Dacia | Protodaca – Limba divina a pamantului

 

Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului pelasgo-traco-geto-dac sau proto-daco-român şi limba sa protoevanghelică s-a vorbit şi se vorbeşte, s-a scris şi se va scrie mult pro sau contra. S-a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii care făceau parte din Marea Familie pelasgo-tracă şi slujeau Adevărului divin dar şi istoriei Neamului şi lumii totodată.

Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrâne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).

Mai târziu, odată apăruţi, unii Cavalerii aşezaţi la „Masa rotundă” şi-au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale. Arhitecţii şi constructorii liberi care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup au dorit să îngroape ADEVARUL existenţei celui mai de preţ tezaur al Naţiei noastre divin alese, inventând axioma indo-europeană şi a puiului ei mai tânăr, „romanizarea”. Dar, cum Adevărul prăvăleşte piatra de pe mormânt, Înviază şi se Înalţă, aşa s-a întâmplat şi cu istoria Neamului şi a Limbii noastre, care a odrăslit marii Fii ai Daciei Mari, Fiii şi Părinţi deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din Sânul naţiei, fie din afara ei.

Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, ne spune Lucian Cueşdean. Graiul ţăranului român este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedii cert că nici o altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice şi pentru că nici o altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba română. Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural românesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor spre aleasă nemurire sau pe scoarţe,de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor sau a catapestamei Sfântului Altar, etc. sunt prezente în toate teritoriile locuite de traco-daco-geţi.

Hora, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5000 de ani, ritualul prinderii în dans având ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi. Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar românesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre. De ce astăzi se ignoră un adevăr atât de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, până în secolul 19 pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el ?!

Poporul dacoromân descendent din ilustrul Neam Pelasgo-trac, scito-geto-dac s-a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a Neamului său. Străbunii nu aveau nevoie să „împrumute” de la cineva cuvinte,singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltându-se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de-o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios. Graiul strămoşilor noştrii există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedii că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime.

Limba vorbită de români îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa „împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc „compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără Î şi  nu pot fi redate autentic sunetele din natură. Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sînt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de români. Astfel, o vij-elie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp(arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie , o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.

În sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în română identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate(frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prînz), dzambaiami (a zîmbi), dusman(duşman), crapaiami(a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rînd, apu (apa), şi multe altele. Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz) aflăm că au etimon latin, nevastă are etimon slav, a zîmbi are etimon bulgar, duşman are etimon turc, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l-a invocat prima dată având etimon necunoscut. Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă,existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu româna vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la traco- daci în cadrul marii familii pelasgo-trace.

Existenţa neîncetată a neamului nostru, pelasgo-traco- geto-dac, ce a rămas cunoscut ca fiind românesc în zilele noastre, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse. Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a românilor pe atât de ascuns de mereu aceeaşi „iubitori” de neam. Distruge-i unui neam izvoarele scrise şi roagă-te la Bunul Dumnezeu să-l pedepsească cu uitarea Limbii sale! Doar la români mama este numită şi „Micul Dumnezeu”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ales să fie creştin.

Să încercăm să ne amintim, chiar şi doar printr-o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, că cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini. Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte dacice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale.Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii geto-dace de cea traco-latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pământ se vorbeşte de zece milenii româneşte şi „filologii” şi „istoricii” romanizaţi orbecăiesc în „latinitatea” lor.

Hesiod (sec. VIII-VII î. d. Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina tracilor Hestia, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea imperiului trac şi limbii sale. Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru. (Zeiţa Hestia /Vesta cea dintâi regină a strămoşilor Geto-Dacilor…, în revista Avant Post, 1991, nr. 7-8, p.22).

Prin cultul lor, Fecioarele-proorociţe oficiau în Altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina Tainelor primite. Sibiylla Erythrea-reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor/pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelel sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).

Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele amazoane. Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei protostrăbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani Î.D.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecând după Templul descoperit la Crăscioarele în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î. d. Hr., ca şi Tăbliţele de la Tărtăria, faza timpurie a civilizaţiei Turdaş-Vinca, sfârşitul mileniului al VI-lea î. d. Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decât cea sumeriană, judecând aşadar, numai după aceste câteva „probe”imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii, ca să nu mai amintim de misteriosul „obiect de aluminiu” descoperit în 1973 lângă Aiud, şi datând din cuaternar adică de circa, un milion de ani, istoria, marea istorie a lumii îşi are una dintre „origini”şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29). În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)

Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: Amazoanele vorbeau limba tracă, adică getică.

Vasile Pârvan, referindu-se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, exista în Dacia. (Getica, p.164)

Regina traco-geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu-l în primul rând cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.

Diodor din Sicilia – Tracul (80-21 î.d. Hr., a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.

Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxis şi constată că: epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).

Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pământului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).

J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geto-dacilor-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- „Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).

Mircea Muşat, comentând textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).

Tacit ne dezvălui că: Romanii sunt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).

Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Daciei era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active până foarte târziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. Limba pe care o vorbesc românii până astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geto-daci. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citându-l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof : Limba română este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).

Zamolxis, care a trăit cu 1.300 de ani î.d.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii trace şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxis era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa /salmoxa. Zal /Sal=Preot; moxa=mare.

Să ne oprim atenţia asupra câtorva expresii-definiţii ale lui Zalmoxis, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zalmoxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii. Orice este s-a întâmplat dintr-o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect. Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită. Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de-a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxis-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).

Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxis, filosofia traco-geţilor şi marii Preoţi-Dascăli. El presupune că Academia lui Zamolxis ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa-lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.

Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pârvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, orpindu-se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea ieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.

De pe statueta din bronz de la Curtea de Argeş se descifrează fragmente din cultul lui Osiris: Cuvintele lui Osiris de iubire. Domn al celor două pământuri!

Logosului divin I se atribuiau 42 de cărţi sapienţiale care au pus baza hermeneuticii-ştiinţa interpretării textelor vechi. Se specifică numele Letei-mama mitică a lui Apolo,care a ars Vedele, cărţile din limba adamică: la Arnota, alte nume: Lela, Tit (Arges), Set, Abel, etc. Pe statueta de la Adam Clisi, care înfăţişează primul sacerdot al Europei, regele-preot descifrează scrierea de pe Epitrahil, confirmând faptul că scrierea pictografică îşi are leagănul în Dacia. Această scriere reprezintă unul din primele documente ce pun în lumină adevărul că pe Valea Dunării, în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Balcani, s-a vorbit o limbă protodacă, protolatină din care s-a desprins apoi şi Latina Italiei şi confirmă autohtonia şi continuitatea poporului român pe aceste meleaguri.

Un prim text al descifrării sună astfel: Asta este OM Ikaron, născut alb, mag Adam: pe paradise spus PUER Atma-omul Niag (Agni); îi ram Cogaion, M., sau Sens Soma ma-sa DM datam prima-n Amangia. Numele Hamangia implică istoric câteva consideraţii esenţiale: Încă din Paleoliticul mijlociu (100 000-40 000 î.d. Hr.) peşterile Cheia (La izvor) şi Târguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite intens.

Autorii relevă faptul că: cultura Hamangia susţine polaritatea unităţii iniţiale a culturii şi civilizaţiei cu mult înainte de apariţia religiilor şi etniilor. („Limba vorbită de Adam şi Eva” I, 1996, p.17)

D. Berciu aplecându-se şi el asupra genezei dacoromâne scoate în relief evidenţa că: la noi neoliticul începe pe la 5500-2000 Î.d.Hr., când comunităţile vorbeau o limbă pre-indo-europeană… Problema continuităţii nu trebuie deci limitată numai la Dacia Romană. Se ştie că noua provincie nu a cuprins întreaga vatră multimilenară-a Daciei lui Burebista şi Decebal. În afara hotarelor ei, au rămas dacii din Maramureş, Crişana, Moldova şi Muntenia. Ei au reprezentat Dacia liberă şi au continuat să trăiască în formele de viaţă tradiţionale. Pe cursul Nistrului superior se aflau Costobocii dacici, creatorii culturii numite Lipita, integrată şi ea în marea unitate etnoculturală geto-dacică. Mai la sud în Moldova de nord şi centrală, se aflau Carpii, care până către mijlocul sec. III d. Hr. au fost în fruntea coaliţiilor antiromane, fie singuri, fie împreună cu aliaţii. Ei au creat o splendidă civilizaţie dacică […] Până nu de mult erau semnalate în judeţul Bihor, Satu Mare, Maramureş, Sălaj şi Arad, aproximativ 100 de aşezări ale dacilor liberi, exponenţi ai complexului Sîntana-Arad-Mediaşul Aurit. („Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.39; Continuitatea poporului român în vatra Daciei străvechi în lumina descoperirilor arheologice, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Sanchoniathon identifică în Cosmogonia sa ca inventator al scrisului pe Taautus, din a XII-a generaţie de la Protogenus (primul om, Adam, pe care egiptenii îl numeau Thoor, alexandrienii Thoyth, iar grecii Hermes. Din Sydyc (Cel drept, fratele lui Misor, tatăl lui Vulcan, se trag dioscurii sau cabirii sau corybanţii sau samotracii. (Eusebiu de Cezareea, De Praeparatione Evangelica, III)

Valerius Flacus aminteşte de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesostris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes din ţinutul hiperboreenilor /geţilor. (Poemul Argonautice)

Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: Seminţiile scite, atât cele din Asia cât şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii Aramei, Arimini, Arieni .

C. B. Ştefanovschi înţelege foarte limpede această afirmaţie majoră a lui Pliniu: Reiese că, în conformitate cu Plinius (23-79), poporul sciţilor, care trăia între teritoriul Daciei şi Munţii Urali, dar, şi până la poalele Caucazului, se identifică cu un singur nume: Aramei.

O informaţie identică vine şi de la Aristotel care face trimitere la originea tracă a scito-arameilor. (Din Arhivele Daciei, Cap. 9)

Arimii, vechii locuitori ai Daciei se mai numeau rumoni sau rumuni. (N. Densuşianu, „Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)

Coroborând descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la Tărtăria – Turdaş – Vincea, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost Strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui aceluiaş neam arimii, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice vorbită de Mântuitorul omenirii Iisus Hristos.

Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib trac: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s-au aşezat lângă Herulii (popor scit locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo. Aflăm întâia oară că Goţii sunt de fapt Geţii, Gautoi. La Procopius, Thula se afla la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata), iar la Cicero, Thula era situată în zona Crivăţului, Scandia sau Scandinavia. La origine s-a folosit cuvântul Arkto, adică popor marţian. La Marte grecii spun Arh, la geto /goţi Ari; gr. Kottein /în loc de koptein = a despărţi; a ucide; a pustii prin sabie. În gerică avem kotta, deci din ari+koto=arkto. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)

Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspândit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.

Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor inarime, similarul grecescului ein Arimois.

Tertulian aminteşte despre Cartea lui Enoh, tatăl lui Matusalem- prototipul Arhiereului lumii vechi prehristice, care a instituit şi rânduit slujirea Arhieriei, prefigurându-L pe Mântuitorului Iisus Hristos-Arhiereul veşnic, salvată de la Potop de Noe, aminteşte de un nume, Sarmis, alături de Sarsan şi Zazas (nume armino-trace), care l-au înveşmântat pe Matusalem şi i-au pus pe creştet o coroană strălucitoare.

Lucius Ampelius (sec. d. Hr.) numeşte o serie de ramuri ale neamului pelosgo-arimini: traci, daci, sciţi, getuli, besi, bitini, frigieni, capadocieni, sarmaţi, moesii, macedonienii, grecii, ilirii, panonii, dalmaţii, alanii, brahmanii, etc. (Liber Memorialis, Cap. VI)

Berosus consemna pe la anul 284 î. d. Hr. în opera sa Istorii, că: atât caldeenii cât şi sciţii descendeau din nemurile înfloritoare ale traco-geto-dacilor. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d. Hr., că sciţii care se numeau şi goţi (geţi) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele goţilor erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Sciţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care sciţii sunt „numiţi goţi”-după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

Cato Major (234-149 î.d. Hr), consemnează în lucrarea Origines, că: geţii aveau o scriere cu foarte mult timp înainte de fondarea Romei. (Maria Crişan, Geta-matcă a limbilor euro-asiatice, p.3)

Eusebiu de Cezareea, sec.IV.d. Hr. spune clar că: împăratul Decius a căzut în 251, conducând mult lăudatele trupe ale Romanilor ca să lupte împotriva Geţilor.

N-a fost vorba deci de o „golire a Daciei ocupate”, n-a fost vorba de renumita „retragere aureliană”, ci pur şi simplu de o înfrângere suferită de romani din partea Dacilor liberi, ajutaţi şi de rudele lor din afară, altfel spus de o retragere, dar sângeroasă, la 271 d.Hr.

Eutropius în anul 369 d. Hr. un veac mai târziu deci, consemnează că: Aurelian împăratul, după luptele cu Geţii a golit provincia Dacia (Romană), iar Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. (Fontes, I, p.561 /Gavrilă Copil, Pierit-au Dacii? Unde sunt Romanii din Dacia?…, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2) Afirmaţia lui Eutropius este categorică: pe Romani (Aurelian) i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei… Păi, cum rămâne cu arhi-vehiculata idee, teză, ipoteză, teorie că Dacia a fost golită de întreaga populaţie băştinaşă la anul 271?!

Iordanes scria pe la anul 551 în opera sa Faptele Romanilor, astfel: Decius însuşi în timpul luptelor cu Geţii a murit de o moarte năprasnică împreună cu fiul său Abrittus… Împăratul Aurelian, rechemând (îi absolvă pe împărat şi pe romani de ruşinea pricinuită de înfrângere, n.a.) de acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo într-o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. (Fontes, II, P.39)

Istoricul Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face cel mai amplu studiu asupra Antichităţii şi descoperă izvoarele etnogenezei europene care ţâşnesc din Spaţiul carpatic. Citindu-l pe poetul Ovidiu, constată izbitoarea asemănare între limbile geto-dacă, sarmată şi latină, afirmând că: Limba dacică-latina vulgară a dat naştere limbilor romanice moderne. (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

Dumitru Bălaşa, preotul-istoric, că România este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.d.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile indo-europene patriarhale. Concluzia autorului: Cea mai veche civilizaţie a terei nu trebuie căutată la Ecuator, ci la paralela dacică, care înconjurând pământul, ocrotea aici vatra Vechii Europe şi cu proeminenţă, a unei strălucite civilizaţii. (Dacii de-a lungul mileniilor. Ed. Orfeu, 2000, p.7). Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării dacilor, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei. Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula- Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tânăr Dac, începând cu anul 305. d. Hr.unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul dac iar limba vorbită de la un capăt la celălalt al lumii vechi era limba traco-dacă. („Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor”, Liga Română de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6). Ilustrul părinte-cercetător trage semnalul de alarmă, alături de cucernicul său avertisment:

Vorbind despre limba Dacilor trebuie să ţinem cont de calitatea limbilor sacre ebraică, greacă, latină şi după secolul IX, a limbii slave, Limba daco-română fiind o limbă populară generalizată în Asia de vest, în Europa, în nordul Africii, a căpătat mai târziu influenţa latinei clasice şi a limbii elene, socotite limbi sacre. Ceva mai mult. Elementele şi formele dace, au fost considerate erori ale caligrafilor şi pe parcurs, fiecare transcriitor de texte a corectat formele limbii dace, în sensul şi forma limbilor greceşti şi latine, denaturându-le. (Dacii de-a lungul mileniilor, op. cit. p.116) Prezenţi masiv, continuă părintele-istoric în Moscopole, Ohrida, Bosnia, Saraievo, Crusova, Bitolia, Skoplje, Seres, Drama Kavala, Atena, Pireu, Bitinia, Tokai, Budapesta, Leipzig /Lipsca, Cracovia, Lemberg. America, este o amplă dovadă a viabilităţii peste veacuri a Traco-Dacilor şi a limbii lor. O dovadă că limba dacică era de circulaţie mondială este şi numele Carpaţi. În albaneză karpe=stâncă, Karput-oraş în Anatolia, Karpathos-insulă în Mediterana, Carpates oros-oraş în Cipru, Carpentoracte/Carpentras-oraş al Alpilor francezi, Carpetanei-unul dintre cele mai puternice şi vechi triburi ale Hispaniei. (Rev. Noi Tracii, 1985, Septembrie, p.17)

Horaţiu spune într-una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă tracă sunt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, dacii, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.

Quintilian remarcă următorul aspect: dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţine limba barbarilor (tracilor).

Carpacrat din Alexandria – înţeleptul aristocrat traco-dac din sec. II. d. Hr. prezintă discipolilor săi înrudirile dintre Esenieni traci şi Polisteii daci, monahi ai Ordinului Purităţii, emblema Ofiţilor daci-casta medico-sacerdotală care reprezenta comparativ steagul dacic şi şarpele ridicat de Moise în pustie (tot cu efect spiritual terapeutic), precum şi o gnoză spirituală anti-iudaică, panteistă, în care cinstea pe marii gânditori, alături de Iisus Hristos, comunitatea bunurilor şi a femeilor. (Mihai Coman, „Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.191; Maria Dogaru, „Însemne geto-dacice”, în rev. Lupta întregului popor, 1986, nr. special, p.58-59; „Stema Voievodului Litovoi”, în Magazin istoric, 1985, Octombrie, p.6-8)

Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii din Alexandria până la anii 202-203 d.Hr. a fost unul dintre cei mai mari dascăli ai lumii vechi. El a lăsat posterităţii două lucrări esenţiale: Pedagogul şi Stromatele (Covoarele), din care cităm un fragment: După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii=tracii şi geţii şi egiptenii, cunoscând marea binefacere pe care au primit-o de la înţelepţi, i-au cinstit ca zei, au rânduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli. Platon şi Pitagora au învăţat de la barbari. Geţii-neam barbar (purtător de barbă), dar nu necunoscător al filosofiei, aleg un delegat (jertfă) pentru eroul lor Zamolxis. („Histoire critique du Gnosticisme”, I-II, Paris, 1828, p.40, 49, 231 /I.B.U., I, 1954, p.145)

Herodot – Părintele Istoriei (a scris 9 istorii ): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele…Tracii poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.

Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de traci şi toţi grăiau aceeaşi limbă.

Vasile Gaja ne confirmă acest adevăr: Presupunând o zonă de mărimea Peninsulei Industan, teritoriul indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că acele bucăţele din Peninsula Balcanică pe care le-am populat noi cu traci ocupă suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, României, Ukrainei, Ungariei şi popoarelor rezultate din Yugoslavia luate la un loc. Uluitor?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că tracii se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului balcanic trac şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de „similarul Industan”. (Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia grecului Herodot, îi las spaţiul necesar în care să-şi scrie opera pe care o cităm.) (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34). Tot marele Herodot ne desluşeşte într-un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind până în apropierea Eneţilor de la Adriatică. („Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX). Eneţii nu erau alţii decât veneţii /veneţienii, adică tot traci. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sunt sciţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)

Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătând că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. („Geografia”, cap. 250). Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede: dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sunt un neam de aceeaşi limbă cu tracii… Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatârşilor, vechi de 6000 de ani î. d. Hr. („Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)

Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene-Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s-a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată. Hiperboreenii populau regatul nordic al Dunării.

Cato cel Bătrân-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cântau în Ode scrise vitejia eroilor lor.

Lucius Caelius Lactanţiu – apologetul creştin remarca precum că Dacii care au ajuns stăpânii lumii aveau capitala la Tesalonic, marea Cetate a tracilor-daci.

Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec.I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până dincolo de Scandinavia […] Ţara imensă a dacilor. (Fontes, I, p. 529)

Şi dacă anul 2013 – anul Sfinţilor Împăraţi Daci Constantin şi Elena – a consfinţit la 31 august, Ziua Sacră a Limbii Române să cerem binecuvântarea Bunului Dumnezeu pentru vrednica Ei cinstire !

Autor : Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu  

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s