Stiinte Politice | SISTEME POLITICE SI REGIMURI POLITICE

I. Sistemul politic se defineşte ca ansamblul instituţiilor de guvernare şi administrare care există în societate la un moment dat. Categoriile cele mai largi în cadrul sistemelor politice sunt sisteme politice ale societăţilor anistorice şi sisteme politice ale societăţilor istorice. Criteriul utilizat în această distincţie se referă la acceptarea-respingerea ideilor de progres şi dezvoltare politică, administrativă, socială şi economică.

 

II. Regimul politic este forma concret-istorică în care sistemul politic (instituţii politico-administrative, sociale, economice, tipul de legitimitate a puterii politice, relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi) se organizează.

 

 

I. Sistemele societăţilor anistorice

 

1. Societăţi statice

Societăţile statice se referă la acel tip de organizare societală care nu dispune de un progres tehnic şi economic. Ele sunt sisteme <exterioare progresului>, M.Duverger definindu-le ca sisteme politice în care creşterea economică nu este obiectiv principal şi pentru care dezvoltarea economică este pe un plan secundar. In general, acest tip de societăţi sunt stabile şi se dezvoltă lent. Excepţie fac situaţiile de cucerire externă şi de dominaţie, precum şi cazurile în care societăţile sunt aşezate într-o poziţie geografică ce oferă posibilitatea comerţului pe mare. Dar,

“Dacă termenul de societate statică este relativ clar, el acoperă o realitate vastă şi foarte variată, care înglobează toate societăţile care au existat de la originea umanităţii şi pînă în secolul al XIX-lea.”

În analiza acestui tip de societate, Duverger distinge între societăţi fără scriere, de care se ocupă etnologii, şi societăţi cu o cultură scrisă, care sunt societăţile istorice în general.

 

2. Societăţile fără scriere

Există două tipuri de societăţi fără cultură scrisă. Primul este cel al societăţilor preistorice care au existat la începuturile omenirii. Cel de-al doilea tip este cel al societăţilor fără scriitură care au fost descoperite în zilele noastre şi care au evoluat autarhic, în afara unei difuziuni culturale şi a contactului cu societăţile din lumea industrială. Autorul francez propune ca semnificative pentru participarea la o tipologie a sistemelor politice societăţile descoperite şi observate de etnologii contemporani, iar nu societăţile preistorice.

Care sunt elementele sistemului politic în aceste cazuri particulare?

1. tradiţia orală şi miturile care stau drept depozitare ale memoriei colective şi politice

2. suveranitatea este fondată în sacrul religios (G.Balandier, Antropologia politică, 1967);

3. absenţa proprietăţii private (teza marxistă, dar parţial aplicabilă – societăţile parentale, unde nu există nici deosebire de clasă);

4. structura socială este constituită adesea din stratificări complexe (ierarhii ereditare de tip castă, clan, linear, etc.);

5. populaţie restrînsă pe teritorii mici, cu cîteva excepţii, precum Regatele Unite ale Sudanului şi Kongo în Africa, confederaţii de triburi, monarhia maritimă Tonga în Polinezia.

6. sistemul politic al societăţilor fără scriere nu depinde de progresul economic şi de cel tehnologic

7. ideologia politică este întemeiată pe valori religioase.

 

3. Societăţile segmentare şi statele

Deşi există dificultăţi mari într-o tipologie a societăţilor fără scriere, se poate, totuşi, distinge între societăţi segmentare şi societăţi cu stat.

a. Societăţile segmentare sunt cele constituite pe principiul parental.

În cadrul acestora există o singură sursă de putere politică ce rezolvă diferendele şi conflictele apărute între grupuri şi membrii unor grupuri, care sunt constituite pe grade de rudenie. Există însă şi cazuri particulare de societăţi în care politica este rezolvată fără şefi veritabili.

b. Societăţi fără scriere, dar care posedă elementele unui stat.

Ele sunt acele organizări tribale întemeiate pe linie parentală, care au evoluat demografic, sau care au tins să devină unităţi teritoriale. Paternitatea este înlocuită de proprietate, unitatea teritorială devenind principiu unificatorşi avînd o importanţă mai mare decît cea parentală. Statele apărute sunt de regulă mici, ne spune L.White în The Evolution of Culture (1959).

c. Societăţile cu stat segmentar se referă la acel tip de organizare statală în care centralizarea şi unitatea statală se manifestă, mai degrabă, la nivel de ritualuri decît la nivelul acţiunii politice. Relaţiile dintre unităţile constitutive seamănă cu cele pe care le stabilesc între ele segmentele unei societăţi clasice, structurile de putere şi de administrare fiind segmentate. Acestea sunt societăţi prestatale care au rezultat din sedentarizare şi care au păstrat relaţii de linearitate şi de rudenie înainte de apariţia statului propriu-zis.

 

II. Sistemele societăţilor istorice

 

1. Cetăţile şi imperiile

Cetăţile antice pot fi considerate o primă formă de stat. Ca exemplu relevant este Cetatea republicană, formă de organizare statală care se regăseşte în jurul Mediteranei încă din primul mileniu î.Ch. Cetăţi şi imperii se găsesc şi în Evul Mediu occidental la Veneţia şi Florenţa, de exemplu, ca republici comerciale ce deţin instituţii politice complexe.

Sistemul politic de tip Cetate are următoarele caracteristici:

1. există proprietatea privată şi surplusul de alimente, care permit hrănirea artiştilor, constructorilor, magistraţilor, funcţionarilor şi a tuturor cetăţenilor ce nu desfăşoară o activitate de producţie agricolă sau meşteşugărească, comercială, etc. din care să se întreţină singuri;

2. există instituţii de administrare şi de decizie de tip politic republican.

3. Grecia veche are atît sisteme poltice de tip aristocratic, cît şi sisteme politice de tip democratic, participarea pe bază de cens la treburile Cetăţii fiind în Atena înlocuită cu participarea pe temeiul cetăţeniei;

4. există egalitatea între cei care au drepturi de cetăţeni;

5. există instituţii populare – adunări, consiliu şi magistraţi.

 

Conceptul de imperiu, ca parte a sistemului de stat şi de organizare a structurilor şi elementelor sistemului politic este mai dificil de delimitat decît cel de republică urbană, sau Cetate.

Primul imperiu care s-a constituit, ca imperiu stabil şi ca stat organizat centralizat, a fost Imperiul egiptean. Condiţiile de climă şi geografie au permis crearea surplusului care să întreţină pătura de funcţionari. Imperiul egiptean face parte din ceea ce K.Wittfoegel numea “despotismul oriental”, în lucrarea cu acelaşi nume prezentînd o teorie a imperiilor prin generalizarea cazului egiptean. Caracteristicile politice ale statului de tip imperial sunt următoarele:

1. este un stat realizat prin cucerire, în care guvernanţii stabilesc relaţiile de putere prin intermediul forţei armate;

2. imperiile sunt state multinaţionale, în care unul dintre elementele constituante domină restul întregului unificat politic;

3. imperiile sunt efemere din cauza imposibilităţii de a controla la nesfîrşit naţiunile integrate;

4. imperiile sunt, uneori, regimuri de dictatură personală, fondate de un individ şi posibil să dispară o dată cu acesta;

5. ele se nasc din apariţia unui instrument de luptă sau tactică noi, superioare celorlalte armate (cavaleria lui Cyrus la perşi, falanga macedoneană la Alexandru Macedon, călăreţii de stepă ai lui Ghinghis-han, Napoleon şi armata naţională, Hitler şi diviziile blindate, etc.);

7. Există imperii fondate pe arme şi imperii fondate pe ideologie şi superioritate tehnică, aşa cum este cazul Imperiului roman. La acesta se adaugă Imperiul arab, unde nu avem nici dictaturile militare şi nici superioritatea tehnică romană. Ideologia lui este una de tip religios (633-713) – textele revelate ale lui Mahomed. Aceste două din urmă exemple – Imperiul musulman şi Imperiul roman sunt cazuri de situaţii în care căderea imperiului a lăsat urme de civilizaţie durabilă şi a influenţat evoluţia ulterioară a societăţilor ce făcuseră o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp parte din imperiu.

 

2. Feudalităţi şi monarhii

Feudalităţile şi monarhiile feudale sunt legate de Evul mediu occidental, începînd cu secolul al X-lea.

Ca sisteme politice ele se caracterizează prin:

1. existenţa unei puteri politice subordonate, sau în relaţii de complementaritate cu puterea religioasă, cum este cazul Bizanţului;

2. seniorii importanţi joacă un rol decisiv în exercitarea puterii poltice care aparţine regelui, putîndu-se opune acestuia prin existenţa unei armate proprii;

3. succesiunea este fie ereditară, fie aleasă, ca în Bizanţ sau Imperiul roman;

4. relaţiile de putere impersonale se combină cu cele personale;

5. organizarea feudală ia de multe ori formulă autarhică;

6. economiile acestor forme de organizare politică sunt esenţial agrare şi cu o tehnică rudimentară;

7. sistemele de valori întemeietoare au ca elemente fundamentale loialitatea, jurămîntul credinţei, relaţiile de tip vasalic;

8. legitimitatea puterii este una fundamental religioasă;

9. evoluţia acestui tip de stat se face în sensul instituţionalizării puterii politice ca putere suverană în administrarea treburilor cetăţii terestre.

III. Regimurile politice

Distincţiile care se fac în ştiinţa politică la nivelul regimurilor politice gravitează în jurul unei tradiţii care îşi găseşte începuturile în Politica lui Aristotel: monarhie, aristocraţie, democraţie, cu formele lor degradate: tiranie, oligarhie, ochlocraţie.

Pentru ştiinţa politică contemporană triada conceptuală care a făcut carieră este cea de “regimuri politice autoritare-regimuri politice totalitare-regimuri politice democratice”.

Despre această tipologie vom discuta în continuare, încercînd să identificăm caracteristici, morfologie instituţională şi relaţii specifice între societatea politică şi societatea civilă, forme de legitimare, tipuri de ideologii şi caracteristicile lor, precum şi forme specifice de legitimitate pentru fiecare tip de regim politic în parte.

 

1. Regimuri politice non-democratice (I): dictatură, tiranie, despotism

La origini, temenul de “dictatură” are o conotaţie prin excelenţă pozitivă. El se referă la asumarea guvernării de către un individ (căruia i-a fost solicitat ajutorul) într-o situaţie de criză în care se află sistemul politic şI societatea deopotrivă. Care sunt caracteristicile acestui tip de dictatură, pe care îl putem regăsi în vemurile Romei vechi?

După cel de-al doiela război mondial, ne spune N.Bobbio în Democracy and Dictatorship (1989), termenul de dictatură a început să fie din ce în ce mai folosit pentu a desemna orice formă non-democratică de regim politic. El este folsit în locul termenului de “autocraţie”, care ar fi astăzi mai potrivit pentru regimurile politice pe care le numim “dictaturi”.

Folosirea contemporană a termenului de “dictatură”, ca opus celui de “democraţie” a dus la o pervertire de sensuri, dictatura căpătînd un sens negativ prin excelenţă, deşi, aşa cum am văzut, termenul şi-a început cariera istorică în calitate de termen cu referinţe pozititve. Dictatorul era în Roma veche cel căruia i se cereau servicii pentru redresarea situaţiei de criză. El era un magistrat excepţional, investitura sa primă producîndu-se în jurul anului 500 î.Chr., formula păstrîndu-se intactă pînă la sfîrşitul celui de-al treilea secol d.Chr.

Un astfel de magistrat era numit de către unul dintre consuli în condiţii excepţionale, precum înăbuşirea unei revolte sau conducerea unui război. Cu acest prilej al investiturii, dictatorul căpăta puteri excepţionale. Şef al administraţiei şi şef al armatei, puterea dictatorului era limitată doar de durata mandatului: 6 luni.

În aceste condiţii, dictatorul era un magistar cu puteri delegate pe termen limitat, şI deci legitim, care acţiona doar în situaţii de necesitate. Prin ce se caracteriza dictatura de tip roman?

1. puteri absolute de comandă pentru dictator;

2. legitimarea printr-o stare de necesitate;

3. doar o singură persoană putea fi astfel investiă cu putere totală;

4. durata scurtă a poziţiei de şef suprem.

Dacă vom compara termenii des folosiţi în limbajul obişnuit şI în literatura de specialitate precum tiran, despot, cu cel de dictatură, vom observa că semificaţia lor este total diferită la nivelul legitmităţii şI al caracteristicilor fundamentale ale regimului politic la care fac referinţă, de cea a termenului de dictator, în sensul originar al cuvîntului.

Tiranul este un şef politic ce are puteri absolute, dar care nu este legitimat şI nici nu are o durată scurtă de guvernare într-o astfel de poziţie, observă N.Bobbio.

Despotul este un monocrat, continuă Bobbio, care exercită putere absolută şI este legitimat, dar nu doar temporar (despotismul oriental).

Aceste trei forme de guvernămînt desemnate de termenii dictator, tiran, despot, se întîlnesc la nivelul relaţiei dintre un centru unic de putere politică şi lumea socială: monocraţi deţinători ai unei puteri absolute.

În aceste condiţii, relaţiile dintre cele trei tipuri de regimuri politice sunt următoarele:

  • Tirania şi dictatura diferă, pentru că cea din urmă este guvernare legitimă, pe cînd prima nu.
  • Despotismul şI dictatura diferă şI ele ca regimuri politice, pentru că legitimitatea lor este diferită ca substanţă şI durată: primul are o legitimitate determinabilă istorico-geografic, pe cînd cel din urmă are o legitmitate întemeiată pe o stare de necesitate.
  • Dictatura diferă atît de tiranie, cît şI de despotism, prin faptul că este temporară.

Pentru cazurile guvernămintelor modernităţii, termenul de dictatură a început să fie folosit în asociere cu cel de revoluţie şi cu cel de proletariat. Robbespierre, de exemplu, primeşte putere în condiţii extraordinare, dar nu mai poate fi dictatorul în senul originar al cuvîntului, pentru că el este reprezentatul unui grup revoluţionar, care ia în aceste condiţii locul monocratului investit legitim de Senat sau de un consul roman.

Ca şi dictatura romană, dictatura revoluţionară este cerută de “cazuri de necesitate”, ceea ce înseamnă că este nevoie de investirea cu puteri excepţionale. O astfel de dictatură de tip revoluţionar, însă, nu are rolul de a rezolva o criză parţială a statului, cum se întîmpla în Roma, ci o criză totală. Dictatorul roman venea în condiţii extraordinare să ajute la prezervarea şi redresarea statului, pe cînd dictatura revoluţionară sau dictatorul revoluţiilor are rolul de a distruge o formă de stat şI de a o înlocui cu alta. Deci crizele există în ambele cazuri, rezolvarea lor este însă diferită. (N.Bobbio)

Pentru cazul revoluţiilor moderne, criza de stat este urmată de o nouă in-stituire, de o schimbare totală a formei de guvernănătnt, cerută de situaţia revoluţionară. Dictatura proletară din jargonul filosofiei marxiste trimite la un termen mai degrabă descriptiv decît evaluativ:

“…deoarece toate statele sunt dictaturi, în sensul dominaţiei de clasă, termenul se referă, în principal, la o anume stare de lucruri şI are o semnificaţie descriptivă.” (N.Bobbio)

Forma pe care o are astăzi termenul este determinată de faptul că sensul său originar s-a pierdut (dictatura cerută de starea de necesitate în Roma veche, sau guvernarea de tip revoluţionar), acesta stabilizîndu-se în forma şI semificaţia negative, deoarece ele nu mai denominează dominaţia de clasă, ci o formă de guvenămînt politic aparte: un mod de a exercita puterea.

 

1.1. Dictaturile personale

Dictaturile personale sunt frecvente în ţările lumii a treia. Ele se caracterizează prin absenţa unei justificări de tip legitim a puterii care este deţinută de un individ sau de un clan. Dacă în cazul monarhiilor era implicată o legitimitate de tip divin, pentru dictaturile personale legitimitatea este una a forţei, în lipsa oricărui principiu ereditar. Puterea este cucerită prin violenţă, originea acestui tip de regim politic fiind, de regulă, o lovitură de stat. Există şi situaţii în care dictatorul a venit legal la putere, dar orice apel la legitimitatea de tip legal care l-a adus la putere este negat. Deseori, spune J-M. Denquin, dictatorii sunt militari. Dar disincţia între militar şi civil dispare pentru că, dacă este militar dictatorul îşi va asuma şi administrarea treburilor civile, iar dacă dictatorul este civil, el va deveni în mod necesar şi şeful armatei. Dar, acest tip de regim politic comportă un dezavantaj major:

“Dictatura este trecătoare, chiar dacă este bine păzită. Caracterul personal al sistemului împiedică un mod ipotetic de succesiune normală să fie instituit, sau cel puţin să fie funcţional: o dată ce dictatorul a murit, voinţa sa nu va fi în mod necesar respectată. Dispariţia sa deschide astfel o perioadă de criză şi de incertitudine, ce degenerează cîteodată într-un război de succesiune (…)” (J.-M. Denquin).

Legitmitatea de tip charismatic la acre dictatorii moderni apelează este îndoielnică în cazul acestui tip de regim de putere, pentru că, de regulă, „…operele geniale sau meritele deosebite ale dictatorului apar abia după ce a ajuns la putere, propaganda avînd rolul de a impune maselor imaginea că doar dictatorul este demn de a fi conducătorul statului.

 

1.2. Dictaturile de proiect

Dictatura de proiect justifică deţinerea puterii politice prin apariţia unui scop social, de regulă, prin apelul la sacralitatea de tip profan: Poporul, Naţiunea, salvarea populaţiei de pericole reale sau imaginare, etc.

Adesea, în perioade de criză sau de război civil, poate apărea ideea salvării populaţiei. Dictaturile revoluţionare îşi propun chiar modificarea sistemului social-economic.

Între dictaturile de proiect, putem distinge cazuri de legitimare diferitã a deţinerii puterii politice la vîrful statului. Avem astfel:

a. Dictaturile naţionaliste, care îşi asumă proiectul salvării naţiunii.

b. Franchismul, definit de Denquin ca “dictatură personală reacţionară”. Regimul lui Franco îşi propunea să menţină ordinea interioară şi să oprească războiul civil din Spania interbelică. Franco avea ca obiectiv menţinerea valorilor catolice tradiţionale şi salvarea Spaniei de pericolul comunist

c. Fascismul ialian, care era o dictatură personală cu accente naţionaliste, în măsura în care Mussolini ţintea la stabilirea unui imperiu colonial pentru Italia. Il Duce voia astfel să construiască un stat puternic într-o organizare socială de tip corporatist, în care coeziunea şi natura grupului să fie date de asocierile de tip profesional.

 

2. Regimuri politice autoritare

 

Ce sunt regimurile politice autoritare, în condiţiile în care orice putere politică are o autoritate ca temei?

“Orice putere, de orice tip ar fi ea, deţine o autoritate. Ea primeşte calificativul de autoritară doar atunci cînd se foloseşte în mod arbitrar de violenţă. Se vorbeşte de autoritarism atunci cînd regimul politic abuzează de autoritatea sa, folosind mai degrabă forţa decît persuasiunea pentru realizarea propriilor sopuri sau pentru procesul de guvernare”.

Dar, continuă Ph. Guillot în Introduction a la sociologie politique (1998), ceea ce pare autoritar în ochii occidentalilor, poate să nu pară deloc autoritar pentru populaţia acelui regim politic. De exemplu, se poate vorbi despre autoritarism atunci cînd principiile de selecţie a guvernanţilor sunt corupte: clientelismul sau cooptarea înlocuiesc selecţia democratică întemeiată pe compettiţia politică.

Politologul francez Guy Hermet consideră că se pot numi “autoritare” regimul politic al lui Salazar din Portugalia, regimurile politice militare sud-americane, sau cele din Asia de Sud-est, după cum termenul se poate la fel de corect aplica ţărilor foste colonii după eliberarea lor în urma celui de-al doilea război mondial, regimurilor islamice monarhice fiind şi ele foarte apropiate de calificativul de „dictaturi”.

Un regim politic de tip autoritar prezintă o serie de caracteristici specifice, elementele sale individualizante fiind următoarele:

1. guvernanţii nu sunt recrutaţi prin competiţie politică de tip concurenţial;

2. nu are o ideologie oficială şi nu ţinteşte la mobilizări masive de mase;

3. există un pluralism redus;

4. este tolerată puterea economică a marilor întreprinderi şi puterea morală a religiilor;

5. se acceptă un relativ pluralism ideologic;

6. interdicţia unor drepturi politice, cum a fost cazul dreptului sindical de asociere în timpul regimului coloneilor din Grecia, între 1967-1974, sau cel al Arabiei Saudite de astăzi;

7. controlul activităţilor politice şi cel al aparatului de stat şi al sistemului de comunicare în masă;

8. limitarea, iar nu anularea totală a libertăţilor publice.

 

Deşi asemănătoare în toate aceste caracteristici, regimurile politice de tip autoritar pot fi ele însele clasificate în funcţie de gradul de concentrare al puterii de stat. Philippe Braud susţine că supravieţuirea regimurilor politice de tip autoritar este direct legată de eliminarea competiţiei politice, de interzicerea activităţilor organizate, instituţionalizarea unui sindicat de stat şi a unui partid unic, care să asigure cererea de cadre administrative, fără a elimina pluralismul ideologic la nivel social dacă acesta nu ameninţă statul şi ordinea de stat.

Deşi monopolizează mijloacele de comunicare în masă, regimurile politice de tip autoritar nu umăresc modelarea totală a societăţii, lăsînd libertatea de exprimare a opiniilor referitoare la probleme religioase, de loisir, culturale. Totuşi, chiar dacă unele dintre regimurile politice de tip autoritar beneficiază de alegeri sau de plebiscite, asta nu înseamnă că ele devin <moderate>:

“Atunci cînd sunt ameninţate de apariţia unei opoziţii, guvernanţii se pot folosi de o violenţă neiertătoare. (…) Absenţa instituţionalizării opoziţiei nu facilitează dialogul cu forţele contestatare, atunci cînd acestea apar. Acest lucru se întîmplă deoarece se face adesea apel în primul rînd la un tratament pur poliţienesc al conflictelor, care completează violenţa judiciară destinată intimidării sau descurajării oricărei încercări de contestare a puterii politice.”

Fundamentul modelului de regim politic autoritar pe care l-am identifcat este deci gradul de etatizare. In funcţie de acest grad de etatizare putem identifica în literatura de specialitate mai multe tipuri de regimuri politice autoritare.

 

2.1. Autoritarismul patrimonial

Autoritatea puterii politice în acest tip de regim politic se întemeiază pe autoritatea “tatălui de familie”. El corespunde tipului de stat tradiţional identificat de Max Weber, în care raţionalitatea de tip etatic nu se întemeiază pe depersonalizarea funcţiilor, pe selecţia elitei administrative pe principiile competenţei şi pe birocratizarea specifică statului modern.

Separaţia spaţiilor şi resurselor publice de cele private este confuză, după cum este şi relaţia dintre interesul public şi interesul privat. Slab instituţionalizat politic, în statul patrimonial (tradiţional) poate exista, totuşi, un Consiliu de rezolvare a problemelor, care să ia forma “Consiliului regal”. Puterea politică a acestui rege este limitată foarte puţin sub aspect juridic. El cooperează cu potenţaţi ai regatului, precum clerul superior, nobilimea şi alte straturi din partea superioară a ierarhiei sociale. Acesta este cazul diverselor regimuri politice de tip monarhic din Europa pînă în secolul al XIX-lea.

Samuel Eisenstadt propune în Traditional Neopatrimonialism and Modern Neo-patriomonialism (1973) folosirea termenului “regimuri patrimoniale” pentru regimuri politice contemporane din lumea a treia, în special cele din zona subsahariană a Africii şi din lumea arabă (monarhiile Golfului). Pentru aceste cazuri particulare de regimuri politice, şeful statului dispune de resursele sociale şi cooptează la conducere persoane promovate pe principiii clientelare. El distribuie astfel discreţionar funcţii şi prebendii, privilegii de diferite tipuri.

Confuzia dintre sfera publică şi cea privată în astfel de state contemporane duce uneori la îmbogăţiri considerabile ale reprezentanţilor elitei guvernante. De exemplu, în anumite ţări din Africa, s-a putut estima că sumele averilor personale deţinute în străinătate de către şeful de stat şi familia sa erau echivalente cu datoria publică a ţării respective, dacă nu chiar mai mari.

Acest tip de regim politic autoritar – regimul patrimonial, are adesea o orientare conservatoare, în special regimurile din lumea arabă petrolieră. Alte regimuri politice şi-au asumat un discurs “progresist”, întemeindu-l pe valori ale socialismului african şi ale ideologiei anticolonialiste sau antiimperialiste (Ghana, Congo, Benin, Zambia, etc.).

 

2.2. Oligarhiile clientelare

Ţările Americii Latine oferă un exemplu interesant de regim politic de tip autoritar, ce reiese din parlamentarismul lor de faţadă. Alegerile politice prezidenţiale şi parlamentare sunt trucate şi au roul de a legitima alternanţa la putere a marilor proprietari de terenuri, sau a marilor afacerişti. Este vorba aici despre cazuri reprezentate de Columbia, Venezuela, Uruguay. Pentru acest tip de regim politic autoritar statul este foarte slab şi forţa liderilor oligarhiilor politice este suficient de mare pentru a elimina oponenţii reali. Chiar dacă există lideri charismatici (Vargas în Brazilia, Haya de la Torre în Peru), statul democratic este incapabil să protejeze pe cei care devin oponenţii regimului oligarhic organizat, cum este cazul statului brazilian, să lupte contra mafiei drogurilor (Columbia) sau să facă faţă corupţiei generalizate în aparatul de stat (Peru, Panama, Columbia, Mexic).

 

2.3. Dictaturile populiste şi bonapartismul

Teoreticienii regimurilor politice consideră că Napoleon a reuşit să pună la lucru un sistem de simboluri pentru legitimarea puterii sale care poate face posibilă denumirea celor două regimuri pe care le-a condus în Franţa la începutul secolului al XIX-lea drept regimuri autoritare de tip populist. Primul Consul, apoi Impăratul reuşeşte să mobilizeze idei precum patriotismul şi suveranitatea pentru a obţine legitimare socială. Napoleon anticipează astfel regimurile politice de mînă forte conduse de generali în secolul XX, care se folosesc de armată şi supun unei modernizăi forţate societăţile conservatoare şi tradiţionale. Ne referim aici la cazurile lui Kemal Attaturk în Turcia, Abbdel Nasser în Egipt, Juan Peron în Argentina. Acest tip de conducere autoritară a forţat modernizarea societăţilor şi a oferit straturilor mijlocii cu multe resurse şi oportunităţi decît marii mase de cetăţeni. Intemeiate pe armată, în aceste regimuri politice cariera militară devine o supapă de ascensiune socială pentru copiii din straturile modeste. Acelaşi lucru se întîmplă în cazul regimului lui Sadam Hussein în Irak, sau al regimului Houari Boumedienne în Algeria.

 

2.4. Birocraţiile autoritare

Regimul lui Salazar din perioada interbelică, sau regimul politic condus de Cardenas în Mexic, sunt relevante pentru regimurile birocratice de tip autoritar. In acest caz de structură instituţională se pare că este vorba de o delegare de putere politică dinspre stat, spre corpuri intermediare (Guy Hermet). Puterea birocratică se manifestă, aparent, în afara statului, pentru că există instituţii care controlează o bună parte din viaţa economică, socială şi culturală şi care sunt întemeiate de stat, dar care reprezintă centre de decizie independente. Birocraţiile autoritare sunt relevante pentru o primă categorie de state în care structurile instituţionale acaparează putere, dincolo de un centru unic de control reprezentat de oligarhia politică sau de oligarhia militară.

O altă categorie de autoritarisme politice de tip birocratic se referă la state cu partid unic hipertrofiat.

Acesta este cazul unor ţări foste comuniste, care au trecut la un proces de <dezideologizare> după epoca Brejnev, “renunţînd la vocaţia lor revoluţionară, pentru a se transforma în partide de perenizare a cadrelor de partid şi de stat (explicit, Polonia, implicit R.D.G.). In cazul acestora există forţe socialeşi instituţii independente: Biserica, intelectuali dizidenţi, naţionalismele permiţînd emergenţa unui pluralism social, limitat, e adevărat, dar compatibil cu monolitismul politic.

 

Pentru mai multe informaţii:

Maurice Duverger, La sociologie politique, PUF, Paris, ed. 3-a, 1988 (1973)

George Balandier, Antropologia politică, Armacord, Timişoara, 1997

Jean-Marie Denquin, Introduction a la science politique, Hachettes, Paris, 1992

Norberto Bobbio, Democracy and Dictatorship, University of Minesota Pres, Minneapolis, 1989 (1978), p. 159

Guy Hermet, “L’autoritarisme”, în Grawitz şi Leca, Traite de science politique, PUF, Paris, 1985, vol. 2

Philippe Guillot, Introduction a la sociologie politique, A.Colin, Paris, 1998

Philippe Braud, Sociologie politique. Manuel, LGDJ, Paris, 1998, ed. 4-a

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s