Stiinte Politice | PARTIDELE POLITICE. ORIGINI, STRUCTURA, CRITERII DE DEFINIRE

  1. Partide politice înainte de secolul al XIX-lea

 

Partidele politice sunt entităţi şi organizaţii care participă la gestionarea colectivă a intereselor sociale şi ale resurselor unei societăţi. Istoria lor, în sensul în care înţelegem noi astăzi o astfel de organizaţie politică, este relativ nouă. Devenite la sfârşitul secolului trecut asociaţii-organizaţii care participă la puterea politică, partidele politice îşi pot căuta strămoşii încă în Grecia veche, când Aristotel vorbea despre <asociaţii politice>. Istoria modernă şi medievală a Europei a cunoscut o astfel de realitate organizatorică la nivelul câmpului politic, în special prin intermediul Parlamentului englez şi prin Adunarea Stărilor în Franţa. Fără a se numi partide politice şi fără a avea caracteristicile organizatorice pe care le au partidele contemporane, grupările Torry şi Whigs, gruparea nobililor sau a reprezentanţilor oraşelor în Franţa, precum şi Girondinii sau Montagnarzii din timpul Revoluţiei franceze, pot fi socotite ca realităţi politice apropiate de partidele politice conservatoare şi liberale pentru cazul englez, de partidele regionale pentru cazul Revoluţiei franceze.

Până la începutul secolului al XIX-lea partidele politice erau prin excelenţă grupări politice care aveau drept criteriu de construcţie personalitatea unui om politic, clientele, moduri comune de definire a unei realităţi sociale sau politice sau anumite afinităţi ideologice. Putem spune că partidele politice în sens propriu îşi au istoria începuturilor în Reforma electorală engleză, celebrul Reform Act din 1832, care încerca să pună capăt fenomenului britanic de erodare a legitimităţii reprezentării electorale, cunoscut sub numele de <burgurile putrede>.

Ce însemnau aceste “oraşe putrede”? Răspunzând la o astfel de întrebare pe linia prelegerilor ţinute de N. Iorga la începutul anilor ’20 la Universitate şi strânse de I.Bădescu în lucrarea Evoluţia ideii de libertate (1986), vom avea şi o primă sugestie referitoare la fenomenul structurării partidelor politice în realităţi organizaţionale eficiente în câmpul politic, pe de o parte, la structurarea sistemelor de partide în Europa de vest, pe de altă parte. Un astfel de fenomen este lărgirea dreptului de vot, care va permite la mijlocul secolului al XIX-lea apariţia partidelor socialiste şi social-democrate în unele ţări europene.

 

În decursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea idealul reprezentativităţii care era identificabil în Revoluţia engleză a început să se erodeze treptat, prin intermediul unei dezvoltări economice legate de revoluţia industrială. Astfel, oraşe care aveau reprezentanţi în Parlamentul britanic în secolul al XVIII-lea încep să piardă din importanţa economică în favoarea altora ce se aflau în zone cu resurse economice şi care fuseseră populate de muncitori şi reprezentanţi ai burgheziei. Aceste oraşe noi nu erau trecute în harta electorală, ajungându-se ca oraşele foste prospere cu reprezentanţi în Parlament să devină depopulate şi să aibă totuşi delegaţi în Camera Comunelor. “Burgurile putrede” deţineau astfel o legitimitate care se erodase puternic prin dispariţia lor ca forţe sociale legitimizante, alte oraşe precum Manchester, Shefield, etc. crescând mult numeric faţă de vechile burguri, dar ne având reprezentare parlamentară. Scopul reîntemeierii legitimităţii în reprezentarea politică a fost asumat de Reform Act (1831-1832), care restabileşte harta electorală a Camerei Comunelor, lărgind suportul electoral al reprezentanţilor politici. (1)

 

  1. Perioade în istoria fenomenului partidist

 

I. Aşa cum se poate observa, apariţia partidelor politice a fost un proces continuu ce se întinde pe mai multe secole de organizare şi instituire a politicii în statul modern. Ştiinţa politică asociază însă, de regulă, apariţia partidelor politie şi a sistemelor de partide cu apariţia şi dezvoltarea parlamentelor şi cu extinderea graduală a dreptului de vot. Poate observaţia cea mai generală cu privire la procesul de constituire a partidelor politice în modernitate îi aparţine lui Max Weber, observa J. Lapalombara şi M. Weiner în The Origin of tPolitical Parties (1966), care se referă la divizarea istoriei partidelor politice în: a. perioada ale clicilor aristocratice: b. perioada grupurilor mici de notabili; c. perioada democraţiei plebiscitare. (M.Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, în Hans Gerth, C.Wright Mills (eds.) From Max Weber: Essays in Sociology, New York, Oxford University Press, 1946, 102-107).

 

II. Maurice Duverger oferă şi el în Les Parties politiques (1951) o perspectivă istorică pentru apariţia partidelor politice moderne. El consideră că se pot deosebi următoarele perioade în istoricul constituirii partidelor politice:

1. crearea grupurilor parlamentare

2. organizarea de comitete electorale

3. stabilirea unor relaţii permanente între grupurile parlamentare şi comitetele electorale.

Duverger împinge istoria partidelor politice înapoi doar până la apariţia şi structurarea parlamentelor în ţările din vestul Europei. Cluburile politice care au devenit apoi nuclee de organizare de partid au funcţionat atât în Franţa cât şi în Anglia cu mult înainte de perioada extinderii dreptului de vot. De exemplu, Clubul Breton se întâlnea încă din perioada prerevoluţionară a Franţei, acesta devenind în timpul Revoluţiei franceze nucleul pe care s-a constituit partida iacobină. Un astfel de club era “…ceva mai mult decât o simplă clică legislativă întemeiată pe criterii geografice regionale; în acelaşi fel, cluburile politice şi saloanele aristocratice care au persistat în Anglia de-a lungul secolului al XIX-lea erau, în mod esenţial, adunări în care se făceau aranjamente pentru alegerea de notabili în parlament şi, mai rar, pentru a strânge împreună lawmakers cu vederi similare.” (Joseph Lapalombara, Miron Weiner, “The Origin and Development of Political Parties”, în Lapalombara şI Weiner (eds.), Political Parties and Political Development, 1966; preluat din studiul cuprind de Peter Mayer (ed.), The West European Party System, Oxford University Press, Oxford, 1990, pp. 25-36)

 

  1. Dimensiunea organizaţională în apariţia partidismului

 

Fenomenul apariţiei partidelor politice este legat de două realităţi organizaţionale care fac referire la crearea unor legături în interiorul unui grup de membri bine structurat la nivel local şi regional, regulile de construcţie şi de apartenenţă ale grupului fiind de multe ori unele tacite şi non-formale. Elementele de bază ale apariţiei unităţilor politice de tipul partidelor sunt, după M.Duverger două.

1. Caucusul

Această unitate dezorganizare a intereselor de grup în ţările occidentale poate fi denumit comitet, clică politică, grup de interese, etc. El este alcătuit dintr-un număr mic de membri şi nu foloseşte propaganda pentru aderenţa la grup. Fiind, de regulă, un grup închis, puterea sa nu depinde de numărul de membri sau de recrutarea acestora. Caucusul este un grup de interese care deţine putere e influenţă la nivel politic prin intermediul poziţiei de care se bucură membrii acestuia. Lipsit de o structurare organizatorică reală, organizat pe principiu consideraţiei şi calorii individuale, Caucusul este grupare ce strânge membri ai elitelor tradiţionale. El poate fi considerat un tip arhaic de structură de partid politic. Într-o perspectivă generală, el este organizat şi funcţionează pe principiile organizatorice şi de acţiune ale viitoarelor partide de notabili. Pentru secolul al XIX-lea, înainte de extinderea dreptul de vot în cadrul unei poliarhii masculine, partidele politice erau “federaţii de caucusuri”.

2. Organizaţia locală (The Branch)

Acest termen se referă la unităţi organizatorice cu valoare politică ce aparţin unei unităţi mai mari, în afara cărora nu pot acţiona. Definirea acestui tip de organizare politică poate fi făcută prin apelul la caracteristicile comitetelor de notabili (caucusuri) prezentate anterior. De exemplu, spre deosebire de caucus, unitatea locală face apel l propagandă de un tip au altul pentru a recruta noi membri. Departe de a fi o uniune de notabili slab structurată, organizaţia locală apelează la mase, urmărind să rămână în legătură cu acestea. Organizaţia locală are o activitate şi o funcţionalitate permanentă, spre deosebire de natura semipermanentă a caucusului. Organizaţiile locale au apărut în acest sens la nivelul partidelor socialiste şi social-democrate, ele aparţinând de unităţi administrative locale precum comuna, spre deosebire de caucus care, mergând pe diviziunea administrativă de tip francez, funcţionau la nivelul arondismentelor.

Toţi autorii care se ocupă de partidele politice sunt însă de acord asupra faptului că partidele politice, în sensul în care folosim astăzi termenul, sunt creaţii ale secolului al XIX-lea. Ceea ce s-a petrecut în această zonă a inovaţiei politice prin apariţia unor organizaţii structurate şi cu scopul explicit al exercitării puterii politice ţine de specificul cultural şi organizaţional al fiecărei ţări în parte. Vom analiza în continuare acest proces de creare a partidelor politice pe cazuri exemplare de societăţi capitaliste organizate într-un orizont al valorilor democrat-liberale. Începem cu modelul britanic.

 

 

4. Geneza partidelor politice

 

    1. Cazul britanic

În ceea ce priveşte originea partidelor politice, părerile specialiştilor sunt împărţite.

Este departe de orice îndoială că, dacă acceptăm ideea originii partidelor politice ca fenomen ce derivă din parlamentarism, cazul englez este exemplar în acest sens, el oferind posibilitatea de a urmări închegări de grupări partizane în epoci diferite, care se grupează în jurul unei idei-cheie cum ar fi limitele puterii monarhului. Parlamentarismul englez ar putea fi împins înapoi în istorie până în secolele XII-XIII, când monarhii englezii îşi caută consilieri reprezentanţi ai mai multor oraşe, până la sfârşitul secolului al XIII.lea, când unii istorici stabilesc că se poate deja vorbi despre Parlamentul englez ca despre o instituţie formală, închegată, în vremea lui Eduard III, din fostul Consiliu Regal.

 

Reacţii sociale de contestare a atribuţiilor Parlamentului şi ale celor două Camere – Camera Lorzilor (reprezentare ereditară) şi Camera Comunelor (alegeri prin vor censitar restrâns) vor deveni puncte de reper pentru o istorie a închegării fenomenului partizan în Anglia. Contestările cele mai serioase ale puterii politice se vor fi făcut în 1649, când execuţia regelui va fi actul suprem de contestare atât a formei de guvernământ, cât şi a legitimităţii acesteia. Revoluţia glorioasă din 1688, soldată cu ceea ce Marx numea “compromisul de clasă”, va readuce dinastia Tudorilor şi instaurarea unei monarhii constituţionale în care Executivul şi Legislativul au atribuţii diferite. De-a lungul secolului al XVIII-lea relaţia dintre cele două grupări rezultate ideologic clar din “compromisul de clasă” – gruparea Torry, susţinători ai monarhiei ereditare de drept divin, şi gruparea Whigs, susţinători ai monarhiei cu atribuţiuni limitate de Parlament, se vor concretiza în retrageri succesive ale atribuţiilor monarhului, care vor trece în rândul grupărilor partizane sau ale Parlamentului. Să le urmărim.

Parlamentul britanic va fi constituit pe temeiul votului cenzitar şi în acelaşi timp pe temeiul principiului nobiliar prin instituţia bicamerală a Legislativului (Camera Comunelor şi Camera Lorzilor). În secolul al XVII-lea, instituţia parlamentară reuşise să impună dreptul de a controla impozitele şi impunerea lor, ajungând până la ideea responsabilităţii ministeriale, atunci când cancelarul filosof Fr.Bacon fusese disgraţiat prin confiscarea bunurilor pentru abuzurile comise în calitate de funcţionar public. Ceea ce era la vremea respectivă un act de independenţă al Camerei de Jos faţă de puterea executivă, în timpul unuia dintre regii care au dispreţuit în mod făţiş Parlamentul (Iacob I, 1603-1625).

După mai multe impeachments, urmate de suspendarea monarhiei în timpul Revoluţiei lui Cromwell, Revoluţia glorioasă de la 1688 va stabili competenţele puterilor legislativă, executivă şi judecătorească. Cu toate momentele de opoziţie ale Coroanei, după 1707, istoria constituţională a Marii Britanii nu a mai înregistrat nici-un refuz al regelui de a sancţiona o lege, iar din 1783 a dispărut procedura de demitere a unui prim ministru de către Coroană. (2) Câştigurile obţinute de Camera de Jos în raport cu Camera Lorzilor şi cu instituţia Coroanei erau însă însoţite de paşi înapoi la nivelul instituţiei reprezentativităţii. La peste o jumătate de secol de la întemeiere (1215-1216), această instituţie pierduse multe din calităţile sale democratice dobândite după Revoluţia glorioasă (1689), prin apariţia a ceea ce s-a numit “Burgurile putrede”. Astfel, în 1830 Camera Comunelor va avea un număr însemnat de deputaţi ai unor oraşe care fuseseră înfloritoare şi avuseseră semnificaţie politică, sub aspectul concentraţiei de populaţie, cu un secol în urmă, în secolul al XVIII-lea ele depopulându-se prin decăderea activităţilor economice. Mai mult, comune mici precum Newtown trimiteau câte doi reprezentanţi în Camera de Jos.

Pe de altă parte, apăruseră oraşe noi, care erau în plină înflorire socio-economică şi nu aveau deputaţi în Camera Comunelor. Prin mituire şi presiuni de intimidare, Camera Lorzilor controla o mare parte din Camera Comunelor (3). După Actul de Uniune (1801) prin care Irlanda era încorporată Regatului Unit al Marii Britanii (stabilită oficial în 1707), numărul deputaţilor creştea cu 100 iar practicile de corupţie curentă deveniseră semioficiale: se ştia că un loc în Cameră costă cam 7000 de lire. Pe de altă parte, Birmingham, Bradford, Seed, Manchester, Sheffield şi Halifax erau oraşe nou apărute, cu o populaţie numeroasă şi care nu aveau reprezentanţi în Camera de Jos. Câţiva lorzi controlau, de exemplu, în 1827 circa 276 de locuri în Camera Comunelor. La nivelul reprezentativităţii, în ajunul Reformei electorale, din cei aproximativ 17 milioane de locuitori ai Regatului, doar 100.000 aveau drept de vot. Situaţia se schimbă după Reform Act (1832) când populaţia cu drept de vot aproape se dublează, ajungând la raportul de 1/40, prin micşorarea censului şi scăderea limitei de jos a vârstei celor cu drept de vot. Reforma produsă la nivelul reprezentativităţii nu era nici pe departe pe placul radicalilor ce veneau în urma unei activităţi instituţionalizate încă din 1780, când a fost întemeiată “Societatea pentru informare constituţională”. Apariţia mişcării chartiste cu o propagandă de tip revoluţionar desfăşurată între 1837-1848 nu pare, astfel, deloc întâmplătoare. Ea cerea votul universal şi secret, circumscripţii egale, parlament anual, indemnizaţii pentru membrii parlamentului. Noua reformă electorală va fi votată abia în 1867 de către Camera Comunelor, percepută până atunci de către reformiştii radicali ca reprezentanta unui corp electoral conservator. Consecinţele acestui act reformist din 1867 au fost acelea ale adăugării a încă un milion de votanţi la corpul electoral, organizat încă pe votul cenzitar, stabilit însă la proprietăţi şi venituri sub limita celor din 1832. Muncitorilor şi târgoveţilor care intrau acum în corpul electoral li se vor adăuga, după reformele electorale din 1884 şi 1885, reprezentanţi ai muncitorilor agricoli, primii deputaţi laburişti apărând la alegerile din 1892. Viaţa politică instituţională şi reprezentativitatea politică în Regatul Unit evoluau acum spre proiecte din ce în ce mai ambiţioase, datorate schimbării structurii politice a Camerei de jos. După primul război mondial liberalii îşi încep declinul, pentru ca în mai puţin de un deceniu să dispară ca forţă politică de guvernare, în favoarea laburiştilor. În preajma primului război mondial însă, spaţiul britanic încorporase o bună parte dintre mecanismele instituţionale ale organizării de tip liberal. După George III, care încercase să restabilească prestigiul monarhiei prin provocarea atribuţiilor Camerelor, instituţia Coroanei este aproape fără încetare un simbol al puterii politice care conferă legitimitatea tradiţiei unui Parlament în care partidul învingător dă primul ministru. Care prim ministru poate mări substanţial prestigiul Coroanei, prin proclamarea reginei Victoria ca împărăteasă a Indiei în 1871, cum este cazul lui Disraeli. (4)

 

Politologii francezi, de exemplu, socotesc fie cazul britanic, fie cazul american pentru o istorie a partidelor politice din perspectiva originii acestora. Jean Blondel, de exemplu, consideră că Reform Act (1832) este punctul de referinţă pentru o istorie a partidelor politice în sensul apropiat de sensul modern al partidului politic. Prin intermediul acestei reforme electorale, populaţia cu drept de vot a Angliei atinge procentul de 7%, cel mai mare procent al populaţie cu drept de vot la vremea aceea în Europa şi în lume.

Dinamica reformelor electorale din Marea Britanie pe parcursul unui secol va contribui decisiv la structurarea unui sistem de partide definibil în termenii partidului modern. E adevărat, în formula unei evoluţii lente, factorul hărţii electorale nu este singurul de natură să explice apariţia partidelor politice în Marea Britanie. El este însă un indicator extrem de important, în sensul că oferă o imagine clară asupra fenomenului de delegare de utee de către lumea socială, convertită aici în populaţie cu drept de vot. Prima reformă electorală după Refrom Act este cea din 1867, când corpul electoral creşte de 7% la 16%. În deceniul următor al secolului trecut, între 1884-1885, corpul electoral britanic se ridică la 28%, pentru ca în 1918 toţi bărbaţii de peste 21 de ani şi toate femeile de peste 30 de ani să aibă drept de vot, ceea ce însemna un procent de 74% din populaţia matură a Marii Britanii. În 1928, se instaurează sufragiul universal, toată populaţia matură de peste 21 de ani primind drept de vot. În secolul XX însă, încă din primii săi ani, se poate vorbi despre partide politice britanice în sensul modern al cuvântului. Mai mult, structura sistemului de partide din Anglia va suferi modificări de natură reprezentativă, prin apariţia muncitorilor în segmentul electoral, locul Partidului tradiţional liberal fiind luat de Partidul Laburist, întemeiat pe organizaţiile sindicale.

 

 

4.2. Cazul american

Alexis de Tocqueville lega fenomenul apariţiei partidelor politice de conflictul social, atunci când analiza democraţia în America, o carte scrisă în urma unui proiect de studiu ce avea la începutul său cu totul alte obiective (cercetarea sistemului justiţiei şi al penitenciarelor).

Conform opiniei acestuia, partidele politice sunt rezultatul unui conflict social care se regăseşte în divergenţe referitoare la principiile fundamentale ale guvernării. O astfel de diferenţiere duce la coagularea de formaţiuni şi organizaţii sociale care îşi asumă un scop politic.

Particularitatea cazului american în ceea ce priveşte apariţia fenomenului partidist este legată de divergenţe privind formula Executivului şi de realitatea socială americană. Istoria ideologiilor politice în Statele Unite trebuie căutată în conflictul dintre modurile de raportare ale diferitelor grupări politice la relaţiile coloniilor americane cu Coroana britanică. Declaraţia de Independenţă din 1776 venea să pună problema unei ideologii politice întemeiată pe dreptul natural, formulă politică în care J.Locke era de departe cel mai influent teoretician. Puritanismul britanic, alături de alte dezbateri de idei în epocă referitoare la forma de guvernământ, cum este cazul broşurii incendiare a lui Thomas Paine, The Common Sense (1776) ridicau o problemă serioasă de legitimitate şi de formă de guvernământ, pe de o parte, de formula pe care trebuia să o ia Executivul, pe de altă parte. Cine trebuie să guverneze America?, se întreba Th.Paine. Şi tot el dădeau un răspuns care va deveni principiu de întemeiere a guvernării SUA nu peste mult timp: Legea trebuie să guverneze America.

Dezbaterile ideologice din coloniile americane au sfârşit prin coagularea a două tabere politice în preajma Revoluţiei americane, care se defineau prin poziţia faţă de limitele de intervenţie ale Coroanei britanice în treburile coloniilor. Patrioţii – grupare partizană a autodeterminării, în sensul de guvernare autonomă în raporturile cu puterea imperială britanică, se opunea Loialiştilor, a căror ideologie se întemeia pe loialitate faţă de regele britanic George III, după cum observă Daniel-Louis Seiler în De la comparaison des partis politiques (1986). (5)

Mergînd pe linia de analiză a lui Seiler, George Voicu face referire în Pluripartidismul. O teorie a democraţiei (1998), la clivajele politico-ideologice care au făcut posibilă constituirea unor grupuri ce se defineau pe linia independenţei coloniilor britanice şi a apartenenţei acestora în formulă autonomă la Imperiul britanic. Continuarea acestor dispute ideologice realizează grupări politice identificabile: gruparea federaliştilor, în jurul lui Alexandere Hamilton, secretariul trezoreriei; gruparea republicanilor, în jurul lui Thomas Jefferson, secretarul de stat şi artizanul Declaraţiei de Independenţă din 1776, despre care ne spunea câteva decenii mai târziu că fusese elaborată în spiritul epocii. Precizarea pe care o aduce o astfel de declaraţie vine să întărească faptul că la 1776, ideea independenţei totale a coloniilor faţă de Coroana britanică nu era generalizată, aşa cum nici ideea republicană de guvernare nu bine întipărit în ideologia momentului.

Cele două curente ideologice care au dat partide politice în sensul modern al cuvântului – republicanii şi federaliştii, se vor contura un deceniu mai târziu, în condiţiile în care o parte din reprezentanţii statelor americane foste colonii la Adunarea Constituantă vor refuza să semneze noua Constituţie elaborată între 1887-1888. Clivajul centralist-periferist, cel federalist-republican se vor fi definitivat atunci când propaganda reprezentată de eseurile din The Federalist vor fi lămurit problema nevoii de Uniune, iar Statele Unite ale Americii iau forma unei federaţii în care puterile locale deleagă puterea unei puteri federative pentru rezolvarea unei serii de probleme de ordin comun.

 

4.3. Cazul francez

Revoluţia franceză aducea în 1789 o schimbare radicală la nivelul sistemului politic, atacând serios formula de legitimare de tipul monarhiei de drept divin. În urma câtorva secole de dispute teoretice referitoare la dreptul natural, forma cea mai potrivită de guvernământ, tipologia puterilor în stat şi a relaţiilor dintre ele, Revoluţia franceză înlocuieşte legitimitatea de drept divin a Coroanei cu legitimitatea secularizată a poporului. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, care va deveni un preambul al Constituţiei franceze din 1789 va propune pe scena politică o instanţă suverană nouă. Regele Franţei va răspunde de acum înainte în faţa Naţiunii, a Poporului şi abia în al treilea rând în faţa lui Dumnezeu. Principiul legitimităţii puterii politice fusese definitiv coborât pe pământ. Apăruse individul-cetăţean, cu drepturi politice într-un spaţiu în care egalitatea şi libertatea deveniseră principii întemeietoare. Încheiată cu o reîntoarcere la centralizare, după cum se exprimă Tocqueville în L’Ancien Regime et la Revolution, Revoluţia franceză va eşua momentan în Consulatul, apoi Imperiul lui Napoleon, urmat de Restauraţia monarhiei.

Fenomenul partidist în Franţa va evolua în condiţii dificile, suveranitatea Poporului fiind pe aproape o jumătate de secol un principiu marginalizat pe scena politică. Va fi nevoie de încă o Revoluţie, pentru reapariţia acestui principiu. Este cazul Revoluţiei de la 1848, care va bulversa din nou ideologia dominată a legitimităţii politice şi a formei de guvernământ. Monarhia lui Ludovic Filip, abolită pe timp de patru ani (1848-1852) va fi înlocuită din nou de forma politică de guvernănînt centralizată în Imperiul lui Napoleon III, care va dura până la Republica a III-a în 1870-1871. Care au fost condiţiile în care s-au constituit partidele politice în spaţiul francez?

Până la Revoluţia de la 1848,

“Termenul de partid evoca însă o simplă tendinţă. Abia în timpul Revoluţiei de la 1848 ceea ce se numea <partidul uvrier> desemna o grupare politică de tip partid constituit în vederea apărării intereselor muncitorilor, în această perioadă existând mai multe partide muncitoreşti. Termenul de “partid” ia sensul de organizaţie politică structurată abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, când se pun bazele a două tipuri diferite de partide: <partide ale ordinii> şi <partide de tip revoluţionar>, care apar o dată cu Internaţionalele socialiste (1846-1891). Partidele politice actuale sunt organizaţii politice foarte diferite de partidele politice ale secolului trecut. (6)

 

Date fiind toate aceste evoluţii diferite ale fenomenului partidic, noţiunea de “partid politic” trebuie definită cu grijă. Ea ar putea avea ca punct de reper răspunsuri la întrebări simple precum cele referitoare la individualitatea sa în raport cu alte tipuri de organizaţii politice sau non-politice şi cu întrebări referitoare la rolul acestui tip de organizaţie în cadrul competiţiei pentru putere, în cadrul guvernării şi al altor probleme care fac activitatea politică în cadrul sistemelor de partide, văzute astfel ca subsistem al sistemului politic.

 

5. Definiţii generale ale partidului politic

 

I. Numărul mare de definiţii pe care le-a primit partidul politic este legat de istoria analizei acestui tip de organizaţie politică şi de diferite elemente semnificative pe care autorii definiţiilor el au considerat satisfăcătoare şi suficiente pentru a individualiza acest tip de organizare a intereselor sociale.

Putem astfel identifica o definiţie pe cât de largă, pe atât de confuză la Benjamin Constant, pentru care

un partid politic este o reuniune de indivizi care profesează aceeaşi doctrină politică, în sensul că împărtăşesc o perspectivă comună de reprezentare a realităţii social-politice (cluburi).

Kelsen H. diferenţiază ceva mai mult organizaţia politică de tip partid, definind-o drept

 

formaţiune care grupează indivizi de aceeaşi opinie pentru a le asigura o influenţă veritabilă în gestionarea afacerilor publice. Adăugând ideea de influenţare şi scopul unei astfel de organizaţii politice, Kelsen reuşeşte să se aproprie de o definiţie destul de modernă a partidului politic.

Debbasch şi Pontier ne spun în Introduction a la politique (1995) că, în analiza politică a ultimilor ani, o serie de autori au propus definirea partidelor politice ca trebuind să aibă drept temei ceea ce constituie tocmai preocuparea lor esenţială – orientarea spre cucerirea puterii politice. Este vorba despre şcoala realistă care propune o definiţie de genul următor:

Un partid politic este o grupare organizată pentru a participa la viaţa politică, în vederea cuceririi parţiale sau totale a puterii, având scopul de a face să prevaleze interesele şi ideile membrilor săi.

 

II. La începutul anilor şaizeci, un politolog francez punea problema definirii partidelor politice în termeni asemănători. Astfel, Georege Burdeau considera că partidul politic este un grup de indivizi care, profesând aceeaşi vederi politice, se străduiesc să le facă să prevaleze, atrăgând cel mai mare număr de cetăţeni posibil şi căutând să cucerească Puterea sau, cel puţin, să-i influenţeze deciziile.” (7)

 

III. Dacă în ştiinţa politică franceză abordarea partidelor politice printr-o definiţie care să subsumeze elementele grup, influenţarea deciziei politice sau cucerirea puterii, atragerea de simpatizanţi se puneau abia la mijlocul secolului nostru, în dezbaterile din anii ’20 de la Academia Română doctrinarii şi analiştii români ai fenomenelor de partid şi ai doctrinelor politice propuneau o definiţie cel puţin la fel de serioasă ca cea a şcolii realiste franceze sau cea a politologului G.Burdeau. (8)

Astfel D. Gusti şi P.P. Negulescu analizau partidele politice în termeni de

entităţi organizate care participă indirect la exercitarea suveranităţii naţionale în cadrul unui sistem politic de tip democratic.

După P.P.Negulescu, “actul esenţial al vieţii constituţionale e astfel alegerea reprezentanţilor naţiunii. (…) În adevăr, scopul organizării constituţionale este să facă posibilă guvernarea popoarelor prin ele însele. Aşa fiind, reprezentanţii pe care o naţiune şi-i alege, la un moment dat, spre a le încredinţa puterea de a hotărî în numele său, trebuie să aibă părerile care predomină în masele sau asupra necesităţilor la ordinea zilei, şi să aibă şi capacitatea cerută spre a le traduce în legi bine chibzuite.” P.P. Negulescu, Partidele politice, Garamond, Bucureşti, 1996 (1926), pp. 43-44 (9)

Astfel, importanţa partidelor politice este hotărâtoare, spune Negulescu, pentru o viaţã politică de tip constituţional, valoare fiecărui partid politic în parte fiind determinatã de măsura în care reuşesc sã participe la realizarea scopurilor asumate de o organizare constituţional-democraticã a statului.

Dimitrie Gusti privea partidele politice dintr-o perspectivã,.,.,.,.,.

10)-Gusti

 

Concluzii privind definirea partidelor politice

 

1. Un partid politic nu este o comunitate ci o asociaţie de comunităţi

2. Un partid politic este o uniune de grupuri mici dispersate pe întreg teritoriul unei ţări (asociaţii locale, organizaţii teritoriale, comitete locale, etc.)

3. Aceste organizaţii sunt legate între ele prin instituţii centrale sau regionale cu rol coordonator.

 

  1. Criteriile de definire a partidelor politice

 

Având în vedere multitudinea de definiţii care s-au dat şi diferitele componente pe care autorii lor le-au propus, vom încerca, în continuare, nu să dăm cea mai bună definiţie partidelor politice, ci să identificăm “definiţia cea mai puţin rea cu putinţă”.

O astfel de propunere ţinteşte la identificare unor criterii fundamentale pe care să se construiască diferitele definiţii. Ne vom ocupa astfel, după schema de analiză propusă de Debbasch şi Pontier în Introduction a la politique (1998) de următoarele criterii:

1. caracteristicile juridice; 2. caracteristicile sociologice; 3. rolul partidelor politice; 4. funcţiile diferite pe care acestea le joacă în societatea contemporană:

 

6.1. Caracteristicile juridice ale partidelor politice

 

1.a. Persoane de drept public-persoane de drept privat

Un partid politic este o organizaţie de drept privat, care exersează activitatea în cadrul unui stat şi care, în această postură, devine semnatar al unor acte de drept public.

Tudor Drăganu face o demonstraţie serioasă a acestui aspect juridic al partidelor politice, punând în balanţă definiţia şi comportamentul partidelor politice româneşti ca persoane de drept public, ele fiind de fapt, constituţional vorbind, persoane de drept privat. (11)

 

Partidul politic este un tip particular de asociaţie. Gruparea politică de tip partid este, pe linia lui B.Constant, o asociere de indivizi care au o opinie comună. E adevărat, această opinie poate fi rezultatul unei producţii individuale, asociaţia fiind, de fapt o grupare de indivizi în jurul unui şef politic. Gruparea poate fi, de asemenea, rezultatul unei asocieri comune pe ideea existentă deja, liderii de partid având aici doar un şef şi o conducere de tip funcţional şi managerial pentru realizarea acestei idei.

 

1.b. Partide politice care îşi definesc în mod pluralist scopul şi partide politice de tip monopolist.

Partidele pluraliste sunt partide politice de tip democratic, ce acceptă concurenţa şi competiţia politică, propunându-se ca partide politice într-o scenă politică pluralistă, în care pot câştiga sau pot pierde.

 

Partidele politice de tip monopolist sunt acelea care nu acceptă un alt adevăr decât cel profesat de propria ideologie. Decizia de partid nu poate fi decât decizia Centrului, restul membrilor de partid fiind obligaţi să o respecte. Modelul exemplar de astfel de partid este partidul comunist centralizat propus de Lenin, care nu accepta ideea diversităţii de opinii şi de participare democratică a membrilor de partid la luarea deciziei. Un astfel de partid tinde ca, după ce va ajunge la putere, să elimine adversarii. Exemple clare pentru partide care împărtăşesc o astfel de caracteristică este partidul Comunist Român, care, ajungând la putere a absorbit o parte din Partidul Social Democrat, eliminând rând pe rând toate celelalte partide politice.

 

1.c. Partidul, tipologia membrilor de partid şi a susţinătorilor

În cadrul partidului politic şi în rândul susţinătorilor direcţi sau indirecţi ai acestuia, se pot distinge mai multe categorii, de la membri activi, până la simpatizanţi sau electorat care votează circumstanţial cu un partid politic. Care sunt aceste categorii?

a. Grupul cel mai larg de persoane care împărtăşesc aceeaşi opinie politică este cel al alegătorilor. Acest tip de membru al grupului este alcătuit din cei care votează cu partidul, fără a fi membri de partid în sens juridic. Votanţii pot fi alcătuiţi dintr-un segment fidel partidului, care votează cu partidul în orice condiţii, şi dintr-un segment flotant, care este constituit circumstanţial şi care la alegerile următoare poate avea o cu totul altă opţiune de vot.

 

b. Simpatizanţii sunt acea categorie de membri ai grupului ce împărtăşeşte aceeaşi opinie, ei fiind interesaţi de diferite manifestaţii ale partidului, cum este cazul unor reuniuni publice şi care, ocazional, acceptă să doneze o sumă de bani partidului. Ei nu sunt membri de partid.

 

c. aderenţii sunt membri de partid care au semnat o adeziune pentru intrarea în partid. Trebuie menţionat că această categorie e aderenţi este cel mai uşor de identificat sub aspectul dimensiunilor sale pentru cazul partidelor de masă. Pentru cazul românesc, fiecare partid politic are cel puţin 10 000 de aderenţi pentru a fi înscris la tribunal. Din acest punct de vedere, observăm că ceea ce Duverger numea “partide de cadre”, practic nu mai există în România ca realitate juridică, cel puţin.

 

d. militanţii sunt acea categorie dintre aderenţi care sunt activi. Ei îşi asumă sarcini de partid şi executarea lor şi dedică o parte din timpul lor rezolvării acestora. Anumiţi militanţi devin funcţionari de partid, putând fi plătiţi pentru activităţile desfăşurate. Dintre ei se recrutează, de regulă, liderii de partid.

 

e. liderii de partid sunt cei care răspund de activitatea partidului. Ei stabilesc strategia de partid, programul, doctrina şi căile de acţiune ale partidului. Legea partidelor politice din românia stabileşte în mod expres că liderii de partid sunt aleşi în mod democratic, printr-o strategie de delegare de putere de jos în sus.

Liderii de partid stabilesc şi reprezintă partidul în relaţiile cu alte partide din ţară sau străinătate şi în relaţiile cu autorităţile publice.

 

6.2. Caracteristici sociologice ale partidelor politice

 

J.La Palombara şi M.Weiner au stabilit în 1966 în Political Parties and Political Development că există patru criterii necesare şi suficiente pentru a avea de-a face cu o realitate organizaţională semnificată prin conceptul de “partid politic”. (12)

Sociologic vorbind, o astfel de realitate organizaţională şi ideologică trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici. Care sunt acestea?

1. Organizaţie durabilă. Partidul politic nu este legat ca durată de viaţă de liderii sau membrii săi fondatori. O organizaţie politică este partid dacă reuşeşte să depăşească durata de viaţa a conducătorilor săi.

Acest criteriu însă este discutabil pentru că un partid politic poate să dispară prin fuziune sau să fie absorbit de către un alt partid mai mare, împreună cu liderii şi electoratul său. Acesta este motivul pentru care criteriul duratei de viaţă nu este total funcţional în analiza contemporană a tipologiei partidelor politice.

 

2. Al doilea criteriu este cel de organizaţie perfecţionată la toate nivelurile de organizare.

Acest criteriu presupune existenţa unor filiale locale care să întreţină relaţii permanente cu centrul partidului. De altfel, durata de viaţă a partidului este direct legată de teritorialitate, în sensul organizării şi activităţii la nivel teritorial. Partidele care nu au în teritoriu organizaţii puternice nu pot rezista pe termen lung.

 

3. Al treilea criteriu se referă la voinţa deliberată a conducătorilor de la nivelele locale şi centrale de a cuceri puterea politică şi de a o exercita, singuri, sau împreună cu alte partide politice în cadrul sistemului politic existent. Acest criteriu este şi el discutabil. Există grupuri de presiune care în activitatea lor pot deveni partide politice. Un exemplu în acest sens este Alianţa Civică.

 

4. Căutarea de susţinere populară prin orice mijloace: alegeri, propagandă la centru sau în teritoriu, influenţarea opiniei publice şi manipulare, etc.

 

6.3. Criteriul funcţional în definirea partidelor politice

 

a. Funcţia de organizare a alegerilor

1. încadrarea opiniei

2. încadrarea aleşilor

 

b. Funcţia de educaţie politică

1. acţiunea de informare

2. rolul educativ al partidelor

 

c. Funcţia de integrare socială : educarea de masă, integrarea socială, socializare politică, administrarea resurselor sociale atunci când devin partide de guvernământ, organizarea cadrului legislativ, ca partide parlamentare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s