaţi pe teritoriul acesteia.

 

3. Partidele naţionale au apărut în secolul al XIX-lea, o datã cu afirmarea vieţii politice pe principiul naţioalitãţilor. Aceste partide naţionale se defineau prin angajamentul programatic de construcţie de stat naţional unitar în teritorii care e aflau fie sub dominaţie străina, fie sub dominaţie străina şi fărâmiţate. Partid naţionale “pur” nu au apărut decât acolo unde exista suprastructura imperialã. Exemplu sunt partide naţionale ale naţionalităţilor din Imperiul Austro-Ungar: partidul ceh, român, polon, italian, croat. Un alt exemplu de astfel de partide sunt cele care îşi atribuie titulatura de naţional pe lângă o alta, care face trimitere la o doctrinã politicã sau la un alt determinat. Partidele liberale sunt exemple de astfel de partide naţionale, pentru cazul românesc politica partidului liberal ajuns la putere după 1876 fiind una de protecţie neoliberalã a economiei şi a industriei româneşti.

Unele partide naţionale cereau independenţa, altele autonomia, o altã categorie cerând unirea sau reîntregirea statului naţional cu teritorii aflate sub o administraţie străina.

4. Partidele de clasã sunt şi ele partide politice care urmăresc, de multe ori, scopuri incompatibile cu interesele generale sau ale statului naţional unitar.

Din aceastã categorie fac parte partidele socialiste care reprezintă clasa muncitoare, ce o definesc drept o clasã socialã nu doar diferitã de clasa burghezã, ci şi opusã acesteia.

Partidele agrariene sunt un alt exemplu de partide de clasã, definind baza lor socialã în aceeaşi termeni de conflict ireductibil cu celelalte clase sociale.

Partidele ţărăneşti se definesc prin construcţii ideologice care proiectează clasa ţărăneasca nu doar în afara structurii obişnuite a societăţii. Ea este definitã ca o clasã nu numai parte de celelalte clase sociale, ci şi cu interese ireductibile la interesele celorlalte clase şi ale proprietarilor de pământ deopotrivă.

Principiul de construcţie ale acestor partide politice care ar fi definite astăzi drept partide antisistem este acela al exploatării antagonismelor de clasã, zice Negulescu, sau a antagonismelor pe care ele le presupun cã existã între diferite clase social-profesionale.

Pe de altã parte, organizarea, structura şi funcţionalitatea acestui tip de partid duc în mod necesar la internaţionalism.

În al treilea rând ca partide ale luptei de clasã, ele tind sã devină partide ale schimbării radicale la nivelul societăţii.

 

4. Partide de opinie-partide ideologice

 

Criticile adresate tipologiei clasice oferite de M. Duverger sunt de două tipuri.

Primul tip de critică se referă la faptul că partidele de cadre sunt pe cale de dispariţie, în SUA şi în Marea Britanie procesul fiind evident. Realitatea nu a validat deci tipologia lui Duverger.

A doua critică trimite la partidele creştin-democrate şi partidele agrariene. Partidele democrate-creştine sunt apărute din opoziţia dintre stat şi biserică. Ele sunt partide interclasiale, adeziunea la partid fiind întemeiată pe sentimentul apartenenţei la comunitatea religioasă, cum este cazul Germaniei, unde clivajele religioase sunt o hartă electorală bună pentru reprezentarea susţinerilor social-democraţilor şi creştin-democraţilor.

Partidele democrat-creştine sunt orizontale la nivel ideologic, în sensul că ele au o aripă de stânga şi o aripă de dreapta.

De cealaltă parte, partidele agrariene sunt partide de clasă care nu par nici ele să ţină cont de tipologia lui Duverger. In ţările scandinave, în cantoanele elveţiene şi în Olanda, ele reprezintă comunităţi social-profesionale distincte. Acestea ţin mai degrabă de termenul lui Marx de “partid de clasă” pentru partidul de tip comunist.

 

 

1. In Tratatul de ştiinţă politică, Burdeau propune distincţia dintre partide de opinie şi partide ideologice.

 

A. Partidul de opinie. Caracteristici

  1. Grupează persoane ce aparţin la categorii sociale diferite, fără a încerca să fie expresia unei clase sociale. Ele nu au ca bază de aderare deci originea socială a indivizilor;

b. acceptă structura socială existentă, fără a urmări schimbarea acesteia.

c. se naşte pentru a reprezenta opinii deja existente

d. personalităţile joacă un rol foarte important, determinând doctrina partidelor prin atitudinea lor, ceea ce duce la o linie politică fluctuantă în obiectivele partidului.

 

B. Partidul ideologic. Caracteristici

a. Doctrina şi ideologia de partid este liantul care creează solidaritatea aderenţilor.

b. este un partid exclusivist

c. este un partid autoritarist, netolerând alte ideologii politice sau alte partide.

d. Atunci când ajunge la putere el tinde să controleze toate mecanismele statului, propunându-se ca reprezentant al naţiuni.

 

5. Partide de militanţi şi partide de alegători

 

Otto Kirchheimer ne propune în studiul “The Transformation of Western European Party systems” publicat în culegerea de texte editată de La Palombara şi Weiner (1966) termenul de “catch-all party”, dar pare să prefere formula de “partide de asemănare”. (14) Apariţia acestui tip de partid spune autorul, ţine de procesul de dezideologizare şi depolitizare, care implică trecerea de la participarea într-o structură politică cu finalităţi foarte clare la adeziunea electorală pentru variate motive şi suficiente, dar în orice caz, necesare. Sursa acestui tip de partid este imitaţia celorlalte partide e tip socialist.

Acest tip de partide apare, în special, după cel de-al doilea război mondial, când partidele burgheze conştientizează faptul că în calitate de partide de reprezentare individuală prind din ce în ce mai mult teren în câmpul electoral. Soluţia adoptată de acest tip de partide a fost aceea de a împrumuta caracteristici organizatoric-funcţionale de la partidele de masă. Pe de altă parte, partidele de masă (ale integrării de clasă) se transformă şi ele în partide populare de tipul catch-al. Ideologic vorbind, partidele politice tradiţionale de dinainte de al doilea război mondial ajung în situaţie de a pierde electorat prin dispariţia problemelor pe care acestea le reprezentau în societate.

Ideologia pe care se construiesc acest tip de partide politice este una de maximă generalitate în amplul electoral. Partidele socialiste (laburismul britanic, social-democraţii francezi), partidele liberale sau partidele conservatoare partidele sau uniunile de partide construite pe principii confesionale, tind să maximizeze impactul lor social prin atragerea de electorat care nu intră în conflict cu propriile lor principii ideologice.

 

Jean Charlot a preluat (15) distincţia lui Kirchhemeier şi Duverger. Este vorba despre distincţia partide de cadre-partide de masă, la care adaugă partidele de militanţi. Aceste partide sunt unite prin ideologie şi participarea internă a tuturor şi într-o acţiune permanentă. Aceste tip de partide corespunde categoriei partide de masă la Duverger. El nu le califică drept partide de masă, adăugând o a treia categorie – partidele de alegători, acesta fiind contribuţia ce mai originală a lui J.Charlot.

a. recuză dogmatismul ideologic, propunând <un fond comun de valori> (statul, naţiunea independentă, pentru fenomenul gallismului).

b. spre deosebire de partidul de militanţi partidele de alegători nu discută problema schimbărilor de sistem

c. spre deosebire de partidele de notabili, partidele de alegători admit democraţia de masă, având un caracter popular, el mergând pe ideea “kermezelor populare”.

 

6. Paradigma lui Rokkan: partide din clivaje sociale

 

Tipologia pe care o propune Rokkan (16) pleacă de la existenţa mai multor tipuri de clivaje sociale. Ne aflăm în situaţia unei paradigme istorico-funcţionaliste, după cum afirmă Seiler în lucrarea Partide politice europene.

 

Există trei tipuri de revoluţii care au dus la trei tipuri de clivaje: revoluţia naţională, revoluţia industrială şi revoluţia internaţională.

Sistemul politic a fost afectat în trei rânduri la nivelul axei funcţionale şi la nivelul axei sale teritorial-culturale.

Revoluţia naţională a dat naştere la două clivaje pe axele menţionate mai sus: clivajul biserică/stat; clivajul centru/periferie. Revoluţia industrială a generat clivajul proprietari/muncitori şi la nivel teritorial clivajul sectorul primar/sectorul secundar.

Revoluţia internaţională nu a generat clivaje la nivel funcţional. Efectul ei la nivelul partidelor politice a fost acela că a generat divizarea partidelor de stînga în partide socialiste şi partide comuniste. Astfel, se obţin în tipologia lui Rokkan patru categorii de partide politice.

 

1. Clivajul stat/biserică generează partide clericale şi partide anticlericale. Primele sunt favorabile menţinerii rolului tradiţional al bisericii în stat, celelalte cerând separarea totală a bisericii faţă de stat.

2. Clivajul centru/periferie a dat partidele centralizatoare în ceea ce priveşte autoritatea statului şi partide descentraliste, uneori chiar autonomiste.

3. Clivajul rural-urban a dat naştere la partide politice rurale şi partide politice orăşeneşti.

Lipset şi Rokkan încearcă în Cleavage Structures and Party Systems sã analizeze procesul de transferare a unor conflicte de tip social la nivelul unui sistem de partid care le preia şi oferă cadrul de competiţie a acestora. Partidele politice sunt socotite de autori din aceastã perspectivã mai ales prin intermediul funcţie instrumentale, a celei de reprezentare şi a celei de exprimare a intereselor de la nivelul corpului social la nivelul câmpului politic. Ei construiesc pe o dialecticã de tipul conflict-integrare, cu referire la competiţia dintre partide şi alianţe politice pentru resurse sociale.

Conflictele sociale sunt dintre cele mai diferite în societate. Acesta este un loc comun deja. Ceea ce aduc nou cei doi autori prin ideea clivajelor politice şi ale transferului lor la nivelul câmpului politic se referã la faptul cã doar anumite conflicte sociale pot fi transferate la nivel de sistem de partide şi pot da naştere la ierarhii funcţionale pentru un stat ca întreg, polarizând politica în cadrul statului respectiv.

Analiza pe care o propun Lipse şi Rokkan pleacă de la ideea inventarierii conflictelor politice prin intermediul uni model ideal. Altfel spus, ei încearcă sã identifice la nivel logic totalitatea conflictelor la nivel social ce se pot transfera şi afecta, polariza politica unu stat. Modelul ideal pe care îl propun ei este construit pe douã axe.

 

Prima axã este una a teritorialităţii. A doua axã este cea funcţionalităţii.

 

Reprezentate în acest model bidimensional, clivajele sociale tind sã se definească astfel:

a. axa teritorialã: opoziţia central-local se referã la reacţii tipice ale periferiilor şi regiunilor, minorităţilor lingvistice la politica elitei tradiţionale de la centrul statului, care este una de centralizare de şi de control al deciziei politice pe întreg teritoriul statului.

  1. Axa funcţionalităţii trece peste dimensiunea teritorialã, ea reproducând

partide politice, alianţe şi conflicte între localităţi care aparţin aceleiaşi unităţi şi putând uni localităţi ale centrului cu localităţi ale periferiei. Având principii ideologice de construcţie, axa funcţionalităţi tinde sã distrugă reprezentativitatea teritorialã a unei societăţi la nivelul politicilor de stat.

Un conflict politic este însã rar posibil a fi definit pe una sau alta dintre cele douã axe în mod exclusiv. În cele mai multe cazuri, clivajele pe cele doua axe se suprapun, se argumentează şi se provoacă reciproc. Opoziţiile teritoriale pun blocaje procesului de construcţie de naţiune, la extremã ele putând general război. Opoziţiile funcţionale se pot dezvolta doar atunci când un teritoriu naţional este consolidat.

 

Lipset şi Rokkan propun deci patru linii de clivaj critic ce pot structura sisteme de partide într-o ţarã sau alta:

1. conflictul dintre cultura statului naţional sau a construcţie de stat naţional şi creşterea rezistenţei locale a populaţiilor din periferie sau d altã naţionalitate la politica creării de stat naţional;

2. conflictul dintre Statul Naţional centralizat şi mobilizator şi corporaţia istoric stabilitã şi privilegiatã a Bisericii. Originea acestui clivaj este în Franţa.

Aşa cum se poate observa, aceste douã clivaje sunt rezultatul Revoluţiei Naţionale.

3. Clivajul dintre proprietarii de pământ şi clasa antreprenorilor industriali.

4. Clivajul dintre proprietari şi patroni, pe de o parte, muncitori şi neproprietari, pe de altã parte.

Aceste douã clivaje sunt rezultatul Revoluţiei Industriale, procesul revoluţionar de acest tip avându-şi originea în Marea Britanie.

 

 

7. Tipologii clasice de partide şi cazuri istorice noi: M. Duverger

 

Am observat că tipologiile clasice ale partidelor politice ridică serioase probleme atunci când este vorba despre situaţii politice noi de structurare a lumii sociale în organizaţii cu scopuri politice. Agrarienii, ecologiştii sunt doar două de astfel de exemple. Exemplele care nu pot sta în tipologii binare sunt completate de cele ale partidelor politice care apar în situaţii revoluţionare. Cazul românesc, de exemplu, ca şi cazul partidelor politice apărute în urma unor schimbări radicale de structuri politice de tip revoluţionar dau seamă de partide politice care nu apar nici din interiorul, nici din exteriorul parlamentelor. Argumentul este unul simplu: nu există parlamente în această perioadă de restructurare a sistemului instituţiilor politice fundamentale. Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, devenit apoi şi Creştin-democrat, sunt două dintre exemplele de partide care au fost înfiinţate de un grup de iniţiativă imediat după căderea regimului comunist în România, moment în care exista un vid real de instituţii politice reprezentative. În momentul când a apărut Parlamentul român, sau chiar în cazul parlamentului provizoriu, atât cele două partide politice, cât şi Frontul Salvării Naţionale erau constituite în structuri la centru şi în teritoriu, ierarhia internă a organizaţiei, şi ideologia declarativ asumată, reprezentarea structurilor teritoriale în parlamentul provizoriu, dând seamă de partide politice în sens modern, chiar dacă insuficient puse la punct la nivelul doctrinei şi al programelor.

Lăsând de o parte o astfel de problemă care, cel puţin pentru cazul românesc, este una strict formală, organizaţiile politice astfel înfiinţate (sau reînfiinţate, în cazul “partidelor istorice” funcţionau pe principiile delegării de putere şi ale reprezentativităţii. Când a apărut instituţia parlamentară reprezentativă în mod real pentru România anului 1990, partidele politice româneşti importante ale momentului erau deja constituite.

Propunerea de rezolvare a acestei inadvertenţe a tipologiei duale partide intraparlamentare-partide extraparlamentare ar putea fi adaptată prin introducerea unei categorii binare încă mai largi, de tipul partide construite de sus în jos-partide construite de jos în sus, categoriile lui Duverger devenind specie a genului “partide de sus în jos-partide de jos în sus”. În cazul tipului de partide construite de sus în jos, am putea avea ca subdiviziuni categoria partidelor intraparlamentare, dar şi a partidelor extraparlamentare. Categoria partidelor construite de jos în sus ar putea avea ca subdiviziuni categoria partidelor ieşite din sindicate prin delegări succesive de putere către un Consiliu Naţional sau un Comitet Director, dar şi alt tip de partide extraparlamentare, care se constituie pe acest principiu al delegării de putere.

 

 

  1. N.Iorga, Evoluţia ideii de libertate///

2. V. Bogdanov, D. Butler (eds.), Democracy and Election, Electoral Systems and Their Political Consequences, Cambridge University Press, Cambridge, 1983, pp. 46-47.

3. G.A. Craig, Europe since 1815, Hold and Co., New-York, 1971, ed. 3, p. 190.

4. Gh. Tănase Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, cap. I, secţiunea IV-IX, analizează în perspectivă istorică diferitele instituţii politice ale Imperiului, prezentând structura şi atribuţiile acestora, precum şi reformele pe care le-au cunoscut de-a lungul timpului.

5. Daniel-Louis Seiler, De la comparaison des partis politiques, Economica, Paris, 1986, p. 44; vezi şi analiza pe care o face George Voicu în Pluripartidismul. O teoreie a democraţiei, All, Bucureşti, 1998, pp. 16-21

6. Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, ed. 4-a, 1998, p. 251

7. idem, p. 244

8. George Burdeau, Traite de science politique./.

9. P.P.Negulescu, Partidele politice,

10. Dimitrie Gusti,

11. Tudor Drăganu,

12. J. La Palombara, M. Wiener, Political Parties and Political DEvelopment, Princeton University Press, Pinceton, 1966

13. Debbasch, Pontier, op.cit., pp. 264-265

14. Maurice Duverger, Les parties politique, 1951

v,v,v,v10. D.L. Seiler, Les partie politique en Europe, ‘;’;’;; Parties et famillies politiques, ././..

14. Otto Kirchheimer “The Transformation of Western European Party systems”, în La Palombara, Weiner, Political Parties and Poltical Development (1966), pp. 177-200; vezi culegerea de texte referitoare la partidele politice şi sistemele de partid în Europa occidentală editată de Peter Maier, The West European Parts System, Oxford university Press, Oxford, 1990, pp. 50-60

15. J.Claude.,.,.,

16. Seymour Martin Lipset, Stein Rokkan, Cleavage Strucutres, Party Systems, and Voter Alignemnts, în P. Maier (ed.), op.cit. pp. 91-138

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s