Stiinte Politice | CLIVAJELE POLITICE

Abordarea problemei clivajelor este legată în ştiinţa politică de două nivele de analiză diferite. Primul dintre acestea ţine de o dimensiune metodologică a analizei: simplificarea, pentru a putea înţelege mai bine. Al doilea nivel de analiză este legat de dificultăţile pe care modelele noastre teoretice le întîmpină atunci cînd trebuie să recompună realitatea la care se referă, cu riscul de a o ordona pe aceasta după propria noastră logică, pe care o presupunem a fi logica reală a faptelor social-politice.

 

 

Clivajul ca metodă de simplificare a realităţii sociale

 

Un clivaj, de regulă, se referă la împărţirea lumii politico-sociale în două, trei,… n categorii. Din această perspectivă putem, pe bună dreptate, accepta ideeea că tipologiile binare sau trinare răspund unei atitudini a minţii noastre de a simplifica pentru a înţelege.

 

a. Tipologiile binare folosite în analiza clivajelor politice crează categoria socială şi opusul ei: rural-urban, stînga-dreapta, centru-periferie etc. Problema nevoi de a gîndi simplificat nu este nici pe departe depăşită în cazul clivaje politice multiple. Argumentul este simplu: în loc de o tipolgie binară dreapta-stînga, introducem două, trei, patru tipolgii binare: centru-periferie, rural-urban, naţional-internaţional etc. Altfel spus, în loc să simplificăm binar pe o singură linie, simplificăm binar pe mai muolte nivele.

 

b. A doua problemă pe care o reclamă analiza politicii şI a comportamentelor politice prin intemediul clivajelor se referă la relaţia dintre tipologiile construite în mintea noastră pentru simplificare, în scopul înţelegerii, şI felul în care se prezintă realitatea socio-politică pe care încercăm să o explicăm. Această a doua capacană pe care o ridică analiza clivajelor se referă deci la refuzul realităţii soco-politice de a se supune categriilor analitice pe care le creăm. Avînd în minte aceste capcane teoretice, vom purcede în continuare la prezentarea categoriilor fundamentale izvodite de ştiinţa politică pentru analiza realităţii din perspectiva dispunerii ei în categorii simple, construite pe logica şI principiul non-contradicţiei. Care principiu, aşa cum vom vedea, ne ajută doar parţial în analiza fenomenelor socio-politice.

 

1. Caracteristicile clivajelor politice

 

Analiza politică occidentală identifică o serie de caracteristici definitorii pentru nevoia de a opera cu termenul de clivaj în ştiinţa politică.

1.1. Din această perspectivă, un clivaj politic se referă la o diviziune socială care permite separarea populaţiei şI identificarea de categorii de participanţi la actul politic, în funcţie de una sau alta dintre caracteristicile fundamentale ale unui grup social – profesie, status social, religie, etnie, etc. Prin apelul la aceste caracterisitci vom putea identifica diferite clivaje politice: protestanţi-catolici, patroni-muncitori, minoritate etnică-majoritate, rural-urban, centru-periferie, stînga-dreapta etc.

 

1.2.A doua caracteristică ce defineşte termenul de clivaj politic ţine de conştiinţa de grup a acestor comunităţi separate. O astfel de conştiinţă de aparteneţă la grup este direct legată de una dintre identităţile colective pe care individul şi le asumă prin participarea la acţiuni de natură politică în cadrul comunităţii naturale sau artificiale din care face parte.

 

1.3. Un clivaj social cu valenţe politice trebuie exprimat în termeni organizaţionali. Comunitatea care se autodefineşte prin diferete elemente-cheie are nevoie de structuri instituţionale care să-şi asume participarea şI organizarea membrilor şI grupurilor ce alcătuiesc diviziunea socială respectivă. Este vorba despre instituţii precum biserica, sindicatele, partidele şI organizaţiile politice, alte instituţii ale societăţii civile.

Aşa cum observă M.Gallagher, M.Laver şI P.Mair în Representative Government in Western Europe (1992, pp. 90-91), fiecare dintre aceste trei caracteristici ale clivajelor sociale cu valoare politică trebuie luate în seamă în analiza politică pentru a putea da seamă de formarea, meţineea şI erodaea lor. Dinamica acestor clivje sociale cu semnificaţie politică este uneori legată de dinamica ocupaţiei forţei de mună, de dinamica ideii de ientitate colectivă sau în strcutura organizaţională a societăţii.

 

 

 

 

 

O trăsătură fundamentală pe care o vom observa la clivajele politice este aceea că ele se întemeiază fie explicit, fie implicit pe o dualitate ce face trimitere la spaţiu. Nu cumva putem trage de aici concluzia că mintea noastră are nvoie de o dispoziţie spaţială a categoriilor pentru a înţelege mai bine? De exemplu, clivajul centru-periferie, rural-urban fac trimitere explicită la dipoziţia spaţială, pe care, de altfel, se şI întemeiază. Clivajul dreapta-stînga nu are o legătură explicită cu dipoziţia spaţială, aşa cum este el operaţionalizat astăzi. În realitate, însă, la origini, el a plecat ca şI termen care făcea referire explicită la dispunerea spaţială. La ce se referea această dipunere spaţială?

 

2. Clivajul dreapta-stînga

Ca mule alte concepte ale ştiinţei politice (revoluţie, ideologie, etc.), clivajul dreapta-stînga şi-a început cariera în calitate de metaforă, mai degrabă, decît de concept al ştiinţei politice. Accidentul care a reprezentat începutul carierei istorice a cuplului conceptual se referea la dispoziţia membrilor Adunării Constituante în stînga, respectiv în dreapta preşedintelui adunării, în timpul Revoluţiei franceze.

Acreditarea lor ca şI temrmeni fundamentali în analiza politică se datorează, spune Bobbio, unei anumite definiri a politicii – activitate întemeiată pe o relaţie de tip conflictual:

“Părţile aflate în joc rămîn în permanenţă două, oricîţi aliaţi ar avea.

Păstrîndu-se neclintită marea şI unica dicotomie prieten-duşman, reduceea inevitbilă la doar două părţi aflate în conflict, adică procesul de bipolaritate, devenit obligatoiu prin atragerea diverşilor adversari potenţiali spre polii existenţi, are loc pe baza principiului şI practicii după care prietenul duşmanui meu este duşmanul meu sau, invers, duşmanul duşmanului meu este prietenul meu. Fiindcă nu există decît două poziţii posibile, sau prieten, sau duşman – o contrapunere care explică din plin viziunea dualistă a politicii -, acolo unde părţile în joc sînt la început mai mult de două, se conturează patru combinaţii posibile: prieten poate să-ţi fie atît prietenul prietenului, cît şI duşmanul duşmanului; duşman îţi va fi atît duşamnul prietenului, cît şI prietenul duşmanului. Anumite coaliţii sau alianţe ce par nefireşti în relaţiile internaţionale sau în relaţiile dintre partide, sînt în realitate consecinţa naturală a logicii dicotomice. În relaţiile umane, exemplul cel mai frapant de antiteză îl constituie războiul; dar logica dicotomiei nu este străină nici ea de viziunea tradiţională religioasă sau metafizică din lumea naturii (lumină-întuneric, ordine-haos şI, la limită, Dumnezeu-diavol).” (1)

 

Acceptînd dualismul politic structurat pe această nevoie de dicotomie a minţii noastre, Bobbio încearcă să demonsteze că tipul de clivaj dreapta-stînga are încă o valoare reală în analiza politică. Contestat de o parte dintre analiştii contemporani ai politicului, acest clivaj susţinut de autorul italian care se declară în mod explicit ca avînd viziune de stînga, încearcă să explice realitatea politică prin apelul la anumite tipuri de valori care grupează atît partidele politice, cît şI opţiunle şI aitudinile politice în două mari catgorii ce se disting în funcţie de poziţia pe cre o au faţă de tradiţie, de valori politice precum libertatea, egalitatea, poprietatea, statul şI rolul statului, etc. Din această perspectivă, va trebui să procedăm la o definire explicită a conţinutului celor două categorii analitice care îşi propun să explice politica şI comportamentul agenţilor politici sau al electoratului.

 

2.a. Stînga – categorie a ştiinţei politice

Cînd spuem că un partid politic sau o ideolgie, o atitudine sau un discurs este “de stînga”, prima asociere pe care o avem în mod neexpilcit în mintea noastră este cea cu socialismul. Este adevărat, la origini, termenul de stînga însemna inclusiv ideologie sau atitudine de tip socialist în politică. La extremă, stînga era asociată cu “roşul” – identificarea de partid sau de opţiune politico-ideologică cu socialismul fiind încă mai precisă în această formulă. În realitate însă, valorile stîngii au devenit mult mai complexe decît cele asociate reformatorilor, sau înnoitorilor în politică, definiţi în secolul al XIX-lea prin opoziţie cu conservatorii sau tradiţionaliştii.

 

Apariţia partidelor politice muncitoreşti pe scena politică în a doua jumăate a secolului trecut, disocierea între marxism şI anarhism, între socialism şI social-democraţie, precum şI reprezentarea eectoral a social-demcoraţiei în Parament, au făcut din valorile stîngii principii de acţiune care puteau întemeia atitudini ale partidelor socialiste marxiste, social-dmocrate, laburiste, sau chiar liberale. Tradiţionalele grupări Whigs şI Torries puteau intra şI ele în categorile dreapta-stînga, prin atitudinea p care o aveau faţă de schimbarea politică la diferite nivele.

 

Criterii de definire a axei dreapta-stînga

În dezbaterile asupra acestui cuplu conceptual antitetic ne putem folosi de două principii fundamentale care apar în mod sistematic, oricare ar fi perspectiva de abordare: principiul organizării pe verticală şi principiul organnizării pe orizontală a societăţii. Dimensiunea orizontală trimite la ideea de egalitate, pe cînd cea verticală trimite la idea de ierarhie. Revelli propune în Dreapta şI stînga. Identitatea pierdută (1990) 5 criterii de diferenţiere a dreptei de stînga:

1. criteriul temporal – progres-conservare

2. criteriul spaţial – egalitate-inegalitate

3. criteriul persoanei – autodirecţie-heterodirecţie

4. criteriul funcţiei – clase inferioare-clase superioare

5. criteriul cunoaşterii – raţionalism-iraţionalism. (2)

Autorul italian va proceda la stabilirea rolului de prim şI secund în cadrul acestor criterii, optînd pentru importanţa decisivă a criteriului egalităţii, singurul în măsură să reîntemeieze categoriile analitice de dreapta şI stînga.

 

Egalitate-inegalitate

Stînga face trimitere la ideea de egalitate între oameni. Egalitaea între oameni este însă gîndită în mod diferite de ideologii, doctrine, teorii politice, în funcţie de gradul pînă la care se poate spune că oamenii sunt egali: trebuie ei trataţi ca egali din toate punctele de vedere sau egalitatea dintre oamen trebuie să se limiteze la drepturi şi îndatoriri stabilite prin lege?

Ideea întemeitoare a celor două constructe teoretice trimite în mod necesar la subiecţii care devin parte a unui proces de distribuire şI redistribuire de resurse. Dreapta şI stînga se autodefinesc în acest sens prin stabilirea lui cine, ce, cum, cînd, cît primeşte dintr-o acţiune de distribuire şI redistribuire de resurse sociale (drepturi, avantaje, privilegii, facilităţi economice, etc.).

Din această perspectivă putem avea o stîngă extremă, a cărei ideologie este egalitaristă: toţi oamenii sunt egali şI deci toţi trebuie să primească aceeaşi cantitate de bunuri de la societate, indiferent de tipul de muncă şi ceea ce pot oferi ei societăţii. De la această extremă definită pe principiul “toţi sunt la fel”, se poate construi o identitate de stînga, în care pot apărea criterii de departajare, precum meritul, efortul, randamentul, etc. Combinaţiile, obsevă Bobbio, sunt nenumărate: în şcoli, merirul este cel care întemeiază egalitatea, în protecţia socială se adaugă criteriul nevoilor minimale, sau “decente”. Variaţiunile ar putea cotinua.

Ideea de bază este acea că stînga reprezintă mai multe tiprui de ideologii, doctrine sau atitudini politice care se construiesc pe criteriul instrumental al egalităţii.

Cînd zicem că stînga este egalitară, nu înseamnă că egalitatea se referă la orice, la tot şI la toate. Egalitate stîngii se defineşte prin apelul la alte criterii care relativizează contextual principiul instrumental al egalităţii. Stînga se referă în aceste condiţii la partide, mişcări sociale care ţintesc reducerea inegalităţilor sociale, fără a promova în mod necesar egalitatea tuturor, în orice condiţii. Departe de a se reduce la egalitarismul fiosofiei social-politice marxiste, egalitata stîngii absoarbe ideea diferenţelor şI a inegalităţilor de anumite tipuri. (3)

 

Dreapta politică trimite la organizarea ierarhică

 

Dreapta se defineşte prin apelul la valori contrare celor care fundamentează categoria analitică a stîngii. Ceea ce trebuie să reţinem în definirea acestui din urmă concept sunt criteriile care au dat identitate stîngii. Renunţarea la criterii absolute care să întemeieze inegalitatea între oameni şI diferenţierea este deci necesară. O idee, o doctrină politică sau un partid sunt de dreapta în măsura în care acordă o importanţă mare inegalităţii, propunînd meritul şi iniţiativa personale drept criterii fundamentale în departajarea dintre oameni. La rigoare, dreapta face trimitere la o definie a societăţii prin intemediul accesului la resurse doar pe criterul propriilor capacităţi. Redistribuirea de resurse în folosul celor mai puţin dotaţi sau a celor nevoiaşi nu poate fi pentru dreapta inegalitară, construită aproape exclusiv pe criteriul meritului, decît un furt din producţia celor capabili. Ierarhia pe care o introduce dreapta, ca şI categorie analitică, nu este însă ultimativă. Inegalităţile care întemeiază conţinutul dreptei nu definesc nici ele mişcări sau ideologii, atitudini omogene la nivel de conţinut şI de formulare a principiilor. Inegalităţile dreptei se referă la acceptarea ideii că oamenii sunt, mai degrabă, inegali decît egali. Întemeiată pe ideea de inegalitate, categoria analitică “dreapta” nu reduce nici ea societatea la o lume a forţei şi în care este în mod necondiţionat favorizat cel mai bun sau cel mai puternic. Pentru dreapta politică inegalităţile sunt, în majoritatea lor, naturale. Ele se manifestă în mod necesar şi la nivel social şI nu trebuie, sau nu pot fi eliminate:
“Dreapta este mai dispusă să accepte ceea ce este natural, dar şI ceea ce numim o a doua natură, adică obişnuinţa, tradiţia, puterea trecutului. Artificialismul stîngii nu cedează nici în faţa inegalităţilor naturale evidente care nu pot fi puse pe seama societăţii: să ne gîndim doar la eliberarea nebunilor din ospiciu. Există o natură vitregă, dar şI o societate vitregă. Stînga are însă în general tendinţa de a crede că omul le poate corecta pe amîndouă.” (4)

 

Un al doilea criteriu folosit de Bobbio pentru clarificarea conţinutului celor două concepte este legat de felul în care se rezolvă problema relaţiei dintre libertate şI autoritate. Din nou, însă, va trebui să introducem criterii de identificare: cine participă la libertate, în ce condiţii, după care criterii şI cine stabilieşte criteriile? (5)

Libertatea poate fi definită ca valoare politică individuală, pe cînd egalitatea nu poate fi definită decît în mod colectiv: putem accepta că există societăţi sau regimuri poltice în care unul singur este liber, dar nu are sens să spune că există societăţi în care doar despotul sau dictatorul este egal. Egalitatea trimite deci la o relaţie socială. Libertatea însă nu poate funcţiona ca valoare politică decît dacă iei în seamă libertăţile celorlalţi. Avînd o astfel de dublă natură – exclusiv individuală (libertatea de a gîndi) şI exclusiv socială – (libertatea de a face ceva), acţiunea fiind întotdeauna într-o relaţie implicită sau explcită cu cineva, vom defini stînga-dreapta prin apelul la libertăţile de a face ceva, iar nu la libertate în general: libertatea de opinie, de a munci, de a face orice nu încalcă libertatea celorlaţi, libertate negativă, libertate pozitivă, etc.

Dacă din acest punct de vedere al libertăţii cele două concepte politice nu diferă substanţial, sub aspectul autorităţii ele intră în conflict atunci cînd se pune problema intervenţiei autorităţii de stat în viaţa social-economică.

Stînga acceptă, într-o formulă sau alta intervenţia statului, de la planificarea absolută a radicalismului comunist şI desfiinţarea proprietăţii private prin transformarea ei în proprietate de stat sau “comună”, “a poporului”, pînă la intervenţia selectivă şI limitată a statului, sub controlul strict al Parlamentului.

Dreapta extremă respinge ideea de intervenţie, anarhismul fiind caz exemplar pentru această extremă, prin ideea desfiinţării statului. Mai aproape, sau mai departe de această extremă se plasează o serie întreagă de atitudini sau concepţii politice de dreapta. Avem astfel un liberalism al statului minimal, al statului “paznic de noapte al burgheziei”, al dreptăţii procedurale sub domnia legii, etc.

Stînga poate fi definită în acelaşi fel, dacă luăm ca punct de reper extrema egalitaristă reprezentată de societatea comunistă pe care Marx o vedea întemeiată pe principiul “De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Definită contextual, stînga acceptă în acelaşi fel intervenţia statului, de la formula maximală la cea contextuală, minimală, de egalizare a condiţiilor de trai prin ajutor social, pînă la o limită pe care guvernanţpii unei societăţi o consideră “decentă”.

Problema folosirii axei drapta-stînga se complică în momentul în care observăm că mişcări liberale şI mişcări autoritare stau în aceeaşi categorie a dreptei. Mişcări comuniste autoritare (totalitare) şi mişcări sau partide social-democrate stau în aceaşi categorie a stîngii. Fără să mai disutăm că, la nivelul consecinţelor practice, extremele de stînga şI dreapta se ating. Ca orice extreme, de altfel. Un totalitarism de stînga şI unul de dreapta diferă prin ideolgia care le întemeiază. La nivel practic ele eşuează în respectarea drepturilor individului, chiar dacă îşi propun să făurească un om nou, mai bun şi mai drept decît orice individ real dintr-o epocă sau alta.

 

Aşa cum reiese din dezbaterea aupra relaţiilor dintre conţinuturile celor două categorii analitice ale politcului înţelegerea şI operaţionalizarea lor este legată de posibiliatea de a le accepta ca şI concepte relative. Conţinutul lor nu este unitar în sensul în care se prezintăcel de conservatorism, tradiţionalism, etc. Neavînd un conţinut fixat o dată pentru totdeauna, termenii de dreapta şi stînga se definesc contextual, în funcţie de epocă şI construcţie politico-ideologică. Termenii de comunist, catolic, liberal sunt mult mai clari în conţinut, decît cel de dreapta sau de stînga. Conceptele de dreapta şi stînga sunt deci locuri ale “spaţiului politic”, iar nu calităţi intrinseci ale universului politic. Ele reprezintă “…o topologie politică determinată, fără legătură cu ontologia politică, fiind concepte relative, folosite pentru simplificarea explicaţiei şI analizei politice. (6)

 

Observăm deci că dreapta şI stînga pot fi definite la un nivel foarte general drept categorii analitice care explică cel puţin o dimensiune sau o parte a politicului. Contestarea lor în calitate de categorii analitice operaţionale este legată de posibilitatea acestora de a explica şi a numi situaţii concrete care pot fi interpetate prin intermediul acestui tip de clivaj. Care este valoarea cestor două concepte în cazul politicii româneşti, de exemplu? Sunt ele un model operaţional universal?

Problema cea mai serioasă pe care o ridică interpretarea politicii sau a atitudinilor, comportamentelor politice româneşti prin intermeiul dihotomiei dreapta-stînga se constituie la nivelul amalgamării programelor şI ideologiiilor de partid cu valori care sunt şI ale dreptei şI ale stîngii, deopotrivă. Partide politice care se autonumesc de dreapta sau de stînga, sunt nevoite să lanseze idei şI campanii de imagine care să combine valorile doctrinei opuse, fie în mod conştient, fie în mod inconştient. Lucrul acesta al autosesizării este mai puţin important. Ceeea ce contează în mod fundamental în această operaţionalizare a conceptelor în spaţiul românesc se referă la conţinuturile doctrinare care încetează a mai satisface etichetele care sunt puse pe partide. De exemplu, PNŢCD, PNL, PD, PDSR, sunt partide care pot avea atitudini şI politici de stînga în ceea ce prieşte protecţia socială, deşi unele dintre acestea se autodefinesc drept partide de centru-dreapta. Orizontul de aşteptări al unei majorităţi electorale determină însă astăzi în România modelarea ofertei de partid în politici şi programe care ies de sub incidenţa ideologiei politice asumate fie explicit în doctrină, fie implicit în eticheta şi declaraţiile pe care le fac acestea în diferite împrejurări.

Problema cea mai seioasă a acestei operaţionaliări în politica şI analiza politică românească este aceea a cîştigării de electorat. Ideea de egalitate este mult mai uşor acceptată de electorat, decît ideea de inegalitate şi distribuire inegală de resurse. Care să fie motivaţia unei astfel de orientări electorale?

Egalitatea aduce cu sine ideea de confort, de apreciere, de evaluare, situaţie care face imposibil votul unei părţi importante din electorat pentru politici de dreapta, de exemplu, în care statul să se retragă din activitatea economică ce trebuie să devină apanajul întreprinderii private sau de grup. Ideea eficienţei pe care ar reprezenta-o, să zicem, o astfel de politică este legată direct de şomaj şI redimensionare, restrucutrare, situaţii care fac posibilă autoproiectarea angajaţilor într-un viitor nesigur. Statul însă, ca proprietar majoritar sau total, dă impresia de siguranţă, în reprezentările colective asupra celor două instituţii – proprietatea privată şI proprietatea de stat.

Acesta este unul dintre motivele serioase pentru care partidele politice ce se prezintă în spectrul dreptei să aibă o şansă extrem de mică în a face faţă unei guvernări, sau unei confruntări electorale într-o societate educată în spiritul egalităţii şI al faptului că cineva – statul, în cazul de faţă, trebuie să dea, în orice condiţii.

Acesta sunt doar cîteva dintre argumentele potrivit cărora cuplul conceptual dreapta-stînga este extrem de dificil de operaţionalizat pe realitatea românească. O societate în schimbare, care este alcătuită dintr-o majoritate educată în orizontul egalităţii va face imposibil acesul unui partid de dreapta la gvernare. Desigur, dreapta unui naţionalism tradiţionalist extrem poate aduce voturi dintr-un anumit segment electoral. Programul de partid va trebui însă să conţină în mod necesar valori de stînga, care trimit la egalitate socială.

Alegerile generale şI locale se cîştigă astăzi, de regulă, cu propagandă de stînga. Guvernare serioasă, responsabilă în tranziţia românească, se poate face cu programe ce se plasază, mai degrabă spre dreapta la nivel economic.

Ceea ce face încă mai clară dificultatea de a opera o analiză serioasă prin intermediul conceptelor dreapta-stînga, în realitatea politică românească. Independent de intenţiile lor originare, partidele politice sunt obligate să se construiască pe ideologii confuze, care să includă valori de stînga şi de dreapta în egală măsură. De aici nevoia pe care au resimţit-o acestea de a se autointitula de centru-stînga sau centru-dreapta. O astfel de noţiune intermediară este semnul cel mai clar că dreapta şI stînga nu pot deveni categorii analitice operaţionale, ele însele fiind, aşa cum am precizat într-o permanentă evoluţie şi contextualizare. Ceea ce se poate spune în aceste condiţii ale plasării pe axa dreapta-stînga despre spaţiul politic, atitudinile electorale sau ideologiile de partid din România este doar că ele sunt amalgamate. În 1932, în revista “Lumea Nouă”, în numărul inaugural, un teoretician şI doctrinar român de presitigiu internaţional făcea o afirmaţie surprinzătoare: Eu sunt de stînga în domeniul social şI de drepta în domeniul politic. Est vorba despre doctrinarul Secolului corporatismului şI despre teoreticianul Partidului unic: Mihail Manoilescu. Un semn din bătrîni că, uneori, relativizarea a două concepte poate duce la aneantizarea lor. Sau că axa dreapta-stînga este, în fapt, un Janus bifrons.

 

 

3. Clivajul centru-periferie

 

Clivajul centru-periferie este introdus în analiza sistemului politic şi a culturii politice de către Lipset şI Rokkan în studiul “Cleavage Structure, Party System and Voters Alignment” (1967), în care aceştia propun o diviziune între culturi minore şI culturi dominante (subject culture-dominant culture). Dinamica acestui concept referitor la clivaje social-culturale cu semnificaţie politică s-a stabilit în formula Centru – Periferie, distincţii ce operează în interiorul uneia şI aceleiaşi societăţi. În fapt, termenul centru-periferie este introdus cu cîteva decenii mai devreme de către cercetătorii Şcolii de la Anale, care puneau problema organizării sistemului mondial modern într-o astfel de formulă, prin apariţia uni nou principiu de structurare a relaţiilor dintre state, zone, continente: principiul schimbului economic în scopul profitului.

În ştiinţa politică centrată pe analiza distribuţiei opţiunilor electorale şI a sistemelor de participare politică, clivajul centru-periferie operează în formula unui stat centralizat, în care putem distinge o autoritate la centru şI autorităţi construite în periferia sistemului politic.

Astfel, clivajul centru-periferie poate opera cel mai clar în în cadrul statelor naţiune, în interiorul cărora puterea politică de la centru formulează sisteme de legi, tipuri de codificare a relaţiilor şI regulilor de interacţiune socială, norme de respectat de către cetăţenii şI grupurile aceleiaşi societăţi. Rezistenţa la iniţiativele şI măsurile Centrului a fost de multe ori generatoare de secesiune şI de fragmentre teritorială, cum este cazul Irlandei, care refuză supunerea la sistemul normativ al centrului de la Londra. O reacţie diferită a periferiei faţă de centrul sistemului politic o oferă Belgia, în care clivajul centru-periferie a dus la o autonomie substanţială a populaţiilor vorbitoare de limbă olandeză (flamanzii) şI franceză (valonii). Un alt caz al relaţiei centru-periferie a dus la totala absorbţie a periferiei de către Centru, aşa cum s-a întîmplat în Fanţa, unde minoritatea bretonă din nord-vestul ţării a fost absorbită de centrul reprezentat de puterea politică franceză.

Sensul existenţei acestor clivaje sociale cu valenţe şI semnificaţie politică se poate identifica în comportamentul la vot al populţiei aparţinătoare uneia sau alteia dintre părţi. E adevărat, clivajele nu pot fi definite doar prin apartenenţa etnică. Doar un compex de factori poate da seamă de existenţa şI substanţialitatea unui clivaj politic, deoarece clivajul etnic, de exemplu, implică apoape în mod necesar alte tipuri de clivaje: religioase, ocupaţionale, de clasă, geografice, etc.

 

4. Clivajul stat-biserică

 

Ca şI clivajul centru-periferie, clivajul stat-biserică este în bună măsură rezultatul procesului de construcţie a statului modern. Pornind de la Revoluţia franceză din 1789-1799, procesul de desacralizare a valorilor şI instituţiilor politice, precum şI a comportamentului participanţilor la politică a creat în mod indubitabil tensiuni între fondatorii şI creatorii de stat şI reprezentanţii Bisericii. Cauza acestui tip de conflict este uşor de identificat: privilegii sociale, redistribuirea resurselor şi, de aici, relaţii de putere. Asimilînd definirea politicii pe linia celor “5 C”, este foarte clar că reprezentanţii clerului erau puşi în situaţii de a pierde privilegii care dăinuiseră mai bine de un mileniu, proprietăţi şI accesul la fixarea de impozite – toate elemente ale puterii şI ale controlului social. După Reforma lutherană şI calvinistă, apariţia bisericilor naţionale care neagă universalismul pretins de biserica romao-catolică, va crea un fenomen de alianţă între aceste biserici reformate şi stat, noile instituţii religioase naţionale transformîndu-se direct sau indirect în agenţi ai statului, cum spun Lipset şI Rokkan. (7)

Pentru cazul bisercii catolice conflictul dintre biserică şI stat era mai mult decît predictibil, pentru că biserica avea pretenţia de a fi deasupra statului, ca deţinătoare a autorităţii (în sens de auctoritas, ce trimite la monopolul asupra relaţiei indivizilor cu divinitatea), spirituale care are un caracter supranaţional, ea extinzîndu-se asupra tuturor comunităţilor de creştini catolici, indiferent de statul ai cărui cetăţeni sunt. Conflictul dintre autoritatea şi suveranitatea statală şi tendinţele de control ale instituţiei bisericii catolice devine astfel iminent.

Biserica romano-catolică va reuşi însă conservarea unei bune părţi dintre instituţiile de învăţămînt proprii, pe care încearcă să le ferească de fenomenul secularizării, prin respingerea intervenţiei statului şI a ofertei educaţionale a acestuia. Pe de altă parte, biserica romano-catolică a rămas activă într-o serie de probleme de natură strict social-politică, pe care le-a controlat în unele state pînă în zilele noastre. Astfel, problema de legislaţie statală, observă Gallagher et.alt. în Representative Government in Western Europe (1992) este de multe ori legată de respectarea valorilor bisericii catolice (problema divorţului, a avortului, cenzura pe presa pornografică, legislaţia prostituţiei, etc.):

“Conflictul dintre biserică şI stat era, de aceea, aproape inevitabil. Cazurile cele mai evidente sunt reprezentate de acele ţări în care catolicii erau o minoritate religioasă, cum se întîmplă în Olanda şi Germania. Clivajul stat-biserciă a rezultat în puternice mobilizării social-politice, în mod esenţial doar în aceste ţări cu o puternică minoritate catolică. Partidele creştin-democrate constituie o forţă politică relevantă pentru un mare număr de ţări, chiar după cel de-al doilea război mondial. E adevărat, partidele creştin-democrate puternice au apărut doar în vestul şI centrul Europei. Răsăritul europei şi creştinătatea de rit ortodox a rezolvat cu totul altfel relaţia biserică-stat. Aici nu au apărut partide politice creştin-democrate puternice, clivaje religioase semnificative precum cel catolic-protestan – ortodocşii fiind nesemnificativi ca şi comunitate naţională sau instituţie în confruntrile politice.

 

5. Clivajul rural-urban

 

  1. Baza socială rurală şi baza socială urbană a partidelor politice

 

Clivajul rural-urban ca termen euristic al ştiinţei politice a fost propus de Lipset şI Rokkan, cu referire la distribuirea de voturi în cadrul unui regim politic de tip democratic. El se referă, în principal, la problema unui comportamnt politic diferit al regiunilor tradiţionaliste aflate, de regulă, în lumea ruralului şI regiunile cu impulsuri modernizatoare, identificabile în lumea urbană. Autorii conceptului indică vehimea acestui tip de clivaj politic prin trimiterea la conflctul de interese ale ruralului agrarian şI interesele comerciale şI industriale ale zonelor urbane, încă de la sfîrşitul evului mediu. Din această perspectivă se poate vorbi despe o opoziţe urban-rural pe linia dinamicii economice şI normative, fiecare zonă fiind interesată de un anumit tip de legislaţie pe problema taxelor, de exemplu. În realitate, este vorba aici de interesele exprese ale proprietarilor de pămînt şI ale reprezentanţilor bugheziei orăşeneşti, care au reuşit să fie conciliate în multe ţări prin dominarea ruralului de căte urban. Expresia acestui conflict în cazul statelor moderne de tip democratic se regăseşte în comportamentul electoral, legat de programe de partid şI de ideolgii modernizatoare sau tradiţionaliste. În democraţiile vest-europene şI în democraţia americană acest clivaj rural-urban există în continuare şi poate fi explicat inclusiv prin diviziunea centru-periferie. Interesele fermierilor francezi, belgieni, olandezi, de exemplu, au fost nu de puţine ori violent exprimate, prin conflicte de stradă care cereau subvenţii de la Centru sau renunţarea la o legislaţie europeană şI mondială care desfiinţa taxele vamale la produse agroalimentare.

Clivajele rural-urban se regăsesc exprimate în conflicte dintre partide politice agrariene şI urban-modernizatoare, politicile acestora fiind legate de protecţia statului şI de intervenţia pentru susţinerea lumii rurale.

Clivajul rural-urban

 

Un clivaj prin excelenţă spaţial, clivajul rural urban este legat de sistemele politice care au organizaţii reprezentative, cum sunt partidele politice. Din această perspectivă, partidele politice sunt creaţii ale urbanului. Ele devin partide politice cu valoare socială şI economică rurală în măsura în care fie se creează ca organizaţii politice care susţin interesle electoratului din mediul rural, fie se constuiesc ca şI partide politice urbane, dar îşi asumă rezolvarea explicită a problemelor populaţiei din zona rurală. Dificultatea operaţionalizării acestui criteriu în analiza politică a sistemelor de partid sau ale relevanţei ideologie ale acestora este la fel de mare ca cea a relaţiei dreapta-stînga. Tendinţele societăţilor contemporane de a fi cadrul în care se creează partide politice în care vedetismul şi amalgamarea măsurilor şi programelor de partid ne trimit către un tip de partid “catch-all”, este argumentul forte pentru operaţionalzarea clară a clivajului rural-urban astăzi. Să vedem originile acestui tip de clivaj şI situaţiile în care acesta poate funcţiona fără prea mari dificultăţi.

 

Clivajul de această natură este întemeiat pe o diferenţiere clară a atitudinilor din mediul rural şI a celor din mediul urban. Conducătorii de partide, observă Huntington în Ordinea politică în societăţile în schimbare, sunt, de regulă, recrutaţi din rîndul oamenilor educaţi, ce aparţin de pătura “intelectualităţii”. Un caz exemplar în această privinţă este India anilor ’50, unde funcţionarii de partid erau recrutaţi din rîndurile funcţionarilor de la oraş, proprietari de magazine, specialişti şI reprezentanţi ai clasei mijlocii, în condiţiile în care cea mai mare parte a popuaţiei era de origine rurală. (1)

E adevărat, autrii americani se referă la tipul de situaţi oferit de societăţile aflate în plin poces de modernizare, în care ideologia oraşului jacă rolul de catalizator al modernizării, în raport cu ideologia consevatoare a mediului rural. Partidele poltice ale societăţii contemporane însă, spe deosebire de partidle de cadre au de notabili, urmăresc maximizarea suportulu electoral prin cupinderea unui număr cît mai mare de voturi. Or, acest lucru înseamnă extinderea, lărgirea ideologiei politice prin acapararea valorilor societăţilor rurale. Pentru un partid politic, sursa modernizării şI a dinamicii valorilor şI ideologiei sale este oraşul, pe cînd mediul rural joacă rolul de element de stabilitate. Nu întîmplător, testul final al insituţionalizării partidelor politice este legat de desemnarea de reprezentanţi sau de atragerea de reprezentanţi în teritoriu, în mediul rural. Huntington pare să identifice o lege de construcţie a partidelor politice în acest joc rural-urban, în cadrul societăţilor aflate în proces de modernizare: partidul victorios se naşte la oraş, dar se maturizează la ţară, de regulă, partidele politice şI sistemele de partide avînd rolul unificării opţiunilor din mediul urban cu cele din mediul rural. (2)

Pentru societăţile în schimbare, locul opoziţiei şI al instabilităţii este oraşul, pe cînd locul stabilităţii se referă la suportul rural al partidului. În astfel de societăţi, de regulă, sprijinul pentru partidele de guvernare este asigurat de zona rurală. Pentru partidele de opoziţie, însă, sprijinul este, de regulă, venit din voturile zonelor urbanizate. (3)

Comparînd alegerile din mai multe ţări aflate în cus de modernizare prin democratizare, autorul american identifică încă o regulă fundamentală privind partidele politice şI clivajul rural-urban.

1. Existenţa unei divegenţe semnificative între votul urban şI votul rural, agenţii politici şI organizaţiile politice care sunt puternici în mediu rural, fiind slab cotaţi de votul urban şI invers;

2. Partidul susţinut în mediul rural care ajunge la guvernare este purtător de stabilitate politică, pe cînd partidele de guvernămînt care nu au o bază electorală puternică în zona rurală sunt, mai degrabă, putătare de instabilitate.

Fie că avem de-a face cu situaţii în care clivajul rural-urban se manifestă în modele de votare, fie că această formă de exprimare nu există, clivajul pe această linie apare aproape cu necesitate în orice societate în care puterea politică este delegată prin vot universal.

 

2. Cine poate elimina clivajul rural-urban? Ignoră satul şI satul te ignoră

 

Se pare că acest tip de clivaj politic poate fi eliminat doar în situaţii aparte, de către partide cu ideologie specială, şI asta doar temporar. Un asfel de partid sau o mişcare social-politică ce poate fi susţinută în egală măsură de zona urbană şI zona rurală este partidul şI mişcarea de tip revoluţionar. O elită militară ce face apel conştient la populaţia rurală şi o organizează este şI ea un factor unificator şI de eliminare a acestui tip de clivaj politic. În societăţile de tip democraic există, de asemena, partide politice care pot avea o vocaţie rural-urbană, în fuga după un suport electoral cît mai larg. O idelogie anticolonialistă sau o ideologie naţionalistă, competiţia dintre două sau mai multe partide pentru zona rurală pot, de asemenea, să elimine clivajul spaţial prin care se analizează lumea politicului. (4)

 

 

1. Cf. Myron Weiner, Party Poliitcs in India, Princeton University Press, Princeton, 1957, pp. 230-231; citat de S.P.Huntington în Ordinea politică în societăţile în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999 (1965), p. 371

2. Huntington, op.cit, p. 372

3. idem, p. 373, unde autorul discută de situaţii ciclice şI repetabile ale unui astfel de sprijin pentru forţele de opoziţie şI pentu partidele de guvernămînt, în funcţie de clivajul rural-urban, definibil în termenii valorilor modernizatoare şI ale valorilor şI ideologiilor tradiţional-conservatoare.

4. idem, p. 375

 

 

6. Clivajul de clasă

 

Clivajul de clasă este unul, în bună măură, de insipiraţie marxistă. El are toate dimensiunile definiţionale ale unui clivaj politic – diviziunea muncii, organizaţională şI autoidentificarea cu comunitatea determinată. Partidele de clasă care au apărut şi care au funcţionat aproape linear în reprezentarea propriilor clase sociale au dispărut însă după cel de-al doilea război mondial. Cazul cel mai relevant este acela al partidelor social-demorate şI al celor creştin-democrate, care au încetat să mai fie reprezentanţi ai electoratului muncitoresc, sau ai propriilor comunităţi religioase. “Gulerele albastre”, care reprezentau electoratul social-democrat pînă la al doilea război mondial s-au amestecat apoi cu “gulerele albe”, electoratul social-demcorat prinzînd importante segmente din administraţie, şI chiar din lumea întreprinzătorilor. Tendinţa de de-legitimare a acestui tip de clivaj politic este legată de dinamica ocupaţională şI a forţei de muncă şi restructurarea societăţilor pe principiile postindustriale. Postmodernitatea refuză astăzi parcă să intre în tiparele de gîndire pe care Marx le elaborase pentru societatea industrială, avînd modelul exemplar în situaţia Angliei.

 

 

7. Concluzii: Interacţiunea dintre clivajele politice

 

Probema pe care o ridică analiza politică prin intermediul clivajelor politice este acea a nevoii de a renunţa la simplificarea totală prin reprezentarea duală a realităţii social-politice. E adevărat, gîndirea duală este parte a modului nostru de a simplifica pentru a înţelege. I nteracţiunea dintre clivajele politice şI conştientizarea acesteia oferă posibiliatea unei analize interacţionale, care poate explica mai bine comportamenul la vot şI compelxul de interese pe care îl reprezintă un partid politic sau o organizaţie politică atunci cînd propune programe de dezvoltare. Un program politic poate să fie de stînga şI agrarian, de dreapta şI urban, de stînga şI urban, sau de dreapta şI religios în egală măsură. Apelul la un singur clivaj politic pentru analiza comportamentului electoral sau a comportamentului politic al diferiţilor agenţie individuali sau colectivi oferă doar explicaţii limitative şI insuficiente pentru analiza unui fenomen politic determinat. De altfel, apelul la clivajele politice în ipostaza lor de categorii interacţionale în analiza politică nu se face niciodată pe o singură axă. Argumentul este simplu: un individ nu poate fi definit doar prin apelul la una dintre identităţile sale sociale – locuitor al ruralului, de exemplu. Ca locuitor al ruralului, el aparţine de mai multe gruprui sociale în acelaşi timp: este catolic sau ortodox, este agricultor, învăţător sau inginer, este maghiar sau armean, etc. Această multiplă identitate dată indivizilor de diferitele lor grupuri de aparteneţă cere deci multimplicarea clivajelor în analiza politică.

 

 

 

 

 

 

 

 

8. Exemple. Clivaje tradiţionale

 

Franţa

Clivajul de clasă – separă dreapta de stînga; clivajul religios separă gaulliştii, Frontul Naţional şI grupurile catolice de socialişti şi comunişti, pe de o parte, şI elementele liberale de cele conservatoare în UDF, pe de altă parte.

Clivajul centru-periferie se regăseşte în toate partidele politice, ca răspuns inevitabil şI persistent la pretenţiile de dominaţie ale Parisului.

Germania

 

Clivajul de clasă a fost dominant în Germania pentru cea mai mare parte a perioadei de după cel de-al doilea război mondial. El era însoţit de clivajul stat-biserică, tensiunile rural-urban putînd crea şI reactiva clivajul centru-periferie în Germania, suprapuse cu interesele Estului german, care are posibilităţi de dezvoltae economică mult mai mici; Estul secularizat ar putea de asemenea, să intre în conflict pe clivajul religios cu vestul catolic, de exemplu.

Marea Britanie

 

Pentru cazul britanic clivajul de clasă este cel mai relevant. Clivajul centru-periferie şI cel referitor la rural-urban au semnificaţii politice şI electorale neglijabile în interiorul Regatului Unit al Marii Britanii. Clivajul centru-periferie se manifestă în tensiunile existente între naţionaliştii irlandezi, scoţieni, galezi şI Centrul de la Londra, perceput ca centru de dominaţie. E adevărat, este vorba, deocamdată de o relaţie minoritară în cele trei diviziuni etnico-geografie ale Marii Britanii.

 

Spania

Cazul spaniol este relevant din perspectiva analizei clivajelor poitice prin faptul că avem de-a face cu o dominaţie clară a clivajului centru-periferie şI a clivajului de clasă. Clivajul centru-periferie este de departe cel mai semnificativ în Europa de vest, puţine ţări avînd o varietate atît de mare de partide subnaţionale şi regionale. E adevărat, la nivelul fiecărei regiuni, clivajul stînga-dreapta poate fi operaţional în cadrul comunităţilor locale.

 

Suedia. Peninsula Scandinavică a avut poate cel mai relevant clivaj rural-urban. Acest tip de clivaj a operat exemplar în Suedia pînă în 1957, cînd Partidul Agrarian şi-a schimbat numele în Partidul Centrului şI a făcut apel la o varietate de segmente electorale trans-rurale. Clivajul rural-urban în Suedia, ne spune Gallagher et alt. este de departe cel mai important astăzi.

 

Italia. Cazul italian este exemplar pentru suprapunerea a trei clivaje politice importante: religios, centru-periferie şi clivajul de clasă. Biserica a avut un rol din ce în ce mai mic în actul legislativ, legile privind moralitatea publică, legată de valori sacre ale bisericii romano-catolice fiind printre puţinele adoptate prin presiunile bisericii (avortul, divorţul). În condiţiile în care clivajul de clasă pierde din imortanţă, clivajul centru-periferie capătă astăzi dimensiuni specifice: apariţia de partide regionale, conflictul dintre Nordul bogat în resurse, industrie şI Sudul mai sărac fiind din ce în ce mai puternic în societatea italiană.

 

Olanda. Clivajul de clasă şI clivajul religios sunt dominante în politica olandeză. Se afirmă, de asemenea, din ce în ce mai puternic identităţile regionale şI locale, în lipsa aproape totală a unui clivaj centru-periferie. (8)

 

 

 

1. Norberto Bobbio, Dreapta şI stînga, Humnitas 1999 (1995), Bucureşti, p. 74

2. apud Bobbio, op.cit., pp. 101-102

3. Bobbio urmează o linie analitică ce introduce dezbaterea asupra stării naturale, egale sau inegale la Rousseau şI Nietzsche. Ideea fundamentală pe care vrea să o demonsteze autorul italian este acea că propoziţiile extreme şI univeralitatea lor: “Toţi oamenii sunt egali” şI “Toţi oamenii sunt inegali” sunt acceptabile în condiţiile în care definim orizontul de semnificaţie: prima, de exemplu, este adevărată, pentru că toţi oamenii sunt animale raţionale sau sunt fiinţe muritoare, iar a doua devine adevărată dacă ne gîndim la faptul că, deşi sunt egali în aparatenenţa la specie şI prin condiţia de muritor, ei sunt inegali în felul în care mor şI în aptitudinile individuale care fac trimitere la inegaităţi ca inteligenţă, forţă fizică, etc.

4. idem, pp. 112-113

5. idem, pp. 122-123

6. idem, p. 99

7. Martin Lipset, Stein Rokkan, Party Systems and Voter Alignments, The Free PressNew York, 1967, p. 15

8. vezi Michael Gallagher, Michael Laver, Peter Mair, Representative Government in Western Europe, Mc.Graw-Hill, Inc., New York, 1992, pp. 89-97, unde sunt prezentate clivajele politice şI factorii persistenţei, la care se adaugă analiza posibilităţii de schimbare a acestora.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s