Supravetuire | 12. TABARA

12. TABĂRA

12.1. Nu pierde timpul

12.2. Încropeşte un adăpost Unde? Dacă nu găseşti un acoperiş, într-o groapă naturală, Din zăpadă, Din gheaţă, Lângă copaci, Coliba, Cortul, într-o construcţie existentă, într-un autovehicul, într-un avion

12.3. Organizarea

12.4. Igiena

12.5. Unelte Din piatră, Din oase, Toporul, Tăierea copacilor, Fierăstrăul flexibil

12.6. Mobilierul

12.7. Obiectele de origine animală

12.8. Funii şi frânghii

12.9. Nodurile Îmbinările simple, îmbinarea a două frânghii, Nodurile pentru priponire, Legarea sarcinilor şi a greutăţilor, Legarea beţelor şi a grinzilor, Nodurile pescăreşti

Dacă ştii: unde să faci tabăra; cum să improvizezi haine şi echipamente din ceea ce găseşti înjur; cum să aprinzi focul, să găteşti şi să păstrezi hrana, ai şanse mari să supravieţuieşti.

Şi invers: dacă nu ştii unde, cum, …, eşti pierdut.

12.1. NU PIERDE TIMPUL (vezi şi #7)

Când eşti accidentat, epuizat, n-ai vizibilitate – trebuie să te adăposteşti. Dacă te-ai rătăcit sau eşti izolat ori blocat într-un loc sau o fundătură, dacă ţi-e frig, plouă sau ninge şi e întuneric, găseşte cât mai repede un adăpost! Fă rost de el ÎNAINTE: de a te cuprinde panica sau epuizarea, de lăsarea întunericului.

Dar, înainte de a căuta sau a improviza un adăpost –gândeşte. Ţine seama de: starea sănătăţii tale, uneltele disponibile şi condiţiile înconjurătoare. Însă nu uita nici o clipă că îţi trebuie URGENT un adăpost. Iar când vrei cu tărie ceva, poţi să găseşti oriunde o soluţie.

De exemplu, dacă te-a surprins un viscol puternic, foarte curând nu vei mai putea gândi şi acţiona corect. Dacă nu găseşti repede nişte copaci, nişte stânci sau un vehicul care să constituie un fel de adăpost, îngroapă-te urgent în zăpadă, ca o cârtiţă; lasă o gaură prin care să respiri. Treptat lărgeşte gaura şi spaţiul din jurul tău. Aşteaptă aşa până ce viscolul slăbeşte sau se termină.

12.2. ÎNCROPEŞTE UN ADĂPOST

Adăpostul te apără de frig sau de căldură, de ploaie, zăpadă sau vânt, de animale sau insecte.

Adăpostul poate fi individual sau colectiv.

Amenajează un adăpost provizoriu, simplu, până construieşti altul permanent. În cursul deplasării încropeşte un adăpost provizoriu la fiecare popas pentru înnoptare. Eventual îl cari cu tine.

Construcţia adăpostului poate fi:

– închisă, semi-deschisă sau deschisă;

– solidă (bordei, colibă, peşteră etc.) sau flexibilă (cort etc);

– uşoară, demontabilă sau stabilă.

Felul adăpostului depinde de condiţiile locale şi materialele disponibile. Scormoneşte împrejurimile cât mai e lumină.

Construcţia unui adăpost închis trebuie să satisfacă două condiţii esenţiale:

a) Să fie bine ventilat, fără nici o piedică pentru evacuarea fumului şi a vaporilor de la foc sau sobă. Pe vreme friguroasă riscul asfixierii cu oxid de carbon este foarte mare. La fel de gravă e şi umezeala produsă de vapori sau de transpiraţie. Pentru asigurarea tirajului, a curentului interior, sunt necesare cel puţin două găuri: una pentru intrarea aerului curat, rece şi alta pentru ieşirea aerului sau fumului cald; una sus, în acoperiş şi cealaltă jos, în uşă. O singură gaură de ventilare NU este suficientă.

b) Să NU pătrundă frigul prin pardoseală.

Pune pe jos un strat izolator cât mai gros, dar afânat: întinde covoarele de cauciuc de la automobil, spătarele scaunelor din automobil, husele de la scaune, rucsacuri, coarda de alpinism, saci, haine, o barcă întoarsă cu fundul în sus, vesta de salvare, ramuri de brad, muşchi, crengi, iarbă.

Niciodată să nu dormi întins direct pe pământ umed, pe noroi sau pe pământul rece.

Dacă nu ai lemne la dispoziţie, consolidează-ţi adăpostul cu un paravan construit din orice material găseşti: pietre, blocuri de gheaţă, bucăţi de avion sau de navă.

Epava avionului, a navei sau autovehiculului poate deveni adăpost sau sursă de materiale pentru construcţie. Dacă există pericolul de foc ori de explozie a rezervorului de combustibil, aşteaptă să ardă sau să se potolească înainte de a te apropia, de a intra pentru a lua ceva.

Unde: locul pentru adăpost sau tabără trebuie să aibă următoarele calităţi:

– Să permită prevenirea surprizelor; să vezi, să auzi şi să fii bine văzut;

– Să nu fie expus căderilor de pietre sau avalanşe;

– Să ofere o protecţie naturală împotriva vântului, curentului, frigului şi umidităţii, pe contrapante sau în căldările munţilor. Versanţii preferabili sunt cei expuşi spre sud, iar zona cea mai caldă a acestora se află între mijlocul şi pătrimea lor superioară;

– Să aibă o suprafaţă netedă şi orizontală pe care să se poată instala cortul sau amenaja culcuşurile, cu o mică terasă la intrare; să nu dea posibilitatea alunecării obiectelor la vale;

– Să nu fie pe fundul unei văi (chiar secată sau uscată), căci poate veni apa, inundaţia sau torentul;

– Apropierea de sursele de lemne şi apă: din păcate aceste resurse nu stau de obicei împreună, aşa că va trebui să alegi, să faci un compromis. Apropierea de lemne e mai importantă.

Deci, NU face tabăra în apropiere de:

– O culme, o creastă, un vârf, o culme golaşă de deal sau de munte (coboară, aşează tabăra pe faţa apărată de vânt);

– Trecători, defileuri, depresiuni, creste sau şei (expuse în cea mai mare parte a timpului la vânt);

– Fundul văilor sau căldările adânci (e umed; noaptea e mai frig şi îngheaţă);

– Zone lipsite de vegetaţie – nu reţin căldura solului, încălzindu-se repede în cazul expunerii la soare şi răcindu-se brusc când acesta apune;

– La baza pantelor foarte înclinate, a culoarelor şi pereţilor sfărâmicioşi lângă versanţii de pe care se scurge sau se adună apa, zăpada sau pietrele;

– Sub o streaşină sau cornişă de zăpadă, acolo unde poate cădea o avalanşă de zăpadă, pietre sau stânci;

– O terasă de pe pantă (sol umed);

– Urme sau poteci de animale, care duc spre apă;

– Prea aproape de apă, de râu (pericol de insecte şi inundaţie bruscă; sunetul apei poate acoperi alte zgomote care indică pericolul sau apropierea salvatorilor);

– Lângă un copac izolat (atrage trăsnetul);

– Lângă cuiburi de insecte, albine, viespi;

– Sub crengi uscate (pot să se rupă şi să cadă la vânt puternic). Dacă faci drumeţie cu cortul, alege un loc:

– la cel puţin 50 m. de apă sau de drum, potecă;

– care a mai fost folosit de alţi turişti;

– mai ferit; respectă-i pe ceilalţi turişti – încearcă să nu fii văzut sau auzit de ei. Alege o suprafaţă orizontală şi netedă, de preferinţă umbrită. Pentru a verifica locul ales, desfăşoară pardoseala cortului sau prelata şi întinde-te pe ea. Locul e neted? E orizontal? Are gâlme? Îndepărtează pietrele şi gunoaiele care te înţeapă în spate, fără însă a încerca să obţii o suprafaţă perfectă. Dacă e nevoie de prea multă muncă – alege alt loc. După ce nu mai sunt denivelări mari – ridică-ţi cortul. Dacă suprafaţa nu e orizontală, aşează cortul astfel încât să dormi cu capul mai sus. Dacă e vânt, caută un loc mai adăpostit – de exemplu, după o stâncă. Dimineaţa curentul de aer suflă spre vale, ziua şi seara spre culme. Dacă e cald, aşează cortul cu uşa spre orice adiere care va răcori atmosfera şi va alunga insectele. Dacă poţi, orientează uşa cortului spre răsărit – lumina vă va încuraja să vă sculaţi mai devreme. NU săpa un şanţ de scurgere în jurul cortului: vei strica aspectul locului şi vei grăbi eroziunea solului.

La munte se găseşte rar un loc ideal pentru instalarea adăpostului. Totuşi, pădurea şi zona de lângă liziera acesteia asigură protecţia contra vântului, a frigului, a precipitaţiilor şi a căderilor de pietre şi oferă cele necesare pentru prepararea hranei şi încălzirea adăpostului.

Pe o banchiză (insulă de gheaţă), opreşte-te acolo unde gheaţa este mai groasă, sau pe cea mai întinsă insulă, departe de gheaţa subţire şi de coamele de gheaţă (ce apar datorită presiunii de contact la graniţa dintre două insule).

Dacă nu găseşti un acoperiş existent: acţionează, nu te opri.

Construieşte un paravan, oricât de precar, în vale sau pe o pantă. Este puţin probabil ca terenul sau zona să fie chiar aşa de golaşă cum ţi s-a părut la o primă privire. Amenajează-1 lucrând cu faţa la vânt sau cu vântul lateral.

Clădeşte paravanul din pietre. Astupă golurile cu pământ. Sau construieşte un acoperiş din orice fel de materiale: pietre lunguieţe, beţe sau cărămizi. Izolează-te de pământ prin orice mijloc posibil, de exemplu şezând în rucsac sau pe el. Mişcă mereu întregul corp sau părţile corpului care nu intră sub acoperiş.

Cel mai uşor de făcut sunt adăposturile sau acoperişurile laterale, deschise, mai ales dacă porneşti de la o scobitură existentă. În dreptul deschiderii, la gura adăpostului, fă un foc a cărui căldură să fie reflectată spre adăpost de un pietroi, o stâncă, un buştean sau un perete. Poţi imagina multe variante constructive de adăpost deschis. De exemplu folosind beţele şi skiurile. Orice băţ sau creangă poate fi aranjat, legat sau dezvoltat (cu frunziş, zăpadă etc.) până devine un se-miacoperiş, ca un adăpost. Peste schelet pune orice material disponibil – de la o husă la hainele de rezervă. Porneşte legarea şi împletirea frunzelor sau a crengilor scheletului de la bază spre vârf, pentru a obţine şi un efect de suprapunere a foilor (ca la un acoperiş de ţiglă sau şindrilă).

În prima noapte, mai ales dacă nici nu ai mult timp la dispoziţie, nu te apuca să construieşti un adăpost prea mare şi complicat. Mai bine îl vei întări şi dezvolta a doua zi.

Într-o groapă naturală. Şanţurile, cornişele din piatră, peşterile, toate pot fi folosite dacă le amenajezi ca să te adăposteşti contra intemperiilor (vezi şi #8.9).

Caută o încăpere uscată, prin care nu curge apa. Ori de-câte ori poţi şi ai timp, măreşte gradul de izolare termică printr-un adaos la paravan, la acoperiş, pardoseală sau pereţi.

Într-o peşteră, culcuşurile se vor amenaja la partea superioară, către tavan, acolo unde nu circulă curenţi de aer rece. Este recomandabil să ardă permanent un foc deschis din lemne uscate de esenţă tare, care nu fac prea mult fum. Înainte de a te instala în peşteră verifică dacă sunt şerpi veninoşi (vipere) sau alte vieţuitoare.

Surplombele şi scorburile mici pot fi folosite pentru adăpostire, după ce le închidem la partea superioară.

Este foarte bun adăpostul făcut într-o scobitură de la partea inferioară a unei stânci mari. Acest acoperiş natural poate fi îmbunătăţit prin construirea unui perete sau paravan din pietre şi bolovani mari. Golurile dintre pietrele peretelui se etanşează prin umplere cu crengi, pungi de plastic, sticle goale, pământ, noroi sau zăpadă.

Lângă copaci pot fi goluri care oferă multe posibilităţi de adăpostire. Crengile şi coroana pot constitui acoperişul unui adăpost (fig. 12.1). Îndepărtează zăpada de sub partea inferioară a crengilor, sau lărgeşte radial gaura existentă pe care au format-o nămeţii în jurul trunchiului. Adaugă un acoperiş din orice ai la îndemână – crengi, prelată, pelerină.

În timp ce sapi, adună şi lemne pentru foc: ramuri, conuri şi ace de brad uscate sau căzute.

Construieşte un adăpost din zăpadă, pentru că este un material termoizolator natural. Dar, zăpada are caracteristici diferite în diversele regiuni ale globului pământesc! Există zăpadă umedă şi zăpadă rece şi uscată. Dacă temperatura nu este sub 0°C, acoperişul de zăpadă se va topi şi se va prăbuşi peste noapte.

Nu uita că este foarte important să ai ceva pe care să stai {niciodată direct pe zăpadă sau pe pământ!). Când munceşti, scoate-ţi hainele exterioare, pentru ca să nu le uzi cu zăpadă şi transpiraţie.

Nu încerca să construieşti o casă din zăpadă (iglu), căci este o treabă prea complicată. Reţine: un adăpost mic ţine mai cald decât unul mare şi în plus, e mai uşor de construit.

Iată câteva posibilităţi:

a. Vizuina în zăpadă: sapă în zăpadă o groapă simplă. Oricând o poţi extinde cu tunele, camere sau firide. Acoper-o cu blocuri, bulgări sau suluri de zăpadă. Amenajează înăuntru o bancă (fig. 12.2).

b. Bordeiul de zăpadă: necesită cea mai puţină muncă. Sapă un şanţ cu orice unealtă disponibilă sau improvizată: piatră lată, piolet, capac de borcan. Acoperă-1 cu o pelerină, o pânză, crengi sau foaie de plastic, pe marginile căreia pui zăpadă pentru ancorare şi stabilizare.

Dacă vremea este foarte rece şi zăpada foarte tare (urmele paşilor abia se văd) se poate construi un acoperiş tip cort, din blocuri de zăpadă având dimensiunile 0,5x 0,5x 0,15 m (fig. 12.3). Taie şi scoate şi blocurile dintr-o groapă sau şanţ de 1,2 m adâncime şi lung de vreo 2 m – care va deveni partea de jos a adăpostului. Aranjează blocurile să se sprijine unul pe cealalalt, dar decalate, pentru a putea manevra câte un bloc odată. Ca să nu alunece, blocurile trebuie sprijinite jos într-un canal având forma de „L” cu laturile 15×15 cm, pe care-l sapi pe cele 2 laturi ale şanţului principal.

Dacă stratul de zăpadă nu are 1,2 m adâncime, clădeşte nişte ziduri pe marginea şanţului pentru a obţine înălţimea necesară.

c. Pivniţa în zăpadă: este o amenajare mai amplă, pentru 3-4 persoane, care poate fi realizată în cca. 3 ore (fig. 12.4). Dacă e nevoie, se poate mări.

Atenţie: zidurile şi acoperişul trebuie să aibă grosimea minimă 0,6 m pe vreme friguroasă (sub -3° C), altfel se vor surpa.

12.1. Adăpost sub coroana unui copac

12.2. Adăpost – gaură în zăpadă

I2.3. Adăpost – bordei de zăpadă

12.4. Adăpost – pivniţă în zăpadă

Sapă mai întâi o intrare, un tunel orizontal în malul sau pe panta de zăpadă, apoi sapă în sus, lărgind încăperea. Zăpada poate fi săpată şi scoasă sub formă de bulgări sau blocuri. Plafonul încăperii trebuie netezit şi înclinat pentru a nu se forma picături. Clădeşte sau ciopleşte o bancă de forma unui pat, la nivelul tavanului tunelului de intrare, aproape de plafon (unde aerul este cald). Pardoseala se netezeşte prin tasare cu picioarele.

Pentru a evita pierderea de căldură, între corpul omenesc şi sol trebuie interpus un strat termoizolator. O saltea pneumatică sau de burete, crengi, cetină, fân, paie, frunze veştede, crengi înfipte în pământ şi apoi culcate, o banchetă improvizată, un rucsac, ziare (eventual unse, pentru a nu se umezi), sunt tot atâtea straturi cu proprietăţi izolatoare bune.

Ca să te fereşti de frig şi să reduci pierderea de căldură, culcuşul trebuie plasat cât mai sus, iar intrarea în adăpost cât mai jos cu putinţă, ea deschizându-se spre vale.

Întrucât aerul rece şi bioxidul de carbon sunt gaze grele, ele „curg” la fel ca apa. Pentru a le scoate din adăpost trebuie amenajată o aşa-zisă „groapă de frig” –adică un şanţ săpat în jurul culcuşului sau laviţei, cu o scurgere în afara adăpostului (la fel ca pentru scurgerea apei).

Sursa de căldură (lumânare, lampă cu petrol, sobă portativă etc.) trebuie plasată la înălţimea locului de dormit sau deasupra acestuia. Dacă sursa de căldură este aşezată în groapa de frig, căldura se pierde, întrucât aerul încălzit în groapă se ridică, iar cel rece de afară e aspirat în interior. Când aerul din groapa de frig rămâne rece, el acţionează ca un baraj izolant împotriva aerului din exterior.

Încăperea trebuie să fie cât mai mică. Pentru aerisire, acoperişul de zăpadă va fi străpuns de o gaură în care se lasă un băţ. Băţul trebuie mişcat din când în când pentru a desfunda gaura. Nici intrarea nu va fi complet acoperită sau etanşată, tocmai pentru a avea cea de a doua gaură – necesară pentru circulaţia şi împrospătarea aerului.

Foarte important: în pivniţă totul va fi menţinut uscat. Tencuieşte aruncând o bucată mică de zăpadă moale pe orice zonă a plafonului din care începe să pice apă – picurarea trebuie oprită.

Ieşiţi afară cât mai puţin. Marcaţi vizibil atât acoperişul adăpostului – pentru ca oamenii să nu calce din greşeală pe el – cât şi intrarea – pentru ca să poată fi găsită chiar pe viscol sau pe întuneric.

Hainele se usucă cu căldura corpului. Nu lăsa încălţămintea să îngheţe – îm-pacheteaz-o în haine sau într-o pungă de plastic. Şi ţine-o lângă locul unde dormi.

Cât mai puţină bucătărie – trebuie evitat aburul. Menţine gaura de aerisire desfundată. Pentru iluminare foloseşte lanterna. Ţine unealta pentru săpat (orice obiect: capacul de borcan, pioletul etc.) la îndemână, gata s-o foloseşti în cazul unui accident – cum ar fi prăbuşirea acoperişului.

Din gheaţă: dacă ai ajuns pe o banchiză, într-o alternativă fericită ai cale ceva la dispoziţie: zăpadă, gheaţă, o barcă, resturi de avion etc. Gândeşte-te la ideile expuse mai înainte şi improvizează ceva pentru a încropi un adăpost. Orice material poate fi folosit: blocuri de zăpadă, gheaţă, scânduri, table. Dar fii gata să pleci imediat ce insula de gheaţă dă semne că începe să se topească, să se sfarme sau să se scufunde.

Coliba poate fi construită din orice material disponibil: prelată, pungi de plastic, saci, şi cu orice fel de formă: tip cort, acoperiş, hangar etc. Alege ceva care se potriveşte mai bine situaţiei şi scopului tău.

Formele arătate în fig. 12.5 pot fi construite cu orice material disponibil. Coliba indiană (tipi) realizată dintr-o prelată sau alte materiale similare, poate adăposti mai mulţi oameni plus focul central – un excelent mijloc pentru alungarea disperării. Sau cortul fabricat pe un schelet din ramuri de salcie legate sus, în formă de iglu. Acoperă-1 cu câteva straturi din frunziş, pânză sau alte materiale.

12.5. Adăposturi -colibe

12.6. Cort a – bolovan; b – pietricică înfăşurată în pânză; c – strat de iarbă sub bolovan

Cortul: adăpostul semideschis poate fi realizat oricând şi oriunde dintr-o foaie de pânză sau plastic (fig. 12.6) – pe un teren plat, chiar fără alt schelet decât nişte pietre. Orice obiect mai rigid – bulgări, bolovani, beţe, rucsacuri – poate deveni un stâlp pentru cele două capete ale cortului. NU ai nevoie de copaci, pereţi sau stânci. Astupă capetele cortului cu zăpadă, pietre sau frunziş.

Câteva pietre legate de marginea acoperişului îl ţin întins. Le legi cu câte o bucată de şiret, sfoară sau coardă – prinsă de marginea pânzei, prin legarea ei în jurul gâlmei obţinute dintr-o pietricică înfăşurată cu pânză (vezi schiţa).

Construieşte adăpostul în umbra oricărui paravan disponibil (dar sigur!). Dacă ai de-a face cu un vânt sau curent puternic şi nu găseşti un paravan natural, merită să amenajezi tu unul.

Pregătirea locului pe care întinzi cortul se face în funcţie de dimensiunile acestuia, prevăzând şi spaţiul pentru platforma sau locul de intrare, ancore şi beţe de susţinere. Pe teren stâncos, amenajează o platformă netedă, orizontală, uşor ridicată deasupra nivelului terenului din jur. Locul de instalare a cortului pe timp de iarnă se pregăteşte prin săparea şi bătătorirea stratului de zăpadă cu picioarele, până obţii o platformă solidă. Dacă stratul de zăpadă nu este gros, înlătură-1 de pe sol, pentru a evita umezirea cortului.

Cortul trebuie fixat temeinic, ca să poată rezista rafalelor puternice de vânt şi ploaie, sau greutăţii zăpezii. Cortul nu se instalează cu deschiderea şi părţile laterale orientate spre direcţia de unde bate vântul. Dacă sunt mai multe corturi, se vor grupa pentru a fi mai bine protejate împotriva vântului şi frigului.

Ţăruşii de ancorare se bat în pământ înclinaţi la 45° spre exterior, pentru a rezista tracţiunii sforilor, iar acestea se vor întinde periodic, deoarece umiditatea le slăbeşte.

Când staţionarea este mai îndelungată, pereţii laterali ai corturilor se înconjoară cu un zid de pietre, blocuri de zăpadă, crengi împletite, sau se aglomerează cetină, fân şi frunze.

După instalarea cortului, înainte de căderea nopţii, hainele care nu vor fi utilizate peste noapte se adună într-un loc şi se pun la îndemână cele necesare pentru ziua următoare. În plus, pregăteşte: lanterna (lumânarea), primusul (spirtiera), apa de băut (pentru băutura caldă). Îmbrăcămintea pentru dormit trebuie astfel ajustată pe corp încât să nu împiedice circulaţia normală a sângelui.

Scoate obiectele aflate în buzunare ca să nu te jeneze în timpul somnului. Curăţă bocancii de zăpadă, gheaţă sau noroi şi înveleşte-i într-un sac de plastic, pe care îl întroduci în fundul sacului de dormit (pentru uscare). Pe timpul nopţii, poartă o pereche de ciorapi uscaţi şi curaţi, din lână sau bumbac. Nu călca cu bocancii pe pânza sau pe podeaua cortului. Când plouă, evită atingerea acoperişului cortului, pentru a nu porni infiltrarea apei.

Sub locul de dormit se pune o saltea din burete, sau un strat din frunze, iarbă uscată, crengi de brad sau alte materiale.

Într-o construcţie existentă: oriunde în lume, chiar în zonele aparent pustii, se pot găsi tot felul de construcţii întregi sau ruinate: colibe, cabane, prepeleacuri, garduri, stâne, exploatări miniere, sonde, chiar oraşe-fantomă (părăsite).

Dar trebuie să cauţi: de-a lungul râurilor, văilor, în luminişuri, lângă potecile de animale. Toate construcţiile oferă o posibilitate (limitată) de supravieţuire.

Atenţie: folosiţi-le, dar NU le distrugeţi, NU le stricaţi!

Într-un autovehicul – vezi #13.9.

Într-un avion: cabina avionului prăbuşit într-o zonă friguroasă nu este un adăpost, ci un frigider. Carapacea din aluminiu este un conductor termic excelent, aşa că, ieşi repede afară din ea.

Dacă nu găseşti vreun alt adăpost mai bun în apropiere, construieşte unul sub aripa sau coada avionului. Pereţii vor fi făcuţi din blocuri de zăpadă, iar metalic va rămâne doar acoperişul.

Sau, amenajează un cort dintr-o prelată sau o paraşută aruncată peste aripă sau coadă, menţinută în poziţie cu pietroaie, bagaje ori blocuri de gheaţă, aşezate peste marginile pânzei.

Într-o zonă cu clima mai blândă, chiar dacă e frig (de exemplu noaptea în deşert), stai înăuntrul cabinei. Dar găteşte afară din epavă, ca să eviţi asfixierea cu oxid de carbon.

12.3. ORGANIZAREA

Dacă în grupul de supravieţuitori există dinainte o structură ierarhică, ea va fi păstrată. Dacă nu, trebuie stabilit un comitet de acţiune şi de conducere cu sarcini precise.

Hotărâţi o listă de sarcini şi responsabili pentru efectuarea activităţilor zilnice. Repartizează treburile grele şi neplăcute la toţi membrii grupului, prin rotaţie. Orice persoană validă trebuie să îndeplinească pe rând muncile neplăcute, afară de cei care au o calificare specială şi au mereu de lucru (medic etc). Când ai tot timpul ceva de făcut, nu te mai plictiseşti şi nici nu te descurajezi. Invalizii vor căpăta sarcini mai uşoare. În tabără trebuie să fie permanent cineva capabil şi disponibil să semnalizeze oricând cu mijloacele pregătite, dacă apare vreun avion de căutare şi salvare. Când numărul persoanelor permite, nu plecaţi din tabără decât perechi.

În fiecare seară faceţi o şedinţă cu toţi membrii grupului, pentru disciplină, schimb de informaţii şi planuri de viitor.

Supravieţuitorul izolat este ameninţat de pericolul plictiselii. Stabileşte-ţi singur sarcini zilnice, indiferent că sunt cu adevărat necesare sau servesc numai pentru distracţie şi preocupare. Programul regulat, rutina, ajută mult moralului.

12.4. IGIENA

In tabără trebuie impusă şi păstrată o igienă drastică. Orice delăsare înseamnă boală.

Latrina va fi amplasată mai jos decât nivelul taberei, departe de sursa de apă. Apa de băut se va lua dintr-un loc anume. Nimeni nu se va spăla mai sus de el. Locul de spălare pentru corp şi rufe va fi mai jos, iar locul unde se spală vasele de bucătărie şi mai jos.

Latrina şi groapa de gunoi vor fi aşezate cât mai departe de tabără şi de sursa de apă, preferabil încotro bate vântul, dar nu atât de departe încât să deranjeze. Amenajează o potecă până la ele.

Latrina se amenajează chiar şi pentru un singur supravieţuitor. Nu risipi dezinfectantul pentru latrină, ci acoperă fecalele cu pământ. Dacă latrina începe să miroase, amenajează sau sapă alta nouă. Acoperă latrina veche cu pământ şi aprinde un foc bun deasupra ei.

Latrina tip tranşeu este un şanţ cu adâncimea cam de 1,25 m. şi lăţimea de 0,5 m. Înalţă malurile cu buturugi, pietre sau pământ până la nivelul scaunului. Umple golurile. Aşează deasupra câteva lemne, lăsând liber un spaţiu pentru utilizare. Presară cenuşă peste lemne, ca să etanşezi golurile şi să îndepărtezi muştele. Gaura latrinei se acoperă contra muştelor cu un capac din lemn, o piatră lată sau o frunză mare ancorată cu pietre, care va fi folosit în permanenţă.

Pişoarul poate fi o groapă de aprox 60 cm. adâncime, umplută pe 3/4 cu pietre mari şi deasupra cu un strat de pământ în care se înfige o pâlnie făcută din coajă de copac.

Crematoriul – toate gunoaiele trebuie arse, de exemplu în zona latrinei. Ce nu arde se îngroapă.

Un regim alimentar sănătos te fereşte de boli, infecţii, chiar de insecte. Spală-te, fă baie zilnic, iar dacă nu poţi, măcar spală-te des pe mâini.

Săpunul – spălarea excesivă cu săpun face pielea mai sensibilă, permeabilă la apă şi la microbi. Dar săpunul este un dezinfectant mai bun decât multe alte substanţe (de exemplu tinctură de iod) care pe lângă microbi, distrug şi pielea. Săpunul este ideal pentru spălarea mâinilor înainte de acordarea primului ajutor. Păstrează totdeauna o rezervă pentru acest scop.

Săpunul se fabrică din grăsimi şi o bază (alcaliu) cenuşă de lemn sau iarbă de mare sau prin fierberea cojii interioare de pin. Un conţinut prea mare de cenuşă usucă şi răneşte pielea. Grăsimea poate fi vegetală sau animală, nu însă minerală. Cenuşa de lemn sau iarbă de mare este o bază, un alcaliu. Cum se procedează: spală cenuşa, apoi o fierbi împreună cu grăsimea la foc mic, până se evaporă excesul de apă. Lasă să se răcească. Săpunul astfel obţinut nu este dezinfectant. Pentru aceasta trebuie adăugată rădăcină de hrean sau răşină de pin.

Reguli de purtare: Fii ordonat şi curat; agaţă toată vesela pe crengi sau cârlige. Nu lăsa focul să ardă nesupravegheat. Ţine hainele şi echipamentul într-un loc unde nu se pot umezi, nici aprinde. Proviziile de hrană se păstrează acoperite, ridicate de la sol. Pune capacul la loc imediat ce ai scos ceva dintr-o cutie.

Vânatul nu se curăţă în tabără; goleşte-1 de sânge, scoate-i măruntaiele, jupoaie-1 acolo unde l-ai prins (ca să atragi alt vânat).

Dacă faci drumeţie: orice animal, mic sau mare, e interesat de alimentele tale. Când nu le cari, păstrează-le agăţate într-un copac sau în alt loc înalt. Caută locul potrivit cât e lumină. Păstrează curăţenie în jurul cortului sau al taberei. Nu da nimic de mâncare unui animal sălbatic, oricât ar fi de mic şi de simpatic. Îi faci un mare rău dacă îl dezveţi să caute singur hrană proaspătă şi îl înveţi să se hrănească cu resturi, gunoaie şi hoituri.

12.5. UNELTE

Din piatră: ca să obţii o faţă netedă, sparge sau crapă o piatră lovind-o cu altă piatră tare şi netedă (fig. 12.7). Direcţia loviturii va fi la un unghi mai mic de 90°. În continuare dă-i forma dorită cioplind-o cu altă piatră.

Taie sau rupe o bucată laterală ca să rezulte o faţă, în care lovind piatra va crăpa sub formă de felii, cu feţele mai mult sau mai puţin paralele. Felia va căpăta o muchie ascuţită cioplind-o cu alte pietre, după care se netezeşte şi se finisează cu un lemn tare. Feliile de piatră se pot folosi ca răzuitor, cuţit sau topor etc.

Din oase: osul sau cornul se taie cu un cuţit sau o piatră, după care se netezeşte cu o piatră aspră, abrazivă (fig. 12.8).

Dintr-un omoplat se poate face un fierăstrău: mai întâi crapă-1 în două, apoi taie dinţii cu un cuţit. Coastele pot deveni ţepe sau vârfuri de săgeţi.

Pentru a confecţiona un ac, caută un os potrivit şi dă-i gaura pentru aţă cu un cui sau sârmă înroşită în foc, sau scobindu-1 cu un vârf de briceag (însă nu băga în foc lama cuţitului!).

Toporul: pentru fixarea cozii, înfige şi bate o pană în capătul cozii din gaura unui topor din metal, apoi lasă toporul în apă peste noapte ca să se umfle lemnul (fig. 12.9). Totdeauna verifică prinderea cozii înainte de a folosi toporul.

Pentru a confecţiona un topor de piatră, ia o coadă din lemn tare şi leag-o bine cu o sfoară sau sârmă la 25 cm de un capăt. Crapă capătul cozii până la legătură, bagă toporul sau felia de piatră între crăcane, apropie şi leagă bine capetele.

Cum se ascute toporul: cu o pilă sau cu o piatră aspră se degroşează îndepărtân-du-se bavurile, apoi se netezeşte muchia cu o piatră (abrazivă) mai fină. Pentru ascuţire, toporul se fixează pe pământ între două lemne (fig. 12.10). Pila se împinge spre muchie; la revenire pila se desprinde de topor, ca să nu producă bavuri. Se degroşează ambele feţe, apoi se finisează. La finisare, mişcarea pilei va fi circulară.

Cum se foloseşte toporul: mişcă toporul fără forţă dar cu impuls (şvung), după o traiectorie ca un arc de cerc, care să-ţi fie comodă şi cât mai departe de corp, mâini sau picioare. Gândeşte-te înainte să loveşti cu toporul: ce se va întâmpla dacă toporul nu nimereşte ţinta şi scapă alături, continuându-şi mişcarea? Vezi să nu te lovească pe tine sau pe altcineva.

Niciodată nu arunca şi nu lăsa toporul pe pământ. Înveleşte-1 cu ceva, sau înfige-1 într-un lemn.

Tăierea copacilor: verifică şi coroana – dacă sunt crengi uscate sau cuiburi de viespi. Taie şi îndepărtează crengile sau cioturile care pot devia loviturile.

Fă două crestături diametral opuse în trunchi, fiecare cu faţa de sus la 45°, iar cea de jos orizontală (fig. 12.11). Prima crestătură, din partea spre care vrei să cadă copacul, va fi mai jos decât cealaltă. Nu intra cu prima crestătură mai adânc de jumătatea grosimii trunchiului. Copacul va cădea în partea în care are mai multe crengi, indiferent cum amplasezi crestăturile pe trunchiul său. Taie crengile de pe partea trunchiului opusă tăieturii.

Loveşte în ritm constant. Dacă foloseşti prea multă forţă, loviturile devin imprecise. Schimbă, alternează unghiul de lovire, ca să nu se înţepenească toporul în lemn.

12.10. Cum se ascute toporul

12.11. Cum se doboară un copac cu toporul

12.12. Cum se taie un trunchi de copac cu toporul

O lovitură prea piezişă face să ricoşeze toporul, una prea perpendiculară îl va înţepeni, micşorând randamentul tăierii. Încearcă la 45°.

Pentru a reteza un trunchi întins pe sol: stai înapoia lui, cu picioarele depărtate. Loveşte trunchiul cu toporul în partea opusă (fig. 12.12). Nu lovi vertical pe partea de sus a trunchiului. Pentru a reteza un lemn mai mic, sprijină-i un cap pe altceva: lemn sau muşuroi. Nu-l fixa cu piciorul.

Coada se poate rupe dacă e lovită şi preia ciocnirea, când toporul greşeşte ţinta (fig. 12.13). Scoate restul de coadă din topor prin ardere în foc – după ce acoperi metalul cu pământ (pentru a nu se decăli).

Fierăstrăul flexibil: taie în aşa fel încât tăietura să aibă tendinţa de a se desface (fig. 12.14), nu să se strângă (şi să blocheze fierăstrăul). Dacă firul formează o buclă, fierăstrăul se poate rupe. Aşa că trage drept şi menţine sârma întinsă, dreaptă, nu trage înclinat. Aceeaşi regulă se aplică şi când lucrează doi oameni cu acelaşi fierăstrău.

E mai uşor să tai un lemn trăgând alternativ în sus de cele două mânere -deci sprijină pe o buturugă sau pe un pietroi un capăt al trunchiului întins pe sol (în felul acesta tăietura se cască). Când tai o creangă, trage de mânere în jos. Ca să ajungi la o creangă înaltă, lungeşte fierăstrăul cu sfori legate de mânere. Fii mereu cu ochii la creangă – să te fereşti când cade.

12.6. MOBILIERUL

Patul: NU te întinde niciodată direct pe solul rece şi umed. La tropice patul trebuie ridicat de la sol, pentru a se putea ventila. În zonele reci încălzeşte patul, dirijând spre el căldura focului cu ajutorul unui reflector. Dacă solul este uscat, îngroapă câteva pietre încinse în foc sub un strat subţire de pământ şi culcă-te deasupra lor.

12.7. Unelte din piatra

12.8. Unelte din os

12.9. Topor

12.13. Schimbarea cozii toporului

12.14. Feraastrăul flexibil

12.15. Patul cu cadre A

Patul cu cadre în formă de A: înfige în sol două perechi de araci sau bastoane înclinate unul spre celălalt. Între cele două perechi de cadre, distanţa să fie mai mare decât înălţimea ta (fig. 12.15). Leagă împreună capetele beţelor din fiecare pereche. Dacă solul este tare, s-ar putea să fie nevoie de nişte grinzi transversale între picioarele A-ului şi între cele două cadre A, pentru rigidizare.

Confecţionează un manşon din (sac de) pânză sau plastic tare şi bagă în el două prăjini cu lungimea mai mare decât distanţa dintre cele două cadre A înfipte în pământ. Atenţie să nu fie materialul sau cusăturile slabe, căci cedează. Manşonul reţine prăjinile şi împiedică alunecarea lor la vale pe picioarele cadrelor A.

Un pat bun se poate confecţiona şi din crengi de brad, aşezate în mai multe straturi pe sol, în direcţii alternativ opuse.

Patul tip scară: cadrele în formă de A şi cele două prăjini longitudinale se montează ca şi la patul dinainte, dar acum pe cele două prăjini se prind traverse făcute din crengi zdravene, elastice de brad. Toate componentele trebuie bine legate între ele. Peste scară se pune un strat de frunze, ferigi sau cetină.

Scaune: NU te aşeza niciodată direct pe solul umed. Confecţionează scaune din trunchiuri de copac, buturugi, capre din lemne legate între ele.

Scară: leagă bine traversele de două prăjini puţin neparalele, ca să împiedice alunecarea traverselor în jos.

Targa, sania pentru transportul bagajelor: se confecţionează la fel ca o scară; dar se adaugă şi contravântuiri pentru rigidizare. Preferabil ca prăjinile să fie elastice.

12.7. OBIECTE DE ORIGINE ANIMALA

Pieile, blănurile bine tratate sunt elastice, rezistente, termoizolante, permeabile pentru aer şi vapori de apă.

Pentru confecţionarea de: încălţăminte, colibă, şireturi, burdufuri, barcă -trebuie îndepărtată blana; în schimb blana este folositoare la: îmbrăcăminte, aşternut, pătură, saltea.

Grăsimea şi carnea se curăţă prin răzuirea pielii cu o muchie de os, de piatră sau de lemn. Ai grijă să n-o tai. Să nu rămână nici o urmă de carne. Dacă laşi pielea pe sol, furnicile şi alte insecte te ajută la curăţat. Fii însă atent şi nu le lăsa să consume chiar pielea.

Pentru conservare, întinde pielea cât mai bine (pe un cadru etc.) şi las-o să se usuce la soare. Tratamentul este şi mai bun dacă o freci cu sare sau cenuşă. Fereşte pielea de umezeală până ce se termină conservarea. Dacă nu e soare, usuc-o forţat deasupra unui foc; dar să fie bătută numai de căldură sau fum, nu şi de aburul vreunei oale de gătit.

Şireturi sau sfori: taie în linie dreaptă, în lungul pielii. Ca să obţii o lungime mai mare, taie în spirală – dar atenţie să păstrezi lăţimea constantă pentru a nu avea zone sau puncte slabe.

Tendoanele de la picioarele animalelor pot fi uscate şi folosite ca sfoară, coardă la arc, funii scurte, legături pentru capul toporului sau săgeţilor etc. Proaspete, arată ca nişte sfori albe şi lipicioase. Uscate, sunt tari.

Printre măruntaiele animalelor mari se găsesc stomacul şi băşica udului care pot servi la păstrarea apei, după curăţare şi astuparea sau legarea găurilor.

12.8. FUNII ŞI FRÂNGHII

Şansele de a găsi o frânghie tocmai când ai nevoie de ea sunt mici. De obicei trebuie să improvizezi ceva din: sfoara pe care se usucă rufele, cu care se trage perdeaua, sforile de la paraşută, sârma cu care se leagă baloţii de paie, furtunul de apă, sau prosoape, curele, cearceafuri, perdele înnodate.

Improvizarea unei frânghii se poate face din: liane, viţă, iarbă, papură, coajă de copac, ramuri de palmieri, păr de animale. Tijele şi fibrele de cânepă sunt foarte bune. Cele de iederă pot fi răsucite împreună. Cu cât fibra e mai tare, cu atât frânghia rezultată va fi mai rezistentă. Unele fibre mai rigide pot fi înmuiate prin încălzire sau aburire.

Fibrele de plastic nu absorb umezeala şi sunt uşoare, dar se pot topi la căldură şi, în stare umedă, sunt lunecoase.

Chiar dacă pe termen scurt, la iuţeală, se poate obţine o funie satisfăcătore dintr-o tulpină sau tijă elastică întreagă, dintr-o plantă lungă, după un timp ea se usucă şi devine casantă şi fragilă. O astfel de improvizaţie poate fi de folos într-un caz disperat – dar nu rezistă la întrebuinţări şi solicitări repetate sau mari. Mult mai bune sunt funiile realizate prin împletirea sau răsucirea mai multor fibre.

Înainte de a folosi o funie improvizată, verifică-i rezistenţa. Pune un capăt al ei pe duşumea şi urcă-te cu piciorul pe el, apoi trage cu toată forţa de celălalt capăt, mai ales de noduri.

Dacă poţi alege, ia o funie potrivită (ca fel, grosime şi lungime) pentru ceea ce vrei să faci cu ea.

O frânghie cu diametrul de 9-10 mm este bună pentru legat, aruncat, asigurare la căţărare. Poate fi folosită la coborâre şi urcare cu tehnici speciale de alpinism, dar nu are suficientă grosime pentru o căţărare simplă – prin apucare sau strângere directă cu mâinile şi picioarele. Frânghia sau coarda pentru căţărare trebuie să fie elastică, pentru a putea absorbi şocul care apare la oprirea căderii celui asigurat fără să-l rănească.

Dacă observi că în timpul utilizării funia se va freca de o muchie ascuţită, protejeaz-o dinainte prin învelirea zonelor ameninţate cu orice fel de material moale. Roaderea, tocirea, frecarea scade periculos de mult rezistenţa unei funii.

Materialul din care este făcută frânghia îmbătrâneşte, pierzându-şi calităţile după aproximativ 4-5 ani de la fabricaţie, ceea ce îi reduce ^jumătate rezistenţa la şocuri şi tracţiune.

Îngrijirea frânghiei, a corzii de căţărare:

– Fereşte-o de umezeală, de bătaia soarelui, de insecte şi rozătoare (fibrele naturale);

– Nu o usca forţat aproape de foc;

– Nu o târî şi nu o lăsa pe sol (intră murdărie între fibre şi le va roade);

– încearcă s-o foloseşti numai în scopul pentru care a fost făcută: nu folosi frânghia de rufe la căţărat sau coarda de căţărare la legarea bagajelor. Dar când situaţia impune să calci regulile – fă-o, fără regrete.

O frânghie murdară se spală cu săpun şi apă rece sau călduţă, după care se usucă. Se transportă pe sau în rucsac, învelită cu un sac de plastic. Pentru uscare, coarda udă se desface în colaci şi bucle largi şi se atârnă într-un loc ferit de bătaia razelor de soare sau de alte surse puternice de căldură. Frânghiile care au tăieturi, umflături, rupturi ale fibrei, sau înnegriri, subţieri excesive, scămoşări mari – nu se mai folosesc la căţărare.

Frânghia se desface în ordinea inversă strângerii. Înainte de întrebuinţare, coarda trebuie controlată şi pregătită: se desfăşoară complet pentru verificarea stării tehnice şi evitarea apariţiei de încurcături, răsuciri sau noduri.

Cum se aruncă o frânghie: un colac se aruncă mai bine şi mai eficient decât un simplu capăt de frânghie.

Înfăşoară jumătate din coardă pe palma dreaptă şi cot, apoi ridică degetul arătător şi înfăşoară a doua jumătate numai pe cot şi restul degetelor de la mâna dreaptă, la şi ţine al doilea colac în mâna stângă. Aruncă primul colac cu dreapta şi imediat aruncă-l şi pe al doilea (cu stânga).

Pentru a arunca departe capătul frânghiei, leagă de el o greutate sau fă-i un nod mare. Aruncă frânghia mai departe, dincolo de ţintă, astfel încât destinatarul s-o poată apuca chiar dacă n-a prins-o din zbor.

Fii atent să nu-ţi scape celălalt capăt! Fă un colac mare pe sol sau braţul stâng, cu spirele bine răsfirate. Leagă capătul celălalt de o ancoră: copac, pietroi, braţul tău – nu risca să scapi şi să pierzi toată frânghia.

Când arunci o funie peste o creangă, fereşte-te din calea ei, căci va pendula înapoi spre locul de aruncare. Când arunci cuiva o frânghie ca să se apuce de ea şi să se salveze, ai grijă să nu-l loveşti cu ea şi să-l ameţeşti.

12.9. NODURILE

Este foarte important să alegi nodul potrivit pentru un anumit scop. Învaţă şi exersează din timp! Nu ştii niciodată când o să fii nevoit să faci sau să desfaci un nod.

Nodul dublu obişnuit este suficient de bun pentru nevoile curente. Întăreşte-1 prin câteva smucituri. Frânghiile se pot îmbina cu un nod pescăresc, uşor de făcut (dacă ştii să-l faci şi ţi-l aminteşti – fig. 12.15).

În continuare vor fi descrise diverse noduri, numind «capăt» – capătul frânghiei cu care se face nodul – şi «coadă» – celălalt capăt, staţionar. Ochiul este o buclă, răsucită la bază.

Îmbinările simple:

1. Nodul dublu – fig. 12.16- serveşte la îmbinarea a două frânghii de grosime egală. Rezistă bine şi se deznoadă uşor. Nu e bun pentru frânghii cu diametre diferite. Se poate folosi şi pentru primul ajutor- se aşează lipit de pacient. Trece capătul din stânga peste cel din dreapta, apoi pe sub el. Apoi trece capătul din dreapta peste cel din stânga şi pe dedesubt. Verifică – cele două bucle trebuie să alunece una peste cealaltă. Strânge nodul trăgând lateral de capete. Pentru siguranţă, mai fa un nod simplu cu fiecare capăt, cu coada de pe partea lui.

2. Nodul simplu – fig. 12.17: fă o buclă şi bagă capătul’înapoi prin ea.

3. Bucla simplă – fig. 12.18: serveşte la agăţarea de un cârlig, o consolă sau un ţăruş. Îndoaie capătul. Cu capătul dublat fă un nod simplu.

4. Nodul în opt – fig. 12.19: serveşte ca opritor. Fă o buclă. Du capătul mai întâi înapoi, apoi în jurul cozii şi adu-1 înainte prin buclă.

5. Bucla în opt – fig. 12.20: se face la fel ca nodul în opt, folosind însă capătul dublat. Se poate folosi la prinderea funiei de un ţăruş, peste o ancoră.

6. Nodul în opt, cu buclă – fig. 12.21: se foloseşte când vrem să prindem sau să ancorăm funia de un stâlp cu vârful inaccesibil, de o balustradă cu ambele capete încastrate în zid etc. Fă un nod în opt larg. Du capătul pe după stâlp, apoi bagă-1 înapoi prin nod, urmărind dublarea frânghiei. Strânge nodul.

Îmbinarea a două frânghii:

7. Nodul de îmbinare – fig. 12.22: făcut corect, rezistă bine dacă forţa de întindere a funiei nu variază. Fă o buclă cu capătul frânghiei groase. la capătul sforii subţiri şi du-1 înapoi în jurul buclei, apoi adu-1 înainte peste el şi bagă-1 prin buclă. Strânge nodul, aranjându-i totodată forma şi spirele.

8. Nodul dublu de îmbinare – fig. 12.23: o variantă mai sigură de îmbinare, se foloseşte când frânghia este umedă şi forţa nu e constantă. Fă o buclă cu capătul frânghiei groase. Bagă capătul sforii subţiri prin buclă, pe sub capătul frânghiei groase, apoi peste buclă şi în jurul ei sau pe sub ea. Bagă capătul sforii printre ea şi exteriorul buclei groase. Mai înfăşoară o dată bucla groasă cu capătul sforii, pe care apoi îl bagi din nou pe sub el, la exteriorul buclei groase. Strânge nodul, aranjându-i totodată forma şi spirele.

9. Nodul pescarului – fig. 12.24: foarte bun pentru îmbinarea unor viţe, sârme, gute sau sfori elastice şi alunecoase. Udă mai întâi guta ca să se înmoaie. Nodul e foarte rezistent, dar se desface greu. Nu se recomandă pentru funii groase sau gută de nylon. Aşează, petrece cele două capete unul lângă celălalt, orientate în direcţii opuse. Du capătul uneia dintre sfori în jurul celeilalte şi fă un nod simplu. Repetă acelaşi lucru cu capătul celeilalte sfori. Strânge parţial nodurile şi apropie-le până se sprijină unul pe celălalt, apoi strânge definitiv.

10. Nodul dublu al pescarului – fig. 12.25: este versiunea mai zdravănă a celui simplu, descris mai înainte. Nu se recomandă la gute şi funii de nylon, ori la funii groase. Du capătul uneia din sfori în jurul celeilalte, apoi din nou în jurul ambelor. Bagă capătul înapoi prin cele două bucle. Repetă acelaşi lucru cu capătul celeilalte sfori. Strânge parţial nodurile şi apropie-le până se sprijină unul de celălalt, apoi strânge definitiv, dar nu brusc.

11. Nodul pentru panglici – fig 12.26: se foloseşte la îmbinarea unor curele, panglici etc. Fă un nod simplu cu capătul uneia dintre panglici, lăsându-1 larg, nestrâns. Bagă încetişor capătul celeilalte panglici ca să urmeze exact traseul primeia, dar în sens contrar. În afara nodului trebuie să rămână o lungime destul de mare din capăt, pentru ca la strângere să nu alunece şi să scape de tot.

12. Laţul simplu – fig 12.27: are o buclă care nu se strânge, nu se lărgeşte şi nu alunecă în sarcină. Se foloseşte la capătul unei frânghii de salvare. Fă o buclă mică, undeva mai departe de vârf. Bagă capătul prin buclă, înfăşoară-1 în jurul cozii şi bagă-1 din nou prin buclă. Strânge nodul trăgând de capăt, aranjându-i totodată forma şi spirele. Pentru siguranţă, mai fă un nod simplu cu capătul.

13. Latul alunecător – fig. 12.28: are o buclă care se strânge uşor. Fă un laţ simplu şi bagă coada frânghiei prin el. Nu lega niciodată un om cu un laţ alunecător (peste mijloc, piept etc.) căci îl va strivi, ba ar putea chiar să-l omoare.

14. Laţul triplu – fig. 12.29: un laţ simplu făcut cu o sfoară dublă. Îndoaie capătul sforii şi cu sfoara dublată fă o buclă. Bagă capătul dublat prin buclă, pe după coadă şi din nou prin buclă. Rezultatul este 3 bucle sau laţuri simple, care pot fi folosite la: legarea şi manipularea bagajelor, a greutăţilor sau ca ham de ridicare pentru oameni (în două bucle se bagă picioarele, iar a treia vine în jurul pieptului). Nu e chiar uşor de făcut, deci învaţă şi exersează-1 înainte de a avea nevoie de el.

15. Latul dublu – fig. 12.30: serveşte la susţinerea şi ridicarea unei persoane căzute într-un puţ, crevasă sau prăpastie. Laţul nu se strânge şi nu se încurcă. Se formează două laţuri – unul sprijină şezutul, iar celălalt partea de sus a trupului, învaţă şi exersează-1 înainte de a avea nevoie de el! îndoaie capătul pentru a dubla sfoara. Fă o buclă cu sfoara dublată şi bagă capătul prin ea. Adu capătul până jos şi bagă laţul prin buclă, la vârful capătului dublat. În continuare du bucla până sus, deasupra nodului încă neterminat. Strânge-1 treptat şi lipeşte-1 de nodul format. Trage de laţuri ca să se strângă nodul.

16. Laţul pentru asigurare – fig. 12.31: poate fi făcut oriunde pe lungimea unei frânghii, chiar mai multe. Nu alunecă. Fă o buclă din frânghie în locul dorit, încalecă firul din stânga peste buclă. Răsuceşte bucla şi bag-o peste ramura din stânga, dar pe sub partea din stânga sus a buclei iniţiale. Strânge cu grijă nodul, aranjând totodată spirele. Verifică rezistenţa laţului. Se poate realiza laţul şi fără răsucirea intermediară a buclei.

17. Scările – fig. 12.32: se confecţionează din două frânghii, în fiecare se înnoadă un număr egal de laţuri pentru asigurare, la intervale egale. În laţuri se introduc beţe solide sau traversele scării, apoi se strâng laţurile. La capetele traverselor crestează şanţuri circulare pentru asigurarea legăturii contra alunecării. Verifică rezistenţa scării!

18.0 scară mai simplă, dar mai incomodă, se poate realiza dintr-o frânghie cu laţuri în care se bagă mâinile şi picioarele pentru urcare, coborâre sau asigurare -fig. 12.33.

19. Scara cu noduri – fig. 12.34: este o frânghie având la intervale egale noduri, care uşurează mult căţărarea. Pe un băţ gros se face un seminod simplu cu coada frânghiei, lăsând să atârne liber o bucată de capăt. În continuare pe băţ se fac se-minoduri nestrânse. După ce se termină frânghia, capătul liber se bagă pe sub toate spirele de pe băţ, apoi se scoate băţul afară. Trăgând de capătul liber apar noduri simple, la intervale determinate de grosimea băţului sau a mosorului. Aranjează şi strânge fiecare nod.

20. Arcanul sau latxul de vânătoare – fig. 12.35: se realizează pornind cu un nod simplu făcut la capătul frânghiei. La oarecare distanţă fă un ochi, prin care tragi frânghia dintre ochi şi nodul simplu. Strânge ochiul în jurul buclei nou for-mate şi trece coada frânghiei prin el. Dacă ai numai o singură frânghie, nu o folosi în felul acesta: laţul de vânătoare o roade şi o strică. Înainte de a captura un animal cu laţul, gândeşte-te la urmări: un animal mare, puternic, poate fugi cu laţ cu tot, lăsându-te şi fără mâncare şi fără frânghie. Dacă frânghia este legată de tine, animalul te-ar putea doborî, târî şi chiar răni. Ancorează coada de ceva solid: un copac sau o stâncă.

Nodurile pentru priponire:

21.0 înfăşurare şi două seminoduri simple – fig. 12.36: este metoda cea mai bună de legare a unei frânghii de un stâlp. Rezistă bine în orice direcţie. Înfăşoară capătul de două ori după stâlp, apoi fă două seminoduri simple peste coadă. Strânge nodurile.

22. Priponul despicat – fig. 12.37: rezistă bine dacă forţa este constantă şi are o singură direcţie. Înfăşoară o dată capătul peste grindă. Încalecă acest capăt peste coadă şi înfăşoară încă odată grinda. Bagă vârful capătului pe sub a doua spiră şi trage-1 în sens opus cozii. Apropie spirele şi strânge nodul.

23. Priponul pădurarului -fig. 12.38: serveşte ca un început pentru legarea, ridicarea şi târârea greutăţilor mari. Înfăşoară larg capătul pe după trunchi şi pe după coadă, apoi bagă-1 pe sub buclă şi înfăşoară-1 în jurul frânghiei de mai multe ori. Strânge nodul trăgând uşor de coadă, până se înţepeneşte.

24. Priponul de ancoră – fig. 12.39: serveşte la legarea unei greutăţi de ancorare. Mai întâi fă un pripon al pădurarului (nodul #23) în jurul unui capăt al greutăţii, apoi cu coada fă un seminod la capătul celălalt al greutăţii.

25. Priponul de acostare – fig. 12.40: este un nod temporar pentru legarea unei frânghii de un ţăruş, sau pentru a fixa un mâner la funie ca să poată fi apucată, manevrată şi trasă mai uşor. Fă un ochi şi roteşte-1 pe deasupra cozii. Trage frânghia prin ochi şi înfige bucla astfel formată peste ţăruş. Trage de capăt pentru a strânge priponul.

26. Nodul uşor de desfăcut – fig. 12.41: este rezistent şi sigur, dar se desface uşor printr-o smucitură sau tragere de capăt. Se foloseşte ca legătură de ancorare temporară. Înconjoară stâlpul cu capătul îndoit, dublat. Prin bucla 1 trage bucla 2 din coadă. Fă o altă buclă 3 cu capătul şi bag-o în bucla 2. Strânge nodul trăgând de coadă. Pentru desfacere, trage sec de capătul scurt.

27. Scurtarea unei frânghii – fig. 12.42: pliaz-o în 3. Fă ochiuri la capete, în care introduci buclele vecine. Strânge nodurile trăgând treptat de capete.

Nodurile devin şi mai sigure dacă bagi un băţ peste buclă şi pe sub capătul vecin. Sau, dacă poţi manevra capătul frânghiei, trece-l prin buclă, eventual mai bagi şi un băţ (ca mai sus) – ceea ce măreşte rezistenţa nodului. Niciodată să nu tai o frânghie, căci sunt mari şanse să fii nevoit să o înădeşti la loc! Iar orice îmbinare are doar jumătate din rezistenţa funiei continue. Scurteaz-o aşa cum am arătat, de exemplu pentru a exclude o porţiune stricată sau slăbită.

Legarea sarcinilor şi a greutăţilor:

28. Nodul pentru transport -fig. 12.43: se foloseşte pentru legarea, asigurarea sau ancorarea unei greutăţi mari sau a unui acoperiş ori înveliş. Pentru a strânge mai bine, lasă-te şi trage în jos cu toată greutatea corpului, apoi asigură poziţia realizată prin două seminoduri simple. Dacă se slăbeşte, desfă seminodurile, apoi întinde, strânge din nou, reasigură. Fă un ochi undeva pe frânghie. Fă o buclă între ochi şi capăt. Trece bucla prin ochi. Răsuceşte, fă un nou ochi în bucla rezultată, în partea de jos. Trece capătul în jurul ancorei şi bagă-I în noul ochi. Trage de capăt ca să întinzi frânghia. Pentru asigurare fă două seminoduri cu capătul în jurul funiilor de mai jos.

29. Nodul Prusik – fig. 12.44: este un nod alunecător – când este încărcat nu alunecă, dar când nu este încărcat alunecă uşor. Cu 2-4 noduri Prusik în care sprijini mâinile şi picioarele te poţi căţăra, coborî sau deplasa în lungul unei frânghii. Este bun şi la ancorarea cortului. Îndoaie o buclă peste frânghia principală de susţinere şi trece capetele prin ea, fără să strângi. Mai răsuceşte o dată capetele peste frânghia principală şi în jos prin buclă. Strânge uşor nodul, fără să laşi cele 4 spire să se încalece. Alpiniştii fac chiar 6 spire. Pentru căţărare etc. cele două capete libere se leagă împreună (verifică bine rezistenţa lor). Pentru a întinde o ancoră a cortului, leagă capetele nodului Prusik de o altă ancoră.

Legarea beţelor sau a grinzilor între ele – pentru construcţia unei plute, colibe etc:

30. Legătura în cruciş – fig. 12.45: pentru două beţe perpendiculare. Porneşte cu nodul pădurarului (#23), trecând sfoara complet peste cele două beţe, alternativ sus şi jos. Apoi du sfoara în sensul invers acelor de ceas, pe sub sau pe deasupra celor două beţe. După 3-4 circuite, spire, întoarce sfoara în sens invers (orar). Termină cu un seminod pe un băţ şi cu un pripon despicat (vezi nodul #22) pe alt băţ, perpendicular.

31. Legătura alăturată – fig. 12.46: pentru două beţe puse unul lângă altul. Porneşte cu un pripon despicat (# 22) în jurul ambelor beţe (1) apoi înfăşoară câteva spire în jurul beţelor. Termină cu al doilea pripon despicat în cealaltă parte a spirelor (2). Forţează o pană sub legătură, ca să o strângi bine de tot. Dacă beţele stau verticale, pana se bagă de sus în jos.

32. Legătura diagonală – fig. 12.47: se foloseşte când cele două beţe nu sunt perpendiculare, sau stau depărtate şi pentru legare trebuie trase şi apropiate. Porneşte cu nodul pădurarului (#23) făcut peste ambele beţe, în diagonală. Înfăşoară ambele beţe cu 2-3 spire peste nodul pădurarului, apoi mai fă o spiră sub băţul de jos. În continuare, înfăşoară câteva spire pe cealaltă diagonală, fă o tură în jurul unui băţ şi apoi câteva spire în cerc peste băţul de sus şi pe sub cel de jos. Termină cu un pripon despicat pe un băţ sau o ramură convenabilă.

33. Legătura în cruciş – fig. 12.48: pentru două beţe care fac un unghi – de exemplu pentru un cadru (de pat) tip A. Porneşte cu cele două beţe lipite şi fă un pripon despicat (nodul # 22) (1) în jurul unui băţ. Înfăşoară apoi ambele beţe, fără să strângi. În continuare intră cu sfoara printre beţe şi înfăşoară de câteva ori spirele făcute mai înainte. Termină cu un al doilea pripon despicat (2), pe al doilea băţ. Întinde şi întăreşte nodul prin depărtarea beţelor. La fel se pot lega 3 beţe, ca să faci un trepied: înfăşoară-le cu câteva spire pe toate 3, lipite, apoi leagă spirele între cele două spaţii goale dintre beţe. Picioarele cadrului A sau ale trepiedului trebuie ancorate (pe sol), altfel alunecă (se strâng).

Nodurile pescăreşti:

34. Nodul A -fig. 12.49: serveşte la prinderea sforii de un cârlig. Udă binc guta. Bagă capătul prin ochiul cârligului. Fă un ochi şi trage prin el o buclă ca să rezulte un laţ alunecător (#13). Bagă vârful cârligului prin bucla laţului alunecător şi strânge nodul în jurul ochiului cârligului, trăgând de gută.

35. Nodul B – fig. 12. 50: serveşte la prinderea cârligului de o gută din nylon. Introdu capătul prin ochiul cârligului şi înfăşoară guta de 4 ori în jurul cozii, fără să strângi, apoi bagă vârful capătului prin bucla de lângă ochiul cârligului. Trage capătul ca să strângi nodul, aducând spirele cât mai aproape de cârlig.

36. Nodul C: pentru prinderea unui cârlig improvizat de o sfoară sau gută. – Un cârlig cu ochi (1): bagă guta prin ochi. Înfăşoară două spire în jurul cârligului şi bagă capătul prin spire – fig. 12.51. Strânge nodul şi verifică rezistenţa.

– Un cârlig fără ochi (2): fă o buclă la partea de jos a cârligului. Fă apoi două seminoduri pornind de la partea de sus a corpului în jos şi trece capătul prin prima buclă (de jos). Strânge nodul trăgând de coadă – fig. 12.52.

37. Latul A din gută de nylon – fig. 12.53: îndoaie capătul şi dublează guta. Fă o buclă simplă (1) cu guta dublată. Mai bagă încă odată bucla prin ochi (2). Strânge (3) şi taie capătul, ca să rămână mai scurt.

38. Latul B din gută de nylon – fig. 12.54: îndoaie capătul şi dublează-1. Înfăşoară guta de două ori înapoi spre coadă. Bagă apoi guta prin ochiul astfel format. Strânge şi taie capătul.

39. Îmbinarea cu două laţuri – fig. 12.55: capetele celor două sfori sunt libere; fă-i fiecărei sfori sau gute câte un laţ, apoi bagă fiecare coadă în laţul celeilalte sfori şi trage. Dacă numai un capăt este liber: fă un laţ la una din sfori. Baga capătul celeilalte sfori prin laţ şi fă apoi oricare nod pentru cârlig.

40. Îmbinarea a două gute din nylon – fig. 12.56: suprapune cele două capele pe o lungime oarecare. Înfăşoară unul dintre ele de trei ori în jurul celuilalt, apoi adu-1 înapoi şi bagă-1 prin spaţiul dintre cele două gute, pe sub coada ei şi pe deasupra celeilalte gute (1). Repetă acelaşi lucru în partea opusă, cu capătul celeilalte gute. La sfârşit cele două capete trebuie să fie orientate în direcţii opuse (2). Strânge bine.

One thought on “Supravetuire | 12. TABARA

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s