Stiinte Politice | POLITICUL SI POLITICA

ŞTIINŢA POLITICĂ. POLITICUL ŞI POLITICA

Abordarea ştiinţifică a fenomenelor şi proceselor socio-politice este direct dependentă de răspunsul la patru întrebări fundamentale, în funcţie de care putem afirma că o analiză aparţine sau nu zonei de cercetare numită “ştiinţifică”.

Prima întrebare se referă la domeniul de studiu al disciplinei: Are disciplina un obiect de studiu delimitat şi delimitabil?

A doua întrebare se referă la metoda sau metodele de cercetare: Există modele şi metode de cercetare a fenomenelor, proceselor şi evenimentelor care aparţin domeniului identificat?

O a treia întrebare este legată de posibilitatea de a descoperi reguli şi regularităţi: Este posibilă identificarea de reguli şi regularităţi în domeniul de studiat, prin aplicarea metodelor şi modelelor de cercetare?

Cea de-a patra întrebare este legată de dimensiunea deontologică cercetării: Este posibilă o cercetare asupra obiectului de cercetat, prin detaşarea de impresii, sentimente, percepţii subiective?

Ştiinţa se defineşte ca un ansamblu sistematizat de cunoştinţe şi modele de cercetare, de metode prin care se construiesc cunoştinţe transmisibile şi verificabile. Cercetarea de tip ştiinţific se întemeiază pe premisa că lumea este cognoscibilă iar scopul cercetării este acela de a identifica regularităţile – constantele şi variabilele diferitelor fenomene, procese, evenimente din domeniul specific de cercetare. Activităţile de cercetare se întemeiază pe faptul că aceste regularităţi pot fi descoperite în urma unei observări atente şi a aplicării unor metode de cercetare ce presupun distanţarea subiectului de obiectul de cercetat. Identificarea şi analiza acerstor constante face posibilă o altă dimeniune a cercetării ştiinţifice: predictibilitatea.

 

Dezbateri privind statutul ştiinţei politice. Relaţia cu alte discipline

 

1. Ce este ştiinţa politică?

 

    1. Definiţia ştiinţei politice în perspectiva literaturii franceze

Încercând să facă o sociologie a politicului, Maurice Duverger afirma în 1973 că termenul de “ştiinţă politică” este aproape sinonim cu cel de “sociologie politică”, cele două discipline fiind intitulate în directă legătură cu departamentul în care erau predate: dacă se preda la Departamentul de Sociologie, disciplina se numea “sociologie politică”, iar dacă se preda la Departamentul de Ştiinţă Politică, se numea “ştiinţă politică”. Aceasta pentru cazul universităţilor americane.

In spaţiul academic francez, expresia “sociologie politică” este legată de intenţia de auto-delimitare a unora dintre disciplinele politicului, cum este cea juridică sau filosofică, împreună cu metodologiile lor specifice. (1)

Opţiunea franceză pentru definirea domeniului de cercetare al ştiinţei politice este mult mai largă, ea trimiţând la filosofie şi la ştiinţele juridice, în egală măsură. Sociologia politică devine într-o astfel de abordare specie a genului ştiinţă politică:

“Ştiinţa politică desemnează o abordare dintr-o perspectivă mai largă a fenomenelor politice, pe care le analizează atât din perspectiva instituţiilor juridice, a istoriei, a geografiei umane, a economiei, a demografiei, etc. cât şi din perspectivă sociologică.” (2)

Pentru Duverger, ştiinţa politică îşi defineşte domeniul de cercetare prin identificarea a trei niveluri ale realităţii sociale:

a. iniţierea în analiza sociologică a politicului;

b. descrierea şi analiza sistemelor politice;

c. studiul organizaţiilor politice (partide şi grupuri de presiune). (3)

 

O perspectivă relativ asemănătoare asupra domeniului ştiinţei politice, cu o critică serioasă a conflictelor din spaţiul academic pentru legitimarea profesiilor prin apelul la eticheta de “ştiinţă”, oferă Yves Schemeil. Acesta discută despre sociologia politică în calitate de parte a ştiinţei politice. Conform delimitărilor făcute de autorul francez, ştiinţa politică înglobează sociologia politică, “…dar trece dincolo de aceasta, în măsura în care sociologia politică se interesează puţin de societăţile non-occidentale, abordează doar marginal ştiinţa administrativă (devenită analiză a politicilor publice expresie redundantă în Franţa, desemnând politicile realizate de către stat, administraţiile şi colectivităţile teritoriale) şi se ocupă, încă mai rar, de relaţiile internaţionale, ignoră teoria şi istoria ideilor politice. Ea abandonează aceste domenii antropologiei, dreptului public, filosofiei.” (4)

 

Dintr-o astfel de perspectivă de abordare, ştiinţa politică devine un domeniu compozit de discipline, analizând şi explicând realitatea socială cu ajutorul celorlalte ştiinţe sociale. Ştiinţă devenită una de graniţă, ea nu a inventat nimic special în analiza realităţii societale, “…o manieră de cercetare pentru care vreuna dintre rivalele sale să-i fie recunoscătoare”:

“Departe de a fi etnocentrică, ştiinţa politică trebuie să fie comparativă: mai întâi, găsind în istorie formele de origine ale situaţiilor, instituţiilor şi relaţiilor prezente; spaţial, ensuite, nedeclarându-se satisfăcută de o manieră de abordare pur naţională a problemelor politice.”

Ştiinţa politică trebuie să ţină seama de diversitatea relaţiilor dintre fenomenele şi procesele politice ale diferitelor epoci, acceptând ideea de confruntare a “societăţilor şi epocilor diferite cu toate combinaţiile pe care acestea le oferă”. Ştiinţa politică trebuie să evite iluzionarea cu “originalitatea unei ideologii, a unui partid, a unei crize sau a unei personalităţi, sau, în sens contrar, să focalizeze analiza pe cauze aparente, care nu explică nicicum particularităţile unui caz sau altul. ” (5)

 

In aceeaşi manieră integratoare de definire a ştiinţei politice, Philippe Guillot, face o trecere în revistă a diferitelor abordări ale relaţiilor dintre ştiinţa politică şi sociologia politică. Plecând de la premisa că sociologia este un mod de a clarifica şi explica fenomenele şi interacţiunile sociale, alături de ştiinţa politică, ea trebuie să tindă spre la explicarea realului social, participând la ceea ce Max Weber numea “dezvrăjirea lumii”. O astfel de manieră de abordare are ca obiectiv depăşirea iluziilor şi impresiilor pe care le avem despre anumite fenomene sociale, culturale, politice.

Altfel spus, ştiinţa politică, alături de celelalte ştiinţe sociale, nu este făcută nici pentru a seduce, nici pentru a influenţa, ci pentru a clarifica lumea în care trăim, parafrazând una dintre observaţiile lui R.Boudon. Analizată din diferite perspective, lumea politicii şI a politicului îşi cere în mod necesar o abordare ce implică în mod necesar acea “neutralitate axiologică” despre care ne vorbea Weber în cursurile sale, atunci când făcea distincţia între discursul unui profesor pentru studenţii săi şI discursul unui om de partid, sau discursul care ţinteşte (şI) un alt interes decât cunoaşterea obiectivă a lucrurilor. (6)

Se observă lesne că, aşa cum este definită ştiinţa politică în mediul academic şI de cercetare francez, sociologia politică este o ramură a acesteia. Specializat în istoria ideilor politice, dar şI în sociologie şI în analiza relaţiilor dintre putere şI lumea socială, Phipippe Braud adăuga sociologiei politice, pentru întregirea evantaiului sub-ştiinţelor care compun ştiinţa politică, disciplinele: istoria ideilor politice, relaţiile internaţionale şi ştiinţa administrativă. (7)

In Franţa, spune Ph. Guillot, în Introduction a la sociologie politique (8), ştiinţa politică este suficient de bine instituţionalizată, pentru a se diviza, în funcţie de orientarea cercetărilor, în jurul a trei abordări “ce se concură asupra anumitor subiecte, departajându-se în analiza altora”:

1. abordarea juridic-instituţională, fondată de analiza lui George Burdeau în al său Traite de science politique, această ramură a ştiinţei politice ţinând de specializarea “drept constituţional”;

2. o abordare filosofică, fondată pe convingeri şi credinţe, şi care se aplică pe analize valorice, acolo unde sociologia politică trebuie să analizeze fapte sociale;

3. o abordare sociologică, ce tratează politica din perspectiva faptului social şi care împrumută modele explicative specifice teoriei sociologice. (9)

 

 

Concluzii (2)

 

Problema fundamentală în definirea ştiinţei politice este cea a identificării domeniului de aplicaţie. Semnificaţia imediată pe care o poartă termenul de “politică” poate oferi o definiţie simplisimă de tipul “ştiinţa politică este acea formă de sistematizare a cunoştinţelor şi metodelor de cercetare care se ocupă cu studiul politicii şi al politicului.”.

O astfel de definiţie este însă insuficient de precisă, sociologia politică, de exemplu, concurând pe acelaşi obiect de studiu, dacă facem referire la cei care vor să definească sociologia politică drept o disciplină autonomă, individualizată şi independentă de ştiinţa politică.

Madelaine Grawitz propunea în Les methodes des sciences sociales (1974) identificarea unui “fir conducător”, în sensul unui element specific ce poate face posibilă identificarea ariei de studiu a ştiinţei politice. Astfel, ştiinţa politică “…trebuie să opereze cu abstracţiuni în cadrul sistemului social, cu variabile, cu fenomene legate între ele, toate acestea formând un sistem particular de interacţiuni susceptibile a fi decupat pentru aplicarea metodelor de cercetare. (10)

Identificarea obiectului de studiu al ştiinţei politice cu statul sau cu puterea ar însemna reducerea şi limitarea câmpului de cercetare doar la unul sau altul dintre elementele sistemului politic. Or, sistemul politic înglobează inclusiv sisteme de partide, fenomen de vot, interacţiuni politice şi raporturi speciale care se stabilesc între diferitele elemente ale unui regim sau ale unui sistem politic.

Atât puterea politică, cât şi statul includ ideea de relaţii politice între indivizi, grupuri şi instituţii politice, între sistemul politic privit ca întreg şi lumea socială. Unii văd în politică un sistem de interacţiuni de tip conflictual (C.Schmit), alţii, un raport de interacţiuni cu rol coeziv (Croce). O serie de autori ai domeniului văd în politică raporturi de dominare, alţii de cooperare, alţii definesc politica drept activitate îndreptată către realizarea binelui comun sau a ordinii sociale.

În aceste condiţii, o definire a ştiinţei politice prin apelul la general-particular devine necesară.

 

2. Definiţie generală-definiţie specifică a ştiinţei politice


Perspectivele diferiţilor politologi ne conduc spre următoarea definiţie, în sens larg, a ştiinţei politice:

Ştiinţa politică este acel ansamblu sistematizat de cunoştinţe, ipoteze şi metode de cercetare care se aplică raporturilor de tip politic.

Dintr-o astfel de definiţie largă se pot identifica zone mai restrânse de cercetare.

O primă zonă de studiu a ştiinţei politice ar fi puterea politică, ea însăşi definită ca ansamblu de relaţii de tip social. Un alt câmp de studiu al ştiinţei politice ar fi statul, cu instituţiile sale centrale, regionale şi locale, precum şi raporturile dintre ele. În acest câmp de studiu intră acţiunile guvernanţilor, precum şi formulele prin care aceştia încearcă să se legitimeze. De aici, un câmp de studiu cerut în mod necesar de cel de-al doilea subdomeniu al ştiinţei politice, este cel al structurilor politice şi al relaţiilor dintre acestea şi structurile economice şi instituţiile sociale.

Structurile socio-politice, însă, nu pot exista în afara actorilor politici individuali, grupurilor politice sau instituţiilor politice. Denumindu-le generic “forţe politice” (M.Grawitz) ne putem referi aici la membrul unei comunităţi privit în calitatea sa de cetăţean, partide, organizaţii politice şi formaţiuni politice, grupuri de presiune de diferite tipuri care influenţează puterea politică, sindicate în relaţia lor cu puterea politică sau grupuri oculte care influenţează exercitarea puterii şi acţiunile guvernamentale.

Aceste grupuri politice au idei şi aspiraţii, se legitimează printr-o doctrină sau o ideologie politică. Aspiraţia lor fundamentală este participarea la cucerirea sau influenţarea puteri politice. Aspiraţiile guvernanţilor şi aspiraţiile guvernaţilor sunt deopotrivă elemente şi obiecte de studiu ale ştiinţei politice.

Cu alte cuvinte, ştiinţa politică este legată de studiul comportamentelor politice ale indivizilor, grupurilor formale şi informale, ale instituţiilor statului sau ale instituţiilor puterii politice.

Ca ştiinţă a raporturilor politice, ştiinţa politică trebuie deci să se ocupe atât de raporturile dintre guvernaţi şi guvernanţi, cât şi de raporturile din interiorul acestor două categorii sociale definite prin raportare la accesul la decizia politică.

Definiţie finală: Ştiinţa politică are ca obiect de studiu:

a. “obiectele politice” – statul, natura şi formele sale; puterea politică şi formele sale de manifestare; sistemele instituţionale cu caracter politic şi relaţia acestora cu lumea socială; partidele politice, regimurile politice şi grupurile de presiune;

  1. funcţionarea instituţiilor politice;

  1. relaţiile dintre guvernanţi şi guvernaţi, legitimitatea puterii politice şi formele de organizare ale instituţiilor politice;

În aceste condiţii, ştiinţa politică se referă nu numai la instituţiile şi formele de organizare ale politicului, ci şi la ceea ce oamenii fac din instituţiile care le coordonează activitatea cotidiană. Ea are ca obiect de studiu fenomene, procese, structuri de putere care fac trimitere la modul în care se iau decizii cu caracter global şi imperativ într-un teritoriu determinat. (11)

In căutarea explicaţiilor pentru anumite fenomene, fapte, procese politice, ştiinţa politică identifică reguli şi legi de construcţie, de evoluţie, urmărind dimensiunea predictivă a explicaţiei sociale. Intr-o astfel de întreprindere, ştiinţa politică avansează implicit ideea că politica şi diferitele ei aspecte pot fi cunoscute, din cercetarea diferitelor aspecte ale domeniului politic putând extrage reguli de funcţionare a acestuia la nivele care îl construiesc.

 

II. Politica şi politicul – domeniul de definiţie al ştiinţei politice

 

Definindu-şi obiectul în politică, ştiinţa politică nu este astăzi decât moştenitoarea unei lungi serii de ştiinţe umane, între care ea este ultima construită, cum precizează Ch. Debbasch şi Jean-Marie Pontier în Introduction a la politique (1995). (12) Dacă ştiinţa politică este acel ansamblu sistematizat de cunoştinţe, modele, metode de cercetare care se aplică politicului şI politicii, ce va fi fiind politica şI politicul? Începem cu politica.

 

1. Ce este politica?

 

Este departe de orice îndoială că politica este o activitate care defineşte modalităţi de gestionare a resurselor din orice societate contemporană. Mergând la rigoare, este greu de acceptat existenţa unei societăţi umane care să se definească în afara politicii. Argumentul este la îndemâna tuturor: orice societate sau comunitate umană trebuie să-şi organizeze interacţiunile şi să gestioneze anumite resurse sociale pentru a-şi putea menţine şi reproduce structura de echilibru şi ordinea internă. Chiar pentru societăţile arhaice, politica este parte a modului lor de existenţă, deşi acest lucru nu apare întotdeauna în mod direct, activitatea şi puterea politică fiind asimilate activităţilor şi puterii religioase.

Societatea umană, indiferent de formele sale de organizare internă, are nevoie de respectarea unui cadru general de reguli, care să facă posibilă desfăşurarea interacţiunilor dintre membrii acesteia, pe de o parte, dintre comunitatea ca întreg şI alte comunităţi, pe de altă parte. Existenţa puterii politice, precum şi manifestarea ei într-o societate prestatală nu poate fi pusă la îndoială, chiar dacă formele şi canalele de transmitere ale informaţiei organizatoare, mijloacele de organizare şi manifestare ale puterii-autorităţii sunt mult diferite de cele cu care ne-am obişnuit în cazul societăţilor moderne.

Mergând la etimologia termenului de “politică”, observăm că acesta îşi are originile în cuvântul grecesc polis, care mai înseamnă şi “Cetate”.

In filosofia politică a Greciei vechi, politica apare la Platon, de exemplu, drept activitatea de îmbinare a contrariilor, amintind aici metafora ţesătorului care reuşeşte să îmbine firele din urzeală, pentru a ţese pânza. Precum ţesătorul, omul politic trebuie să aibă abilitatea de a armoniza caracterele diferite ale guvernaţilor, spune Platon în dialogul Omul politic. În aceste condiţii, politica devine o adevărată artă de guvernare pe baza consimţământului cetăţenilor. (13)

In lumea greacă veche, termenul de polis – Cetate, trimite la forme non-materiale de organizare, conceptul fiind unul de factură umană şi juridică, în egală măsură. Cetatea este pentru greci ansamblul cetăţenilor, realitatea la care se referă termenul fiind diferită de cea de “oraş”, ce trimite la un sens material – ansamblu de edificii, străzi, locuri.

Analizând semnificaţiile termenului de “Cetate”, Debbasch şi Pontier încearcă să-l definească în trei dimensiuni diferite:

1. Cetatea se referă la un anumit număr de oameni;

2. Cetatea trimite la “cetăţenie”, pe teritoriul acestei forme de organizare societală fiind semnificativi doar acei locuitori care au un statul juridic bine definit, acordat de Cetate;

3. Cetatea face trimitere la un număr de relaţii ce se desfăşoară într-un cadru organizat, indivizii sau grupurile participante dispunând de un anumit statut legitimat de reguli şI norme interioare comunităţii. (14)

 

Din această definiţie a termenului de Cetate observăm că noţiunea de “politică” trimite în mod expres la câteva dimensiuni fundamentale ale societăţilor umane.

Prima dintre acestea este noţiunea de stat, pe care termenul de Cetate o presupune în mod implicit. In acest sens, cînd vorbim despre Cetate, ne referim în mod necesar la: a) un teritoriu determinat pe care se desfăşoară acţiunile dintre indivizi; b) o putere publică ce acordă statutul juridic; c) forme organizate de interacţiune, a căror regulă/reguli sunt stabilite de puterea publică.

 

2. Politica şi politicul

 

Pentru limba franceză, la politique – politica este un termen androgin, putând fi utilizat atât la masculin cât şi la feminin, dominantă fiind cea din urmă formă de folosire. Politica este o activitate ce se desfăşoară pe un teritoriu, pe care există o populaţie, şi în care o instanţă/putere îşi asumă rolul de a organiza interacţiunile dintre indivizi, fie că ne aflăm în situaţii de societate cu stat, fie că este vorba despre societăţi prestatale – triburi, uniuni de triburi, alte tipuri de comunităţi arhaice organizate pe variabile de rudenie, etc.

Le politique – politicul se referă la dimensiuni caracteriale umane, la moduri ontologice, în sensul în care Aristotel definea natura umană. Omul este astfel văzut ca zoon politikon – animal social, sensul lui Aristotel incluzând şi pe cel de animal politic, atâta vreme cât pentru Stagirit statul şi societatea se prezintă ca realităţi indistincte. Din această perspectivă, în lucrarea lui Aristotel Politica, avem cel mai clar exprimată ideea de politic, prin trimitere la natura umană în sensul de structură ce deţine în mod ereditar instinctul de a trăi în comunităţi organizate. Omul definit de Aristotel se individualizează în raport cu alte animale care trăiesc în comunitate prin două caracteristici fundamentale, pe care autorul le identifică în comparaţia comunităţilor umane cu comunitatea organizată a albinelor. Fiinţă socială, omul posedă de la natură capacitatea de transmite mesaje articulate prin grai, spre deosebire de albine sau alte specii de animale, care nu posedă graiul articulat. Având grai articulat, omul se deosebeşte, de asemenea, de celelalte specii de animale sociale prin capacitate de a distinge între bine şi rău şi de a transmite semenilor săi mesaje în acest registru al comunicării. (15)

 

Politicul se referă deci la indivizi care posedă un instinct de a trăi în comunităţi organizate, tip de comunităţi pe care Aristotel le identifică cu statul, în definiţia specifică pe care O.Trăsnea o numeşte în Filosofia politică (1986) “definiţie genetică” a statului la Aristotel.

Folosind expresia lui Julien Freund din L’essence du politique, politicul face trimitere la o lume a esenţelor umane, a caracteristicilor fundamentale pe care omul, în calitate de fiinţă raţională le posedă şi care îl individualizează în raport cu alte specii de animale.

George Burdeau observase încă înaintea lui J.Freund că politicul trimite la “…un anume aranjament ordonat de date materiale ale unei colectivităţi şi de elemente spirituale care constituie cultura acestui aranjament social”. În acest sens, politicul devine “expresia fiinţării în grup”. (16)

O astfel de definire a politicului face trimitere implicită la existenţa unor norme, reguli de acţiune şi de interacţiune în câmpul social. Preluând ideea politicului ca expresie a dimensiunii organizate a societăţii, Ph.Braud defineşte politicul pe linia concepţiei weberiene din Le savant et la politique (1959), drept un

“câmp social dominat de conflicte de interese reglate prin intermediul unei puteri, ea însăşi instanţă care deţine monopolul coerciţiei legitime”. (17)

 

Intr-o astfel de definiţie, politicul integrează ansamblul de reglementări care asigură unitatea şi perenitatea unui spaţiu social eterogen şi conflictual, după cum simplifică Jean Baudouin problema de semantică a termenului de politică în formula sa de masculin pe care i-o dă în limba franceză. (18)

Astfel definit politicul, în ce ar consta diferenţa sa faţă de politică?

 

Politica este o activitate socială prin excelenţă. Domeniul politicii se află la nivelul interacţiunilor sociale dintre guvernaţi şi guvernanţi, în spaţiul unde apar şi se rezolvă într-o formă sau alta conflictele şi problemele sociale.

Politica este definită de unii drept arta de a guverna sau arta de a face compromisuri pentru rezolvarea unor probleme sociale. Ea ne apare ca fiind locul de întâlnire al organizaţiilor şi partidelor politice, al grupurilor de presiune şi al instituţiilor care îşi asumă reprezentarea anumitor tipuri de interese. Politica se referă şi la procesul de luare a unei decizii cu consecinţe sociale. Politica este locul unde se manifestă şi se exercită puterea politică.

Dacă politicul face apel la esenţa umană, politica se referă la contingenţă, în sensul de activitate legată de rezolvarea unor probleme sociale concrete, individuale sau de grup. In politică se confruntă interese şi se realizează strategii concrete de administrare, de gestionare, de distribuire şi redistribuire de resurse sociale.

 

Pe linia lui G.Burdeau şi Ph.Braud, politica poate fi deci definită drept “scena pe care se confruntă indivizii şi grupurile aflate în competiţie pentru cucerirea şi exercitarea puterii. (19)

Max Weber ar putea să ne ofere încă o perspectivă de definire şI clarificare a ariei semantice a conceptului de politică. În Le savant et la politique (1959) politica este tratată drept:

“ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere, sau pentru a influenţa repartiţia puterii, fie între state, fie între diverse grupări de pe teritoriul aceluiaşi stat.”

 

Astfel definiţi termenii politica şi politicul, este greu de identificat un fenomen social care să nu aibă, în anumite condiţii o dimensiune politică. Există, într-adevăr, fenomene care se definesc în afara politicului şi a politicii. În evoluţia lor, însă, ele pot, în foarte multe cazuri, deveni politice prin nevoia intervenţiei puterilor publice pentru respectarea legii, de exemplu.

Guvernarea ca activitate de administrare a resurselor unei societăţi este o acţiune politică prin excelenţă. Alegerile sau elaborarea unei legi sunt fenomene şi acte pur politice: alegerile sunt legate de delegarea de putere în sisteme politice reprezentative, iar elaborarea de legi ţine de instituirea unor reguli sub imperiul sancţiunii, pentru realizarea unui obiectiv cu consecinţe sociale globale.

O astfel de situaţie ne sugerează că un fenomen nu este întotdeauna politic în sine, ci că el poate deveni politic. Conflictul dintre angajaţi şi patroni, la nivelul sindicatelor este o problemă social-economică ce nu priveşte în mod direct statul sau puterea politică. Comportamentul de legitimă apărare sau atacarea unei persoane pe stradă nu sunt probleme politice în sine. Ele devin politice, însă, în momentul în care statul este nevoit să intervină pentru rezolvarea conflictului, fie prin intermediul unor judecători speciali care să opereze în Dreptul muncii, fie prin aparatele de ordine pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de pe teritoriul său.

 

In concluzie, sensul în care simţul comun operează cu termenul de politică are, de două dimensiuni. Pentru unii, în sensul de activitate nobilă, politica este arta armonizării intereselor sociale şi a pacificării socialului. Ea este o activitate ce permite unei societăţi divizate la nivelul intereselor, să se armonizeze pentru atingerea unui scop superior, cum ar spune Aristotel.

In sensul cel mai vulgar al termenului, politica este o activitate a minciunii şi a compromisului sistematic, în care eşti nevoit să abandonezi regulile morale obişnuite, pentru a te adapta la morala compromisului, prin care sau, în interiorul căreia se rezolvă probleme de interese, ambiţii, orgolii, etc.

La nivelul comunităţii ştiinţifice putem identifica, de asemenea, un sens restrâns şi un sens larg în definirea politicii.

In sens restrâns, politica este un compartiment singular al societăţii, distinctă de alte activităţi sociale, având scopuri şi reguli specifice.

In sens larg, politica este omniprezentă şi traversează dintr-o parte în alta societatea. In acest din urmă sens, există păreri potrivit cărora totul este politic sau politizabil într-o formă sau alta: alegerea unui şef de stat, educaţia copiilor, cântecele, etc.

 

3. Politics and policy

 

Literatura engleză de specialitate face distincţie între două realităţi organizatorice şi acţionale distincte, denominate de termenii politics şi policy. Mai pragmatici decât francezii, anglo-saxonii au reuşit să scape de “androginismul conceptual”, identificând prin policy acţiunea de guvernare concretă şi rezultatele acţiunii de guvernare, la diferite sale nivele. Referindu-se la produse ale activităţii de guvernare – programe, decizii, acţiuni de administrare, se poate vorbi despre elaborarea de decizii la nivel intern – politica internă şi decizii care privesc relaţiile dintre două sau mai multe state – politică externă.

Celălalt termen folosit pentru denominarea zonei politice – politics, se referă la ştiinţa politică sau la activităţi generale de politică. Mult mai abstract decât primul, politics desemnează procese legate de lupta pentru putere sau de cucerirea şi exercitarea puterii, în senul de “politica României”, “politica regimurilor comuniste”, “politica Uniunii Europene”, “politica UNESCO”, etc.

 

 

 

 

 

4. Concluzii finale: politicul, politica, ştiinţa politică

 

  1. Politicul şi politica nu pot fi privite în mod separat

Distincţiile teoretice pe care le face literatura de specialitate ţin mai degrabă de lămurirea unor termeni foarte des folosiţi în discursul ştiinţei politice, al sociologiei politice şi al filosofiei politice. Plecând de la definiţiile pe care le-au primit prin diferiţi autori, observăm că politicul nu poate fi absent atunci când se produce o anumită politică. Având o natură transcendentală, politicul întemeiază activităţile de pe scena politică, competiţia pentru putere, compromisurile pentru realizarea unui scop social, etc. Ca şi categorie referitoare la o realitate transcendentală, politicul nu poate deci fi înţeles ca funcţionând în afara contingentului, reprezentat aici de activităţi concrete de politică. Aşa cum precizau Debbasch şi Pontier, există, mai degrabă, diferenţă de accent, decît opoziţie, în interpretarea termenului de politică şi a celui de politic.

 

2. Politica, statul şi puterea sunt domenii fundamentale ale ştiinţei politice

 

A. Politica şI statul. Unii ar putea defini domeniul politic prin apelul la stat. Politica devine astfel o acţiune care caracterizează statul. Politica însă este departe de a se reduce la stat, reducţie propusă la sfârşitul secolului trecut de Bigne de Villeneuve, care sugera pentru ştiinţa politică termenul de “statologie”. Un astfel de punct de vedere este greu de acceptat, având în vedere definiţiile pe care le-am dat politicii. Argumentul este simplu: statul nu este singura instituţie care participă la gestionarea resurselor sociale. Grupurile de presiune informale sau formale, partidele politice, etc. sunt tot atâţia factori care concură la jocul puterii pe scena politică.

 

B. Politica şi puterea. Machiaveli definea politica drept lupta pentru putere. Dar nu toate relaţiile sociale sunt relaţii de putere. Dimensiunea cooperativă a relaţiilor umane scapă acestui mod de a defini politica. Să acceptăm definiţia politicii drept “alocare autoritară de valori într-o societate dată”?, (D.Easton), sau trebuie să acceptăm şI complementara acestei definiţii conflictuale, potrivit căreia politica este şi o activitate semnificativă pentru asigurarea ordinii sociale? Din această perspectivă, are dreptate J.Freund, atunci când propune o definiţie integratoare, de tip conflict-cooperare a politicii:

“Politica este activitatea socială prin care securitatea exterioară şi armonia interioară a unei unităţi politice determinate se asigură prin intermediul forţei, în general, fondată pe Drept, garantându-se ordinea în cadrul luptelor care nasc diversitate şi divergenţa opiniilor şi intereselor.” (cf. Debbasch şi Pontier, op.cit., p. 5)

O astfel de definiţie este convergentă cu modul în care se defineşte puterea politică, aşa cum vom vedea la capitolul ce tratează dimensiunile şI formele puterii.

 

III. Metode ale ştiinţei politice

 

1. Pozitivismul şi obsesia metodei

In lucrarea Introduction a la politique (1997), Philippe Beneton se plângea cu o ironie deconcertantă de marginalizarea continuă a filosofiei politice în Franţa, în avantajul ştiinţei politice.

In epoca noastră ştiinţa politică se dezvoltă în detrimentul filosofiei politice, analiza politicii şi a politicului suferind de prea multă scientizare, considera autorul. Analiza cîmpului politic se prezintă astfel ca fiind “sufocată” de proiecte ştiinţifice şi de strategii de cercetare. Începând cu secolul luminilor, “ştiinţele sociale devin supra-abundente în metode, după modelul ştiinţelor naturale”. Problema ridicată de autorul francez se referă la faptul că hipermetodologizarea ştiinţei politice se extinde şi asupra spaţiilor rezervate altădată filosofiei politice. Plonjând în pozitivism, ştiinţa politică tinde astfel să renunţe la căutarea răspunsurilor la întrebarea “de ce?” – întrebare lăsată metafizicii şi teologiei, în favoarea centrării pe răspunsuri la întrebarea “cum?”:

“In consecinţă, ştiinţa politică modernă nu doar se delimitează de filosofia politică, ci chiar tinde să o abolească pe aceasta din urmă. Din punct de vedere ştiinţific, vechile întrebări nu mai au sens, ele devenind nonpertinente. Marea controversă filosofică ce s-a derulat de la un secol la altul este închisă, pentru că, în cele din urmă, ea rămâne fără obiect.”

Marile opere de filosofie politică din diferite epoci, analizele făcute din perspectiva proprie filosofiei politice, par să piardă interesul pentru cercetători, ele trecând, mai degrabă într-o preistorie a ştiinţei. (20)

Greşeala pe care o face ştiinţa politică modernă constă în aceea că stabileşte metoda ca punct de început absolut, ştiinţele sociale pozitiviste devenind abordări idealizate ale socialului. Astfel,

“…ele pleacă nu de la lucruri, ci de la gândire. Ştiinţa devine acum echivalentă unei cuceriri a realismului social de către spiritul uman, o astfel de întemeiere de perspectivă cerând o schimbare totală de atitudine a cercetătorului faţă de lume. Cercetătorul social trebuie să se golească de orice conţinut subiectiv, de percepţii, de imagini şi cultură socializatoare, şi să se despartă de ceea ce crede ca om obişnuit, în afara cercetării sale. Astfel, el nu trebuie să se raporteze în primul rând şi înainte de toate la realitatea socială, ci la limitele şi regulile raţiunii ştiinţifice.”

Astfel înţeleasă relaţia dintre obiectul de cercetat şi cercetător, se goleşte de sens o întreagă activitate de analiză a fenomenelor social-politice, un cercetător având aici funcţia de robot care este insensibil la percepţii specific umane, afirmă Ph.Beneton. În aceste condiţii,

“Metoda condiţionează restul cercetării. Regulile ei de aur sunt în număr de patru: exterioritatea, neutralitatea, tehnicismul, generalitatea.” (21)

Ceea ce ne cere pozitivismul pentru cercetarea ştiinţifică este o “purificare” a cercetătorului pentru a avea acces la produsele cunoaşterii. Este posibilă o astfel de purificare epistemologică? Întrebarea trimite la posibilitatea/imposibilitatea unei abordări perfect neutrale în ştiinţa politică în particular, în ştiinţele umane în general. Vom încerca acum să vedem în ce măsură autorul francez are dreptate în ceea ce priveşte “obsesia pozitivistă” în ştiinţa politică. Despre metoda pozitivistă şi despre empirism deci.

 

2. Empirismul şi obsesia datelor

 

Empirismul este ceea ce se poate chema “factualismul prin excelenţă”. Construit ca metodă, el devine o adevărată “religie a faptului social”.

Empirismul, ca metodă a ştiinţei politice, apare în anii ‘60 în spaţiul nord-american şi va căpăta căpăta numele de behaviorism. Acest curent de gândire se defineşte prin interesul pentru colectarea faptelor, descrierea lor în forma în care ele apar în conştiinţa imediată a observatorului. Aşa cum precizează J.Baudouin, trebuie să ţinem seama de următoarele două considerente:

– faptele sunt ele însele purtătoare de semnificaţii şi nu lasă cercetătorului altă alternativă decât să le descrie cu minuţiozitate;

– nu doar elaborarea de concepte este inutilă, dar o dată făcută, ea nu poate decât bruia comprehensiunea faptelor sau poate proiecta cercetarea către speculaţia ideologică.” (21)

Având un astfel de scop de cercetare, problema interpretării faptelor sociale devine una de tip secundar. Excluderea interpretării ca etapă de cercetare este argumentată prin faptul că ceea ce contează în cercetarea ştiinţifică este doar ceea ce se poate observa – comportamente observabile, aceste comportamente sociale solicitând tehnici elaborate de cercetare. O astfel de obsesie a tehnicilor pe care o afişează behaviorismul proiectează metodologia în zona cercetării de tip cantitativ, tehnici statistice şi matematice fiind permanent solicitate pentru înregistrarea faptelor. Astfel construită metodologia, locul cercetătorului este pe teren, în maniera etnologistă.

Să fie vorba despre o “quantofrenie” (tendinţa măsurării cu orice preţ prin intermediul unor tehnici cantitative şi centrarea asupra observabilului)? Dar o astfel de cercetare şi de centrare a obiectivelor cercetării poate să lase în afara înţelegerii multe fapte sociale care nu sunt direct observabile, sau care nu pot fi măsurate cantitativ, observă epistemologii contemporani ai ştiinţelor sociale.

Dincolo de critica adusă acestei metode de cercetare, nu trebuie trecută cu vederea contribuţia behaviorismului la dezvoltarea ştiinţei politice. Care sunt aceste motive?

 

1. Behaviorismul a introdus “o exigenţă salutară de rigoare şi de precizie în cadrul unei discipline” care se ocupă cu studiul fenomenelor politice şi sociale;

2. În cadrul behaviorismului avem de-a face cu prima încercare serioasă de experimentare a procedeelor tehnice (anchete, sondaje, baze de date, etc.) devenite astăzi instrumente necesare de cercetare;

3. Behaviorismul este relevant pentru o evoluţie a ştiinţei politice prin faptul că “…a forţat ştiinţa politică să iasă din biblioteci, pentru a se iniţia în constrângerile cercetării concrete.” (21)

Marea probelemă a behaviorismului a fost semnalată de Ch.Wright Mills în Sociological Imagination (1959). Ea se referă la incapacitatea de a interpreta faptele sociale şi la disfuncţionalităţile pe care metoda behavioristă le creează în cercetarea ce se mărgineşte la “explicarea a ceea ce se poate observa, şi, deci, măsura”. Fiind privit de unii cercetători drept un curent de gândire care poate fi acuzat de participare indirectă la legitimarea ordinii sociale americane a vremii, prin interesul acordat doar faptelor brute, behaviorismul merită pe deplin critica referitoare la lipsa ipotezelor de lucru iniţiale, cu rol constructiv în cercetare. Aflat în imposibilitatea de a imagina şi de a folosi intuiţia proprie, cercetătorul rămâne prins în observare şi măsurare. Critica pe care o face Ch.W.Mils unei astfel de abordări a fenomenelor sociale are drept soluţie folosirea imaginaţiei şi a capacităţii cercetătorului de a modela şi de a elabora ipoteze, de a interpreta şi de a găsi semnificaţii ascunse în aparenţe pe care de multe ori le luăm drept probleme rezolvate o dată pentru totdeauna.

 

Pericolul behaviorismului a trecut în momentul în care comunitatea ştiinţifică din SUA s-a hotărât să dea importanţă construcţiilor abstracte şi teoriilor pure, care propun modele globalizante de cercetare, prin valorificarea teoriilor clasice. Un moment de ruptură metodologică poate fi considerată lucrarea lui David Easton, The Political System (1953), care propune o analiză a cîmpului politic printr-o formalizare de tip sistemic. Renunţarea la behaviorism ca atitudine de cercetare, în cele din urmă, s-a regăsit şi în sociologie, prin lucrările lui Talcott Parsons, (The Structure of the Social Action (1951), The Social System (1978)), Robert King Merton (Social Theory and Social Action(1957)) cu perspectivă funcţionalistă, developmentalismul lui S.Verba şi L.Pye, etc. (22)

 

 

 

  1. Metoda sistemică şi metoda funcţionalistă

 

Apelând la sistemul conceptual şi metodologiile sistemic-funcţionale, putem realiza o analiză a sistemului politic din perspectiva a două modele care au făcut carieră în ştiinţa politică şi în sociologie prin părinţii lor fondatori: Talcott Parsons şi David Easton.

În analiza sistemic-funcţionalistă a lui T.Parsons,

sistemul politic este acel ansamblu de “obiecte politice ” care prezintă următoarele trei caracteristici:

a. este o comunitate (relaţii sociale, relaţii între instituţii politice, lumea socială)

b. este un regim (regulile jocului, normele, etc.)

c. este organizat pe bază de autoritate (ocupanţii poziţiilor de autoritate).

Sistemul politic se caracterizează, de asemenea prin cinci activităţi esenţiale: formularea diverselor exigenţe, convertirea acestor exigenţe prin legislaţie, luarea deciziei, execuţia prin mijloace administrative, elementele de suport şi mijloacele de refacere a suportului.

Dar, orice sistem are o structură, ne spun metodologii. În analiza lui T.Parsons din The Social System (1951) structura se referă la elementele de organizare ale sistemului, care vor fi considerate de autor ca independente de raporturile pe care sistemul le are cu mediul politic exterior. Care sunt acestea?

a. rolurile agenţilor care interacţionează în cadrul sistemului

b. comunităţile politice care interacţionează (partide, organizaţii non-partinice care se angajează în jocul politic)

c. normele instituţionale

d. valorile

Fiecare element sau subsistem are o anumită funcţie în angrenajul reprezentat de sistemul social.

Funcţia este definită de Parsons, pe linia Malinowski şi Merton, plecând de la ideea că orice sistem reacţionează în mod necesar la factorii de dezechilibru care-l ameninţă. Astfel, funcţia este răspunsul sistemului ca întreg sau a unuia (unora) dintre elementele sale faţă de provocarea entropică.

În acest sens, se pot identifica următoarele tipuri de funcţii:

a. funcţia de stabilitate

b. funcţia de echilibru

c. funcţia de adaptare

c. funcţia normativă, toate aceste funcţii având ca finalitate menţinerea şi echilibrul sistemului.

Un sistem politic poate ajunge într-un stadiu de schimbare de structură. Schimbarea structurală este acea modificare care duce la transformarea sistemului politic într-un alt sistem, diferit calitativ, sub aspectul naturii elementelor care-l compun şi al relaţiilor dintre acestea (schimbarea de regim politic, de exemplu, alterează fundamental calitatea originară a organizării sistemului).

În cadrul conceptual astfel definit, structural-funcţionalismul poate formula următoareele două propoziţii de bază:

1. Sistemul politic este un sistem de tip finalist.

2. Schimbările structurale la nivelul sistemului politic angajează schimbarea funcţiilor instituţiilor de putere în cadrul sistemului.

 

O serie de metodologi consideră că aplicarea metodelor de analiză structurală sau sistemică îşi au ca principală limită imposibilitatea de a prinde schimbarea fenomenului de analizat. Combinate cu metoda funcţională, însă, se poate trece peste această inconvenienţă, plecând de la ideea că acumulările cantitative din cadrul unei structuri politice pot determina ele însele transformări-explozii care duc la o reorganizare a sistemului prin schimbarea calitativă a naturii instituţiilor politice şi a funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc în cadrul sistemului (structurii respective). Un caz exemplar pentru ipoteza metodologică a analizei multiparadigmatice este trecerea unui sistem politic de la tipul de organizare şi funcţionare pe care le regăsim în sistemele organizate totalitar, la cel democratic-pluralist.

 

Schema explicativă a lui D.Easton din The Political System (1953) ne pune în faţa unei analize prin intermediul căreia se încearcă explicarea sistemului politic şi a funcţionării acestuia (în mod implicit, Easton nefiind un funcţionalist, ci un analist care aplică metoda sistemică).

Listăm mai jos paşii analitici construiţi de Easton în modelul său teoretic:

1. In-put

In fiecare sistem politic avem “intrări”, în sensul de informaţie-acţiune socială care vor fi transformate şi folosite de sistem pentru propria sa funcţionare şi adaptare-echilibru, sau supravieţuire (menţinere, la Parsons). Sistemul politic de tip comunist românesc, de exemplu, se alimenta cu in-puturi a căror natură era una cu totul aparte, faţă de cele din sistemul politic românesc de după decembrie 1989. Să luăm votul popular ca un in-put sistemic: înainte de 1989 el era departe de a reprezenta intrările “reale” în sistem, fiind mai degrabă răspunsul alegătorului pus în faţa lipsei de alternativă, ştiindu-se că, oricare ar fi fost votul şi distribuţia reală a votului, rezultatele erau cele dorite de elita de partid.

După 1989, funcţia pe care o capătă votul popular devine una reală – răspuns real al populaţiei la ofertele ce vin din partea unui sistem politic pluralist nou întemeiat, aflat în căutarea propriului echilibru.

2. Preluarea in-putului de către instituţii – o adevărată grilă de selecţie a intrărilor în sistem, alcătuită din grupuri care să transforme cererea/opţiunea individuală sau de grup într-una ce poate lua calea convertirii într-o adevărată “cerinţă socială”, care trebuie rezolvată în sistemul politic. La acest nivel se află partidele politice, instituţii şi organizaţii sindicale, asociaţii, ONG, etc.

3. La nivelul trei se situează partidul politic (în regimurile monopartidiste) sau partidele politice, instituţii ale societăţii civile, organizaţii sindical (în cazul democraţiilor). Funcţia acestui nivel instituţional în cadrul sistemului ca întreg este aceea de a selecta cererile care pot şi trebuie să urmeze calea convertirii lor în norme cu valoare socială, norme care la rândul lor să contribuie la continua readaptare şi stabilitate ale sistemului. Organizaţii de partid la diferite nivele, partidele politice după 1989, au îndeplinit această funcţie de selecţie a cererilor sociale şi introducere a lor în procesul de convertire în acte normative .

4. Un alt nivel în acest proces de transformare a in-putului sistemic este cel al instituţiilor cu rol decizional. O dată formulate, cererile pentru susţinerea sistemului trebuie să devină acte normative care să asigure cadrul legislativ pentru funcţionarea sistemului.

Funcţia de convertire a cererilor iniţiale în acte cu rol de suport pentru sistemul politic văzut ca întreg a fost îndeplinită în regimul comunist din România de Consiliul de Miniştri (sau de liderul de partid şi de stat), fără amestecul altor factori de decizie. După 1989, această funcţie revine Parlamentului care, fie că este vorba de un proiect de lege, fie că este vorba de o ordonanţă de Guvern, va trebui să accepte configurarea out-putului în forma legii.

 

2. Outputul sistemului se referă la promulgarea acestor acte normative şi verificarea respectării lor. La acest nivel se află instituţii cu funcţia de suport şi echilibru în cadrul sistemului, precum cele care alcătuiesc subsistemul juridic, la care se adaugă cele ale Poliţiei şi serviciilor secrete.

3. Feed-backul este ultimul element important al modelului teoretic de analiză sistemică. Decizia cu valoare de act normativ devine ea însăşi un in-put pentru sistem, o reacţie socială la “Legea conflictelor de muncă” putând deveni un nou in-put de rezolvat pentru sistemul politic.

 

 

 

Metoda comparativă: cuget deci compar

Căutându-şi propriile temeiuri, raţionalismul cartezian fonda o metodă de cercetare printr-o succesiune de întrebări ce tindea să pună sub semnul îndoielii o ontologie a umanului însuşi. Oprindu-se la îndoială ca unică sursă sigură demnă de interes pentru epistemologie, Rene Descartes formulase celebra frază, devenită axiomă a raţionalismului ce avusese nevoie de divinitate pentru a-şi proclama absolutul propriilor fundamente: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est.

Cu mult înainte de raţionalistul Descartes, filosofii Greciei vechi se întrebaseră asupra cunoaşterii de tip ştiinţific. Platon găsise filosofia şi dialectica, Aristotel propunea inducţia, comparaţia şi generalizarea empirică, după ce Socrate îi introdusese deja în marea dilemă a cunoaşterii. Acel <Cunoaşte-te pe tine însuţi!> a ridicat atâtea probleme, încât îndemnul a dus până la o metodă şi o întreagă ştiinţă ce bâjbâia în jurul introspecţiei. Asimilarea îndemnului scris pe frontspiciul oracolului de la Delphi beneficiase însă de o eroare fundamentală. El se referea la o cunoaştere şi întoarcere către propria-ţi persoană prin reflectarea trăsăturilor proprii de personalitate în ochii celorlalţi. Altfel spus, te poţi cunoaşte pe tine însuţi prin comparaţie cu ceilalţi.

În aceste condiţii prinde contur argumentativ serios afirmaţia lui M.Dogan şi D.Pelassy, referitoare la nevoia internă de comparaţie a psihicului nostru, în Cum să comparăm naţiunile? (1993):

“A compara este modul nostru obişnuit de a gândi. Nimic nu este mai natural decât a considera oameni, idei, instituţii în relaţie cu alţi oameni, idei sau alte instituţii. Cunoaştem prin relaţii, prin referinţe. Natura comparaţiei ştiinţifice nu este diferită, chiar dacă cere unelte intelectuale mai sofisticate. Comparăm pentru a mai obiectiv situaţia noastră ca indivizi, comunităţi sau naţiuni” (p.7)

În aceste condiţii nu ne mai apare abuzivă restructurarea axiomei carteziene, care capătă acum, pe lângă îndoială, şi atributul comparaţiei. Se pare că ştiinţa adevărată are nevoie de comparaţie tot atât e mare pe cât avea cunoaşterea carteziană de îndoială. <Cogito ergo sum> devine la teoreticienii amintiţi ai metodei comparative <cuget deci compar>. În ce condiţii, cum compar, care este instrumentarul teoretic şi care sunt slăbiciunile acestei metode de analiză?

Un avantaj fundamental al metodei comparative constă în posibilitatea de a ne debarasa de “…noţiunile fosilizate moştenite, (comparaţia-n.ns.) ne obligă să reconsiderăm validitatea interpretărilor nediscutate şi ne lărgeşte câmpul vizual.” (p.13) Comparaţia ştiinţifică ne ajută să eliminăm “ancorele ideologic-culturale, şi tot ea ne îndepărtează de etnocentrism”. Percepţia diferenţelor ne ajută să cunoaştem mai bine propriile noastre experienţe şi propriile noastre culturi.

Comparaţia permite elaborarea de temeiuri pentru inducţia ce ne oferă generalizări empirice, operate încă de Aristotel atunci când îşi propunea, de exemplu, analiza comparativă a 158 de Constituţii, pentru a identifica regularităţi şi tipologii ale regimurilor politice şi ale formelor degradate ale acestora. Totuşi, de ce nevoia de comparaţie?

Comparaţia înseamnă identificare de asemănări şi diferenţe. Ea te ajută în evidenţierea specificului unei anumite realităţi social-politice prin raportare la fenomene care intră sub aria aceluiaşi gen.

Metoda comparativă presupune o serie de paşi obligatorii, între care sistemul conceptual şi cadrul teoretic sunt adevărate fundamente. Totodată, comparaţiile la nivelul ştiinţei politice au nevoie de procedee de segmentare prealabile, ne spun teoreticienii comparatismului – Dogan şi Pelassy. Perspectivele şi teoriile globalizante au devenit după cel de-al doilea război mondial tot mai puţine, pentru că specializarea în ştiinţele socio-umane a generat în mod obligatoriu identificare şi definirea de domenii şi subdomenii de cercetare. Ştiinţele de ramură şi-au construit spaţii de analiză din ce în ce mai specializate, ceea ce a făcut necesară segmentarea societăţilor pentru cercetări de detaliu.

 

  1. Metoda ideal-tipurilor

 

Termenul ideal-tip îi aparţine lui Max Weber şi se referă la stabilirea unor construcţii ideale prin identificarea trăsăturilor specifice ale unui fenomen sau proces social. Construcţia teoretică astfel realizată va avea trăsături exagerate, despre a căror natură cercetătorul este perfect conştient. Ideal-tipul realizat prin deformarea-idealizarea trăsăturilor obiectului de cercetat poate apoi fi folosit într-o comparaţie cu fenomene sau procese reale aflate sub analiză.

 

Pentru analiza de faţă, vom încerca stabilirea ideal-tipului liberal prin apelul la termenul lui R.Dahl de “poliarhii masculine”. Ideal tipul nostru va avea drept puncte de referinţă un sistem politic ce poartă următoarele caracteristici:

1. principiul reprezentativităţii, potrivit căruia societatea este condusă de o clasă politică în care elita puterii se legitimează prin alegeri periodice şi oneste;

2. dreptul de a alege şi de a fi ales pentru cel puţin jumătate din populaţia matură a unei ţări, în formula sufragiului universal masculin;

3. întemeierea formei concrete în care se organizează sistemul politic pe o Constituţie (statul constituţional, republică sau monarhie constituţională);

4. Separarea puterilor în stat şi cooperarea acestora: puterea legislativă (parlamentul monocameral sau bicameral); puterea executivă (atribuită şefului statului sau miniştrilor unui Cabinet); puterea judecătorească (cu rolul de a verifica şi veghea asupra constituţionalităţii actului legislativ) constituită independent, în instituţii proprii, diferite de celelalte două puteri în stat;

5. Garantarea drepturilor şi libertăţilor politice de către statul constituţional.

În calitate de ideal-tip, formula politică anterior construită pleacă de la ideea că separaţia puterilor în stat funcţionează perfect. Într-o comparaţie cu cazuri concrete de regimuri politice, vom urmări în ce măsură puterea judecătorească, de exemplu, este dependentă de puterea executivă, avînd în vedere că în anumite regimuri politice Executivul numeşte judecătorii de la Curtea Supremă. Pentru cazul regimului politic românesc post-comunist, vom încerca să vedem în ce măsură puterea executivă (Guvernul) îşi suprapune domensiul de activitate cu puterea legislativă (Parlamentul) prin folosirea discreditară a atributului emiterii de Ordonanţe de urgenţă.

 

Limite ale cercetării ştiinţifice

 

Etimologia termenului “metodă” face trimitere la “drum către”, un drum care să întemeieze cunoaştere bazată pe reguli şi regularităţi, pe sisteme conceptuale şi definiţii ale conceptelor. Metoda presupune ipoteze de lucru care pot fi confirmate sau infirmate în urma cercetării. Încercările de întemeiere şi de cercetare în orizontul unei “neutralităţi axiologice” se lovesc de o seamă de probleme care ne avertizează că o astfel de atitudine de cercetare trebuie înţeleasă în termenii unui ideal-tip. De unde vin aceste probleme ale subiectivităţii în cercetare?

1. A defini înseamnă a limita, stabilind gradele şi marja de valabilitate a diferiţilor termeni. Este, însă, la fel de adevărat că definirea şi clarificările conceptuale sunt paşi fundamentali în cercetare.

2. Punctul nostru de vedere preformează ipoteza de lucru. Ipotezele de lucru nu ies, zeiţa Atena, direct din tâmpla lui Zeus. Experienţa noastră intelectuală, incapacitatea de a cunoaşte toate punctele de vedere sau metodele de lucru, preferinţa noastră pentru anumite teorii sau cadre explicative, toate acestea pot să atenteze la “neutralitatea axiologică” a cercetării.

3. Relaţia dintre subiectivitate şi obiectivitate este greu de controlat, exemplul cel mai clar fiind, poate, acela al totalitarismului, autorii analizei pe acest subiect riscând aproape sistematic să cadă în subiectivism, din cauza repulsiei funciare faţă de regimul ce dizolvă orice formă de demnitate umană;

4. Recursul la metodă presupune selecţie. Analiza şi sinteza sunt strict determinate de capacităţile psiho-fizice şi temporale ale cercetătorului sau ale echipei de cercetători. Problema care apare aici este cea a alegerii, aceasta putând avea de multe ori caracter arbitrar, limitat, căruia i se găseşte fie conştient, fie inconştient o justificare metodologică.

5. Citind sau analizând informaţiile referitoare la un obiect determinat al cercetării, suntem permanent puşi în situaţia de a interpreta şi a trece informaţia primită, a selecta şi organiza ideile, în funcţie de sisteme proprii sau matrici culturale care ţin de construcţii paradigmatice sau de epistemologii organizate de către o comunitate ştiinţifică sau alta. Selecţia necesară tipologiilor şi sintezelor este, de astă dată, proiectată la nivelul selecţiei între modele explicative şi paradigme de analiză care, uneori, se exclud reciproc. Limitarea cercetării este, din nou, un fapt identificabil empiric, dacă luăm în seamă conflictul sau convergenţa diferitelor teorii ale aceluiaşi spaţiu analitic, sau caracterul de multe ori ontologic al paradigmelor, care impun astfel moduri de inserţie ale umanului în lume prin asumări ce se vor strict epistemologice.

 

Cele 5 observaţii referitoare la posibilele distorsiuni ale cercetării ştiinţifice au ca fundament faptul că, de multe ori, suntem prizonierii propriilor noastre categorii de gândire şi propriei matrice cultural-educaţionale. Este vorba de o limitare implicită a cercetării ştiinţifice, oricare ar fi domeniul de analiză. Trebuie să acceptăm astfel faptul că riscul subiectivităţii este implicit oricărei cercetări. El este implicit pentru că ţine de dimensiuni necontrolabile ale determinărilor cultural-educaţionale ale fiecărui cercetător. Îmi asum un astfel de risc, pe care voi încerca să îl reduc, pe cât posibil, prin construcţii care să tindă înspre acea “neutralitate axiologică” weberiană. O neutralitate care este un ideal, am putea spune aplicând maestrului ideal-tipurilor propria sa observaţie aparţinătoare individualismului metodologic. Este vorba despre o metodă căreia, după ce i-am precizat limitele, vom încerca să o folosim.

 

 

 

 

NOTE

cap. I ŞTIINŢA POLITICĂ. OBIECT. METODE

 

1. vezi Maurice Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, ed. 3-a, 1988 (1973), pp. 5

2. ibidem

3. lucrarea lui Duverger se va concentra pe prima dimensiune a ştiinţei politice, autorul propunându-şi să realizeze o introducere şi o familiarizare cu tipul sociologic de analiză a politicului, asumându-şi din start limitele unei asemenea abordări, în sensul că unii ar putea să spună că este prea puţin “de ştiinţă politică” şi este “prea” sociologică, pe când sociologii ar putea reproşa că este “prea puţin sociologică”

4. Yves Schemeil, La science politique, Armand Collin, Paris, 1994, pp. 9-10

5. idem, p. 10

6. Max Weber, Politica – o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1994

7. pentru definirea clară a domeniului istoriei ideilor politice, vezi Introducerea şi metoda folosită de Philippe Braud în Philippe Braud, Francois Burdeau, Histoire des idees politiques depuuis la Revolution, 2e edition, Montchrestien, Paris 1992, pp. 9-18

8. vezi distincţiile făcute de Philippe Guillot, în Introduction a la sociologie politique, Armand Collin, Paris, 1998, pp. 12-13

9. vezi studiul lui P.Favre, Histoire de la science politique, în Grawitz şi Leca (coord.), Traite de science politique, vol. 1 La science politique, science sociale, PUF, Paris, 1985, pp. 40-41

10. Madeleine Grawitz, Les methodel des science sociales, Dalloz, Paris, 1974, ed. 2-a, p. 268

11. idem, pp. 268-273

12. Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995

13. Platon, Omul politic, /./././././././

14. Debbach şi Pontier, op.cit., p. 2

15. Aristotel, Politica, /./././././././.

16. George Burdeau, La politique au pays des merveilles, apud. Debbach şi Pontier, op.cit., pp. 2-3

17. definiţia îi aparţine lui Philippe Braud, Socioologie politique, 2e ed., LGDJ, 1996, cap. X; ea este prelucrată pe linia weberiană lansată în Le savant et la politique, Plon, Paris, 1959 (1919), vezi D. Chagnollaud, Science politique, 2e ed., Dalloz, Science politique. Elements de sociologie politique, Dalloz, Paris, 1999, p. 2

18. Jean Baudouin, Introduction a la science politique, 5e ed., Dalloz, Paris, 1998, p. 3

19. ibidem

20. Philippe Beneton, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1997, p. 90

21. idem, p. 91

22. Baudouin, op.cit., p. 14

23. idem, p. 15

24. idem, p. 16

25.

 

 

 

 

V. TEORIA POLITICĂ

 

  1. Conceptul de teorie. Teoria politică şi filosofia politică

 

In sensul său originar, ne spune Jean Leca în La theorie politique (1985), teoria se referă la observarea şi la comprehensiunea a ceea ce se întâmplă. (1) De exemplu, în opera lui Aristotel, teoria are un sens destul de precis, ea referindu-se la viaţa filosofului: o contemplare separată şi detaşată a acţiunilor şi faptelor sociale, cu scopul cunoaşterii de dragul cunoaşterii.

Trecând în revistă problemele şi confuziile posibile care apar în definirea teoriei politice, J.Leca propune ca o definiţie provizorie prin enumerarea caracteristicilor acestei forme de cunoaştere. Astfel, o teorie politică presupune:

1. identificarea de concepte ştiinţifice <propriu-zis politice>, cum este de exemplu “sistemul politic” al lui Easton (1953);

2. autonomizarea obiectului de investigat (influenţa statului aspra societăţii, comportamentul politic, etc.)

Teoria şi filosofia se disting prin felul în care se întreabă despre lumea politică şi prin tipul de activitate; teoria politică este un sistem ipotetico-deductiv, realist şi prescriptiv. (2)

Spre deosebire de filosofia politică, teoria politică trebuie să fie concretă istoric şi să rezolve probleme prin identificarea de soluţii.

Dintr-o astfel de perspectivă, teoria are 8 dimensiuni:

1. Enunţarea regulilor fundamentale care, dincolo de contingenţă, guvernează politicul, pornind de la o axiomă sau de la o definiţie de bază (opoziţia amic-inamic, statul lui Kautilya în relaţiile internaţionale; ex. teoria generală a sistemelor, schimbul , ettc.

2. elucidarea conceptelor şi clarificarea lor, pentru a construi concepte univoce, sau demonstrarea că univocitatea este imposibilă, trecând în revistă dimensiunile istorice şi ideologice ale definiţiilor;

3. elaborarea de construcţii care să fie deschise criticii raţionale; examenul implicaţiilor instituţionale (practice) a anumitor principii şi, simetric, justificarea teoretică a anumitor instituţii; posibilitatea unei evaluări fondate pe justificarea anumitor principii prin discuia raţională;

4. analiza cauzal-istorică a originii anumitor principii şi al rolului acestora în dezvoltarea social-politică;

5. Explicarea unui proces văzut ca o relaţie între variabile, ca o înlănţuire istorică complexă;

6. Reflecţia asupra unui eveniment istoric global şi căutarea unei explicaţii, interpretări a sensului său, ceea ce se duce la identificarea aportului pe care îl are la cunoaşterea şi practica politică;

7. persuadarea, adică efortul de a convinge de validitatea anumitor principii cu efecte practice, care ţin de etica politică individuală, organizarea socială (condiţiile necesare pentru menţinerea libertăţii, la Hayek, de exemplu) sau a statului minimal;

8. prescriptivitatea, care utilizează atât teoria empirică cât şi teoria etică pentru elaborarea de politici publice. (3)

 

Pe linia Bobbio-Sartori, se poate preciza foarte uşor distincţia dintre filosofie şi ştiinţă.

Demersul filosofic se caracterizează prin următoarele caracteristici:

1. un criteriu al adevărului care nu este legat de verificare, ci, mai degrabă, de coerenţa deductivă;

2. o latură de justificare, mai mult decât de explicare;

3. o premisă şi un scop evaluativ. (4)

La un nivel încă mai precis, Giovanni Sartori stabileşte relaţia ştiinţă – filosofie într-un model comparativ pe 6 perechi de caracteristici (5):

1. Deducţie logică 1. Verificare empirică

2. Justificare 2. Explicaţie descriptivă

3. Valoare normativă 3. Neutralitate axiologică

4. Caracter universal şi fundamental 4. Caracter segmentat şi cumulabil

5. Metafizica esenţelor 5. Centrare pe existenţă

6. Inaplicabilitate 6. Operaţionalitate şi aplicabilitate

 

 

Există, de asemenea, posibilitatea de a distinge între teoria tradiţională şi teoria contemporană, pe linia trasată de Karl Popper: (6)

 

Punctul de vedere tradiţional Epistemologia contemporană

 

1. Observaţie şi experienţă 1. Problema (în mod obişnuit respingerea unei teorii existente) născută dintr-o încercare

2. Generalizare inductivă 2. Soluţia propusă (o nouă teorie)

3. Ipoteza 3. Deducţia de propoziţii testabile

4. Tentativa de verificare 4. Tentativa de refutare (prin observaţie

şi experienţă, sau alte metode

5. Proba sau invalidarea 5. Alegere testată în favoarea uneia dintre teoriile în competiţie

6. Cunoaşterea

 

 

 

 

  1. Teoria politică. Aplicaţie pentru o analiză multiparadigmatică

 

Cercetarea în ştiinţa politică este legată în mod fundamental în zilele noastre de un proces de interpenetrare a disciplinelor. În acest sens, avem teorii ale ştiinţei politice care folosesc cercetarea şi metode de tip istoric, alături de cercetarea şi metodele de tip sociologic, pentru a da seamă de dinamica unui fenomen politic oarecare într-o perioadă de timp. Evoluţia unui fenomen politic sau social în interiorul unui spaţiu determinat, însă, devine relevantă doar în momentul în care apare un al doilea, al treilea, etc. termen de raport, ce constă dintr-un fenomen similar petrecut într-un alt spaţiu social-politic. Ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, apelul necesar la metoda comparativă. Anumite situaţii pot cere ca în perspectiva comparativă asumată de cercetare a unui fenomen politic prin apelul la tehnici şi metode ale istoriei, sociologiei, etc. să fie nevoie de un alt procedeu de construcţie teoretică, aşa cum este cazul ideal-tipului, de exemplu. Vom încerca în continuare să dăm seamă de nevoia unei analize multiparadigmatice, având ca exemplu de analiză fenomenul liberal românesc în secolul trecut.

 

A. Selecţia şi construcţia cadrului teoretic general

 

Teoria care reprezintă cadrul cel mai larg de plasare a liberalismului românesc este cea a sistemului mondial modern, în formula elaborată de Imm. Wallerstein, pe linia lui Fernand Braudel: organizarea modernităţii în perspectiva schimburilor economice în Centru (spaţiul nord-atlantic), Semiperiferie (Europa centrală, în anumite perioade istorice, ţări ale Americii Centrale şi de Sud, pentru unii chiar Grecia începutului de secol XX) şi Periferie (Europa de est şi de sud, Africa, spaţii ale Asiei). O astfel de structurare este determinată de procese de schimb economic şi de nivele de dezvoltare a tehnicilor de producţie economică. Relaţia dintre ţări aparţinând celor trei sectoare ale economiei mondiale este una de schimb, prin care Centrul câştigă în favoarea periferiei şi semiperiferie prin rata înaltă a productivităţii. Rata de schimb defavorabilă periferiei este dată de schimbul de produse materie-primă ale acesteia, pe produse-marfă finită ale Centrului, acesta din urmă fiind interesat în menţinerea ţărilor periferice în ipostaza de furnizor de materie primă într-o piaţă internaţională care să funcţioneze pe principiile schimbului libr, fără taxe vamale.

Un astfel de model global de analiză, cu limitele sale cu tot, permite cercetarea caracteristicilor fundamentale ale istoriei politico-instituţionale şi doctrinare a liberalismului, ţările din Centrul sistemului având particularităţii diferite de cele ale periferiei, din care face parte şi spaţiul românesc. Selecţia acestui model teoretic este utilă, în special, în analiza dinamicii doctrinei şi politicilor liberale la nivel economic. Plecând de la acest principiu, vom vedea că doctrina şi politica liberale de tip economic vor avea evoluţii diferite în Centru şi în Periferie, teoriile şi practivile economice dominante ale Periferiei fiind cele ale neoliberalismului, în sensul intervenţionismului statal în protecţia pieţei naţionale prin taxe vamale la produsele străine.

 

B. Teorii politice referitoare la dinamica liberal-democraţiei

I. Una dintre teoriile politice consacrate referitoare la dinamica valorilor liberale aparţine lui S.P.Huntington şi se referă la istoria ultimilor 200 de ani, pe care o interpretăm în termenii unor “valuri ale democratizării”. Începutul primului val al democratizării este identificat în lucrarea lui S.P. Huntington The Third Wave (1991) în prima jumătate a secolului trecut când, în 1832, avem de-a face cu reformarea sistemului electoral britanic prin eliminarea “burgurilor putrede”, cum ar spune N.Iorga, din harta electorală. Acest val de democratizare are un “flux” continuu care ţine până la începutul primul război mondial, după care urmează “refluxul” către sisteme politice de tip autoritar sau totalitar.

Al doilea val al democratizării începe în urma celui de-al doilea război mondial cu eliberarea coloniilor şi are un flux mai scurt, până în anii şaizeci, când refluxul sistemelor politice ale Americii Centrale şi de Sud domină peisajul istoriei politice mondiale.

Valul al treilea al democratizării începe cu căderea regimurilor politice de tip autoritar din Peninsula Iberică, dispariţia lui Salazar în Portugalia (1974) şi a lui Franco în Spania (1975) putând fi luate ca puncte de reper teoretic pentru o epocă a democratizării care cunoaşte mai multe unde. Ultima dintre acestea este dată de democratizarea societăţilor comuniste din estul şi centrul Europei după căderea regimurilor totalitare între 1989-1991.

 

II. Teoria lui S.P.Huntington este întărită de teoria unui alt politolog american care ne ajută în formulările conceptuale printr-unul dintre termenii fundamentali ai operei sale: poliarhia. Este vorba despre R.A.Dahl şi lucrarea sa Democracy and Its Critics (1989), care urmăreşte dinamica democraţiilor europene în secolul trecut, fenomenul de extindere al poliarhiilor dând seamă despre acelaşi proces de democratizare ce se opreşte în cele mai multe cazuri la “poliarhii masculine” (democraţii în care cel puţin populaţia matură bărbătească are drept de vot). Care este rolul celor trei teorii selectate în studiul liberalismului românesc?

Teoria centru-periferie ne ajută să explicăm de ce evoluţia liberalismului românesc s-a făcut dinspre liberalismul clasic către neoliberalismul intervenţionist şi protecţionist.

Teoriile valurilor democratizării şi ale extinderii regimurilor poliarhice dau seamă de un proces de modernizare politico-instituţională care capătă o semnificaţie aparte pentru analiza pe care o propunem: posibilitatea comparaţiei la nivel empiric a structurilor politice de tip liberal.

Evoluţia liberală a României celei de-a doua părţi a secolului trecut se înscrie în acest proces european de modernizare, ale cărui caracteristici vor fi analizate prin identificarea de etape şi dimensiuni specifice ale dinamicii ideii de libertate la cele trei nivele ale sale – instituţional, politică guvernamentală şi doctrinar-ideologic. Cele două teorii amintite oferă deci termenul şi cadrul în care se pot face comparaţii, această din urmă metodă fiind una întemeiatoare pentru aplicaţia de faţă.

Concluzii:

  1. O analiză pur istorică a secolului de liberalism românesc nu ar fi putut da seamă decât parţial de specificul acestuia. O istorie comparată, combinată cu elemente de sociologie politică şi teorie politică ne oferă posibilitatea unei analize comparative în cadre teoretice care ne dau accesul la reguli şi regularităţi de evoluţie ale ideii liberale în cele trei spaţii diferite: Centrul nord-atlantic, Semiperiferia, Periferia.

2. Observăm că analiza liberalismului românesc românesc în secolul al XIX-lea combină nu doar metode diferite şi tehnici diferite de analiză şi cercetare. Apelul la istoria politică şi la comparaţiile istorice ale mersului ideii liberale în spaţii geo-politice diferite este un exemplu de analiză multidisciplinară. În acest fel, istoria socială, istoria politică, ştiinţa politică şi filosofia politică participă cu modelele lor specifice la analiza unuia şi aceluiaşi fenomen: liberalismul românesc şi specificul mişcării ideii liberale în spaţiul românesc – spaţiu al Periferiei sistemului mondial modern.

1. Jean Leca, La theorie politique, în Grawitz şi Leca, op.cit., pp. 47-48

2. idem, p. 70; J.Leca face o incursiune în sesnuile existente în tradiţai franceză de după 1945 în filosofia politică franceză

3. idem, pp. 76-77

4. Norberto Bobbio, Considerazioni sulla filosofia politica, Rivista italiana di Scienza politica, I, 1971, pp. 367-379

5. Giovani Sartori, Philosophy, Theory and Science of Politics, Political Theory, II-2, pp. 133-162

6. cele două modele, ca şi modelul pe linia Bobbio-Sartori sunt prezentate de J.Leca în deschiderea unei probleme de discuţie asupra metodologiei ştiinţei politice şi a posibilităţilor de contestare a rezultatelor cercetării din cauza specificităţii obiectului de analizat, op.cit., pp. 93-159

 

 

 

 

 

 

 

NOTE

 

1. Samuel P.Huntington, The Third Wave, University of Oklahoma Press, Oklahoma, 1991

2. R.A.Dahl, Democracy and Its Critics, Yale University Press, Yale, 1989, pp. 220-221

3. idem, p. 2

4. idem, pp. 234-235

5. idem, p. 205; în continuare vom cita din acelaşi capitol care oferă informaţii centralizate despre dinamica poliarhiilor în secolul al XIX-lea şi în secolul XX, pp. 234-243.

6. David Goldblatt în David Potter, David Goldblatt, Margaret Kiloh, Paul Lewis, Democratization, Polity Press, Cambridge, 1997, p. 46; autorul selectează pentru analiza de caz Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania, după care încearcă o interpretare din perspectivă teoretică a patternurilor demodernizare-democratizare în lungul secol XIX; vezi aplicarea diferitelor criterii şi discutarea comparativă a democratizării în spaţiul mai sus-menţionat, pp. 45-73

7. apud Charles Maier, Democracy since the French Revolution, în Democracy. The unfinished journey 508 BC to AD 1993, John Dunn (ed.), Oxford University Press, Oxford, 1993, p. 126

 

 

 

 

  1. Ştiinţa politică. Nevoia unei comunităţi internaţionale şi profesionalizarea

 

I. Politica este privită de mulţi drept locul privilegiat al pasiunilor, care dă sentimentul stăpânirii situaţiei şi acţiunilor. A progresat studiul ştiinţei politice, ca ştiinţă ce se ocupă cu analiza acestui domeniu, ne putem întreba împreună cu Madeleine Grawitz, atunci când încearcă să lege studiile specialiştilor care au contribuit la Tratatul de sociolgie din 1985?

Dacă este să răspundem la această întrebare, atunci trebuie să luăm în calcul în mod necesar evoluţia ştiinţei politice, pe de o parte, capacitatea politologilor de a stabili reguli şi norme epistemice întemeiate pe autoritatea unei comunităţi, pe de altă parte.

Se poate vorbi despre dezvoltarea ştiinţei politice doar în măsura în care activitatea de cercetare a acestui domeniu a cunoscut simultan fenomenele de profesionalizare, specializare, constituirea cercetătorilor într-o comunitate şi universalitatea regulilor şi normelor de recunoaştere epistemică.

Care este natura unei astfel de comunităţi ştiinţifice?

1. Corpul profesional al politologilor nu trebuie să fie unul de selecţie prin recrutare, el definindu-se prin studiile pe care lumea academică le face: sociologi, istorici, antropologi şi jurişti. Este vorba despre un corp profesional ce tinde să se autonomizeze în raport cu cel al eseiştilor, reporterilor, memorialiştilor, doctrinarilor, prin practicarea unor reguli ale cunoaşterii recunoscute internaţional. (1)

2. Specializarea se referă la apariţia de sectoare de studiu şi de cercetători care acţionează pe diverse discipline. Varianta americană a specializării ştiinţei politice include: teoria politică, metodologia politică, procese politice americane (partide, adunări, jurisdicţii politice publice, federalismul);

a. studii comparative (în special, studiul schimbării şi al dezvoltării în sistemele politice);

b. comportamente micropolitice (vot, opinie publică, etc.);

  1. politică internaţională (cf. Asociaţia Americană de Ştiinţă Politică)

E adevărat, există o comunitate a cercetătorilor din zona politicului în aproape fiecare ţară, care se reunesc în Asociaţia Internaţională de Ştiinţă Politică. E la fel de adevărat, că există abordări diferite ale clasificărilor şi tipologiilor, în special, un caz concret fiind cel reprezentat de Asociaţia Americană de Ştiinţă Politică, ce stabilea în 1983 domeniile ştiinţei politice, pe când în Europa, UNESCO edita un volum despre ştiinţa politică contemporană în care, în partea referitoare la <Studii speciale> distingea ca domenii de specializare:

a. instituţiile politice (care includeau şi administraţia);

b. partide, grupuri şi opinia publică;

c. relaţii internaţionale. (2)

3. Cercetarea devine mai degrabă colectivă, “marile opere” nemaifiind posibile. Un Marx, un Weber sau un Tocqueville reprezintă astăzi opere ale trecutului, specializarea nefăcând posibilă o cercetare multidimensionată.

4. universalizarea se referă la “cunoaşterea universală” creată prin multiplicarea cercetătorilor în diferite spaţii culturale şi geo-politice din întreaga lume, fiecare dintre ei făcând parte dintr-o comunitate în mod implicit, prin instrumentele cunoaşterii (metodele) şi prin identificarea aceloraşi fenomene de cercetat.

 

Ce face ca cercetarea practicată în cadrul acestei comunităţi să devină “ştiinţifică” şi ce ridică o disciplină la rangul de “ştiinţă”?

Reluând o seamă dintre precizările făcute anterior, listăm în continuare condiţiile de posibilitate ale cercetării ştiinţifice contemporane în domeniul politicului, care fac trimitere la percepţia comunitară şi autodefinirea cercetătorului în raport cu reguli ale unei adevărate “bresle”:

1. existenţa unei denominaţii revendicată în comun;

2. acordul asupra faptului că o serie de procese, fenomene, evenimente de studiu sunt de resortul mai specific al disciplinei; asupra acestui obiect de studiu, comunitatea de cercetători recunoaşte un quasi-monopol, o prioritate, câteodată câteodată o anume co-proprietate;

3. existenţa de instituţii de învăţământ şi de cercetare cu activitate continuă şi privite ca legitime;

4. existenţa de suport propriu pentru difuzarea şi diseminarea rezultatelor cercetării (reviste, colocvii, manuale, etc.).

Ceea ce trebuie să reţinem, ne spune Pierre Favre în Histoire de la science politique (1985) este faptul că “ştiinţa politică de astăzi nu este doar produsul ştiinţei politice a trecutului, după cum ştiinţa politică a trecutului nu a produs doar ştiinţa politică de astăzi. (3)

Ştiinţa politică s-a constituit o dată cu identificarea exactă a obiectului de studiu, care se pare că a fost stabilit de Hegel, în Principii de filosofie a dreptului (1821). Hegel vine pe o tradiţie de cercetare care a trebui să separe mai întâi domeniul social de cel religios şi să stabilească categoriile de bază ale ştiinţei politice: staul la Machiaveli, suveranitatea la Jean Bodin, drepturile naturale, contractul social, puterile statului la Hobbes, Locke, Rousseauu şi Montesquieu. Hegel însă face pentru prima dată o distincţie clară în 1821 între stat şi societatea civilă, statul chiar definindu-se chiar dincolo de societatea civilă, pentru ca filosoful german să poată opera cu cuplul universal-individual, spaţiul politic fiind aici domeniu autonom şi primordial, în care Raţiunea se poate aplica (forma supremă pe care o poate îmbrăca manifestarea exterioară a Spiritului hegelian era monarhia prusacă).

De-a lungul secolului al XIX-lea se va preciza din ce în ce mai mult autonomia politicului ca domeniu de cercetare, ceea ce face posibilă apariţia unei ştiinţe care să-şi identifice aici obiectul şi domeniul de studiu. (4)

Dincolo de autonomizarea la nivelul conştiinţei colective în epocă a unui domeniu distinct şi cu trăsături specifice, procesul de raţionalizare crescândă a statului şi de apariţie a aparatului administrativ favorizează apariţia ştiinţei politice. La sfârşitul secolului trecut, cercetarea care se ocupă de domeniul de studiu autonom se istituţionalizează prin apariţia de şcoli, institute de învăţământ, reviste de specialitate, etc. formându-se astfel comunitatea ştiinţifică ce-şi elaborează implicit reguli de cercetare. (5)

 

II. Laicizarea şi democratizarea politicii face într-o mare măsură posibilă apariţia ştiinţei politice, devenind acum operaţională discuţia şi argumentarea de tip teoretic. Este vorba despre un proces de raţionalizare care şi-a găsit formele cele mai complexe, care cereau cercetări şi analize în politică, administraţie, etc. (6)

 

 

 

 

 

1. Madeleine Grawitz, Jean Leca, Traite de science poltique, vol. 1, La science politique, science sociale. L’ordre politique, PUF, Paris, 1985, pp. XI-XII

2. idem, pp. XII-XIII

3. Pierre FAvre, Histoire de la science politique, în Grawitz şi Leca, op.cit. pp. 4-5

4. idem, pp. 10-11

5. în SUA apar studii de specilaitate, care sunt generate de probleme real, cum este <The Study of Administration> , Woodrow Wilson, 1889, rezultatul unui program de cercetare; alte programe de cercetare apar în reviste de speciliate precum Comparative Administrative Law (1893), Municipal Home Rule (1895), Politicss and Administration (1900). In Anglia socialiştii creează o societate de reflecţie – Fabian Society, iar guvernele şi partidele politice se înconjoară din ce în ce mai mult de experţi.

6. Favre, op.cit., pp. 13-14

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s