STIINTE POLITICE – Ordinea politica a societatilor in schimbare – Huntington

Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Samuel P. Huntington

Modernizarea socială şi economică duce la dispariţia vechilor modele de autoritate şi distruge instituţiile politice tradiţionale. Nu creează în mod obligatoriu noi modele de autoritate sau instituţii politice noi, dar creează într-adevăr o cerinţă imperioasă a lor în virtutea lărgirii conştiinţei politice şi participării politice. Vidul de putere şi de autoritate care se manifestă în atât de multe ţări în curs de modernizare poate fi umplut temporar de o conducere carismatică sau de o forţă militară. Dar numai organizaţia politică îl poate umple permanent. Fie că elitele recunoscute intră în competiţie unele cu altele pentru organizarea maselor prin sistemul politic existent, fie că elite disidente le organizează pentru răsturnarea acestui sistem. În lumea în curs de modernizare, cine organizează politica, va stăpâni în viitor.

O forţă socială este un grup legal, etnic, religios, territorial, economic sau cu acelaşi status. Comunitatea politică presupune consensul şi compatibilitatea de interese între forţele sociale care interacţionează. Consensul trebuie să fie susţinut, stabil şi regularizat. De aici necesitatea instituţiilor politice, născute din interacţiunea şi dezacordul dintre foreleg sociale şi dezvoltarea treptată a procedurilor şi mecanismelor organizaţionale necesare rezolvării acestor dezacorduri.

INSTITUŢIILE POLITICE = ORGANIZAŢII + PROCEDURI POLITICE.

Într-o societate complexă, comunitatea politică depinde de puterea organizaţiilor şi procedurilor politice din societate. La rândul ei, această putere depinde de:

  1. gradul de susţinere a organizaţiilor şi procedurilor (limita spre care organizaţiile şi procedurile politice îşi extend activitatea în societate);
  2. nivelul lor de instituţionalizare, ca proces prin care organizaţiile şi procedurile acumulează valori şi stabilitate. Nivelul de instituţionalizare al oricărui sistem politic poate fi definit de:
    • adaptabilitatea
    • complexitatea
    • autonomia
    • coerenţa organizaţiilor şi procedurilor sale.

Adaptabilitate – Rigiditate. Cu cât o organizaţie sau o procedură este mai adaptabilă, cu atât este mai instituţionalizată. Cu cât organizaţiile şi procedurile politice din societate sunt mai adaptabile/maleabile în condiţiile unui spaţiu social configurat de forţe eterogene, cu atât consensul acestora se va realiza într-un grad mai înalt, ceea ce presupune instituţii politice puternice.

Ideea de bază la adaptabilitate este: cu cât o organizaţie supravieţuieşte mai mult, cu atât este mai pregită să-şi continue supravieţuirea.

    1. Adaptabilitatea se realizează în timp;
    2. Adaptabilitatea este confirmată/infirmată prin variaţie în generaţiile de conducere;
    3. Adaptabilitate funcţională versus specificitate funcţională.

Complexitate – Simplitate. Cu cât o organizaţie este mai complicată, cu atât este mai instituţionalizată. → Problema alternativelor instituţionale: nevoile unei perioade pot fi cunoscute de un grup de instituţii; nevoile viitoare – de un grup diferit. ↔ Adaptabilitatea sistemului, prin instituţiile sale, la provocările lansate de mediu. Formele simple de guvernare degenerează; “statul mixt” are o mai mare probabilitate de stabilitate.

Autonomie – Subordonare. Gradul în care organizaţiile şi procedurile politice există independent de alte grupări sociale şi sisteme de comportament. ↔ Autonomia sferei politice în raport cu alte sfere. Instituţionalizarea politică, în sensul autonomiei, înseamnă dezvoltarea organizaţiilor şi procedurilor politice care nu reprezintă doar expresiile intereselor unor grupuri sociale particulare. Complexitatea unui sistem politic contribuie la autonomia sa prin asigurarea unei varietăţi de organizaţii şi funcţii în care indivizii sunt pregătiţi pentru posturile cele mai înalte. → Un sistem autodefensiv, în cadrul căruia poziţiile mai puţin puternice, organizaţiile periferice şi organizaţiile semipolitice sunt filtrele prin care trebuie să treacă indivizii dornici de promovare spre centru.

Coerenţă (coeziune) – Dezbinare. Cu cât o organizaţie este mai unită şi mai coerentă, cu atât ea este mai instituţionalizată. Autonomia şi coerenţa sunt interdependente.

  • Autonomia devine un mijloc de a realiza o coerenţă, permiţând organizaţiei să dezvolte un spirit şi un stil propriu;
  • Autonomia previne intruziunea forţelor externe dezbinatoare, deşi, bineînţeles, nu protejează împotriva dezbinării cauzate de factori interni.

Modernizarea şi violenţa

Modernizarea produce instabilitate. Nu absenţa modernităţii, ci eforturile de realizarea a ei produc dezordinea politică. Relaţia dintre sărăcie şi înapoiere, pe de o parte, şi instabilitate şi violenţă, pe de altă parte, este una falsă. Prăbuşirea instituţiilor tradiţionale poate duce la dezintegrare psihologică şi anomie. Valorile noi subminează bazele vechi ale asocierii şi ale autorităţii înainte ca aptitudinile, motivaţiile şi resursele noi să poată fi puse în mişcare. → Vid valoric şi instituţional. Modernizarea antrenează o schimbare a valorilor fundamentale ale societăţii.

Instabilitatea politică generată de frustrarea socială poate fi combătută prin:

  1. ocaziile favorabile mobilităţii sociale şi economice;
  2. instituţiile politice adaptabile.

Dezvoltarea economică determină creşterea inegalităţii economice, în timp ce mobilizarea socială face să scadă legitimitatea acestei inegalităţi.

Modernizarea şi corupţia

Corupţia este un etalon al absenţei instituţionalizării politice eficiente. Într-o societate în curs de modernizare, în parte, corupţia reprezintă nu atât rezultatul deviaţiei de comportament de la normele acceptate, cât deviaţia normelor de la modelele stabilite de comportament. Conflictul dintre normele tradiţionale şi cele moderne deschide indivizilor ocazii favorabile pentru a acţiona în moduri neacceptate de nici una dintre ele. Corupţia este un produs al distincţiei dintre bunăstarea publică şi interesul personal, care vine o dată cu modernizarea.

Modernizarea contribuie la corupţie prin crearea unor surse noi de îmbogăţire şi putere. Corupţia poate fi modul de asimilare de noi grupuri în interiorul sferei politice prin mijloace neregulate, deoarece sistemul este în imposibilitatea de a se adapta suficient de repede pentru asigurarea mijloacelor necesare şi legitime în acest scop.

Modernizarea încurajează corupţia prin schimbările pe care le produce în partea de output a sistemului politic. Modernizarea – îndeosebi în rândul ţărilor care au început mai târziu modernizarea – înlesneşte expansiunea autorităţii guvernamentale şi înmulţirea activităţilor supuse reglementărilor guvernamentale. Toate legile defavorizează unele grupuri, care, drept urmare, ajung să fie o sursă potenţială de corupţie. Astfel, înmulţirea legilor sporeşte posibilităţile de corupţie.

Expunerea iniţială la modernism are tendinţa de a favoriza apariţia unor standarde excesiv de puritane.

Atât corupţia, cât şi violenţa reprezintă simptomatic slăbiciunea instituţiilor politice; amândouă sunt mijloace prin care indivizii şi grupurile se leagă de sistemul politic şi, într-adevăr, participă în sistem într-un mod care violează moravurile sistemului. Prin urmare, societatea care are o mare deschidere spre corupţie are şi o mare deschidere spre violenţă. Predominarea violenţei, totuşi, aduce o mai mare ameninţare funcţionării sistemului decât predominarea corupţiei. Atât corupţia, cât şi violenţa sunt mijloace ilegale de a adresa revendicări sistemului; însă corupţia este şi un mijloc ilegal de a satisface aceste cerinţe. Ea poate fi funcţională în menţinerea unui sistem politic, ca şi reforma. Serveşte la reducerea presiunilor de grup pentru schimbări în strategia politică → vezi exemplul Braziliei, unde împrumuturile guvernamentale acordate unor lideri ai asociaţiilor muncitoreşti i-au determinat pe aceştia să renunţe la revendicările asociaţiilor.

Prevalenţa afacerilor străine într-o ţară are tendinţa să promoveze corupţia atât din cauză că străinii au mai puţine scrupule în violarea normelor societăţii respective, cât şi din cauză că exercitarea controlului lor pe drumul important al prosperităţii economice îi forţează pe antreprenorii locali să-şi încerce norocul în politică.

Un model de corupţie puternică la vârf înseamnă un nivel foarte scăzut al instituţionalizării politice, de vreme ce instituţiile politice de la vârful unei societăţi, care ar trebuie să fie cele mai independente de influenţele din afară, sunt cele mai sensibile la asemenea influenţe. Acest model nu este neapărat incompatibil cu stabilitatea politică, de vreme ce căile mobilităţii spre vârf prin maşina politică sau birocraţie rămân deschise.

Perspectiva unei corupţii mai mari la vârf este văzută invers în alte societăţi: incidenţa comportamentului corupt creşte atunci când cineva coboară în ierarhia politică sau birocratică. Acest model ar părea să fie în general adevărat pentru societăţi moderne cum ar fi Statele Unite şi pentru cel puţin câteva societăţi în curs de modernizare, cum ar fi India. Probabil că este modelul dominant şi în statele comuniste. Factorul crucial în acest tip de societate îl constituie existenţa unor instituţii politice naţionale destul de puternice, care socializează liderii politici într-un cod de valori ce pune accentual pe responsabilităţile publice ale conducerii politice.

Huntington realizează o analiză detaliată (oferind numeroase exemple concrete) a procesului de modernizare în statele Americii Latine, Asiei şi Africii, încercând să explice în ce constă procesul de modernizare şi relevând consecinţele acestuia asupra ordinii sociale. Astfel, spune el, nu numai că modernizarea economică şi socială produce instabilitate politică, însă gradul de instabilitate este legat de rata de modernizare. Cu cât rata schimbării către modernitate este mai ridicată, cu atât instabilitatea politică este mai mare. Tabloul general al unei ţări instabile o prezintă ca fiind:

  • Expusă modernităţii;
  • Dezrădăcinată social de modelele tradiţionale de viaţă;
  • Confruntată cu presiuni de schimbare a drumului economic, social şi politic;
  • Bombardată cu modalităţi noi şi “mai bune” de a produce bunuri economice şi servicii;
  • Şi frustrată de procesul modernizării privind schimbarea, în general, şi de eşecul guvernului în satisfacerea speranţelor mereu în creştere, în particular.

Huntington explică cele expuse mai sus făcând apel la ipoteza decalajului: urbanizarea, educaţia, mass-media, toate expun omul tradiţional la forme noi de viaţă, la niveluri noi de mulţumire şi noi posibilităţi de satisfacţie. Aceste experienţe sparg barierele cognitive şi atitudinale ale culturii tradiţionale şi promovează noi niveluri de aspiraţii şi dorinţe. Totuşi, abilitatea unei societăţi în tranziţie de a satisface aceste noi aspiraţii creşte mult mai încet decât aspiraţiile. Ca urmare, apare un decalaj între aspiraţie şi aşteptare, între constituirea dorinţei şi satisfacerea dorinţei, între funcţiile aspiraţiilor şi funcţiile nivelului de trai. Acest decalaj generează frustrări şi nemulţumiri sociale. În practică, creşterea decalajului furnizează un indice rezonabil instabilităţii politice.

Mai simplu: poate exista o corelaţie inversă între modernizarea instituţiilor guvernamentale şi extinderea participării politice. Prima a avut loc mult mai repede în Europa, iar a doua mult mai rapid în America. Modernizarea presupune trei aspecte:

  1. raţionalizarea autorităţii (=centralizarea puterii);
  2. diferenţierea structurilor;
  3. extinderea participării politice.

Ca şi statele din Europa secolului al XVII-lea, ţările non-occidentale de astăzi pot avea o modernizare politică sau un pluralism democratic, dar, în mod normal, nu pe amândouă. În condiţiile unei lărgiri considerabile a participării politice, instabilitatea socială devine mai profundă; “o dată cu lărgirea sferei politice, violenţa este mai rară, dar mai virulentă”. Modernizarea şi mobilizarea socială, în particular, tinde să producă o decădere politică dacă nu se fac paşi în direcţia moderării sau limitării impactului asupra conştiinţei politice şi implicării politice. Multe societăţi – chiar şi cele cu instituţii politice tradiţionale destul de complexe şi adaptabile – suferă o pierdere a comunităţii politice şi o decădere a instituţiilor politice în timpul etapelor de maximă intensitate ale modernizării. Gradul în care o societate suferă o completă destrămare politică în timpul modernizării depinde, în mare parte, de natura instituţiilor sale politice tradiţionale. Regimul politic modern diferă de cel tradiţional prin mărimea conştiinţei politice şi prin implicarea politică a populaţiei. Instituţia specifică a regimului politic modern este partidul politic. Singurul rival potenţial al partidului ca instituţie specifică a regimului politic modern este federalismul. Cu cât instituţiile politice tradiţionale au fost mai în măsură să se adapteze la nevoile politicii moderne, cu atât mai puţin semnificativ a fost rolul partidului politic. Acolo unde instituţiile politice tradiţionale sunt slabe sau inexistente, condiţia necesară a stabilităţii este cel puţin un partid politic superior instituţionalizat. Statele cu un astfel de partid sunt în mod clar mai stabile decât cele cărora le lipseşte un astfel de partid. Statele fără partide sau cu mai multe partide slabe sunt cel mai puţin stabile. Acolo unde instituţiile politice tradiţionale sunt desfiinţate de revoluţie, ordinea post-revoluţionară depinde de apariţia unui partid puternic. Acolo unde state noi ies din colonialism cu puţine sau chiar fără instituţii politice, stabilitatea regimului politic depinde direct de puterea partidului.

Astfel, Huntington distinge două tipuri de regimuri politice – pretoriene şi civice -, criteriul de diferenţiere folosit fiind raportul dintre participarea politică şi nivelul de instituţionalizare. Sistemele politice cu niveluri scăzute de instituţionalizare şi niveluri ridicate de participare sunt sisteme unde forţele sociale, folosind propriile lor metode, acţionează direct în sfera politică. Asemenea sisteme politice sunt denumite pretoriene. În statul pretorian, ritmurile constituţionale “pendulează între monarhie absolută şi democraţie sălbatică”. O astfel de instabilitate reprezintă pecetea unei societăţi lipsite de comunitate politică şi unde participarea în politică a luat-o înaintea instituţionalizării politicii. În schimb, sistemele politice cu un raport superior între instituţionalizare şi participare pot fi denumite regimuri politice civice. Regimurile politice civice au forme stabile şi uşor de recunoscut privind autoritatea instituţională corespunzătoare nivelului de participare politică.

SCHIMBAREA POLITICĂ ÎN REGIMURLE POLITICE TRADIŢIONALE

a. Puterea, instituţiile şi modernizarea politică

Pentru a face faţă cu succes modernizării, un sistem politic trebuie să fie în stare, mai întâi, să-şi înnoiască strategia politică, adică să promoveze reforme sociale şi economice prin acţiunea statului. Dar un sistem politic în care puterea a fost dispersată va avea multe propuneri şi puţine adoptări, iar unul în care puterea a fost concentrată va avea puţine propuneri, dar multe adoptări. În societăţile care au început modernizarea mai târziu, propunerea de înnoiri (în sensul promovării lor în societate de către grupuri sociale semnificative) necesită o mai mică diversitate organizaţională şi o mai mică dispersare a puterii decât în societăţile care au început modernizarea mai devreme. Modernizarea este asociată cu o accentuată redistribuire a puterii în cadrul sistemului politic: prăbuşirea centrelor locale, religioase, etnice şi a altor centre de putere, şi centralizarea puterii în instituţiile politice naţionale. Într-o societate în curs de modernizare, înnoirea strategiei politice va varia mai mult sau mai puţin direct cu concentrarea puterii în sistemul ei politic.

Răsturnarea intereselor tradiţionale bine stabilite reclamă adesea mobilizarea unor noi forţe sociale în politică, iar o a doua cerinţă importantă a modernizării sistemului este capacitatea de asimilare în sistem a forţelor sociale rezultate în urma modernizării. Totuşi, cel puţin la fel de importantă este şi capacitatea sistemului de a cuprinde grupurile sociale tradiţionale care dobândesc o conştiinţă politică în timpul procesului de modernizare.

Sistemele politice moderne diferă de cele tradiţionale prin mărimea puterii în sistem, şi nu prin distribuirea ei. Include tabelul de la p. 130. Dar modernizarea implică schimbări atât în distribuirea puterii, cât şi în marimea puterii în sistem.

Astfel, dintr-o perspectivă, modernizarea politică se poate defini ca fiind ori concentrarea puterii, extinderea puterii, ori dispersarea puterii. Într-un moment sau altul din istoria unei ţări, fiecare constituie “modernizarea” şi fiecare, la rândul lui, se va confrunta cu adaptabilitatea sitemului politic. În mod tipic, prima provocare a modernizării faţă de un sistem tradiţional feudal dispersat, slab organizat o reprezintă concentrarea puterii necesare pentru producerea schimbării în societatea şi economia tradiţională. Apoi, a doua problemă este extinderea puterii în sistem pentru a asimila grupurile participante politic proaspăt mobilizate, creându-se astfel un sistem modern. Într-o etapă mai târzie, sistemul se confruntă cu cerinţele grupurilor participante privind o mai mare dispersare a puterii şi instituirea unui sistem de verificări şi control reciproc între grupuri şi instituţii.

Astfel, sistemele politice diferă în funcţie de mărimea puterii în sistem şi distribuţia puterii în sistem. Într-un mod mai semnificativ, din punctul de vedere al înnoirii strategiei politice şi asimilării de grup, sistemele politice diferă prin capacitatea lor de concentrare a puterii şi capacitatea lor de extindere a puterii. Aceste capacităţi ale sistemului vor fi direct afectate de natura instituţiilor politice. Sistemele pretoriene, cărora le lipsesc instituţiile eficiente sunt incapabile fie de concentrarea susţinută a puterii necesară reformei, fie de extinderea susţinută a puterii implicată în identificarea noilor grupuri cu sistemul. Puterea nu poate fi nici concentrată, nici extinsă, exceptând momentele temporare. La extrema opusă, marea utilitate şi marea atracţie a unui sistem cu un singur partid în ţări aflate în curs de modernizare constă în aceea că o instituţie este cea care, în mare măsură, promovează atât concentrarea (deci înnoirea), cât şi extinderea (deci asimilarea grupurilor).

Cele două regimuri politice tradiţionale cele mai reprezentative pentru concentrarea, respectiv dispersarea puterii sunt imperiul birocratic, pe de o parte, şi sistemul feudal, pe de altă parte. Statul birocratic are tendinţa să separe funcţiile şi să concentreze puterea, în timp ce statul feudal urmăreşte fuzionarea funcţiilor şi împărţirea puterii.

b. Înnoirea strategiei politice: reformă vs. libertate

Modernizarea necesită frecvent nu numai trecerea puterii de la grupurile regionale, aristocratice şi religioase la instituţii centrale, naţionale şi laice, dar şi concentrarea autorităţii într-un singur individ, în cadrul acelor instituţii. Premisa reformei este concentrarea puterii. Ca urmare, prima atenţie este acordată creării unei armate eficiente, loiale, centralizată şi pusă pe baze raţionale. A doua prioritate este, tipic, crearea unei birocraţii guvernamentale mai eficiente. Atât reforma militară, cât şi cea administrativă furnizează avântul şi mijloacele schimbării în societate. Totuşi, în interiorul unei societăţi tradiţionale, reformatorul regal este, evident, în minoritate. Drept urmare, a acţiona prea repede şi total înseamnă a mobiliza opoziţia latentă într-o opoziţie activă.

Aşadar, principala diviziune politică într-o monarhie modernizatoare se face între monarh şi susţinătorii săi birocratici, pe de o parte, şi opoziţia religioasă şi aristocratică, pe de altă parte. Scopul ultimei este păstrarea societăţii tradiţionale şi a poziţiilor privilegiate din acea societate (prin urmare, creşterea despotismului este asociată cu sporirea mobilităţii sociale şi politice). În cele din urmă, în lupta pentru realizarea acestui scop, interesele lor, indiferent de gradul lor de tradiţionalism şi conservatorism, îi vor determina să susţină şi să se alăture valorilor moderne ale libertăţii, constituţionalismului, ale unui govern reprezentativ, împotriva scopurilor monarhului privind reforma şi centralizarea. Ceea ce determină clasica dilemă a primei etape a modernizării politice: pluralismul tradiţional se confruntă cu despotismul modernizator, libertatea este asmuţită împotriva egalităţii. Aslfel spus, liberalismul modern se îmbină cu pluralismul tradiţional.

În practică, monarhul modernizator poate obţine sprijin pentru reformele sale împotriva opoziţiei liberal-conservatoare din patru surse:

  1. birocraţia de stat;
  2. clasa mijlocie, compusă din noua burghezie financiară, comercială şi industrială. Dar în multe monarhii modernizatoare, tradiţia etatismului, a birocraţiei fiind cariera preferată a elitei indigene, a preîntâmpinat apariţia unei clase mijlocii autonome. În plus, chiar şi o clasă mijlocie indigenă poate foarte bine să fie o sursă de opoziţie faţă de monarh.
  3. masele largi ale populaţiei;
  4. un guvern din străinătate sau alte organisme din afara sistemului politic.

c. Asimilarea grupului: pluralism vs. egalitate

Centralizarea puterii în regimul politic birocratic măreşte capacitatea statului de a aplica reformele modernizatoare în societate. Dar puterea care într-o monarhie este suficient de concentrată încât să promoveze reforma poate deveni prea concentrată ca să mai asimileze forţele sociale apărute în urma reformei.

În esenţa ei, problema este una de legitimitate. Legitimitatea sistemului politic depinde de participarea în interiorul lui a unui mare număr de grupuri sociale. Succesul reformelor, pe de altă parte, subminează legitimitatea monarhiei. În plus, succesul reformelor scade avântul monarhului în direcţia înnoirii strategiei politice, acesta preocupându-se tot mai mult de păstrarea instituţiei sale. Centralizarea puterii sub auspicii tradiţionale a acţionat şi în direcţia obstrucţionării extinderii participării politice, în timp ce regimurile politice unde puterea a rămas dispersată erau mai capabile să asimileze clasele sociale în ascensiune în cadrul sistemului politic.

Cu cât un sistem politic tradiţional este mai pluralist în structură şi cu cât puterea este mai dispersată, cu atât mai puţin violentă este modernizarea sa politică şi cu atât mai uşor se va adapta la lărgirea participării politice. Aceste condiţii înlesnesc ivirea unui sistem politic modern, participant, care pare mai curând democratic decât autoritar. Oricât ar părea de paradoxal, sistemele tradiţionale dispersate sau feudale, caracterizate printr-o stratificare socială rigidă şi o mobilitate socială redusă, dau mai des naştere unei democraţii moderne, decât sistemele tradiţionale birocratice mai diferenţiate, egalitare, deschise şi fluide.

d. Dilema regelui: succes vs. supravieţuire

Problema legăturii dintre autoritatea tradiţională şi cea modernă poate fi soluţionată pe trei căi.

Transformarea. Monarhul poate încerca să reducă sau să elimine rolul autorităţii monarhice şi să promoveze mişcarea spre o monarhie modernă şi constituţională, în care autoritatea este dată poporului, partidelor şi parlamentelor. În monarhiile constituţionale moderne, regale domneşte, dar nu conduce; autoritatea rezultă din consensul popular prin alegeri, partide şi legislaturi. Monarhiile constituţionale moderne de astăzi s-au dezvoltat aproape invariabil mai curând din regimuri politice feudale decât tradiţionale centralizate. Cea mai obişnuită schimbare nu este de la monarhia conducătoare la monarhia parlamentară, ci de la monarhia conducătoare la monarhia oligarhică. Legitimitatea monarhiei este menţinută, însă conducerea efectivă este transferată de la monarh la o elită birocratică. Cu cât un monarh îşi exercită mai puternic autoritatea, cu atât este mai dificil transferul acelei autorităţi spre o altă instituţie.

Coexistenţa. Sau ar putea fi făcut un efort conştient spre îmbinarea autorităţii monarhice cu cea populară în cadrul aceluiaşi sistem politic. Eterna problemă în orice efort de instituţionalizare a coexistenţei legitimităţii monarhice cu cea populară se referă la dubla responsabilitate a premierului şi cabinetului său faţă de rege şi parlament. De asemenea, un monarh poate încerca să-şi organizeze propriul partid politic şi să instituţionalizeze sprijinul popular pentru conducerea sa mereu activă. În anii ’50 şi ’60, tendinţa dominantă printre monarhiile cu rol de conducere a fost reafirmarea puterii monarhice.

Menţinerea. Sau monarhia ar putea fi menţinută ca sursă principală de autoritate în sistemul politic, făcându-se eforturi pentru micşorarea efectelor distrugătoare ale lărgirii conştiinţei politice asupra ei. Un aspect modern al unei monarhii centralizate şi birocratice îl reprezintă gradul în care ea asigură mobilitatea individului. Chiar dacă unii dintre cei mai activi lideri ai clasei mijlocii sunt implicaţi în viitorul regimului, nu este asigurat vreun mijloc de asimilare a grupurilor clasei mijlocii şi inferioare în sistem, ca grupuri. Problema monarhului modernizator poate fi rezolvată prin încetinirea procesului de modernizare şi reformă, ajungându-se la o împăcare cu elementele tradiţionale din societate şi acceptând sprijinul lor în menţinerea unui sistem în parte modern, dar nu modernizator. Pe de altă parte, monarhul poate încerca să-şi menţină autoritatea prin continuarea modernizării, dar şi intensificând represiunea necesară pentru a-i ţine sub control pe acei conservatori care dezaprobă reforma şi pe acei liberali care dezaprobă monarhia. Astfel, într-o oarecare măsură, succesul unui monarh în modernizarea ţării sale poate fi apreciat prin mărimea şi eficienţa forţelor poliţieneşti pe care crede că trebuie să le menţină. Atât reforma, cât şî represiunea sunt aspecte ale centralizării puterii şi ale eşecului extinderii participării politice. Rezultatul lor logic este revolta sau revoluţia.

PRETORIANISMUL ŞI DECĂDEREA POLITICĂ

a. Sursele pretorianismului: politizarea forţelor sociale. Expresia “societate pretoriană” este folosită cu referire la o asemenea societate politizată, cu înţelesul că aceasta are în vedere atât participarea militară, dar şi a altor forţe sociale. Într-un sens limitat, pretorianismul se referă însă la intervenţia armatei în politică. Cele mai importante cauze ale intervenţiei militare în politică nu sunt militare, ci politice. În spiritul celor susţinute mai sus, intervenţia militară reprezintă doar o manifestare specifică a unui fenomen mai larg în societăţile subdezvoltate: politizarea generală a forţelor sociale şi a instituţiilor. Intervenţia militară în politică nu este o abatere izolată de la un model paşnic şi normal al politicii. Ea este pur şi simplu o rotiţă într-un pattern complex al tehnicilor de acţiune directă folosite de o varietate de grupuri ale clasei mijlocii aflate în conflict. Recurgerea la acţiune directă de către toate forţle sociale nu înseamnă o abatere de la norma sistemului – mai curând “folosirea repetată a violenţei este sistemul, sau cel puţin o mare parte din el”. Într-un sistem pretorian, extinderea participării politice înseamnă diversificarea tehnicilor politice. Aceleaşi cauze care produc intervenţiile militare sunt responsabile şi de implicările politice ale sindicatelor muncitoreşti, ale oamenilor de afaceri, studenţilor şi Bisericii. Aceste cauze nu se găsesc în natura grupului, ci în structura societăţii. În particular, ele sunt provocate de lipsa sau slăbiciunea unor instituţii politice eficiente în societate.

În toate societăţile, grupuri sociale specializate se angajează în politică. Ceea ce face ca asemenea grupuri să pară mai “politizate” într-o societate pretoriană este lipsa unor instituţii politice eficiente capabile să medieze, să amelioreze şi să modereze acţiunea politică de grup. Într-un sistem pretorian, forţele sociale se confruntă deschis unele cu altele; nici o instituţie politică, nici un grup de lideri politici profesionişti nu sunt recunoscuţi sau acceptaţi ca intermediari legitimi în moderarea conflictului de grup. La fel de important, nu există nici o înţelegere între grupuri asupra metodelor legitime şi autoritare de rezolvare a conflictelor. Absenţa unor instituţii politice eficiente într-o societate pretoriană înseamnă că puterea este fragmentată: apare în multe forme şi în cantităţi mici.

În toate etapele pretorianismului, forţele sociale se influenţează în mod direct şi fac puţine eforturi – sau chiar deloc – pentru a lega interesul lor particular de binele public. Într-o oligarhie pretoriană, politica este o luptă între clicile personale şi de familie; într-o societate pretoriană radicală, lupta dintre grupurile instituţionale sau profesionale o înlocuieşte pe aceea dintre clici; într-un pretorianism de masă, clasele sociale şi mişcările sociale domină scena. În societăţile pretoriene, participarea noilor grupuri mai curând exacerbează decât reduce tensiunile; multiplică resursele. Noile grupuri sunt mobilizate, dar nu asimilate. Astfel, stabilitatea unui regim politic civil variază direct cu dimensiunea participării politice; stabilitatea unei societăţi pretoriene variază invers cu dimensiunea participării politice. Într-o societate fără instituţii politice eficiente şi incapabilă să le dezvolte, rezultatul final al modernizării sociale şi economice este haosul politic.

REVOLUŢIA ŞI ORDINEA POLITICĂ

Modernizarea prin revoluţie

O revoluţie este o schimbare rapidă, fundamentală şi violentă a valorilor şi miturilor dominante ale unei societăţi, o schimbare a instituţiilor sale politice, a structurii sociale, a conducerii, activităţii şi strategiilor politice guvernamentale. Astfel, trebuie să facem deosebire între revoluţii şi insurecţii, rebeliuni, revolte, lovituri şi războaie de independenţă.

Într-un sens general, revoluţia este, după cum spune Friedrich, “o trăsătură caracteristică culturii occidentale”. Instaurarea şi căderea dinastiilor în imperiile de altădată şi schimbările de la oligarhie la democraţie şi invers din statele-oraşe ale Greciei sunt exemple de violenţă politică, dar nu de revoluţie socială. Revoluţia este expresia ultimă a perspectivei modernizatoare, convingerea că stă în puterea omului să controleze şi să schimbe lumea din jurul său şi că el are nu numai capacitatea, dar şi dreptul de a face acest lucru. Din acest motiv, cum observă Hannah Arendt, “schimbarea este cea care descrie cel mai bine fenomenul revoluţiei, şi nu violenţa; numai acolo unde schimbarea înseamnă un nou început, unde violenţa este folosită pentru constituirea unei forme de guvernământ total diferite, pentru favorizarea formării unui nou corp politic… numai în acest caz putem vorbi de revoluţie”.

Predecesoarea revoluţiei moderne a fost Revoluţia engleză din secolul al XVII-lea.

Revoluţia este un aspect al modernizării. Nu este ceva care poate avea loc în oricare tip de societate, în orice perioadă din istoria ei. Nu va avea loc în societăţile foarte tradiţionale cu niveluri foarte scăzute de complexitate socială şi economică. Şi nici nu va apărea în societăţile foarte modernizate. Ca şi alte forme de violenţă şi instabilitae, ea se declanşează mai curând în societăţi care au cunoscut o oarecare dezvoltare socială şi economică şi unde procesele de modernizare şi dezvoltare politică au rămas în urma proceselor de schimbare socială şi economică.

Modernizarea politică implică extinderea conştiinţei politice la noi grupuri sociale şi mobilizarea acestora în politică. Dezvoltarea politică determină crearea unor instituţii politice suficient de adaptabile, complexe, autonome şi coerente încât să absoarbă şi să regleze participarea acestor grupuri noi şi să promoveze schimbarea socială şi economică în societate. Esenţa politică a revoluţiei constă în extinderea rapidă a conştiinţei politice şi mobilizarea rapidă a noilor grupuri în politică, într-un ritm care face imposibilă asimilarea lor de către instituţiile politice existente. Revoluţia este situaţia extremă a exploziei participării politice. Fără această explozie nu există revoluţie. Totuşi, o revoluţie completă impune şi o a doua etapă: crearea şi instituţionalizarea unei noi ordini politice. Revoluţia încununată de succes îmbină mobilizarea politică rapidă cu instituţionalizarea politică rapidă. Nu toate revoluţiile produc o nouă ordine politică. Ne dăm seama cât de revoluţionară este o revoluţie prin rapiditatea şi amploarea extinderii participării politice. Măsura succesului unei revoluţii este dată de autoritatea şi stabilitatea instituţiilor cărora le dă naştere.

Astfel, o revoluţie la scară mare determină o distrugere rapidă şi violentă a instituţiilor politice existente, mobilizarea noilor grupuri în politică şi crearea de noi instituţii politice. Succesiunea şi relaţiile între aceste trei aspecte pot diferi de la o revoluţie la alta. Pot fi identificate două modele generale. În modelul “occidental”, instituţiile politice ale vechiului regim se prăbuşesc; urmează mobilizarea noilor grupuri în politiică, după care sunt create noi instituţii politice. Revoluţia “orientală”, în schimb, începe cu mobilizarea noilor grupuri în politică şi crearea de noi instituţii politice, sfârşind cu răsturnarea violentă a instituţiilor politice din vechea orânduire. Între cele două există o deosebire fundamentală privind desfăsurarea lor. În revoluţia occidentală, mobilizarea politică este consecinţa prăbuşirii vechiului regim; în revoluţia orientală, ea este cauza distrugerii vechiului regim. Cauzele prăbuşirii vechiului regim nu sunt în mod necesar suficiente pentru a declanşa o revoluţie importantă. Vechile regimuri – monarhii tradiţionale şi dictaturi tradiţionale cu puterea concentrată, dar scăzută – se prăbuşesc mereu, dar numai rar această prăbuşire este urmată de o revoluţie majoră. Factorii care dau naştere unei revoluţii pot fi găsiţi în condiţiile care se ivesc după prăbuşirea vechiului regim, precum şi în cele existente înainte de căderea lui.

În revoluţia “occidentală” este nevoie doar de o acţiune deschisă, de mică amploare, dusă de grupurile rebele pentru răsturnarea vechiului regim. “Revoluţia – spune Pettee – nu începe cu atacul unei forţe noi şi puternice asupra statului. Începe pur şi simplu cu o recunoaştere instantanee de către aproape toţi membrii activi şi pasivi că statul nu mai există.” Prăbuşirea este urmată de o lipsă a autorităţii. Factorul crucial constă în concentrarea sau dispersia puterii, în urma prăbuşirii vechiului regim. Cu cât societatea în care vechiul regim s-a prăbuşit este mai puţin tradiţională şi cu cât grupurile care sunt disponibile şi pot participa în politică sunt mai multe, cu atât este mai posibil ca revoluţia să aibă loc.

Caracteristica deosebită a revoluţiei occidentale o reprezintă perioada de anarhie sau de haos total al statului după căderea vechiului regim, în timp ce moderaţii, contrarevoluţionarii şi radicalii se luptă pentru putere. Caracteristica deosebită a revoluţiei orientale o reprezintă perioada de “putere dublă”, în care revoluţionarii extind participarea politică şi sfera şi autoritatea instituţiilor lor de conducere, în timp ce guvernul continuă să conducă în alte zone geografice şi în momente diferite. În revoluţia occidentală, luptele principale se desfăşoară între grupurile revoluţionare; în revoluţia orientală, ele se dau între un grup de revoluţionari şi ordinea stabilită.

Privind instituţiile şi participarea, revoluţia occidentală provoacă prăbuşirea instituţiilor politice recunoscute, favorizează extinderea participării şi creează instituţii noi. Modelul revoluţiei orientale este foarte diferit. Extinderea participării politice şi crearea de noi instituţii politice se desfăşoară simultan şi gradat sub conducerea contraelitei revoluţionare, iar prăbuşirea instituţiilor politice ale vechiului regim marchează mai curând sfârşitul decât începutul luptei revoluţionare. În revoluţia occidentală, revoluţionarii vin la putere mai întâi în capitală, extinzându-şi apoi treptat controlul asupra zonei rurale. În revoluţia orientală, ei se retrag din zonele central-urbane ale ţării, întemeiază o zonă de bază a controlului într-un loc mai îndepărtat, luptă să âştige sprijinul ţăranilor prin teroare şi propagandă, îşi extend încet sfera de autoritate şi intensifică treptat nivelul operaţiunilor militare de la atcurile teroriste individuale până la războiul de gherilă, la războiul mobil şi regulat. În cele din urmă, sunt în stare să învingă în luptă trupele guvernamentale. Ultima etapă a luptei revoluţionare este ocuparea capitalei.

În revoluţia occidentală, căderea vechiului regim – care marchează începutul luptei revoluţionare – poate fi datată precis, dar sfârşitul luptei este imposibil de prevăzut; într-un fel, revoluţia se stinge puţin câte puţin, în vreme ce un grup îşi întăreşte superioritatea şi restabileşte ordinea. În schimb, în revoluţia orientală este imposibilă datarea cu precizie a începutului revoluţiei constând în atacuri locale ale bandelor insurecţionale asupra şefilor de la sate, demnitarilor guvernamentali şi patrulelor de poliţie. Originile revoltei se pierd în obscuritatea junglei sau a munţilor. Pe de altă parte, sfârşitul procesului revoluţionar poate fi datat precis, simbolic sau adevărat, prin cucerirea puterii de către revoluţionari în capitala ţării.

Un factor major responsabil de apariţia unor modele diferite ale revoluţiei occidentale sau orientale este natura regimului prerevoluţionar. Revoluţia occidentală este de obicei îndreptată împotriva unui regim profund tradiţional, condus de un monarh absolut sau dominat de o aristocraţie a proprietarilor de pământ. Tipic, revoluţia apare atunci când acest regim ajunge într-o puternică criză financiară, când nu reuşeşte să asimileze intelectualitatea şi alte elemente ale elitei urbane şi când clasa conducătoare din care provin conducătorii ei şi-a pierdut încrederea morală şi dorinţa de a guverna. Revoluţiile orientale, din contră, sunt îndreptate împotriva regimurilor – cel puţin partial – modernizate. Astfel, revoluţiile occidentale sunt precipitate de regimuri tradiţionale slabe, în timp ce revoluţiile orientale – de unele modernizatoare, dar într-un sens restrâns.

În revoluţia occidentală, teroarea apare în ultima etapă a revoluţiei şi este folosită de radicali, după ce vin la putereîn primul rand împotriva moderaţilor şi altor grupuri revoluţionare cu care s-au luptat. În revoluţia orientală, dimpotrivă, teroarea marchează prima etapă a luptei revoluţionare. Ea este folosită de revoluţionari atunci când sunt slabi şi departe de putere, pentru ca să convingă sau să forţeze sprijinul ţăranilor şi să intimideze sferele de influenţă inferioare ale birocraţiei. În modelul oriental, cu cât mişcarea revoluţionară devine mai puternică, ea va apela cu atât mai puţin la terrorism. În modelul occidental, pierderea dorinţei şi a abilităţii de a conduce a vechii elite este prima etapă a revoluţiei; în modelul oriental, aceasta este ultima etapă, fiind un produs al războiului revoluţionar purtat de contraelite împotriva regimului.

Condiţiile instituţionale şi sociale ale revoluţiei

Există două premise ale revoluţiei:

  1. Instituţii politice incapabile să asigure mijloacele de participare în politică pentru noile forţe sociale şi la guvernare pentru noua elită;
  2. dorinţa forţelor sociale – excluse în mod curent din politică – de a participa în politică, dorinţă care, în mod normal, apare din sentimental grupului că are nevoie de anumite câştiguri simbolice sau materiale care pot fi obţinute numai impunându-şi revendicările în sfera politică.

Ascensiunea sau aspiraţiile grupurilor şi instituţiilor rigide sau inflexibile constituie materialul din care sunt făcute revoluţiile.

Cele mai multe dintre eforturile recente de a afla cauzele revoluţiei au pus în primul rând accentual pe rădăcinile ei sociale şi psihologice. Astfel, aceste eforturi au avut tendinţa să nu ia în seamă factorii politici şi instituţionali care afectează probabilitatea revoluţiei.

Poate că cel mai important şi mai evident – dar şi cel mai neglijat – fapt privind marile revoluţii încununate de succes este că ele nu apar în sisteme politice democratice. Lipsa revoluţiilor de succes în ţările democratice sugerează că, în medie, democraţiile au o mai mare putere de absorbţie a noilor grupuri în sistemul politic decât sistemele politice în care puterea este la fel de mică, dar mai concentrată.

Revoluţia reclamă nu numai instituţii politice care să se opună extinderii participării, ci şi grupuri sociale care solicită această extindere. Teoretic, fiecare clasă socială care nu a fost încorporată în sistemul politic este potenţial revoluţionară. Efectiv, fiecare grup trece într-adevăr printr-o etapă, scurtă sau prelungită, cu un avânt revoluţionar deosebit. La un moment dat, grupul începe să dezvolte aspiraţii care îl fac să exprime revendicări simbolice sau materiale în cadrul sistemului politic. Frustrarea şi lipsa ocaziilor favorabile participării în sistemul politic pot să transforme grupul în unul revoluţionar. O revoluţie implică în mod necesar înstrăinarea multor grupuri de la ordinea existentă. Un grup social poate fi responsabil de o lovitură, revoltă sau de tulburări, dar o revoluţie poate fi declanşată numai de combinarea mai multor grupuri. Alianţa revoluţionară trebuie să includă unele grupuri urbane şi rurale. Opoziţia grupurilor urbane faţă de govern poate produce o instabilitate continuă caracteristică unui stat pretorian. Dar numai unirea opoziţiei urbane cu opoziţia rurală poate produce o revoluţie. Probabilitatea revoluţiei într-o ţară în curs de modernizare depinde de:

  1. gradul în care clasa mijlocie de la oraş – intelectualii, specialiştii, burghezia – se înstrăinează de ordinea existentă;
  2. gradul în care ţăranii se înstrăinează de ordinea existentă;
  3. gradul în care clasa mijlocie de la oraş şi ţăranii se unesc să lupte nu numai împotriva “aceluiaşi duşman”, dar şi pentru aceeaşi cauză. De obicei, această cauză este naţionalismul.

Astfel, pare improbabil ca revoluţiile să aibă loc dacă perioada de frustrare a clasei mijlocii de la oraş nu coincide cu aceea a ţărănimii. Este de presupus că un grup s-ar putea înstrăina mult de sistemul politic într-un anumit moment, iar celălalt grup în alt moment; în aceste condiţii, revoluţia s-ar putea să nu mai aibă loc. Ca urmare, un proces general mai lent de schimbare socială într-o societate poate reduce posibilitatea ca aceste două grupuri să se înstrăineze simultan de sistemul existent. Deci, în măsura în care modernizarea socio-economică se face mai repede în timp, probabilitatea revoluţiei creşte. Totuşi, pentru ca o revoluţie majoră să aibă loc, nu este necesară numai înstrăinarea clasei mijlocii de la oraş şi a ţărănimii de ordinea existentă – ele trebuie şi să aibă puterea şi avântul de a acţiona pe direcţii paralele, dacă nu comune. Dacă lipsesc stimulii potriviţi pentru acţiuni combinate, din nou, revoluţia nu poate avea loc.

Oraşul şi revoluţia

Lumpenproletariatul

Care grupuri urbane par să fie cele mai revoluţionare? Sunt trei posibilităţi evidente:

  1. lumpenproletariatul;
  2. muncitorii industriali;
  3. intelectualitatea clasei mijlocii.

La suprafaţă, sursa cea mai promiţătoare a revoltei de la oraş provine din mahalale şi oraşele mizere, produse de influxul săracilor de la sate. Totuşi, faptul cel mai izbitor la mijlocul anilor ’60 era că oraşele-mahala şi cartierele sărace nu deveniseră un loc important fie al opoziţiei, fie al revoluţiei. De-a lungul Americii Latine şi în mare parte din Africa şi Asia, cartierele sărace se măreau tot mai mult, iar condiţiile de trai erau din cele mai proaste – totuşi, cu rare excepţii, violenţa, revoltele şi insurecţiile aşteptate nu se materializau. Prăpastia dintre răul social şi economic evident şi lipsa acţiunilor politice de protest pentru îndreptarea lui constituia un fenomen uimitor în politica ţărilor în curs de modernizare.

Nu numai că violenţa politică şi socială era în general rară, dar existau şi modele de comportament politic care, adeseori, erau ciudat de nepotrivite cu poziţia lor socială. Teoretic, favelas ar fi trebuit să fie o sursă puternică de sprijin pentru comunişti şi alte mişcări radicale de stânga, ceea ce, de fapt, rareori a fost cazul. Acolo unde oraşele-mahala au votat pentru partidele din opoziţie, ele au votat adeseori mai curând pentru grupurile de dreapta decât de stânga.

Cum poate fi explicat acest conservatorism şi această acceptare? Patru factori se pare că joacă un rol important.

  1. Întâi, migratorii de la sate spre oraşe au dovedit mobilitate geografică şi, în general, şi-au îmbunătăţit fără îndoială condiţiile de viaţă prin mutarea lor la oraş.
  2. În al doilea rând, migratorul rural aduce cu el valori şi atitudini rurale, inclusive modele de comportament bine stabilite privind respectul social şi pasivitatea politică. Modelele rurale de dependenţă persistă în oraş – ca urmare, aspiraţia şi speranţa politică rămâneau de asemenea la un nivel inferior. Aceste atitudini de indiferenţă şi detaşare de politică şi de posibilitatea unei schimbări politice constituie baza conservatorismului săracilor. Dar copiii lor cresc într-un mediu urban şi îşi vor însuşi scopurile şi aspiraţiile oraşului. În timp ce părinţii sunt mulţumiţi de această mobilitate geografică, copiii cer o mobilitate pe verticală. Dacă nu se vor ivi ocaziile favorabile, radicalismul din cartierele năpăstuite poate creşte în mod semnificativ.
  3. Un al treilea factor responsabil de slăbiciunea radicalismului politic printre locuitorii cartierelor sărace este grija lor firească pentru hrană, serviciu şi întreţinere, care pot fi asigurate mai curând prin muncă decât luptând împotriva sistemului existent. Migratorul rural către oraşul în curs de modernizare constituie combustibilul de bază mai curând pentru maşina politică şi pentru şefii politici care le împart bunuri decât pentru revoluţionarii ideologiilor care le promit raiul. Reformele care aduc beneficii materiale imediate locuitorului din mahala – adică locuri de muncă şi condiţii de locuit – se pare că au un efect stabilizator cel puţin pe termen scurt.
  4. În sfârşit, modelele de organizare socială din mahalale pot şi ele să descurajeze radicalismul politic. În America Latină există un nivel ridicat de neîncredere reciprocă şi antagonism în multe dintre mahalalele de la oraş, ceea ce face dificilă orice fel de cooperare organizată pentru a impune revendicări şi pentru o angajare în acţiunea politică. Dificultăţilor de formare a unor noi asociaţii care să-şi impună nevoile li se adaugă persistenţa unor forme mai tradiţionale ale structurii sociale. Familia continuă să joace un rol major, iar şeful politic local ia locul proprietarului sau administratorului.

Muncitorimea industrială

O sursă mai puţin plauzibilă a activităţii revoluţionare o constituie prolatariatul industrial dinţările în curs de modernizare recentă. În general, decalajul dintre mobilizarea forţelor sociale pentru acţiuni politice şi sociale şi crearea instituţiilor care să organizeze aceste acţiuni este mult mai mare în ţările care au început modernizarea mai târziu, decât în cele care s-au modernizat mai devreme. Totuşi, tocmai relaţia inversă este adevărată în zona muncitorimii. În secolul al XIX-lea, în Europa şi America, muncitorimea industrială era radicală şi uneori revoluţionară deoarece industrializarea a precedat sindicalizarea, grupurile dominante din societate se opuneau sindicatelor adesea cu multă vigoare, iar patronii şi guvernul au făcut tot ce au putut ca să reziste cerinţelor muncitorimii. Când sindicatele s-au organizat, ele s-au organizat să protesteze şi să se lupte cu ordinea existentă în numele clasei noi. Temperarea tendinţelor populare depinde de crearea unor noi forme sociale, în special sindicate, care să medieze între muncitorimea industrială şi sociatate. Prin contrast, mişcarea muncitorească din ţările în curs de modernizare este o forţă mult mai conservatoare decât a fost în etapele timpurii ale industrializării din Occident. Aici, într-adevăr, avem un exemplu dramatic de organizare care încetineşte schimbările sociale şi economice. În Occident, dezvoltarea relativ mai târzie a sindicalismului a permis o mai mare exploatare a muncitorilor în industrie în etapele timpurii ale procesului de industrializare, facilitând acumularea de capital şi investiţii. În ţările care s-au industrializat mai devreme, salariul real a crescut mai încet în timpul acestor iniţiale etape intensive de industrializare. Pe de altă parte, răspândirea mai timpurie a sindicalizării printer ţările industrializate mai târziu a însemnat salarii mai mari şi o bunăstare sporită în primele etape ale industrializării, dar şi o rată mai mică a investiţiilor de capital. O mai mare organizare a favorizat o ordine industrială şi o stabilitate politică mai mare, dar a încetinit dezvoltarea economică.

Nu numai că muncitorimea este mai puţin radicală deoarece sindicatele s-au format mai devreme, dar chiar sindicatele însele au tendinţa să fie mai puţin radicale fiindcă adeseori ele sunt mai curând consecinţa situaţiei instituţionale din ţară decât a protestelor împotriva acestor instituţii. Poate că cea mai mare sursă a conflictului social şi industrial în ţările care au început industrializarea devreme o constituie faptul că autorităţile au refuzat să recunoască dreptul muncitorimii de a se organiza şi să accepte legitimitatea sindicatelor. Aceste principii au trebuit să fie stabilite prin luptă în secolul al XIX-lea. Cu cât un guvern era mai persistent în refuzul de a recunoaşte legitimitatea organizaţiei muncitoreşti, cu atât sindicatele deveneau mai radicale. Sindicalizarea era interpretată ca o provocare faţă de ordinea existentă, iar această interpretare tindea să facă din ea o provocare faţă de ordinea existentă. Totuşi, în secolul XX, organizaţia muncitorească este în general acceptată ca o trăsătură firească a societăţii industriale. Toate ţările avansate cunosc mişcări muncitoreşti de amploare şi bine organizate – deci ele sunt dorite şi de ţările înapoiate.

Sindicatele muncitoreşti din Asia, Africa şi America Latină sunt mult mai “politice” decât în Statele Unite şi în alte ţări occidentale. Sindicatele sunt politice de obicei fiindcă fac parte din instituţia politică. Organizarea şi dezvoltarea lor este încurajată şi ajutată de guvern sau de partidele politice. În unele situaţii – ca în Brazilia -, s-a ivit o clasă a şefilor de sindicate, pelegos, care erau şi angajaţi ai guvernului şi care, în multe privinţe, lucrau mai curând ca funcţionari ai statului decât ca reprezentanţi ai muncitorimii. Prin urmare, avantajele de care se bucură aceste forţe muncitoreşti industriale – relativ mici – nu sunt, în mare parte, rezultatul presiunii pe care acestea o exercită prin acţiunea politică, ci mai curând rezultatul iniţiativei elitei politice. În Asia de Sud, s-a observat că “din cauza controlului exercitat asupra reprezentanţilor sindicatelor de la vârf – fie de demnitari din govern, lideri politici, fie de patroni -, guvernele din Asia de Sud manifestă o tendinţă de a proteja muncitorii mai curând printr-o legislaţie socială extinsă (care adeseori este greu de aplicat) decât să le permită dezvoltarea independentă a propriilor mecanisme de protecţie”. În cele mai multe din ţările în curs de modernizare, muncitorul din industrie este aproape un membru al elitei; din punct de vedere economic, el are o situaţie mult mai bună decât populaţia rurală, aflându-se de obicei într-o poziţie favorizată de strategia politică a guvernului.

Aceste organizaţii muncitoreşti au fost create de politică şi sunt active în politică: totuşi, scopurile lor nu sunt politice, ci economice. Ele diferă de sindicatele americane nu prin rezultatele finale, ci prin mijloacele folosite pentru obţinerea acestor rezultate. Aceste mijloace reflectă propria lor origine şi natura sistemului politic în care operează.

Intelectualitatea clasei mijlocii

În cele mai multe dintre societăţile în curs de modernizare, adevărata clasă revoluţionară este, desigur, clasa mijlocie. Ea este principala sursă a opoziţiei de la oraş faţă de guvern. Acesta este grupul ale cărui atitudini şi valori politice domină politica oraşelor. Caracterul revoluţionar al clasei mijlocii este subliniat de diferenţele de puncte de vedere dintre sindicatele specialiştilor şi cele ale muncitorilor din ţările în curs de modernizare.

Imaginea clasei mijlocii ca element revoluţionar este în contradicţie, desigur, cu stereotipia clasei mijocii, cheie de boltă a stabilităţii în regimul politic modern. Dintre toate segmentele clasei mijlocii, cel mai revoluţionar este cel al intelectualilor. Abilitatea intelectualilor de a juca un rol revoluţionar depinde de relaţiile lor cu alte grupuri sociale. Abilitatea lor de a instiga la revoluţie depinde de capacitatea lor de a aduna sprijin de masă de la alte elemente de populaţie, cum ar fi ţăranii.

Oraşul este centrul opoziţiei într-o ţară; clasa mijlocie este focarul opoziţiei de la oraş; intelectualitatea este cel mai active grup de opoziţie din interiorul clasei mijlocii; iar studenţii sunt revoluţionarii cei mai coerenţi şi mai eficienţi din cadrul intelectualităţii.

Ţăranii şi revoluţia

Intelectualitatea clasei mijlocii este revoluţionară, dar nu poate face o revoluţie pe cont propriu. Răsturnarea guvernului de către grupuri urbane nu înseamnă în mod normal răsturnarea sistemului politic şi social. Este o schimbare în cadrul sistemului, dar nu a sistemului. Exceptând unele situaţii rare, ea nu va inaugura începutul reconstrucţiei revoluţionare a societăţii. Pe scurt, prin ele însele, grupurile opoziţiei de la oraş pot îndepărta guvernele, dar nu pot crea o revoluţie. Aceasta necesită participarea activă a grupurilor rurale.

Dacă zona rurală sprijină guvernul, atunci guvernul are puterea să izoleze şi să stăpânească opoziţia urbană. Dată fiind tendinţa grupurilor dominante de la oraş, orice guvern – chiar şi unul care urmează după un guvern răsturnat de aceste grupuri – trebuie să caute surse de sprijin în zona rurală dacă doreşte să evite soarta predecesorului. Astfel, populaţia de la ţară joacă un rol crucial în politica de modernizare. Dacă zona rurală sprijină sistemul politic şi guvernul, sistemul însuşi este asigurat împotriva revoluţiei, iar guvernul poate spera să reziste împotriva rebeliunii. Dacă populaţia de la ţară este în opoziţie, atât sistemul cât şi guvernul sunt în pericol de a se prăbuşi. Rolul oraşului este constant: el constituie sursa permanentă a opoziţiei. Rolul zonei rurale este variabil: este fie sursa stabilităţii, fie sursa revoluţiei. Ţărănimea poate juca fie un rol foarte conservator, fie unul foarte revoluţionar. Pentru sistemul politic, opoziţia urbană este destabilizatoare, dar nu mortală. Însă opoziţia de la ţară este fatală. Abilitatea sistemului politic de a supravieţui şi a guvernului de a rămâne stabil depend de capacitatea lor de a contracara apelul revoluţionar al clasei mijlocii şi de a aduce ţăranii în politică de partea sistemului. Competiţia politică fundamentală devine competiţia dintre govern şi intelectualitatea revoluţionară de la oraş pentru câştigarea sprijinului ţărănimii.

Dacă nu se face revoluţie fără ţărani, atunci întrebarea-cheie este: Ce-i transformă pe ţărani în revoluţionari? Dacă situaţiile care îi determină pe ţărani să se revolte pot fi mai curând ameliorate prin reforme decât exacerbate, există o posibilitate pentru schimbări sociale mai mult sau mai puţin paşnice decât pentru o răsturnare violentă. În societăţile tradiţionale, pământul este adeseori în posesie comună şi lucrat în comun fie de sat, fie de familii mari. Modernizarea – şi îndeosebi impactul conceptelor occidentale privind proprietatea asupra pământului – subminează acest sistem, înlocuindu-l cu proprietatea individuală, înrăutăţind condiţiile obiective de muncă şi determinând scăderea bunăstării ţăranului. În practică, aceasta înseamnă că cei cu mai multă avere şi cu o poziţie socială capătă drepturi exclusive asupra pământului, în timp ce acei cu averi mai mici şi cu o poziţie inferioară îşi pierd privilegiile tradiţionale asupra pământului.

Alianţa revoluţionară şi naţionalismul

Urbanizarea susţinută nu numai că duce la creşterea numărului de locuitori în suburbiile sărace, dar extinde şi diversifică clasa mijlocie, dând naştere unor noi pături, mai conservatoire de data aceasta, şi care vor ridica obstacole şi vor dilua fervoarea revoluţionară a intelectualităţii provenind din rândurile clasei mijlocii. Primele grupuri ale clasei mijlocii care apar pe scenă sunt cele mai radicale. Elementele care urmează sunt mai birocratice, mai tehnice, mai orientate spre afaceri, deci mai conservatoare. În timp ce lumpenprolatariatul trece printr-un process de radicalizare cu a doua sa generaţie – mai revoluţionară decât prima -, clasa mijlocie devine din ce în ce mai conservatoire, îndreptând, cu fiecare nouă generaţie, balanţa de la revoluţie la stabilitate.

Faptul că revoluţiile au loc rar este, în parte, o consecinţă a dificultăţilor de a desfăşura acţiuni paralele atât dinspre intelectualitate, cât şi dinspre ţărănime. Prăpastia dintre oraş şi sat reprezintă esenţa politicii în societăţile în curs de modernizare. Obstacolele în formarea alianţei revoluţionare se găsesc în diferenţele de mediu, de perspective şi scopuri dintre cele două grupuri.

Scopurile ţăranilor şi intelectualităţii sunt diferite şi, adeseori, conflictuale. Cerinţele ţăranilor sunt de obicei concrete, ţinând adesea de redistribuirea veniturilor, încât transformarea ţăranilor în revoluţionari depinde de calitatea intelectualităţii. Eforturile intelectualilor de a stârni ţăranii dau greş aproape invariabil dacă situaţia economică şi socială a ţărănimii nu este de aşa natură încât să le dea lor motive concrete de revoltă.

Deosebirile – mediu social, perspective şi scopuri – dintre intelectualitate şi ţărani fac revoluţia improbabilă, dacă nu chiar imposibilă, în lipsa unor cauze suplimentare şi comune produse de un catalizator adiţional. Cauza comună care produce alianţa revoluţionară sau paralelismul revoluţionar este de obicei naţionalismul, iar catalizatorul este adeseori un duşman străin. Tipic, apelul la sentimentele naţionaliste este cel care mobilizează un mare număr de oameni în politică şi furnizează baza colaborării dintre intelectualitatea urbană şi masele ţărăneşti.

Stimulul pentru mobilizarea naţionalistă poate fi furnizat fie de prezenţa politică, economică şi militară a unei forţe străine în ţară înainte de prăbuşirea vechii ordini, fie de intervenţia politică şi militară a respectivei puteri străine, după prăbuşire. O prezenţă străină joacă fără îndoială un rol în stimularea revoluţiei. Dar revoluţii au avut loc şi în ţările unde prezenţa străină nu a fost nici semnificativă, şi nici evidentă (de exemplu Franţa, Rusia). Totuşi, nici o revoluţie nu poate să-şi desfăşoare întregul curs fără impulsul venit din partea unei intervenţii străine. Nici o societate nu poate desfăşura o revoluţie în izolare totală. Într-o anume măsură, fiecare revoluţie nu este numai împotriva clasei dominante de acasă, ci şi împotriva sistemului dominant de afară (vezi, de pildă, puterile coloniale). Într-o situaţie revoluţionară, identificarea oricărui guvern cu un regim străin nu face decât să creeze baza pentru subminarea legitimităţii acelui guvern.

Intervenţia străină poate fi destul de puternică – precum în Guatemala – încât să suprime mişcarea revoluţionară. Normal, cu cât succesul intervenţiei este mai mare, cu atât opoziţia va fi mai mare, iar mobilizarea de masă mai extinsă.

Dezvoltarea politică prin revoluţie

Comunitatea şi partidul

Toate revoluţiile aduc cu ele modernizarea, în sensul extinderii participării politice.

Rezultatele economice imediate ale unei revoluţii sunt aproape în intregime negative. Realizarea unei noi rate de creştere economică depinde aproape întotdeauna de stabilizarea noilor instituţii ale ordinii politice. Succesul economic nu este fără însemnătate pentru o revoluţie, în timp ce sărăcia economică poate fi esenţială pentru succesul ei. Previziunile conservatorilor indicând că lipsurile alimentare şi greutăţile materiale vor duce la răsturnarea regimului revoluţionar nu s-au împlinit niciodată. Motivul e simplu: sărăcia materială, insuportabilă în vechiul regim, face acum dovada puterii noului regim. Cu cât hrana şi confortul material sunt mai reduse, cu atât mai mulţi oameni vin să aprecieze realizările politice şi ideologice ale revoluţiei pentru care ei se sacrifică aşa de mult. Guvernele revoluţionare pot să fie subminate de abundenţă, dar ele niciodată nu sunt răsturnate de sărăcie. Economia este relativ neimportantă atât pentru revoluţii, cât şi pentru revoluţionari, iar dezastrul economic nu este decât un preţ mic ce trebuie plătit pentru lărgirea şi redefinirea comunităţii naţionale.

Revoluţia înseamnă crearea unei comunităţi naţionale sau politice de oameni egali. Înseamnă o trecere fundamentală de la o cultură politică în care cetăţenii văd guvernul ca: “ei”, la una în care cetăţenii văd guvernul ca: “noi”. Alungarea, exilul elementelor disidente sau neasimilabile rămâne unul dintre mijloacele de creare a respectivei comunităţi. Revoluţiile produc puţină libertate, dar ele sunt mijloacele cele mai prompte ale istoriei de a aduce fraternitatea, egalitatea şi solidaritatea. Această solidaritate şi sensul comunităţii fac ca lipsurile economice şi povara materială să fie acceptate.

Dezvoltarea politică implică crearea şi instituţionalizarea intereselor publice.

În etapa sa negativă, revoluţia duce până la capăt distrugerea unui cod de legi morale deja în dezintegrare şi desfiinţează o serie de instituţii (revoluţiile au loc acolo unde participarea politică este restrânsă şi instituţiile politice fragile). Etapa negativă a revoluţiei aduce cu ea distrugerea vechii ordini sociale, precum şi a ceea ce a mai rămas din vechile instituţii politice, lăsând în urmă un vid. Societatea nu mai înseamnă deloc baza comunităţii. În procesele dezvoltării politice şi ale modernizării, diferenţierea şi complexitatea din ce în ce mai mari ale societăţii duc la o dependenţă a comunităţii faţă de politică. Iar în etapa pozitivă, ea dă naştere unor noi surse, din ce în ce mai solicitate, de etică, autoritate şi disciplină. Revoluţia este o cale de a restabili violent şi distructiv, dar şi creativ, echilibrul dintre dezvoltarea socială şi cea economică, pe de o parte, şi dezvoltarea politică, pe de altă parte.

Revoluţiile, s-a spus mereu, înlocuiesc guvernele slabe cu guverne puternice.

Desăvârşirea operei politice a revoluţiei depinde de crearea unor noi structuri politice care să stabilizeze şi să instituţionalizeze centralizarea şi extinderea puterii. Revoluţia încununată de succes reclamă, pe scurt, crearea unui sistem politic de partid.

Din punct de vedere istoric, revoluţia a condus la:

  1. restaurarea structurilor tradiţionale;
  2. dictatura militară şi domnia forţei;
  3. crearea unei noi structuri autoritare, reflectând schimbările fundamentale privind mărimea şi distribuirea puterii în sistemul politic produs de revoluţie.

Istoricii au numit multe epoci epoca revoluţiei. Dar secolul XX reprezintă în mod special secolul revoluţiei, pentru că numai în secolul XX fenomenele revoluţionare au dat naştere instituţiilor revoluţionare.În acest sens, atât Revoluţia engleză, cât şi cea franceză reprezintă nişte eşecuri. După truda şi agonia lor, ele s-au ales numai cu o dictatură militară şi cu restaurarea autorităţii tradiţionale, un Protector şi un Împărat care nici unul nu şi-a instituţionalizat conducerea. Ambele revoluţii au extins participarea politică, dar au eşuat în a da naştere unor structuri politice noi, care să instituţionalizeze acea participare. Prin contrast, de la prima organizare a partidelor politice în Statele Unite la sfârşitul secolului al XVIII-lea, extinderea revoluţionară a participării politice s-a legat indisolubil de crearea partidelor politice revoluţionare. Fiecare revoluţie majoră din secolul XX a dus la crearea unei noi ordini politice care să structureze, să stabilizeze şi să instituţionalizeze participarea lărgită în politică, favorizând crearea unui sistem cu partide politice adânc înrădăcinate în popor. În contrast cu toate revoluţiile de mai înainte, fiecare revoluţie majoră din secolul XX a instituţionalizat centralizarea şi extinderea puterii într-un sistem cu un singur partid. Triumful revoluţiei înseamnă triumful unei conduceri de partid.

În concluzie, revoluţia constituie un mijloc al dezvoltării politice, o cale pentru crearea şi instituţionalizarea noilor organizaţii şi proceduri politice. Caracteristicile unei revoluţii majore:

  1. înlocuirea şi emigrarea unei elite social-economice tradiţionale;
  2. o alianţă revoluţionară între intelectualii clasei mijlocii şi ţărani;
  3. naţionalizarea proprietăţilor şi exproprierea pământului;
  4. o extindere apreciabilă a participării politice;
  5. instituirea unei conduceri cu un singur partid.

Leninismul şi dezvoltarea politică

Înainte de revoluţia bolşevică, nici o revoluţie nu a fost dusă până la capăt din punct de vedere politic, pentru că nici un conducător revoluţionar nu a formulat o teorie prin care să explice cum poate fi organizată şi instituţionalizată extinderea participării politice, care, în fond, este esenţa revoluţiei. Numai comuniştii şi-au demonstrat din plin abilitatea de a organiza şi de a structura această participare, deci de a crea noi instituţii ale ordinii politice. Nu revoluţia şi nici distrugerea instituţiilor recunoscute, ci organizarea şi crearea unor noi instituţii politice reprezintă contribuţia specială a mişcărilor comuniste la politica modernă. Funcţia politică a comunismului nu constă în răsturnarea autorităţii, ci în umplerea vidului de autoritate. Punctul-cheie la Marx este clasa socială; punctul-cheie la Lenin este partidul politic. Lenin a ridicat o instituţie politică, partidul, deasupra claselor şi forţelor sociale.

Troţki a greşit când a spus: “Clasele decid, şi nu partidele”. Lenin şi Mao au avut dreptate când, pentru a-şi atinge scopurile, au pus accentul pe întâietatea organizării politice independente a forţelor sociale şi pe manipularea lor. Partidul trebuie, într-adevăr, să facă apel la toate grupurile din rândul populaţiei. Largirea interesului faţă de communism dinspre proletariat înspre alte grupuri sociale merge mână în mână cu accentul pus pe partid ca motor al schimbării politice.

Astfel, Lenin a înlocuit o clasă socială amorfă cu o instituţie politică în mod deliberat creată, organizată şi structurată. Punând accentul pe întâietatea politicii şi a partidului ca instituţie politică, scoţând în evidenţă necesitatea construirii unei “organizaţii politice puternice” fundată pe “o largă coaliţie revoluţionară”, Lenin a expus premisele ordinii politice. De la bolşevicii din Rusia de la începutul secolului până la Viêt-cong-ul din Indochina anilor ’60, organizaţia a fost sursa specială a puterii comuniste. Aparatul de stat devine doar un subordonat administrative al partidului. Guvernarea se realizează prin instituţii politice, nu prin forţe sociale. Partidele conduc, şi nu clasele: o dictatură trebuie să fie dictatura unui partid, chiar dacă ea există în numele vreunei clase.

Aderând la teoria marxistă a statului, Lenin, desigur, a negat cei cincizeci de ani care dovedeau că sistemele politice din Europa Occidentală şi din America de Nord nu erau doar nişte creaţii ale burgheziei. El a refuzat să recunoască virtuţile politicii statului democratic liberal pe care, într-o formă diferită, le-a considerat esenţa unei organizaţii de revoluţionari profesionişti. Astfel se explică de ce teoria sa asupra dezvoltării politice este irelevantă pentru cele mai industrializate state din Occident şi de partidele comuniste din aceste societăţi nu prea au succes. Teoria marxistă asupra dezvoltării şi pauperizării proletariatului s-a dovedit falsă, dată fiind dezvoltarea economică occidentală care a limitat interesul de clasă al partidelor comuniste la o minoritate sau la un segment restrâns al societăţii. Absenţa unui proletariat cum a existat în Europa face din marxism o teorie irelevantă pentru ţările în curs de modernizare din Asia, Africa şi America Latină. Totuşi, absenţa instituţiilor politice de tipul celor existente în Europa face din leninism o teorie relevantă într-un anume sens.

Leninismul este o teorie a dezvoltării politice, luând în discuţie bazele mobilizării politice, metodele instituţionalizării politice, stabilirea ordinii publice.

REFORMA ŞI SCHIMBAREA POLITICĂ

Strategia şi tacticile reformei: fabianismul, blitzkriegul şi violenţa

Schimbările limitate în amploare şi moderate în rapiditate din conducere, politică şi instituţii politice pot, la rândul lor, să fie clasate ca reforme. Totuşi, nu toate schimbările moderate sunt reforme. Conceptul de reformă implică, într-un anume mod, direcţia schimbării, precum şi amploarea, ritmul. O reformă, spune Hirschman, constituie o schimbare în care “puterea grupurilor privilegiate este ţinută în frâu, iar situaţia economică, precum şi socială a grupurilor defavorizate este ameliorată”. Aşadar, o schimbare în direcţia egalităţii sociale, economice şi politice, o lărgire a participării în societate şi în politică. Schimbările moderate în direcţia opusă pot fi mai precis denumite “consolidări” decât reforme.

Reformatorul nu numai că trebuie să fie mai priceput în manipularea forţelor sociale decât revoluţionarul, dar el trebuie să fie şi mai versat în controlul schimbării sociale. El năzuieşte la unele schimbări, dar nu la schimbări totale, deci schimbări gradate, şi nu convulsive. Reformatorul trebuie să echilibreze schimbările din structura social-economică cu schimbările din instituţiile politice şi să le unească în aşa fel încât nici una să nu fie afectată.

În teorie, două sunt strategiile ample oferite reformatorului care doreşte să realizeze un număr de schimbări semnificative în structura social-economică şi în instituţiile politice. O strategie îl va determina să-şi anunţe toate scopurile de la început şi să le impună cât mai ferm, în speranţa de a obţine cât mai mult. Strategia alternativă este a “piciorului în uşă”, ascunderea scopurilor, separarea reformelor şi impunerea unei singure schimbări la un moment dat. Prima este multilaterală, tip “rădăcină” sau blitzkrieg; a doua este etapizală, tip “ramură” sau fabiană. În diferite momente ale istoriei, reformatorii au încercat ambele metode. Rezultatele eforturilor lor sugerează că pentru cele mai multe ţări supuse tensiunilor şi disensiunilor produse de modernizare, metoda cea mai eficientă de reformă constă în îmbinarea strategiei fabiene cu tacticile blitzkrieg. Strategia totală sau blitzkrieg dă rezultate numai dacă partidele care participă la această acţiune sunt ferme şi devotate ideii, dacă, pe scurt, structura contextului unde se negociază este foarte stabilă. Totuşi, într-o ţară în curs de modernizare, esenţa aplicării reformei constă în structurarea situaţiei în aşa fel încât cel puţin să influenţeze dacă nu să câştige de partea sa participanţii de pe scena politică. Problema reformatorului nu este aceea a copleşirii unui singur adversar cu un pachet epuizant de cerinţe, ci diminuarea opoziţiei printr-un pachet real, dar foarte limitat, de cerinţe. Strategia fabiană, de izolare a fiecărui pachet de probleme, caută aşadar să reducă la tăcere opoziţia cu care se confruntă reformatorul la un moment dat.

Ordinea în care numeroase ţări au abordat problemele modernizării a stat sub semnul întâmplării şi al istoriei. În Turcia, totuşi, succesiunea schimbărilor a fost plănuită conştient de Kemal şi acest model de unitate-autoritate-egalitate reprezintă cea mai eficientă desfăşurare a modernizării.

Puterea existentă în sistemul politic este concentrată în mâinile conducătorului reformator, care trebuie să declanşeze reformele înainte ca opoziţia să-şi poată mobiliza susţinătorii, să crească numărul de participanţi şi volumul de putere în sistem, blocând astfel schimbările. Dialectica schimbării constă în aceea că propunerile pentru reformă activează adeseori fostele grupuri neutre, care acum îşi văd ameninţate interesele vitale.

Modernizarea maselor spre acţiunea politică, înainte de modernizarea valorilor şi atitudinilor lor, constituie cel mai dificil obstacol aflat în calea reformatorului. Efectele lărgirii participării politice variază de o situaţie la alta. În Turcia, reformatorul a reuşit să creeze instituţii politice şi să promoveze schimbarea social-economică fără lărgirea participării politice. Totuşi, în America Latină, lărgirea participării nu a constituit o frână în calea schimbării sociale, ci premisa respectivei schimbări. În ţările în curs de modernizare, poate cea mai semnificativă formă de activitate ilegală şi adeseori violentă vizând promovarea reformei este confiscarea pământului.

În cele mai multe societăţi, pacea civilă nu este posibilă fără reforme, iar reforma nu este posibilă fără violenţă. Eficienţa violenţei în promovarea reformei ţine de gradul în care ea poate proclama mobilizarea în politică a grupurilor noi, care folosesc tehnici politice noi. Dacă reforma vă apărea doar ca răspuns dezorganizat la situaţia generală, având scopuri neclare sau nesigure, atunci violenţa nu va fi de prea mare folos în promovarea ei. Într-adevăr, reforma este puternică numai când se desfăşoară din perspectiva necesităţii de a menţine pacea internă. După tulburările din Birmingham, din 1963, preşedintele Kennedy a declarat că aprobarea legii privind drepturile civile era necesară “pentru a adduce luptele de stradă în sălile de judecată”. Eşecul în tentative de a vota legea, averiza Kennedy, va duce la “continuarea, dacă nu chiar la amplificarea conflictului rasial – determinând conducerea celor două părţi să treacă din mâinile unor oameni responsabili şi chibzuiţi de partea celor care declanşează ura şi violenţa”. Evidenţiate de violenţele şi tulburările rasiale existente atunci, asemenea preziceri i-au determinat chiar pe conservatori –atât republicani, cât şi democraţi – să sprijine legislaţia drepturilor civile.

Totuşi, eficienţa violenţei şi dezordinii în stimularea reformei nu stă în caracterul ei inerent. Nu este o violenţă per se, ci, mai curând, şocul şi noutatea datorate folosirii unor tehnici politice neobişnuite şi nefamiliare servesc la promovarea reformei. Noutatea tehnicii, şi mai puţin cracterul ei inerent stimulează reforma, demonstrând faptul că folosirea repetată a unei tehnici duce la deprecierea ei. Desigur, în numeroase sisteme politice pretoriene, violenţa devine o formă endemică de acţiune politică şi, drept urmare, îşi pierde complet capacitatea de a da naştere unei schimbări semnificative. În plus, în sistemele non-pretoriene, noul sau formele neobişnuite de protest pot fi cuprinse în limitele recunoscute ale acţiunii politice legitime. Într-adevăr, un posibil test al adaptabilităţii unui system politic poate fi puterea lui de a asimila, de a modera şi de a legitima noile tehnici ale acţiunii politice folosite de grupurile care formulează noi revendicări vizând sistemul. Totodată, eficienţa violenţei – sau a oricărei tehnici noi – în susţinerea reformei poate să scadă o dată cu succesul ei în stimularea unor astfel de reforme. Dacă dezordinea şi violenţa unui grup determină guvernul să accepte anumiet concesii, e foarte posibil ca predilecţia grupului pentru dezordine şi violenţă să crească. Însă folosirea repetată a aceloraşi tactici reduce din impactul lor.

Reforma: substitut sau catalizator?

Succesiunea, reforma programată şi revoluţia de palat – spun Laswell şi Kaplan – funcţionează ca substitute pentru revoluţia politică şi socială”. Într-un mod asemănător, Friedrich sugerează că “un lanţ de revoluţii mici o preîntâmpină pe cea mare”. Ce altă dovadă a validităţii acestei strategii politice mai este necesară, decât frustrarea speranţelor marxiste din Europa Occidentală, când ţară după ţară a dezamorsat focosul revoluţionar al revoluţiei industriale prin lărgirea sufragiului, legislaţia industrială, recunoaşterea sindicatelor, salarii şi timp de lucru legiferate, asigurare socială în caz de şomaj?

Totuşi, există o teorie contrară. Reforma, s-ar putea argumenta, nu contribuie la stabilitatea politică, ci la o mai mare instabilitate şi chiar la revoluţie. Reforma poate fi mai curând un catalizator al revoluţiei decât un substitute al ei. Chiar faptul că un regim face reforme şi concesii încurajează în acelaşi timp revendicările vizând şi mai multe schimbări, care se măresc ca un bulgăre de zăpadă, până devin o mişcare revoluţionară. Americanii au tendinţa de a accepta că, atunci când sunt făcute în faţa cererilor interne de schimbare, concesiile produc rezultate stabilizatoare, dar, în faţa celor internaţionale, produc rezultate destabilizatoare.

Dacă teoria substitutului este în general corectă, teoria catalizatorului este în general greşită, şi invers. Mai curând, una va fi corectă în anumite situaţii, iar cealaltă, în altele. Situaţiile relevante includ premisa reformei şi a revoluţiei, cât şi consecinţele reformei asupra declanşării revoluţiei. Fără îndoială, singura şi cea mai importantă legătură dintre reformă şi revoluţie este că centralizarea puterii în sistemul politic pare să fie o premisă pentru amândouă. În general, sistemele tradiţionale centralizate şi imperiile birocratice în particular, cum ar fi Romanov, Otoman şi cel Manciurian, sfârşesc de cele mai multe ori printr-o revoluţie. În aceste societăţi, monarhul monopolizează legitimitatea şi sistemul este astfel incapabil să se mai adapteze paşnic la extinderea puterii politice şi la apariţia altor surse pentru iniţiativa socială şi autoritatea politică. Apariţia unor astfel de surse reclamă răsturnarea sistemului. Pe de altă parte, în ţările cu sisteme politice mai complexe şi mai dispersate, cu guverne locale puternice, cu state sau provincii autonome, calea reformei şi probabilitatea revoluţiei sunt deopotrivă mai nesigure. Forţele sociale opuse grupurilor care domină guvernarea centrală pot încă să controleze conducerile locale şi regionale şi astfel vor căuta să se identifice cu unele elemente ale sistemului politic existent, în loc să se înstrăineze de sistem. “Dacă se poate spune ceva decisiv despre revoluţiile politice – susţinea Tannenbaum -, este faptul că ele nu au şi nu pot avea loc în ţări unde puterea politică dispersată în o mie de locuri şi unde mii de oameni se simt implicaţi personal în problemele dintotdeauna ale obştei sau ale oraşului şi participă la crearea legilor pentru ţinutul, statul sau naţiunea respectivă.”

Deosebirile de stabilitate politică dintre Marea Britanie, pe de o parte, şi Franţa şi Germania pe de altă parte pot, într-o anumită măsură, fi legate de modelele diferite ale reformei.

Contraelitele, spuneau Laswell şi Kaplan, fac revendicări revoluţionare mai curând în fazele lor de putere minimă sau maximă. În prima fază, ele nu prea acceptă reformele şi concesiile pentru că ultimele sunt prea mici în comparaţie cu aspiraţiile lor privind reconstrucţia totală a societăţii. În a doua fază, pe de altă parte, dispoziţia lor de a accepta reformele sau concesiile este mică din cauza acaparării totale a puterii: ele sunt în situaţia de a cere predarea necondiţionată. Totuşi, intr-o fază intermediară, contraelitele pot să fie interesate şi să accepte structura puterii existente. Membrii lor pot foarte bine, dacă doresc, să împartă conducerea – ca să realizeze câştiguri imediate – decât să spere răsturnarea întregului sistem. Ca urmare, reformele de la nivelul conducerii pot fi eficiente în această fază, în timp ce, când revoluţionarii sunt fie foarte slabi, fie foarte puternici, ele pot deveni inutile.

Mai exact, efectele reformei asupra probabilităţii revoluţiei depend de compoziţia socială a grupurilor care cer schimbarea şi de natura aspiraţiilor acestor grupuri. Cele două grupuri critice sunt intelectualitatea clasei mijlocii de la oraş şi ţărănimea. Drept urmare, reformele îndreptate spre clasa mijlocie de la oraş sunt un catalizator al revoluţiei; reformele îndreptate spre ţarănime – un substitut al revoluţiei.

Intelectualitatea urbană: reforma drept catalizator

Opoziţia intelectualităţii de la oraş faţă de putere este o caracteristică universală, nu numai societăţilor pretoriene, ci aproape a tuturor tipurilor de societăţi în curs de modernizare. Specific societăţilor pretoriene, studenţii reprezintă cele mai active şi mai importante forţe civile ale clasei mijlocii. În societăţile non-pretoriene, ocaziile lor pentru acţiune politică sunt îngrădite de puterea instituţiilor politice şi de conceptele dominante de legitimitate. Opoziţia studenţilor poate fi influenţată parţial de reformele sau acţiunile guvernului vizând îmbunătăţirea situaţiei. Ea există independent de natura guvernării din societate şi a politicii pe care o urmează guvernul. De fapt, în toate ţările in curs de modernizare, nici un govern nu poate conta mult timp pe sprijinul venit din partea comunităţii intelectuale. Dacă există vreo neînţelegere care să fie general valabilă pentru ţările în curs de modernizare, aceasta este neînţelegerea dintre govern şi universitate. Dacă palatal prezidenţial este simbolul autorităţii, clădirea uniunii studenţeşti este simbolul revoltei.

Acest model al opoziţiei provenind din partea clasei mijlocii, a intelectualităţii şi a studenţilor ne indică un tip de opoziţie pe care reformele nu doar că nu o vor calma, ci pot chiar să o exacerbeze. În cele mai multe cazuri, această opoziţie nu izvorăşte din sărăcia materială. Este o opoziţie care provine din nesiguranţa psihologică, din înstrăinarea şi vina personală şi din necesitatea acută pentru un sens puternic al identităţii. Clasa mijlocie de la oraş vrea demnitate naţională, un sens al progresului, un scop naţional şi ocazii favorabile pentru a asigura prin participare reconstrucţia totală a societăţii. În majoritatea cazurilor, elementele clasei mijlocii urbane se opun într-adevăr reformelor, având tendinţa să le vadă ca păcăleală, praf în ochi, nicidecum o adevărată schimbare. Aceasta este adeseori problema, dar mai există şi o altă faţă a ei. Dacă dorinţa de reformă poate constitui o scuză pentru acţiunile neterminate, solicitarea revoluţiei este adesea o scuză pentru inactivitate totală.

În particular, studenţii sunt deschişi spre lumea modernă şi spre naţiunile avansate ale Occidentului. Există două mari rupturi în mintea lor: una între principiile modernităţii – egalitate, justiţie, comunitate, bunăstare economică – şi realizările din propria lor societate; şi a doua, între condiţiile reale existente în cadrul naţiunilor avansate ale lumii şi cele care predomină în propria lor societate. Astfel, studenţilor le este ruşine de societatea în care trăiesc şi se înstrăinează de ea. Ei doresc sincer să o reconstruiască în totalitate şi să o aducă în “rândul întâi al naţiunilor”. Rupţi de familie, de normele tradiţionale şi modelele de comportament, studenţii se identifică cu standardele şi principiile abstracte ale modernităţii. Acestea devin standardele absolute prin care ei judecă propria lor societate.

Pentru un guvern interesat să menţină stabilitatea politică, răspunsul cel mai potrivit dat radicalismului clasei mijlocii este represiunea, nu reforma. Măsuri care să reducă numărul, forţa şi coerenţa elementelor radicale ale acestei clase contribuie semnificativ la menţinerea ordinii politice. Acţiunile guvernului menite să reducă dezvoltarea universităţilor pot reduce influenţa grupărilor revoluţionare. Pe de altă parte, programele menite să asigure condiţii studenţilor nu vor atenua tendinţele lor revoluţionare. Ele pot doar să intensifice sentimentele latente de vinovăţie care există frecvent printre studenţii clasei mijlocii şi ai celei superioare, intensificând astfel tendinţele spre opoziţie.

Ţărănimea: reforma ca substitut

Ţăranii au ajuns revoluţionari când condiţiile de posesie a pământului şi arenda, condiţiile de muncă, impozitele şi preţurile au ajuns de nesuportat. De-a lungul istoriei, revoltele ţărăneşti şi jacqueriile au avut întotdeauna drept obiectiv eliminarea relelor şi abuzurilor specifice. În Rusia, ca şi în alte părţi, s-au îndreptat aproape invariabil împotriva moşierilor şi funcţionarilor locali, nu împotriva autorităţii ţarului sau a Bisericii, şi nici împotriva structurilor sistemului politic şi social. În toate marile revoluţii, lupta ţăranilor se dădea în primul rand pentru redresarea condiţiilor materiale immediate, care ajunseseră insuportabile. Baza materială a nemulţumirilor ţărăneşti este de o importanţă crucială în furnizarea unei alternative pentru revoluţie. Nici o putere nu poate spera că va satisface cerinţele studeţilor revoltaţi. Dar puterea poate, dacă este bine intenţionată, să schimbe semnificativ condiţiile de la ţară, astfel încât să reducă predispoziţia ţăranilor spre revoltă. Dacă, la oraş, reformele pot fi un catalizator al revoluţiei, la ţară, ele pot fi un substitut al ei. Prin urmare, ţărănimea poate fi bastionul statu quo-ului sau trupa de şoc a revoluţiei. Rolul jucat de ţăran este determinat de gradul în care sistemul existent se întâlneşte cu nevoile sale economice şi materiale imediate, aşa cum le vede el. Aceste nevoi se centrează în mod normal asupra pământului şi arendei, asupra taxelor şi preţurilor. Acolo unde condiţiile privind deţinerea pământului sunt echitabile şi asigură un trai viabil pentru ţărani, revoluţia este improbabilă. Nici un alt grup social nu este mai conservator decât ţărănimea posesoare de pământ şi nici unul nu este mai revoluţionar decât ţărănimea care posedă prea puţin pământ sau care plăteşte o rentă funciară prea mare. De aceea, stabilitatea unei guvernări în ţările în curs de modernizare depinde şi de abilitatea de care dă dovadă în promovarea reformei la ţară.

Intelectualii sunt înstrăinaţi, ţăranii nemulţumiţi. Ca urmare, scopurile intelectualilor tind să fie neclare şi utopice, iar cele ale ţăranilor sunt concrete şi privesc redistribuirea. Faptul că scopurile ţăranului sunt concrete înseamnă că, dacă guvernarea este destul de puternică încât să impună o redistribuire a pământului, o astfel de actiune îi va anula ţăranului gândurile revoluţionare. Concesiile materiale făcute intelectualului din clasa mijlocie creează un sentiment de vinovăţie, concesiile materiale făcute ţăranului dau satisfacţie. Reforma fondului funciar are un puternic efect stabilizator asupra sistemului politic. Totuşi, unele violenţe sunt întotdeauna necesare pentru înfăptuirea reformei, care, la rândul ei, poate produce oarecare violenţe. Din punctul de vedere al stabilităţii politice însă, costurile reformei sunt minore şi temporare, iar câştigurile – fundamentale şi de durată.

Din perspectiva altor criterii, avantajele şi dezavantajele legii fondului funciar nu par la fel de clare. Impactul imediat al reformei fondului funciar, în special reforma făcută de revoluţie, reduce de obicei productivitatea şi producţia agricolă.

Argumentul economic pentru reforma fondului funciar constă în faptul că aduce fermierului particular n interes economic direct în folosirea eficientă a pământului său şi astfel are tendinţa să crească atât productivitatea pământului, cât şi producţia agricolă. Totuşi, este clar că reforma fondului funciar prin ea însăşi nu va aduce obligatoriu foloase economice. Trebuie să fie susţinută de alte tipuri diverse de reforme agrare destinate să faciliteze folosirea eficientă a pământului. Atâta vreme cât majoritatea populaţiei unei ţări trăieşte la ţară, în mod evident creşterea industriei va reflecta în mare parte capacitatea acelei populaţii de a consuma produsele industriei. Prin crearea unei clase de mici proprietari şi, astfel, prin creşterea semnificativă a venitului mediu în zonele rurale, reforma fondului funciar lgeşte piaţa internă, deci se creează un imbold în plus pentru dezvoltarea economică. Pe de altă parte, se poate spune de asemenea că, în măsura în care reforma fondului funciar reduce mărimea medie a unităţii agricole, ea tinde şi să reducă posibilităţile unei eficienţe la scară mare a producţiei agricole. Acest fapt are un effect restrictive asupra creşterii economice per total.

Politica reformei fondului funciar

Reforma fondului funciar nu este o problemă presantă pentru patru tipuri de ţări.

  1. În ţările care au ajuns la un nivel ridicat de dezvoltare economică, agricultura deţine un rol relativ minor şi, ca urmare, chiar inegalitatea mare privind proprietăţile de pământ nu pune probleme substanţiale de egalitate socială şi stabilitate politică.
  2. Sunt incluse în această categorie ţări unde agricultura nu prezintă o importanţă foarte semnificativă pentru viaţa economică.
  3. Ţări unde modelele tradiţionale ale proprietăţii de pământ în comun dispar şi încep să se înfiinţeze proprietăţile particulare.
  4. Acele ţări unde reformele categorice şi eficiente au fost înfăptuite prin revoluţie sau prin alte mijloace, în anii din urmă.

Problemele privind această reformă sunt cele mai critice în acele ţări care îmbină inegalitatea mare a proprietăţii de pământ cu forţa de muncă substanţială din agricultură.

Care sunt condiţiile în care reforma funciară devine realizabilă? Ca şi alte reforme, schimbările privind dreptul de proprietate asupra pământului reclamă concentrarea şi lărgirea puterii în sistemul politic. Anume, ele implică mai întâi concentrarea puterii în mâinile unui nou grup de elite angajat în reformă şi, în al doilea rând, mobilizarea ţărănimii şi participarea ei organizată la aplicarea reformelor. Analiştii care s-au ocupat de reforma funciară au făcut uneori deosebire între “reforma de sus” şi “reforma de jos”. În realitate, totuşi, o reformă a pământului încununată de succes cere acţiuni din ambele direcţii.

Prin chiar natura sa, reforma fondului funciar implică elementul confiscării, însemnând luarea forţată a proprietăţii de la un grup de oameni şi predarea ei altuia. Abilitatea guvernului de a realiza reforma fondului funciar se poate modifica direct proporţional cu gradul de concentrare a proprietăţii.

Prin revoluţie au avut loc cele mai multe reforme asupra pământului decât prin orice alte mijloace. Un alt mijloc, şi cel mai eficient de înfăptuire a reformei fondului funciar este prin acţiunea unei puteri străine. Schimbările privind deţinerea pământului sub colonialism au adus mereu înlocuirea modelelor tradiţionale de proprietate comunală prin proprietatea particulară după model occidental. În unele situaţii însă, reformele fondului funciar pot fi iniţiate de conducătorii tradiţionali lucrând în interiorul structurilor existente ale autorităţii. Premisa vizează aici o mare concentrare a puterii în interiorul sistemului tradiţional. Problema majoră a unor asemenea reforme constă în mobilizarea ţărănimii pentru acţiune şi participare susţinută, necesare în asigurarea succesului. Reformele fondului funciar pot fi iniţiate şi de conducerea unui partid politic care a câştigat puterea prin mijloace democratice. Politica pluralistă şi conducerea parlamentară sunt de multe ori incompatibile cu reformele eficiente ale fondului funciar. În particular, un sistem parlamentar fără un partid dominant nu poate asigura mijloacele necesare prin care elita modernizatoare să-i înlocuiască efectiv pe conservatorii deţinători de pământ. În ţările în curs de modernizare, legislativul este mai conservator decât executivul şi parlamentele alese sunt de obicei dominate de interesele proprietarilor de pământ.

În orice sistem politic, legiferarea unor reforme eficiente ale fondului funciar reclamă un grup de elite care să desfiinţeze oligarhia deţinătoare de pământ şi să sprijine o nouă legislaţie. Într-un sistem autoritar, fie un monarh, un dictator, fie o juntă militară trebuie să ia iniţiativa în realizarea reformelor funciare. Într-un sistem democratic cu partide politice puternice, conducerea unui partid dominant poate juca acest rol. În lipsa partidelor puternice şi cu un angajament ferm faţă de reforma funciară, legiferarea unei asemenea legislaţii reclamă în mod normal deschiderea unei porţi în rândurile clasei economice superioare şi sprijinul pentru reforma fondului funciar poate veni din partea industriaşilor, a comercianţilor şi a proprietarilor de pământ “progresişti”.

Reforma fondului funciar nu este numai rezultatul impunerii ei de jos. În cele mai multe ţări, arendaşilor şi ţăranilor fără pământ le lipsesc priceperea şi organizarea care să facă din ei o forţă politică eficientă. Drept rezultat, în multe situaţii elitele pot lua iniţiativa pentru rezolvarea problemei privind reforma fondului funciar în lipsa oricărei revendicări imediate din partea ţăranilor, dar anticipând revendicările lor viitoare. Mobilizarea ţăranilor nu este necesară pentru a începe reforma, dar reforma fondului funciar, ca să aibă succes, trebuie să stimuleze mobilizarea şi organizarea ţăranilor. Dacă pentru aprobarea legislaţiei participarea ţăranilor nu este necesară, în schimb, pentru aplicarea legislaţiei este. Organizarea ţăranilor creează un nou centru de putere în zona rurală. Ştiinţa democratică a asociaţiei, cea a lui De Toqueville, aduce o nouă sursă politică în politica rurală, contrabalansând astfel statusul social, forţa economică şi educaţia avansată, care fuseseră sursele principale de putere ale clasei deţinătoare de pământ. Crearea de asociaţii ţărăneşti este un act politic, iar acest lucru se realizează de cele mai multe ori, şi foarte eficient, cu ajutorul partidelor politice, interesate să obţină sprijin din partea ţăranilor şi să-i unească strâns de partidul lor prin mecanismele organizaţiilor ţărăneşti. Într-adev, fiecare partid politic dintr-o ţară în curs de modernizare este afiliat cu o organizaţie ţărănească.

Toate reformele fondului funciar implică crearea unei instituţii a reformei agrare. În plus, este adeseori necesar să se mobilizeze o forţă birocratică substanţială pentru a aplica reforma în zona rurală.

Pe scurt, reforma este reală numai când este organizată. Organizarea ţăranilor reprezintă o acţiune politică. O organizare ţărănească eficientă se realizează cu partide politice eficiente.

PARTIDELE ŞI STABILITATEA POLITICĂ

Modernizarea şi partidele

Comunitatea politică în societatea modernă

Modernizarea dă naştere şi aduce în conştiinţa şi activitatea politică grupuri sociale şi economice care, în societatea tradiţională, fie nu au existat, fie ele erau în afara sferei politice. Aceste grupuri ori sunt asimilate în sistemul politic, ori devin o sursă de antagonism sau de revoltă împotriva sistemului politic. Regimurile politice care menţin un echilibru stabil între participare şi instituţionalizare la niveluri joase se confruntă cu o perspectivă de instabilitate pe viitor dacă dezvoltarea instituţiilor politice nu ţine pasul cu extinderea participării politice. Astfel, stabilitatea viitoare a unei societăţi cu un nivel scăzut de participare politică depinde în mare parte de natura instituţiilor politice cu care ea face faţă modernizării şi extinderii participării politice. Principalele mijloace instituţionale pentru organizarea extinderii participării politice sunt partidele politice şi sistemul de partid. O societate care favorizează apariţia partidelor politice bine organizate în timp ce nivelul de participare este încă relative scăzut este foarte posibil să cunoască o extindere mai puţin destabilizatoare a participării politice decât o societate în care partidele sunt organizate mai târziu în procesul de modernizare.

Societăţile cu instituţii politice tradiţionale foarte dezvoltate pot ajunge la niveluri mai ridicate de participare politică prin adaptarea respectivelor instituţii. La un moment dat, partidele politice devin necesare pentru organizarea şi structurarea participării extinse, dar ele joacă un rol secundar, mai curând de suplimentare a puterii instituţionale decât de umplere a unui vid instituţional. Totuşi, celor mai multe ţări care au început modernizarea mai târziu le lipsesc instituţiile politice tradiţionale capabile să se adapteze cu succes la cerinţele statului modern. Ca urmare, minimalizarea probabilităţii instabilităţii politice datorită lărgirii conştiinţei şi implicării politice necesită crearea unor instituţii politice moderne, i.e. partide politice, la începutul procesului de modernizare.

În societăţile în curs de modernizare, “construirea statului” înseamnă, în parte, crearea unei birocraţii eficiente, dar, mai important, înfiinţarea unui sistem de partid eficient şi capabil să structureze participarea noilor grupuri în politică. Partidele organizează participarea politică; sistemele de partid influenţează gradul de extindere a participării. Stabilitatea şi forţa unui partid şi a unui sistem de partid depind atât de nivelul de instituţionalizare, cât şi de nivelul de participare. Un nivel superior de participare, îmbinat cu niveluri inferioare de instituţionalizare a partidului politic, produce anomie politică şi violenţă. Totuşi, dimpotrivă, un nivel scăzut de participare tinde să slăbească partidele politice faţă de alte instituţii politice şi forţe sociale. Participarea fără organizare degenerează în mişcări de masă; organizarea fără participare degenerează în clici personaliste. Partidele puternice necesită niveluri superioare de instituţionalizare politică şi de participare de masă. “Mobilizarea” şi “organizarea”, aceste sloganuri gemene ale activităţii politice comuniste definesc tocmai drumul spre puterea de partid. Partidul şi sistemul de partid care le îmbină reconciliază modernizarea politică cu dezvoltarea politică.

Astfel, spre deosebire de alegeri şi de adunările reprezentative sau parlamente, partidele şi sistemele de partid îndeplinesc deopotrivă funcţii dinamice şi pasive în sistemul politic. Alegerile şi parlamentele sunt instrumente de reprezentare; partidele sunt instrumente de mobilizare. Ca urmare, parlamentele sau alte tipuri de consilii alese sunt destul de compatibile cu o societate tradiţională relativ statică. Puterea grupurilor dominante din structura socială este reprodusă în cadrul parlamentului. Existenţa unei adunări alese nu constituie, prin ea însăşi, un semn de modernitate a unui sistem politic, şi nici că ar fi susceptibilă de modernizare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru alegeri. Alegerile fără partide reproduc statu quo-ul; ele sunt un aparat conservator care dă o aparentă legitimitate populară structurilor tradiţionale şi conducerii tradiţionale.

Fragilitatea statului fără partide

Regimurile politice tradiţionale nu au partide politice; regimurile politice în curs de modernizare au nevoie de ele, dar adeseori nu le doresc. Opoziţia faţă de partidele politice în astfel de societăţi provine din trei surse diferite.

  1. Conservatorii se opun partidelor fiindcă le văd drept o provocare faţă de structura socială existentă. După cum spune Duverger, “un regim fără partide este, inevitabil, un regim conservator”.
  2. Opoziţia conservatoire faţă de partide într-un stat în curs de modernizare se asociază frecvent cu opoziţia administrativă. Administratorul care se opune partidelor acceptă nevoia de a raţionaliza structurile sociale şi economice. Totuşi, el nu este dispus să accepte implicaţiile modernizării asupra lărgirii sferei participării populare în politică. Modelul lui este unul birocratic; scopul este eficienţa şi eliminarea conflictului.
  3. A treia sursă de opoziţie faţă de partide vine din partea celor care acceptă participarea, dar nu şi necesitatea organizării sale. Este o atitudine populistă, o credinţă rousseauistă în democraţia directă.

Adversarul conservator al partidelor crede că structura socială existentă este suficientă pentru a lega oamenii de guvern. Adversarul administrative vede structura birocratică drept singura care poate satisface aceste necesităţi. Adversarul populist neagă necesitatea oricărei structuri de intervenţie între popor şi liderii săi politici. El doreşte o “democraţie120%

fără partide”. Conservatorul vede partidul ca pe o provocare la adresa ierarhiei stabilite; administratorii îl văd ca pe o ameninţare la adresa conducerii raţionalizate; populiştii – ca pe un obstacol în calea exprimării dorinţei generale.

Observaţiile lui Washington exprimă clar patru acuzaţii principale aduse partidelor care se formează în zilele noastre. Partidele încurajează corupţia şi distrug eficienţa administrativă. Dezbină societatea şi sunt o sursă de conflict: partidele, spunea Ayub Khan, “îi izolează pe oameni unii de alţii, zăpăcindu-i”. Încurajează instabilitatea politică şi slăbiciunea politică, lasă statul deschis influenţei şi pătrunderii puterilor externe. Acestea sunt mai curând argumente împotriva partidelor slabe.

Partidele pot împinge la corupţie, însă dezvoltarea unui partid puternic înlocuieşte interesele personale fragmentate cu un interes public instituţionalizat. În etapele lor timpurii de dezvoltare, partidele apăreau ca fiind facţiuni, considerându-se că exacerbau conflictele şi ura; dar, o dată cu dezvoltarea lor puternică, partidele au devenit punctul forte care leagă o forţă socială de alta şi creează un fundament pentru loialitate şi identitate dincolo de grupările mici. La fel, prin reglementarea procedurilor în ceea ce priveşte succesiunea la conducere şi asimilarea noilor grupuri în sistemul politic, partidele furnizează mai curând baza stabilităţii şi schimbării controlate decât a instabilităţii. În cele din urmă, în timp ce partidele slabe pot deveni într-adevăr instrumentele puterilor străine, partidele puternice furnizează în mare măsură mecanismele instituţionale şi apără sistemul politic de asemenea influenţe externe. Într-un stat în curs de modernizare, organizarea politică înseamnă organizare de partid. Suspiciunile asupra partidelor denotă o politică antipartid de prevenire şi suprimare, întâlnită frecvent în multe state în curs de modernizare. Organizaţiile de partid, ca şi sindicatele muncitoreşti şi asociaţiile ţărăneşti, sunt ilegale. Cu cât vidul organizaţional este mai de durată, cu atât el devine mai exploziv. De obicei, suprimarea partidelor însoţeşte eforturile substanţiele făcute pentru a micşora nivelul de conştiinţă politică şi de activitate politică.

Statul fără partide este statul firesc al societăţii tradiţionale. Totuşi, cum societatea se modernizează, statul fără partide devine tot mai mult un stat antipartid. Este nevoie de eforturi conştiente şi coercitive pentru a împiedica sau suprima partidele politice. Se fac eforturi din ce în ce mai mari pentru a furniza substitute de partid, de a găsi tehnici de organizare a participării politice într-un asemenea mod încât să se diminueze consecinţele ei expansive şi distrugătoare. Totuşi, într-o societate în curs de modernizare, cu cât un regim este mai ostil faţă de partidele politice, cu atât probabilitatea unei instabilităţi viitoare a acelei societăţi este mai mare. Loviturile militare sunt mult mai frecvente în statele fără partide decât în oricare alt tip de sistem politic. Un regim fără partide este un regim conservator; un regim antipartid este un regim reacţionar. Procesul de modernizare fragilizează tot mai mult sistemul fără partide.

Partidele puternice şi stabilitatea politică

Stabilitatea unui sistem politic modernizator depinde de forţa partidelor sale politice. La rândul lui, un partid este puternic în măsura în care a instituţionalizat sprijinul de masă. Forţa lui reflectă amploarea acelui sprijin şi nivelul de instituţionalizare. Ţările în curs de modernizare care ating niveluri ridicate de stabilitate politică reală au cel puţin un partid politic puternic. Susceptibilitatea unui sistem politic la intervenţia militară variază invers cu forţa partidelor sale politice. Loviturile militare nu distrug partidele – ele consemnează deteriorarea care deja s-a produs. La fel, violenţele, tulburările şi alte forme de instabilitate politică apar mai curând în sisteme politice fără partide puternice decât în sistemele cu asemenea partide.

Forţa instituţională a unui partid politic este măsurată, în primul rând, de capacitatea sa de supravieţuire în urma dispariţiei fondatorului sau a liderului carismatic ce-l aduce la putere. Pe de altă parte, partidele slabe depind de liderii lor.

Un al doilea aspect al foeţei de partid constă în complexitatea şi profunzimea organizaţională, în special aşa cum se observă din legăturile dintre partid şi organizaţiile social-economice ca sindicatele muncitoreşti şi asociaţiile ţărăneşti. Gradul de asociere dintre partid şi sindicat sau ligă variază de la integrare aproape completă la alianţe ad hoc şi neclare. În măsura în care partidul s-a identificat cu expresia organizată a unei singure forţe sociale, el a avut tendinţa să-şi piardă propria identitate şi să devină o creaţie a respectivului grup social. În partidele mai puternice, conducerea sindicatelor şi a altor grupuri funcţionale a fost subordonată conducerii partidului, iar sarcina luării deciziilor politice a fost îndeplinită de conducerea partidului. Totuşi, majoritatea partidelor din ţările în curs de modernizare nu au beneficiat de asemenea legături organizaţionale. În cele mai multe cazuri, ele nu au fost în stare să trezească interesul muncitorilor şi ţăranilor; în unele situaţii, partidele sau liderii de partid au trezit acest interes, dar nu au dezvoltat cadrul organizaţional şi instituţional pentru organizarea sprijinului de masă.

Un al treilea aspect al forţei de partid are în vedere gradul în care activiştii de partid şi cei care caută puterea se identifică cu partidul şi gradul în care ei văd partidul pur şi simplu ca mijloc de realizare a altor scopuri. În aceste situaţii, identificarea cu partidul devine numai un fenomen tranzitoriu, subminat de atracţia pentru funcţia din guvern.

În sistemele politice foarte dezvoltate, sunt rare cazurile când un lider politic trece de la un partid la altul, iar mişcarea grupurilor şi claselor sociale de la un partid la altul este de obicei un process istoric complex şi de lungă durată. Totuşi, în unele sisteme în curs de modernizare, mişcarea indivizilor şi grupurilor între partide este frecventă.

Etapele dezvoltării unui partid

Un sistem puternic de partide politice are mai întâi capacitatea să lărgească participarea în sistem şi astfel să preia sau să diversifice activitatea politică anomică sau revoluţionară şi, în al doilea rând, să tempereze şi să canalizeze participarea grupurilor recent mobilizate într-un asemenea mod încât să nu distrugă sistemul. Astfel, un sistem puternic de partide asigură organizaţiile şi procedurile instituţionalizate necesare pentru asimilarea noilor grupuri în sistem. Dezvoltarea acestor instituţii de partid este premisa stabilităţii politice în ţările în curs de modernizare. Evoluţia dezvoltării unui partid se desfăşoară de obicei în patru etape:

A) Facţionalismul. În prima etapă, participarea politică şi instituţionalizarea politică sunt inferioare. Indivizii şi grupurile sfărâmă modelele tradiţionale de comportament politic, dar fără să fi dezvoltat deja organizaţii politice moderne. Politica solicită un număr restrâns de indivizi aflaţi în competiţie unii cu alţii într-un număr mare de alianţe şi grupări slabe şi tranzitorii. Grupările rezistă puţin timp şi nu au nici o structură. Ele sunt în mod caracteristic proiecţiile unor ambiţii particulare, în contextul dat de rivaliţile şi afiliaţiile personale şi familiale. Aceste grupări politice pot fi numite partide, dar le lipsesc organizarea şi sprijinul social care constituie esenţa unui partid. “O astfel de politică depindea mult de personalităţi şi de legăturile personale şi era supusă schimbării abrupte, caleidoscopice”. (William N. Chambers, Political Parties in a New Nation, Oxford University press, New York, 1963, p. 26)

În sistemele politice cu adunări legislative, facţiunile sunt direcţionate mai curând să manevreze legislativul decât să-şi desfăşoare campania electorală pe teren. Ele sunt organizaţii parlamentare, şi nu electorale. În mod curent, ele sunt formate în interiorul legislativului de către candidaţii de success, după ce aceştia au fost aleşi, şi nu în circumscripţii de către candidaţii aspiranţi. Candidaţii sunt aleşi individual, pe baza poziţiei lor economice şi sociale. Facţiunea din legislativ sau clica devine apoi un mijloc prin care aceştia stabilesc legături cu alţi activişti politici, nefiind un mijloc de a lega activiştii politici de mase. Astfel, clica din legislative este o formă de facţiune premergătoare partidului, curentă în etapele de început ale modernizării. În lipsa legislaturii sau alegerilor, forma dominantă de facţiune prepartid este cea a conspiraţiei revoluţionare. În clicile din legislative, aceste conspiraţii sunt restrânse, puţin viabile, dar numeroase. Ca şi clicile, ele rup legăturile cu orice forţă socială mai importantă. Într-un caz, facţiunile funcţionează în interiorul sistemului existent, în celălalt, în afara lui. Dar, în ambele cazuri, puterea existentă în modelul facţiune este foarte redusă.

Ca şi politica fără partid, politica facţiunii este una inerent conservatoare. Facţiunile revoluţionare pot să vorbească despre mase şi pot, într-adevăr, să facă unele eforturi pentru a mobilize sprijinul de masă. Dar condiţiile nu sunt încă prielnice. Ele sunt respinse chiar de grupurile ale căror interese doresc să le promoveze. Ca urmare, rămân la fel de izolate ca şi facţiunile din legislativ, în camerele lor. Prin ea însăşi, competiţia facţiunilor – din legislativ sau revoluţionare – se duce într-un sistem închis, un cerc vicios de manevre interminabile în care actorii îşi schimbă continuu partenerii şi adversarii fără să mărească vreodată numărul participanţilor.

B) Polarizarea. Un moment crucial în evoluţia sistemului intervine atunci când politica sparge cercul mic al facţiunii revoluţionare sau pe cel din legislativ, participarea politică se lgeşte, noi forţe sociale apar pe scena politică şi partidele politice se ivesc ca urmare a legăturii facţiunii politice cu forţele sociale. Totuşi, înainte de a avea loc această “spargere” în dezvoltarea partidului, modelul facţiune însuşi trebuie să se schimbe astfel încât să inducă un imbold liderilor facţiunii în vederea extinderii participării politice. De vreme ce actorii principali din sistemul politic sunt angajaţi de o parte sau alta a unei lupte pe două fronturi, conducătorii fiecărei părţi sunt constrânşi să extindă sfera luptei şi să mobilizeze, de partea lor, în politică, şi alte forţe sociale.

Problema principală este: În ce condiţii un sistem închis de scindări multiple trece la un sistem expansibil de scindări polarizate? În mod clar, cele mai puternice imbolduri spre polarizare există acolo unde unele facţiuni au în vedere distrugerea completă a sistemului existent. O dată ce opoziţia sau facţiunile revoluţionare însele încetează să se mai lupte unele cu altele şi îşi îndreaptă atenţia asupra sistemului politic existent, înseamnă că scena este pregătită pentru polarizarea politicii între revoluţionari şi orânduire. Aceasta implică intensificarea conflictului politic. Totuşi, într-o ţară în curs de modernizare, această intensificare a conflictului poate fi premisa creării unui sistem politic cu o bază mai largă. Într-o societate unde numai o mică parte a populaţiei este activă politic, polarizarea opiniilor şi cumularea scindărilor joacă un rol funcţional mult mai profund. Ele promovează extinderea participării politice şi stabilirea unor verigi între facţiunile politice şi forţele sociale în ascensiune. Polarizarea opiniilor este o premisă a trecerii de la politica facţiunilor la politica de partid.

C) Extinderea. Un partid puternic face apel la masele largi ale populaţiei şi, printr-o organizare eficientă, uneşte aceste mase în jurul lui. Liderii politici sunt motivaţi să facă aceste apeluri şi să creeze astfel de legături organizaţionale numai atunci când respectivele acţiuni sunt necesare pentru realizarea scopurilor dorite. Aceste scopuri sunt în mod normal cucerirea puterii şi reorganizarea societăţii.

Trecerea de la politica pe facţiuni la politica de partid şi competiţia în creştere dintre partide au fost direct legate de creşterile participării politice.

Sistemele puternice cu un singur partid sunt de obicei produsul mişcărilor naţionaliste şi revoluţionare care vin de jos şi care au trebuit să lupte pentru putere. În schimb, eforturile de a stabili un sistem cu un singur partid, de sus, ca în cazul lui Nasser, nu duc nicăieri. Paradoxal, sistemele bipartide pot fi construite de la vârf în jos, sistemele cu un singur partid numai de jos în sus.

Lupta competitivă de a extinde participarea şi de a organiza partidele poate de asemenea să înceapă o dată cu eforturile unei forţe sociale de a intra în sistemul politic. În acest caz, forţa socială creează în mod normal un partid politic ce funcţionează iniţial în afara sistemului politic sau la marginea lui şi care apoi încearcă să pătrundă în sistem. Provocarea sistemului existent stimulează adesea conducătorii facţiunilor şi pe cei tradiţionali să fuzioneze, formând o opoziţie în faţa noii ameninţări. Organizarea de jos stimulează organizarea de sus, rezultatul fiind formarea unui sistem multipartid în care fiecare forţă socială importantă are propriul ei motor politic.

D) Instituţionalizarea. Felul în care participarea politică este extinsă configurează în mod evident sistemul care se va dezvolta ulterior. Procesul revoluţionar sau naţionalist antisistem duce în cele din urmă la înlocuirea fostului sistem politic şi la stabilirea unuia nou, tipic fiind un sistem cu un singur partid sau cu un partid dominant. Procesul intra-sistem duce de cele mai multe ori la instituţionalizarea devreme a sistemului bipartid, în timp ce procesul intro-sistem poate determina apariţia sistemului multipartit. O dată ce aceste modele sunt stabilite în etapele timpurii ale dezvoltării partidelor, ele au tendinţa să ajungă instituţionalizate. Schimbările ulterioare din natura unui sistem de partide au loc de obicei numai ca rezultat al unei crize majore sau schimbări fundamentale în natura societăţii.

Adaptabilitatea sistemelor de partid

Din punctul de vedere al dezvoltării politice, ceea ce contează nu este numul de partide, ci mai curând puterea şi adaptabilitatea sistemului de partid. Premisa stabilităţii politice este un sistem cu partide capabile să asimileze noile forţe sociale produse de modernizare. Din acest punct de vedere, numărul partidelor este important numai în măsura în care influenţează abilitatea sistemului în asigurarea canalelor necesare pentru stabilitatea politică. Drept urmare, se pune întrebarea: Ce legătură există, dacă există vreuna, între numărul de partide şi puterea partidelor în ţările în curs de modernizare? Global, se pare că există o oarecare relaţie între numărul de partide şi puterea lor. Legătura dintre cele două variază în funcţie de nivelul la care a ajuns modernizarea. La niveluri superioare de modernizare, oricare număr de partide poate fi compatibil cu partidele puternice. La nivelurile cele mai de jos ale modernizării, sistemele monopartid pot fi ori puternice, ori slabe. Sistemele multipartite, totuşi, sunt invariabil slabe. Nu există nici un sistem pluripartit stabil în vreo ţară în curs de modernizare, cu excepţia – discutabilă – a Israelului. În statele în curs de modernizare, sistemele unipartid au tendinţa să fie mai stabile decât sistemele pluripartite. Statele în curs de modernizare cu sisteme multipartite sunt mult mai predispuse la intervenţia militară decât statele în curs de modernizare monopartid, cu un partid dominant sau cu două partide. Clar, un sistem cu un singur partid nu reprezintă o garanţie împotriva unei lovituri militare, pe când sistemele multipartite aproape sigur vor cunoaşte una.

Cauzele acestei situaţii pot fi găsite în modelele diferite de adaptabilitate a sistemelor cu mai multe partide şi formele diferite pe care puterea partidului şi le asumă în acele sisteme. Într-un sistem pluripartit, partidele puternice sunt în mod normal mai coerente, mai complex organizate, dar mai puţin flexibile şi mai puţin autonome decât partidele dintr-un sistem bipartid. Într-un sistem multipartit, o anumită relaţie reciprocă tinde să se manifeste între forţele sociale şi partidele politice. Muncitorii, oamenii de afaceri, proprietarii de pământ, clasa mijlocie de la oraş, Biserica, toţi au propriul lor mijloc politic şi au dezvoltat modalităţi instituţionalizate pentru buna lor înţelegere. Un asemenea sistem puternic poate exista numai cu un nivel mare de mobilizare şi participare politică. Dacă cea de a doua este limitată, atunci şi forţele sociale active în politică sunt limitate şi astfel baza socială pentru un sistem politic pluripartit lipseşte cu desăvârşire. Faptul că un sistem pluripartit nu există în aceste condiţii reflectă în mod caracteristic diferenţele de clică şi de familie din interiorul unei elite restrânse. Instituţionalizarea redusă şi sprijinul infim pentru partide într-un astfel de sistem fac sistemul foarte fragil. Ca urmare, pasul de la multipartitism la nici un partid şi invers este unul foarte uşor. Într-o instituţionalizare slabă, sistemul fără partide şi sitemul pluripartit se aseamănă foarte mult.

O măsură aproximativă a adaptabilităţii unui sistem de partid este dată de vârsta medie a partidelor sale. Se presupune că sistemul este cu atât mai stabil şi mai instituţionalizat cu cât vârsta medie a partidelor este mai mare. În general, desigur, vârsta medie a principalelor partide dintr-un sistem pluripartit este mai mică decât vârsta partidelor dintr-un sistem mono- sau bipartid.

În ceea ce priveşte gradul în care sistemul instituţionalizează procedurile de asimilare a noilor grupuri în sistem, dovezile sugerează că sistemel bipartide şi cele cu un partid dominant, pentru că duc o reală competiţie de partid, sunt mai în măsură să producă o mai mare stabilitate politică decât sistemele mono- sau pluripartite. Stabilitatea unui sistem monopartid provine mai mult din originile sale decât din caracterul său. De obicei produsul unei lupte naţionaliste sau revoluţionare stimulează o extinsă mobilizare şi instituţionalizare. Cu cât lupta pentru putere este mai intensă şi de durată, iar angajamentul ideologic mai profund, cu atât stabilitatea politică a sistemului monopartit este mai mare. Sistemele cu un singur partid care apar după revoluţii sunt mai stabile decât cele produse de mişcările naţionaliste, iar cele produse de mişcările naţionaliste prelungite sunt mai stabile decât cele produse de mişcările a căror luptă a fost scurtă şi uşoară.

Într-un sistem monopartid, în mod clar un nou grup poate pătrunde în sistem numai intrând în partid. Un sistem monopartid este mai puţin complex decât unul pluripartit, prin urmare există prea puţine căi pentru asimilarea noilor forţe sociale. Liderii politici ai sistemului nu sunt cuprinşi de impulsul competitiv de a-şi lărgi atracţia şi de a aduce noi grupuri în politică, cu scopul de a rămâne la putere. Capacitatea lor de a restrânge şi controla mobilizarea politică intensifică în schimb abilitatea lor de a asigura integrarea “orizontală” a grupurilor etnice, religioase sau regionale. Într-un sistem competitiv, din contră, există imbolduri puternice pentru ca fiecare partid să facă apel la un anume grup, animozităţile etnice sau religioase se adâncesc. Însă, chiar prin natura sa, partidului unic îi lipseşte stimulul pentru lupta care asigură o bază permanentă în stabilitatea politică. Ideologia liderilor de partid îi obligă de obicei să se angajeze într-o reconstrucţie totală a societăţii. Atât timp cât structurile tradiţionale sunt pe poziţie sau se mai găsesc insule de rezistenţă, există un stimul pentru a dezvolta puterea şi organizarea partidului. În lipsa unei competiţii între partide, substitutul funcţional cel mai probabil pe care sistemul monopartid îl poate furniza este competiţia dintre ierarhia de partid şi ierarhia birocratică a statului. Totuşi, premisele pentru o astfel de competiţie sunt: (a) cele două ierarhii să rămână bine distinse una de alta şi (b) un echilibru aproximativ de putere să existe între ele. Modelele şi rezultatele luptei seamănă mai mult cu cele ale rivalităţii dintre executive şi legislative într-un sistem prezidenţial de conducere decât cu cele ale rivalităţii dintre două partide politice.

Pe lângă faptul că îi face pe conducătorii unui sistem monopartid mai puţin sensibili la cerinţele de a extinde şi organiza participarea în sistem, modernizarea multiplică şi diversifică grupurile care caută să participe în sistem. Dacă liderii de partid încearcă să absoarbă noile grupuri în cadrul partidului unic, ei realizează acest lucru cu preţul slăbirii unităţii, disciplinei şi elanului partidului. Dacă ei exclud noile grupuri din partid, menţin coerenţa partidului cu preţul periclitării monopolului partidului asupra participării politice şia aîncurajării unui comportament politic violent şi dezordonat îndreptat spre răsturnarea sistemului însuşi.

Forţa unui sistem monopartid vine din lupta împotriva puterii imperiale, regimului tradiţional, societăţii conservatoare. Slăbiciunea lui vine din lipsa competiţiei instituţionalizate din interiorul sistemului politic. Este posibil ca un sistem cu multe partide să furnizeze aceasta în bună măsură şi, ca urmare, sistemele pluripartite ar trebuie să fie sisteme puternice. Acest lucru este adevărat numai în societăţile foarte modernizate, unde un număr mare de forţe sociale au fost mobilizate în politică. În societăţile în curs de modernizare, sistemele multipartite sunt sisteme slabe. Competiţia dintre partide este evident imposibilă într-un system monopartid şi, de asemenea, este mai puţin probabilă într-un sistem multipartit decât într-un sistem cu partid dominant sau bipatid. În ultimele sisteme, şefii de partid intră în competiţie activă unii cu alţii în mobilizarea alegătorilor. Într-un sistem bipartid, un partid câştigă, iar celălalt pierde, şi astfel fiecare partid este maxim impulsionat să-l depăşească pe celălalt în mobilizarea şi organizarea alegătorilor. Într-un sistem cu un partid dominant, şefii acelui partid sunt şi ei cuprinşi de un imbold, acela de a-şi micşora pierderile faţă de partidele minoritare.

Pe de altă parte, într-un sistem multipartit, competiţia dintre partide are tendinţa să fie mai mică. Înre-un sistem multipartit slab, unde partidele se ivesc din rândul facţiunilor, numărul mare de grupări împiedică orice apel eficient la mobilizare. În sistemele pluripartite unde partidele sunt mai puternic înrădăcinate în forţele sociale,în mod normal, fiecare partid are proprii săi alegători, iar competiţia dintre partide pentru obţinerea sprijinului de la aceleaşi grupuri este mai mică decât în sistemul bipartid sau cu un partid dominant. Fiecare partid are tendinţa să se bazeze pe un lot fix de alegători care-l sprijină regulat identificându-se ferm cu partidul, fiind în general imuni la apelurile celorlalte partide. Asimilarea unei noi forţe sociale în sistemul multipartit reclamă în mod normal crearea unui nou partid. Sistemul ca întreg este adaptabil, pe când componenţii lui nu. Ca urmare, partidele cresc şi descresc în timp o dată cu schimbările din structura şi compoziţia socială a populaţiei active politic. Sistemul de partid oglindeşte societatea destul de fidel, iar partidele lui au o autonomie redusă faţă de forţele sociale cu care ele sunt afiliate.

Competiţia electorală dintre partide naşte probabilitatea ca noile forţe sociale care au aspiraţii politice şi o conştiinţă politică să fie mobilizate mai curând în sistem decât împotriva lui.

Într-un sistem cu un partid dominant, asimilarea noilor forţe sociale trece prin două etape. Mai întâi, noul grup îşi face cunoscute revendicările în sistemul politic printr-un partid minoritar, care, în primul rând sau exclusiv, este devotat acelor interese. La momentul potrivit, creşterea numărului de voturi pentru partidul minoritar determină partidul dominant să-şi regleze politica şi activitatea şi să încerce să-i absoarbă în propriul său cadru pe liderii şi pe susţinătorii partidului minoritar. Într-un sistem cu un partid dominant, liderii partidelor minoritare nu pot spera să câştige controlul asupra guvernării, dar pot spera să o conteste eficient şi fără probleme. Ca urmare, apelurile politice şi activitatea partidului dominant se îndreaptă în primul rând spre contracararea celor mai puternici adversari pe moment. Dacă opiniile vin din stânga spectrului politic, partidul dominant îşi îndreaptă atenţia asupra lui ca să minimalizeze câştigurile partidelor minoritare de stânga. Dacă opiniile îşi schimbă direcţia, partidul dominant răspunde într-un mod asemănător. Partidele minoritare îşi formulează propriul apel specializat, şi astfel nu intră în competiţie unele cu altele. În schimb, fiecare intră în competiţie în felul lui propriu cu partidul dominant. Aşadar, dacă nu sunt asimilate în partidul dominant, partidele minoritare pot funcţiona ca partide permanente de presiune la periferia partidului dominant. Sistemul cu un partid dominant furnizează astfel supape sigure pentru exprimarea nemulţumirilor dinspre anumite grupuri şi, în acelaşi timp, dă un imbold puternic procesului de asimilare în partidul dominant a acestor grupuri, dacă ele par să suscite vreun interes faţă de mase.

Presiunile pentru extinderea participării politice sunt în mod normal mai intense în sistemul cu două partide decât în oricare alt tip de sistem. Partidul din afara puterii este stăpânit de un elan evident pentru mobilizarea noilor alegători în sistemul politic, ca să-i surprindă pe adversari. Însă, în sistemul bipartid, problema este că participarea se poate extinde foarte repede, producând scindări serioase în sistem. Grupurile pot fi mobilizate, dar nu pot fi asimilate. În ţările în curs de modernizare din secolul XX, intrarea rapidă a noilor grupuri în politică în urma competiţiei dintre două partide a provocat uneori lovituri militare pentru reducerea participării şi restaurarea unităţii. Tendinţele de extindere rapidă a participii politice care se manifestă inerent în sistemul bipartid încearcă uneori să limiteze deliberat aceasă extindere.

Bipolaritatea firească nu este una socială între stânga şi dreapta, ci una politică între cei din interiorul puterii şi cei din afara ei.

Într-un sistem monopartid, conducerea politică are tendinţa să domine forţele sociale. Într-un sistem bipartid, ea menţine un echilibru mult mai echitabil între forţele sociale şi partidele politice. Partidele luptă pentru sprijinul forţelor sociale, dar fiecare partid îşi atrage sprijinul de la diferite forţe, fiind deci o creaţie a mai multora. Spre deosebire de sistemul pluripartit, apariţia unei noi forţe sociale nu reclamă în mod necesar crearea unui nou partid. Spre deosebire de sistemul monopartid, asimilarea forţei sociale nu se face în mod necesar numai de către o singură organizaţie politică.

Insurecţia verde”: sistemele de partid şi mobilizarea rurală

Partidele şi decalajul dintre sat şi oraş

O funcţie crucială a partidelor politice şi a asistemului de partid într-o ţară în curs de modernizare este aceea că furnizează cadrul instituţional pentru mobilizare. Conducorii de partide se trag de obicei din intelectualitatea occidentalizată provenind din clasele superioare sau mijlocii. În cele mai multe ţări în curs de modernizare, de exemplu în India anilor ’50, recrutaea activiştilor de partid “are loc la scară mare în oraşe şi se face printer funcţionari, proprietarii de magazine, specialişti şi alţii din rândul clasei mijlocii”. (Myron Weiner, Party Politics in India, Princeton University Press, Princeton, 1957, pp. 230-231) Dacă partidul urmează să devină o organizaţie de masă şi apoi o bază stabilă pentru putere, el trebuie să-şi lărgească organizaţia în zonele rurale. Partidul şi sistemul de partid sunt mijloace instituţionale prin care ar trebui să învingă această prăpastie dintre rural şi urban. Datoria partidului constă în îmbinarea celor două. Un test important al instituţionalizării unui partid şi adaptabilităţii conducerii lui constă în predispoziţia celei din urmă de a face concesiile necesare astfel încât să câştige sprijinul zonei rurale.

Tipuri diferite de sisteme de partid asigură punţi la fel de diferite între oraş şi sat. În statele monopartid, elita modernizatoare încearcă să-şi impună controlul asupra ţărănimii, permiţându-i să devină activă politic numai în măsura în care acceptă valorile modernizatoare ale elitei politice. Sistemele de partid competitive, în schimb, au tendinţa să producă o modernizare mai puţin rapidă, dar să realizeze o asimilare mai uşoară decât în sistemele monopoliste.

Partidele şi candidaţii puternici în zona rurală sunt slabi la oraşe, şi invers. Partidul puternic în zona rurală care ajunge la guvernare aduce cu sine un regim caracterizat printr-un grad înalt de stabilitate politică.

În ţări unde procesul electoral are o semnificaţie mai redusă, contrastul dintre sprijinul rural şi opoziţia urbană nu este mai puţin adevărat fiindcă nu se manifestă în modelele de votare.

Prăpastia dintre sat şi oraş poate fi reconciliată de către revoluţionari sau de către o elită militară care face un apel conştient şi organizează populaţia rurală. Dar asimilarea maselor rurale poate fi operată şi prin activitatea partidelor, prin sistemul de partid, fie prin lupta unui partid naţionalist împotriva conducerii coloniale, fie prin competiţia dintre două sau mai multe partide pentru obţinerea sprijinului rural.

Mobilizarea zonei rurale prin lupta naţionalistă

În cele mai multe cazuri, când “Insurecţia Verde” nu începe sub auspicii naţionaliste înainte de independenţă, mişcarea naţionalistă care vine la putere în momentul independenţei este, în mod tipic, o mişcare urbană formată din clasele mijlocii şi superioare. Din anumite puncte de vedere, conducătorii veniţi după independenţă pot fi aproape la fel de distanţi faţă de populaţie ca şi elita imperială de dinaintea ei. În aceste condiţii, dacă au loc alegeri în sistemul politic de după independenţă, elita naţionalistă şi occidentalizată poate fi răsturnată de liderii tradiţionalişti şi populişti. Dacă nu sunt premise alegerile electorale, elita poate fi răsturnată de armată. Acei lideri naţionalişti care nu mobilizează sprijinul popular înainte de independenţă nu vor conduce mult timp după independenţă. Destrămarea regimurilor naţionaliste cu bază restrânsă a fost o trăsătură comună a politicii africane de după independenţă.

Mobilizarea zonelor rurale prin competiţia de partid: conservatorismul democraţiei

Sistemele de partid competitive oferă canale pentru asimilarea grupurilor rurale în sistemul politic. Natura acestor canale depinde de natura sistemului, fie cu un partid dominant, cu două partide, fie cu multe partide. Abilitatea sistemului de partid în asimilarea noilor grupuri depinde de faptul ca vechile grupuri dominante – conservatoare, naţionaliste sau militare – să accepte pierderea puterii. Asimilarea grupurilor rurale reclamă adesea partidelor să-şi adapteze programele economice în zonele rurale. Oricare ar fi natura cerinţelor economice din zona rurală adresate sistemului politic, valorile sociale şi culturale ale populaţiei rurale rămân pregnant tradiţionale. Ca urmare, în cele mai multe societăţi coloniale şi postcoloniale, mobilizarea majorităţii rurale în politică prin sistemul de partid are un efect de stabilizare a valorilor tradiţionale şi conservatoare în politică. Tendinţele tradiţionaliste câştigă în forţă în cele mai multe societăţi după câştigarea independenţei de la conducerea străină. Asemenea tendinţe par să fie mai puternice în statele democratice decât în cele autoritare. În primul caz, ele sunt urmarea extinderii sufragiului asupra populaţiei rurale. În ţările care au început modernizarea într-o perioadă timpurie, unde extinderea drepturilor politice a fost un proces istoric destul de prelungit, prima etapă din acest proces – acordarea dreptului electoral clasei mijlocii de la oraş – a avut consecinţe radicale şi modernizatoare. Extinderea ulterioară a sufragiului asupra populaţiei rurale a adus deseori o contrapondere conservatoare în păstrarea balanţei politice. Extinderea sufragiului în masele rurale, într-o societate care de altfel rămâne profund tradiţională, întăreşte şi legitimează autoritatea elitei tradiţionale.Competiţia printre grupurile tradiţionale promovează deseori modernizarea acstor grupuri. Masele ajung să accepte cel puţin câteva dintre scopurile moderne ale elitei, iar elitele ajung să accepte cel puţin unele dintre valorile tradiţionale ale maselor. Competiţia electorală în ţările postcoloniale pare astfel să schimbe atenţia liderilor politici de la alegătorul urban la cel rural. Aceste tendinţe promovează stabilitatea politică, dar în acelaşi timp pot împiedica reformele modernizatoare ce nu privesc interesele rurale. Într-un system bipartid, aceste tendinţe se manifestă frecvent prin alegerile “ruralizante” (mijlocul tipic prin care un sistem bipartid dintr-o ţară în curs de modernizare realizează participarea rurală de masă) , în care un partid politic cu o bază rurală înlătură de la putere un altul, cu o bază urbană. Într-un sistem multipartit, mobilizarea alegătorilor rurali în sistemul politic întâmpină dificultăţi majore. Trebuie să apară unul sau mai multe partide politice care să se lupte pentru sprijinul ţăranilor. Aceste partide primesc un sprijin mic din partea altor grupuri sociale; lor li se opun alte partide, care fac apel la alte grupuri, şi din cauza greutăţilor privind mobilizarea ţăranilor în acţiuni politice, ele nu ajung partide importante. Totuşi, cele două impedimente ale sistemului multipartit sunt, pe de o parte, faptul că acesta nu se dovedeşte a fi prea convingător în impulsionarea oricărui element din cadrul sistemului politic pentru mobilizarea ţărănimii şi, pe de altă parte, dacă această mobilizare are loc, cunoaşte scindări politice şi sociale care împiedică asimilarea fără probleme a mişcii politice ţărăneşti în sistemul politic.

Într-un sistem cu un partid dominant, efectele de dispersare şi ruralizare ale democraţiei afectează de asemenea distribuirea puterii printre partide. Totuşi, aceste efecte sunt mai curând întâlnite în schimbările care se produc în structura organizaţională şi în distribuirea puterii din interiorul partidului dominant. În India, de pildă, s-a făcut o trecere de la conducerea centrală a partidului la prim-miniştrii din fiecare provincie-stat, precum şi la organizaţiile de partid respective. Competiţia dintre partide nu numai că a adus masele în politică, dar i-a adus şi pe liderii politici mai aproape de mase.

Cazurile cele mai clare privind alegerile “ruralizante” au un număr de caracteristici comune:

  1. O elită modernizatoare cu o bază urbană, aparţinând clasei superioare şi mijocii, a fost eliminată de la putere;
  2. Partidul victorios a câştigat în primul rând pentru că a mobilizat la urne alegătorii din zonele rurale;
  3. Liderul partidului victorios era un fost membru al elitei urbane modernizatoare care, de fapt, s-a rupt de elită şi discursul să politic a fost unul profund popular şi tradiţional;
  4. Spre deosebire de liderul de la vârful partidului aflat în ascensiune, ceilalţi lideri şi reprezentanţi veneau din rândurile elitei non-cosmopolite, locale şi rurale;
  5. Partidul câştigător a făcut apel la alegătorii rurali îmbinând apelurile etnice şi religioase cu problemele cotidiene;
  6. În multe cazuri, partidul câştigător a beneficiat semnificativ de ajutorul preoţilor sau al altor persoane religioase în zonele rurale;
  7. O dată instalat la putere, politica noului govern a avut ca scop reprezentativ să-i mulţumească şi să-i recompenseze pe susţinătorii săi;
  8. Noua politică a guvernului s-a opus vechii elite, adeseori într-un asemenea mod încât a provocat o lovitură de stat militară;
  9. În cele mai multe cazuri, partidul eliminat de la putere s-a adaptat la modelele schimbate ale participii politice, a făcut eforturi proprii pentru câştigarea unui sprijin de masă şi, în câteva cazuri, a revenit ulterior la putere.

Prin acest proces, sistemele bipartide asimilează masele rurale în sistemul politic, realizând astfel o punte între zona rurală şi cea urbană, care constituie cheia stabilităţii politice în ţările în curs de modernizare. Analiza comparativă privind experienţa societăţilor în curs de modernizare sugerează că sistemele bipartide realizează cu mai mult succes asimilarea decât celelalte tipuri de sisteme politice.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s