DOCTRINE POLITICE – LIBERALISMUL

A FI SAU A NU FI LIBERAL?

1. Ce ne spun liberalii înşişi?

În locul unei definiţii esenţialiste a liberalismului, care ar căuta cu orice preţ o esenţă unică şi invariabilă a liberalismului, este mult mai util să punem în lumină existenţa unei întregi diversităţi, a unei familii de liberalisme, a unor variante diferite ale liberalismului.

Abordările esenţialiste:

În opinia majorităţii istoricilor gândirii politice, liberalismul, în varianata sa politică, s-a născut în urma războaielor religioase din secolele XVI-XVII, ca o încercare de rezolvare a celebrei probleme teologico-politice. Toleranţa statului în raport cu diferitele doctrine religioase a fost singura cale de a impune pacea socială unor comunităţi, divizate până atunci de interminabile lupte intestine.

Limitarea puterii statului a fost, de aceea, o preocupare constantă a primilor liberali, ceea ce i-a determinat pe unii filosofi politici contemporani – Friedrich von Hayek, de exemplu – să vadă esenţa liberalismului în caracterul său anti-etatist. Holmes, dimpotrivă, considerând că liberalismul este o filosofie de creare a statului, afirmă interdependenţa puterii statului şi a libertăţii, negând opoziţia acestora.

Împotriva celor care susţin prioritatea absolută a libertăţii în raport cu alte concepte liberale, Ronald Dworkin afirmă că există un singur tip de liberalism, în centrul căruia s-ar afla o teorie a egalităţii şi a respectului egal, ce impune neutralitatea statului în raport cu proiectele şi aspiraţiile indivizilor.

John Gray afirma şi el că tuturor variantelor doctrinei liberale le sunt comune patru elemente: individualismul, egalitarismul, universalismul şi progresismul. Liberalismul a pus accentul de la bun început pe toleranţă şi pluralism, limitarea puterii politice şi separarea puterilor în stat, libertatea individuală şi proprietatea privată, unicitatea şi inviolabilitatea individului, drepturi individuale şi autonomie personală. Liberalii au afirmat dintotdeauna importanţa distincţiei dintre sfera publică şi cea privată. De aici a rezultat celebra distincţie dintre libertatea negativă a modernilor şi libertatea pozitivă a anticilor.

Indiferent de variantele sale, liberalismul a afirmat de la bun început importanţa câtorva libertăţi fundamentale, pentru care a luptat în mod constant. Libertatea de gândire şi religie, libertatea de asociere şi exprimare a propriilor opinii sau libertatea presei sunt cele mai importante în această privinţă. Consimtământul cetăţenilor şi contractul social au fost văzute apoi ca singurele forme de legitimare a puterii, în timp ce constituţionalismul a fost conceput ca o modalitate eficientă de limitare a puterii.

 

Cel care preferă un demers anti-esenţialist se concentrează de obicei asupra metodei sau temperamentului liberal. Liberalismul a putut fi definit ca o atitudine particulară faţă de viaţă, sceptică şi raţională, bazată pe experimentare şi investigare liberă. Bertrand Russel afirmă că esenţa viziunii liberale n-ar consta atât în conţinutul opiniilor, cât în modul în care acestea sunt afirmate: nedogmatic, netranşant, cu titlu de ipoteză şi cu conştiinţa failibilităţii lor. Gândirea omului nu recunoaşte nici un fel de obligaţii sau tabuuri. Liberalismul este, înainte de toate, un stil.

 

2. Diversitatea liberalismului

Nimic nu ilustrează mai elocvent diversitatea internă a liberalismului decât disputele conceptuale dintre liberali şi comunitarieni.

Concepţia lui Rawls în legătură cu persoana umană: individul este pe deplin autonom, în sensul că identitatea lui nu este fixată a priori, ci e dată de – şi se modifică neîncetat în raport cu alegerile pe care acesta le face. Altfel spus, identitatea sa nu este dată nici de situarea sa socială, nici de apartenenţa la vreun grup, tradiţie, religie sau cultură.

În marea lor majoritate, comentariile comunitarienilor nu au condus la o respingere totală a liberalismului. În esenţă, ele au pus sub semnul întrebării validitatea concepţiei persoanei în viziunea lui Rawls (individual văzut ca un eu de-situat) şi individualismul “asocial”, caracterul universalist al teoriei dreptăţii şi neutralitatea ca principiu politic. Eul este întotdeauna situat într-o anumită tradiţie, în raport cu care capătă un set de ataşamente ce-i configurează identitatea personală. Neutralitatea şi latura anti-perfecţionistă a liberalismului rawlsian sunt simple iluzii, afirmă comunitarienii; fiecare stat acţionează conform unei anumite teorii a binelui, mai mult sau mai puţin articulate şi comprehensive. În viziunea lui Walzer, orice teorie a dreptăţii trebuie să acorde atenţie naturii particulare a diferitelor sfere sociale/anti-universalism. În viziunea lui Walzer, ignorarea diferenţelor dintre sfere dă naştere “tiraniei”; idealul său politic este un regim bazat pe principiul “egalităţii complexe”, care este tocmai opusul tiraniei.

Judith Shklar a construit şi ea un tip aparte de liberalism politic, văzut în primul rând ca o doctrină politică şi nu ca filosofie comprehensivă asupra vieţii. În timp ce Shklar pune accentul pe studiul nedreptăţilor (pasive şi active), Rawls aduce în prim-plan dreptatea socială, într-un cadru de gândire deontologic-kantian, definit de un set de reguli şi principii care stau la baza politicilor distributive (dreptatea nefiind altceva decât aplicarea imparţială a acestor principii). Liberalismul lui Shklar este în esenţă o pledoarie pentru diversitate socială, opusă din principul oricei forme de maximalism moral, un “liberalism al fricii”, născut dintr-un profund scepticism cu privire la natura umană şi puterea politică în general. Pentru Shklar, singurul scop al liberalismului trebuie să fie asigurarea condiţiilor politice necesare pentru exercitarea libertăţilor şi drepturilor individuale. Fidel etosului său minimalist, liberalismul lui Shklar pune pe primul plan nu afirmarea unei teorii a vieţii perfecte, ci evitarea cruzimii în toate formele sale, atât în sfera publică, cât şi în cea privată.

Nu există până astăzi un catechism liberal, ci doar variante diferite ale liberalismului.

 

3. Liberalismul politic şi Europa de Est

Ceea ce-i unea pe dizidenţii regimului comunist înainte de 1989 era opoziţia faţă de Leviatanul ce ameninţa să înghită şi să distrugă societatea, de unde şi dorinţa de puterea absolută a monarhilor. În Europa de Est, liberalismul a fost conceput, înainte şi imediat după 1989, drept un fel de communism à rebours, mai exact ca o negare sistematică a socialismului sau comunismului.

După ’89, în condiţiile tranziţiei de la un “liberalism” de opoziţie la un liberalism de guvernare, termenul de liberalism a început să capete în ochii unora conotaţii peiorative (fiind asociat cu degradarea moralei, găsit responsabil pentru nivelul crescând al crimei şi şomajului ş.a.m.d.). În măsura în care a fost conceput doar ca o negare a comunismului, liberalismul est-european – atât cât a fost – a pornit la drum cu un program general, insufficient articulate, care era potrivit pentru acel moment, dar care s-a dovedit nesatisfăcor de îndată ce s-a trecut de la un liberalism de opoziţie la un liberalism de guvernământ.

Trebuie doar să experimentezi pe propria piele socialismul pentru a vedea “frumuseţile” naturale ale liberalismului, afirma Vladimir Gligorov. De aceea, liberalismul a apărut în 1990 şi continuă să fie în multe dintre ţările Europei de Est – ca un lucru inevitabil. Inevitabil însă a devenit astăzi liberalismul politic, în măsura în care societăţile post-comuniste au devenit mai diversificate, mai puţin omogene. Din această perspectivă, se consideră că statul trebuie să adopte o poziţie de imparţialitate liberală, pentru că altfel ar recădea în vechile habitudini totalitare. Nu este însă vorba despre o neutralitate în sensul strict al cuvântului, care ar conduce în final la relativism, ci acordarea de către stat fiecărui cetăţean a unei consideraţii egale şi a unui respect absolut.

Problema fundamentală este gestiunea inteligentă a pluralismului, mai exact a diferenţelor de valori, principii şi opinii din sânul societăţii. Liberalismul nu este altceva decât o tehnică a administrării dizarmoniei sociale, un mod relativ şi eficient de a incorpora diversitatea şi pluralismul, de a mentine conflictul la un nivel civil sau, cel puţin, tolerabil.

 

4. Liberalismul politic cu care mă simt afin

În Europa de Est şi, mai ales, în România de azi, atractivitatea si inevitabilitatea liberalismului politic şi economic rezultă nu numai din nevoia de a ieşi de sub povara malefică a trecutului. Date fiind condiţiile, el este, un “liberalism al fricii”, care urmăreşte să evite extremele suferinţei, precum şi diversele forme de nedreptate socială.

Neutralitatea statului tout court este o utopie. Există moduri şi principii de viaţă care nu au o valoare egală, între ele trebuind de ales la un moment dat; unele dintre acestea trebuie încurajate, altele descurajate, chiar dacă legalitatea lor nu poate fi pusă în discuţie. Statul nu e chemat să-i facă pe indivizi mai virtuoşi, dar el le poate pune acestora la dispoziţie căi pentru perfecţionarea şi cultivarea individuală. Toleranţa (care nu e acelaşi lucru cu neutralitatea sau indiferenţa morală) presupune a acorda respect şi consideraţie egală indivizilor, indiferent de opiniile şi apartenenţa lor politică, etnică sau religioasă.

 

 

LIBERALISMUL ROMÂNESC ÎN SPECIFICITATEA LUI ISTORICĂ

 

În ţara noastră, liberalismul s-a infuzat printr-un fenomen de contagiune simplă, fără o presiune din afară. Originile străine ale liberalismului românesc sunt indenegabile. Liberalismul a apărut ca o soluţie de adoptat în condiţiile unei mişcări de emancipare, de autonomie şi de independenţă pe care clasa politică românească a iniţiat-o într-un moment de disperare. Nicăieri revoluţionarismul de tip liberal nu luptă pentru drepturi naţionale şi nici nu se prezintă ca o mişcare de insurecţie împotriva ocupantului sau asupritorului străin. În ţările “clasice” ale liberalismului incipient, mişcarea nu a avut nici o conotaţie naţională, a fost pur “verticală” (să-i zicem de clasă), în timp ce dincoace, revoluţionarismul era precumpănitor “orizontal”, angajând toate păturile sociale la o luptă împotriva străinilor, pentru definirea naţională. Se poate afirma, fără riscul de a greşi, că liberalismul la noi în ţară nu a fost o doctrină de clasă şi în nici un caz nu a fost apanajul burgheziei care ar fi urmărit dărâmarea şi înlocuirea regimului boieresc; accente de acest gen se fac simţite, dar în cadrul unei largi mişcări insurecţionale urmărind în primul rând scopuri naţionale. La noi, prin libertate s-a înţeles eliberare.

Regimul nostru politic se asemăna cel mai mult cu cel englez şi raporturile dintre puterea executivă, legislativă şi o monarhie de pură reprezentanţă erau la fel în ambele ţări. În ambele ţări, liberalismul şi democraţia s-au putut dezvolta printr-o mare carenţă a instituţiei monarhice. Lipsa succesiunii fireşti şi continue a mutat în ambele ţări centrul de gravitate al “statului” în mâna unei oligarhii, în Anglia asigurată cu acte în regulă, la noi întărită doar de prestigiu, de tradiţie, de legăturile personale sau de cele în grabă stabilite cu fiecare nou hospodar. Idealul acestui mic, dar puternic grup social este republica oligarhică ori statul aristocratic, nu monarhia de curte.

În ambele ţări, regale nu s-a impus prin dreptul succesoral de tip feudal al vechilor căpetenii germanice, ci a fost adus de un grup de oameni politici locali.

Fenomenul care pune capăt regimului liberal în România – Mişcarea Legionară – seamănă mai mult cu insurgenţele fundamentaliştilor islamici din zilele noastre decât cu fascismul italian sau nazismul specific german, cu care ea a fost identificată în modul cel mai eronat.

În România, clasa boierească s-a deposedat de privilegii printr-un act propriu de voinţă, parafat de Constituţia ţării, iar o Cameră alcătuită în covârşitoare majoritate din mari proprietari de pământ a decis, în numele interesului naţional, exproprierea latifundiilor… ; în genere, o lege cu acţiune radicală, votată după dezbateri fireşti şi civilizate poate însemna o revoluţie mai curând decât tunurile Aurorei, spargerea vitrinelor şi incendierea maşinilor întâlnite pe stradă şi chiar înălţarea ghilotinei şi tăierea cu repetiţie a capetelor.

 

 

LIBERALISMUL ECONOMIC

 

Idei cheie ale liberalismului:

  1. Ordinea politică poate şi trebuie să fie bazată pe fiecare individ în parte.
  2. Ordinea politică este manifestarea capacităţii de auto-control a indivizilor.
  3. Natura a înzestrat fiinţa umană cu capacitatea de a gândi independent şi de a acţiona în conformitate cu ideile sale.
  4. Interesul faţă de propria persoană, luminat de raţiune este un principiu legitim de acţiune şi de întemeiere a ordinii sociale.
  5. Fiecare individ e liber să-şi aleagă felul de viaţă. Năzuinţa către libertatea deplină este o trăsătură esenţială a naturii umane.
  6. Legea domneşte şi trebuie să domnească asupra fiecăruia atât timp cât este în conformitate cu dreptul natural la viată, libertate şi prosperitate.

 

Liberalismul economic se dezvoltă pe baza acestui set de teme fundamentale, dar elementul său central îl constituie o idee implicită în corpul de idei mai sus menţionat – ideea de ordine naturală – şi o viziune specifică asupra acesteia.

În situaţia “pieţei libere”, sistemul de preţuri funcţionează ca mijloc de informare a consumatorilor şi producătorilor cu privire la raportul existent între resurse şi nevoi.

Sursa profitului este dată, pe piaţa liberă, de sporirea eficienţei şi a atenţiei la fluctuaţiile pieţei, adică, în ultimă instanţă, prin contribuţia directă la mai buna satisfacere a nevoilor reflectate în preferinţele manifestate de consumatori pe piaţă.

Profitul are însă şi un revers: pierderile. Economia de piaţă nu este un mecanism ce distribuie întreprinzătorilor în mod automat profitul. În ansamblul economiei, în fiecare moment, în paralel cu profitul au loc şi pierderi. Falimentul şi pierderile sunt prezenţe constante în funcţionarea economiei de piaţă. Firmele apar şi dispar într-o modalitate asemănătoare cu procesul evoluţiei speciilor biologice. Pierderea nu este doar “un profit cu semnul minus”; o asemenea exprimare nu face decât să camufleze această distincţie de o importanţă radicală.

 

Există tendinţa de a vedea eşecul unei întreprinderi ca fiind ceva intrinsic rău şi care are un efect neapărat negativ asupra economiei în ansamblu. Este mai puţin înţeles faptul că dispariţia de pe piaţă a firmelor ce nu aduc profit are consecinţe pozitive asupra funcţionării şi performanţei sistemului economic.

 

Pe piaţa liberă, firmele se angajează într-o competiţie în care factorul esenţial este experimentul şi anticiparea. Existenţa unei firme pe piaţă este justificată prin faptul că serveşte nevoile consumatorilor – dacă nu o face, existenţa ei nu are nici o justificare economică. Liberalismul economic operează cu ceea ce se numeşte un proces de “selecţie naturală”. A-l bloca înseamnă să obligi la producerea unor bunuri care nu sunt dorite de consumatori.

 

Politica industrială nu este altceva decât un ansamblu de intervenţii ale statului asupra procesului de selecţie şi evoluţie economică, centrat în jurul pieţei. Măsurile de politică industrială pot fi grupate în două categorii:

  • politici ce au ca scop consolidarea şi accelerarea procesului de experimentare şi inovaţie;
  • politici ce au ca scop diminuarea sau blocarea procesului de selecţie economică/politică industrială defensivă.

 

Din punct de vedere practice, politicile industriale sunt în realitate un amestec confuz de măsuri din ambele tipuri. Ele generează o mărire a inerţiei la adaptare.

 

În urma falimentului, în consonanţă cu logica pieţei, avem de-a face cel mai probabil cu o schimbare de proprietate însoţită de un proces de reorganizare şi reevaluare. În nici un caz nu este vorba de un proces de distrugere. Din perspectiva liberalismului economic, ideea că politica industrială reprezintă o intervenţie în calea distrugerii nu este altceva decât o eroare ce pleacă de la o înţelegere superficială a problemei.

De cele mai multe ori, politica industrială defensivă reduce presiunea pieţei şi, inevitabil, însăşi motivaţia reorganizării. Ea subminează tocmai obiectivele pe care urmărea să le atingă.

Susţinerea de către stat a întreprinderilor ce nu rezistă testului pieţei libere presupune costuri ascunse impuse restului economiei. Aceste costuri nu fac decât să împiedice buna funcţionare a întreprinderilor viabile ce rezistă fără ajutorul statului. Efectul ultim al unei astfel de strategii constă în impunerea unor greutăţi suplimentare sectorului privat, precum şi în îngreunarea procesului de adaptare a întreprinderilor viabile la dinamica sistemului economic. De exemplu, prin creşterea impozitelor (creştere necesară acumulării resurselor pentru subvenţii) venitul populaţiei va scădea; o dată cu el vor scădea cheltuielile pentru anumite produse, prin urmare vânzările şi încasările producătorilor. Rezultă un lanţ de efecte negative care duce la (sau grăbeşte) falimentul unor întreprinderi care altfel ar fi fost viabile.

Se poate concluziona că efectele politicilor industriale sunt negative din perspectiva liberalismului economic. Indiferent de forma lor, ele distorsionează procesul pieţei, împiedicând procesul selecţiei economice. În concluzie, adevărata raţiune a existenţei şi proliferării politicilor industriale nu va fi găsită în argumentele de natură economică aduse în sprijinul lor.

 

 

 

 

 

Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina Mungiu-Pippidi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s