Uniunea europeana | Teorii ale integrarii europene si Rolul statului in contextul integrarii europene

Integrarea europeană – Teorii ale integrării europene

Neofuncţionalismul

A debutat în anii ’50; în mare vogă în anii ‘70. Promotorul neo funcţionalismului se găseşte în persoană lui Ernst Haas, politolog american ce a dorit să creeze o teorie a integrării regionale în genere. Neofuncţionalismului explică procesul integrării, dinamică să, şi nu rezultatul sau, fiind o teoria elitistă dat fiind că la nivelul elitelor se identifică interesele, se stabileşte modul lor de realizare, grupurile de interes fiind supranaţionale deoarece orice cooperare regională implică statele împreună cu alţi actori: confederaţii de reprezentare a interesului sindicatelor, interese la nivelul. grupurilor politice Europene.

Neofuncţionalismul susţine ideea unei infrastructuri instituţionale cu putere de jurisdicţie asupra statelor naţionale care să asigure respectarea tratatelor semnate între statele naţiuni. Ernst Haas, teoreticianul acesteia, a preluat din funcţionalism ideea potrivit căreia progresul din domeniul tehnic şi economic trebuie să ducă la o cooperare politică mai strânsă. De aici şi accentul foarte mare pus în neofuncţionalism pe cunoaşterea consensuala (consensual knowledge) la nivelul elitelor politice, care ar avea rolul de a facilita cooperarea interstatala. În esenţa, teoria lui Haas susţinea depăşirea statului-naţiune că instituţie prin luarea deciziilor la un nivel supranaţional cu specific regional. Miezul teoriei o constituie convingerea în faptul că această cooperare se va “răspândi” şi în alte domenii de activitate (efectul spill-over). Deoarece în anii ’70 politică de integrare europeana era ambiguă, conceptul spill-over nu era deloc convingător, şi asta pentru că, spre deosebire de astăzi, când ne-am convins de succesele rezultate în urmă cooperării, atunci nu se ştia dacă măsurile care se luau vor fi reuşite sau nu. Iar un eşec al acestora cu siguranţă nu ar fi încurajat cooperarea în alte domenii. Experienţa ulterioară a demonstrat că succesul în cooperarea dintre state nu funcţionează ca un domino: nu se răspândeşte de la o zonă la altă, dar nici nu urmează o logică organica1

Supranaţionalismul presupune că decizia să fie luată de o instituţie la nivel suprastatal printr-un procesul decizional care trebuie să fie colectiv deoarece dezvoltarea instituţiilor suprastatale este foarte importantă. Dat fiind că ele se vor autonomiza şi vor avea aceeaşi agendă politică supranaţionala, care va domină interesele supranaţionale, Comisia ar fi cea mai reprezentativă instituţie. Un efect al supranationalismului este socializarea elitelor, identificarea unui interes care să atragă elitele implică modificarea loialităţilor de la nivel naţional la unul supranaţional ce produce modificarea loialităţilor – shifting the loyalties- de la nivel naţional la unul supranaţional, fiind necesare existenţa la norme ideologii comune.

Principale critici aduse neofuncţionalismului sunt:

1.Neofuncţionalismul nu a explicat stagnarea în integrare din anii ’70 şi criza fotoliului gol: De Gaulle sau eternele subvenţii pentru politică agricolă franceză.

2.Shifting the loyalties, ca fiind un proces care nu se prea vede, atât timp la Comisie domină interesul naţional.

3.Haas: un spill over care pare mai mult “un uriaş aparat regional birocratic la o conferinţa interguvernamentala permanenta”

4.Critici aduse de asemeni la adresa elitismului: unde este dimensiunea democratică?, unde sunt cetăţenii?

Interguvernamentalismul

Din puntul de vedere al high politics 2, Uniunea Europeană este o formă instituţionalizată de cooperare interstatală, cooperare ce a fost necesară pentru supravieţuirea într-o lume bipolară. Integrarea UE este determinată de interesele şi acţiunile statelor-naţiune, în care politicul revine înaintea economicului şi despre care în ceea ce priveşte high politics (suveranitate şi identitate) integrarea nu există.

Interguvernamentalismul3 este o abordare specifica Realismului Relaţiilor Internaţionale si caracterizează perioada anilor 1960- 1970 când interesele particulare ale statelor membre au fost mai puternice decât dorinţa de adâncire a integrării. Caracteristicile acestei abordări teoretice se regăsesc şi astăzi în structura pilonului doi şi trei al construcţiei europene.

O dată cu semnarea Actului Unic European în 1985, în literatura de specialitate a apărut o nouă abordare şi încercare de explicare a procesului de integrare europeană şi anume interguvernamentalismul liberal care pune accentul pe considerentele economice ale statelor înaintea celor politice şi care ia în discuţie pentru prima dată modalitatea internă de formare a preferinţelor statelor. De această dată se consideră că interesele particulare ale statelor sunt formate pe bază interacţiunii dintre o multitudine de actori interni guvernamentali şi neguvernamentali.

Uniunea Europeană rămâne însă o scenă a negocierilor dintre statele membre, în timp ce Comisia Europeană, în calitatea sa de instituţie supranaţionala, este privită ca un intermediar, mediator şi nu ca un actor influent care are capacitatea de a modifica rezultatul negocierilor dintre statele membre. Acordurile cu sumă nulă sunt rezultate ale balanţei de putere. Statele naţionale nu îşi transforma problemele de mare importantă care au de-a face cu suveranitatea, independenţa, identitatea, supravieţuirea şi nu îşi transfera puterile, ci şi le pun la un loc, având că exemplul unanimităţii în Consiliu. Statele naţionale nu îşi transforma problemele de mare importantă care au de-a face cu suveranitatea, independenţa, identitatea, supravieţuirea şi nu îşi transfera puterile, ci şi le pun la un loc, având că exemplul unanimitaţii în Consiliu. Statele naţionale sprijină integrarea atunci când contribuie la atingerea intereselor lor, când doresc să-şi limiteze acţiunile din politicile domestice şi atunci că actorii cheie rămân elitele interguvernamentale. Motivarea pentru integrare este păstrarea capacităţii executive la nivelul naţional, nu erodarea ei, statele naţionale. îşi transfera prerogativele către PE, Curtea Europeană, acest lucru se făcându-se în propriul interes. Acordurile de sumă nulă sunt rezultate ale balanţei de puteri. Uniunea Europeana rămâne însă o scenă a negocierilor dintre statele membre, în timp ce Comisia Europeana, în calitatea să de instituţie supranaţionala, este privită că un intermediar, mediator şi nu ca un actor influent care are capacitatea de a modifica rezultatul negocierilor dintre statele membre

Federalismul

Etimologie federalismul vine de la ” foedus ” – pact, alianţă, asociere umană. Asocierea umană are la bază un imperativ comun, respect reciproc, recunoaştere, tolerantă, egalitate, parteneriat – realizarea binelui comun. Federaţia reprezintă un aranjament instituţional care ia forma unui stat, dar diferit de statul propriu-zis prin aceea că guvernul său central încorporează în procesele decizionale, unităţi decizionale, pe baze constituţionale.

Viziunea federalista a părintelui UE, Jean Monnet consideră realizarea unei federaţii europene drept scopul final al acesteia. Principalul obstacol este a se reuşeşte canalizarea energiei în realizarea intereselor comune, schimbarea contextul astfel încât să fie eliminate disputele, ajungându-se la o formă de cooperare. Federalismul a fost considerat cea mai „elaborată, sofisticată din punct de vedere intelectual, dar şi ambiţioasă încercare de a înţelege nu numai dezvoltarea instituţiilor internaţionale dar şi sensul evoluţiei acestora” (C. Brown, 2001, p. 131). În mod incontestabil, părintele acestui curent este David Mitrany, ideile sale fiind ulterior preluate şi dezvoltate în diferite alte studii şi analize de către teoreticieni precum J. Nye, E. Haas, P. Taylor, A. J. R. Groom s.a.

Federalizarea se face prin păşi mici: mai întâi economici, care mai apoi vor îngloba şi alte forme de cooperare prin legături funcţionale între state, astfel încât să nu se lezeze suveranitatea vreunui stat. Creare de noi instituţii care să permită cooperarea, implicare şi educarea elitelor naţionale în cadrul unei integrări cumulative . Federalismul presupune existenţa unei guvernări la nivel central (ex: SUA) cu puterile împărţite între nivelul central şi cel local prin principiul diviziunii între centru şi regiunii, cetăţenii având identitate la ambele niveluri. Federalismul este caracterizat de asemeni de un sistem de guvernare care uneşte state separate, lăsându-le un grad de autonomie şi de existenţă unei constituţii, principiu federal fiind unitate în diversitate. Federalismul constă în prezenţa unei forme de integrare politică europeană ce deţine o legitimitate contractuală ca uniune limitată în care puterea e împărţită şi împărtăşită între statele care participă la uniune, folosind punerea în comun a anumitor prerogative ale puterii.

Cei mai entuziaşti adepţi ai adâncirii integrării europene consideră că UE ar trebui să evolueze către o federaţie a Statelor Unite ale Europei, în care guvernele naţionale să devină guverne locale, asemenea Landurilor din Germania sau statelor federale din SUA. Pentru a atinge un asemenea stadiu, UE ar trebui să aibă un sistem fiscal comun, forţe militare comune dar şi instituţii care să acţioneze în numele ei în plan extern. Cum federalismul se dovedeşte a nu fi însă un concept static sau cu valoare absolută, ci unul dinamic, care îmbrăca forme diferite în situaţii şi perioade diferite (în funcţie de particularităţile şi natură forţelor politice, economice, sociale, istorice şi culturale locale), nu sunt suficienţe argumente care să susţină ideea că federalismul european ar trebui să arate exact cel american chiar german. cum, acest moment, procesul integrării s-a dovedit a fi unul extrem de prielnic inovaţiei, cu certitudine drumul pe care se merge viitor fi unul particular UE numai ei.

Guvernarea pe mai multe nivele (Multi Level Governance4)

Tendinţa mondială spre mai multă descentralizare în anii ’90, presiunile competitive (impozite, taxe, legale), restricţii bugetare, cererea de protecţie socială mare au condus la descentralizare şi privatizare. O dispersie a autorităţii guvernelor centrale în mai multe direcţii fiind necesară s-a recurs pentru rezolvarea problemelor la reţelele public-privat. Caracteristica de bază ale guvernării pe mai multe nivele o constituie prezenţa guvernării la mai multe nivele: subnaţional, supranaţional şi naţional, actorii având legături multiple şi interacţionând multiplu, relaţiile dintre ei fiind definite contextual. Cooperarea dintre public şi privat, lipsă monopolului statului asupra autorităţii publice împreună cu o strategie de coordonare şi ghidare preferată impunerii ierarhice fac din MLG un sistem eficient şi viabil la nivel european. În cadrul MLG nu există un patern uniform şi formalizat astfel încât scenele politice sunt interconectate, nu ordonate ierarhic, iar guvernarea sub-naţională are legături directe cu alte guvernări sub-naţionale, actori privaţi, cu alte state, sau chiar la nivel supra-naţional. Realizarea politicilor interne în statele centralizate se desfăşoară a pe mai multe nivele teritoriale: provincii, zone, regiuni, având un set stabil de instituţii, prerogative, proceduri, legături şi o diviziune clară a muncii cu procedurile formale şi legături ierarhice.

a)Constituire

Următoarele elemente constituie împreună etichetă pentru formele de guvernare pe mai multe nivele şi pentru co-existenţa instituţiilor naţionale şi europene :

  • competenţele legale combinate şi variate la nivel de instituţii europene şi naţionale;
  • combinarea dintre o autonomie relativă şi o interdependenţă reciprocă în relaţiile instituţionale;
  • folosirea diferitelor funcţii de comunicare atât la nivel naţional cât şi supranaţional;
  • multiplicarea traiectoriilor în procesele de luare a deciziilor între instituţii.

Sistemul MLG s-a impus începând cu mijlocul anilor ’80, în special în legătură cu politica fondurilor structurale, pentru a marca deschiderea spre contacte tot mai strânse între nivelurile de guvernare comunitar, naţional şi regional. Implicaţia directă era faptul că politicile interne ale statelor membre erau parţial reformulate, ca o consecinţă a procesului politic în UE, în care fluxurile financiare puteau genera noi relaţii politice:

  • Comisia, actor important în procesul de concepere al programelor, în parteneriat cu autorităţile locale şi regionale;
  • Guvernele, membre în Consiliul de Miniştri, negociază bugetul şi alocările structurale, sub presiunea autorităţilor locale şi regionale;
  • Parlamentul European, prin parlamentarii europeni, se constituie într-o sursă suplimentară de presiune pe lângă factorii politici regionali;
  • Autorităţile locale şi regionale au posibilitatea să fie implicate în procesul decizional comunitar (începând cu anul 1993) ca parte în Comitetul Regiunilor, dar şi prin faptul că au posibilitatea de a avea propriile reprezentanţe la Bruxelles;
  • Bugetul UE include sume tot mai importante pentru susţinerea coeziunii economice şi sociale.

b)Consecinţele migrării autorităţii statale către MLG

Actorii sub-naţionali operează atât pe scene naţionale cât şi supranaţionale şi crează asociaţii transnaţionale. Statele nu monopolizează legăturile dintre actorii domestici şi cei europeni, fiind la rândul lor actori care pot contesta decizii făcute la diferite nivele cu responsabilităţi/jurisdicţii complexe, fluide, negociate şi care se întrepătrund, se suprapun (overlapping jurisdictions), evoluând spre alte forme de guvernare, deşi marcate unele deficiente cum ar fi: lipsă unei societăţi civile a UE că mediator între cetăţeni şi stat sau nevoia de o sferă publică (media, ONG-urî având interese transnaţionale).

Schimbări în relaţiile dintre legislativ şi politic: competiţie şi interpretări reciproce între instituţii precum şi o interacţiunea ierarhica redusă. Coordonarea, cooperarea şi competiţia au o importantă din ce în ce mai mare pentru diferitele nivele de guvernare. Combinarea instituţiilor la nivele naţionale şi supranaţionale determină o schimbare a relaţiilor dintre nivelul legal şi cel politic precum şi a funcţiilor instituţiilor. Furnizează legături flexibile între nivele, influenţarea proceselor şi crearea unei baze societala pentru politici ducând la creşterea implicarea actorilor privaţi, un rol esenţial avându-l reţelele de realizare a politicilor. Interdependenţa reciprocă şi funcţională, combinată cu o autonomie relativă formează o structură mai bună decât cea ierarhică. Multiplele proceduri şi combinaţii ale instituţiilor dizolvă unitatea data de suveranitate în aceste modele multiple de cooperare şi combinare a instituţiilor, precum şi admit un grad important de autonomie relativa pentru fiecare instituţie. Interacţiunile dintre instituţii iau mai multe forme: cooperare, coordonare, competiţie, combinaţii funcţionale, să fii parte din fiecare.

Schimbările curente de guvernare sunt paradigmatice pentru ca se leagă de o mutare a atenţiei de la instituţii la procese şi dinamică, şi de la o stabilitate relativa la o destabilizare instituţională în continuă creştere. Ele evidenţiază combinaţii în locul proceselor separate, schimbări şi discontinuitate în loc de continuitate instituţională şi relaţiile şi dinamică instituţională sunt în contrast cu formele anterioare de autonomii separate şi paralele. Noua modalitate de guvernare crează o situaţie de continuă negociere şi competiţie între instituţii. Relaţiile dintre instituţii nu sunt stabilite normativ, ceea ce contribuie la accentuarea unei instabilităţi în mediul complex în care trebuie să se ia decizii.

d)Critici aduse MLG

Combinarea nivelurilor naţional şi supranaţional cu funcţii paralele determină o mai mare încurcătură a legii şi politicii şi a situaţiilor complexe:

1)instituţii diferite dar care funcţionează legal şi care se află în competiţie;

2)instituţii care funcţionează diferit în sisteme constituţionale diferite; dar care se află în cooperare şi interdependenţă.

Problema e aceea că instituţiile nu au o structură ierarhică bine definită, pentru a se putea înţelege între ele. Structuri constituţionale instabile accentuează problemă. Neînţelegerile între instituţiile cu rol decizional s-au reflectat în conflicte precum liberă competiţie şi ajutorul de stat, autoreglarea pieţei libere şi protecţia socială şi a mediului, competiţia dintre interese şi dintre instituţii. Există responsabilităţi neclare între instituţii, ce aparţin unor constituţii diferite sau reprezintă arii diferite. Instituţiile europene şi cele naţionale au origini şi legitimitate diferite, şi relaţiile normative dintre nivelul instituţional naţional şi supranaţional nu au fost stabilizate. Situaţia sensibilă a lipsei de legitimitate democratică totală în rândul instituţiilor europene, lipsă suportului popular şi neînţelegerile dintre nucleul instituţiilor naţionale şi cel al instituţiilor supranaţionale subliniază problemele serioase cu care ne confruntăm azi. Relaţiile instabili între instituţiile politice şi legale sunt evidenţiate de de noile forme de co-existenţa şi de combinare între formele de guvernământ naţionale şi supranaţionale. Relaţia instituţională elementară la nivel constituţional e menită să schimbe ierarhia în interdependenţă reciprocă. Asta ar duce la o politicienizare a legii. Ambele tipuri de instituţii sunt influenţate de raţionalitate de comunicare ale celorlalte.

Marile teorii ale integrării sunt completate şi de teoriile de mijloc care încearcă să analizeze procesul intern de integrare şi modul în care acţionează diverşi actori. Nu se poate face o distincţie clară a momentelor în care putem aplica o anume teorie. Fiecare evoluţie a UE poate fi explicată utilizând o altă teorie. Din această perspectivă, consider că Uniunea Europeană trebuie privită ca un proces sui generis, fără precedent, care va continua să surprindă şi să impresioneze prin evoluţie şi rezultat.

Rolul statului în contextul integrării europene

Pentru a reconsidera rolul statului s-au folosit abordări sau teorii, printre care şi abordarea centrata pe stat (interguvernamentalism/supranaţionalism). Aceasta abordare centrata pe stat porneşte de la statul naţional suveran, examinând Uniunea Europeana în doua moduri. Primul ar fi acela ca statele naţionale încearcă sa-şi promoveze propriile interese în condiţiile supranationalismului în ascensiune, drept urmare accentul cade pe relaţiile interguvernamentale fără a se întrevedea o noua forma statala.Aceasta abordare ar fi caracteristica interguvernamentalismului liberal. O alta analiza este reprezentata de evoluţia formei tradiţionale a statului de la nivel naţional la nivel supranaţional, care s-ar concretiza cu o forma statala supranaţională. 5

Pentru interguvernamentalisti, statele naţionale rămân actorii- cheie ai spaţiului politic european, fără a renunţa la suveranitate, având un mandat constituţional consistent comparativ cu puterile limitate ale Uniunii Europene. Interacţiunile dintre acestea au drept obiectiv promovarea intereselor naţionale, iar prin unirea suveranităţilor se promovează interese comune. 6

Supranaţionaliştii vad, în schimb un întreg proces prin care statele naţionale urmăresc constituirea statului supranaţional, care implica redistribuirea teritoriala a puterii politice. Apariţia statului supranaţional prin intermediul lărgirii teritoriale a Comunităţii Europene, este condiţionata de existenta unui acord intre statele naţionale independente prin cedarea suveranităţii lor şi prin transferul acesteia către o autoritate superioara. De asemenea este esenţial şi transferul statelor respective în unităţi administrative subordonate noului stat. Elaborarea unei adevărate cetăţenii europene ar însemnă construirea spaţiului public european, adică a unui spaţiu în care membrii societăţilor europene sa se recunoască drept cetăţeni.7 Cetăţenii Europei ar trebui sa considere ca guvernantii, aleşi la nivel european, sunt legitimi şi sa accepte ca legitime deciziile acestora. Ar trebui ca interesele , dezbaterile şi instituţiile sa constituie un domeniu politic al tuturor cetăţenilor Europe. Ar rezulta ca alegătorii germani pot vota italieni, francezi sau spanioli nu doar în funcţie de apartenenta lor naţională, ci potrivit apropierii lor politice, întrucât împărtăşesc aceeaşi viziune despre lune, aceleaşi aspiraţii sociale şi aceleaşi valori.

Actualul model al Uniunii Europene corespunde mai degrană unui federalism interguvernamental asimetric. Odată cu aprofundarea integrării de tip federal, se va avansa în recunoaşterea regiunile vor primi recunoaşterea participării la luarea deciziilor la nivel european. Dacă însa s-ar impune formele interguvernamentale, participarea directa a entităţilor sub-statale la nivelul european ar fi diminuata.8

Uniunea Europeana se bazează pe o guvernanta multi-level şi reprezinta un moment important în transformarea statalităţii în Europa. Conceptul de guvernanta multi-level apare ca rezultat al analizei cadrului instituţional de elaborare a politicilor comunitare şi al procesului politic comunitar. Subsidiaritatea este conceptul care sprijină cel mai bine teoria sistemului de guvernare multi-level, care încearcă sa explice repartizarea competentelor şi interacţiunea intre nivelurile guvernantei. Guvernanta multi-level descrie jurisdicţiile pentru un număr limitat la nivele. Aceste jurisdicţii internaţionale, naţionale, regionale, locale au un scop general, şi anume de a reuni funcţii multiple inclusiv o serie de responsabilităţi politice şi, în multe cazuri, instituţii reprezentative. În acest tip de guvernanta nu exista decât o singura jurisdicţie relevanta la fiecare scala teritoriala.9

Privind din perspectiva cetăţeniei, guvernarea în reţea este o modalitate de a împarţi riscurile pentru a promova interesele tuturor. Este modalitatea prin care oamenii sunt reprezentaţi şi recunoscuţi şi prin care interesele lor sunt puse de acord. Dar în acest proces de guvernare pe mai multe niveluri, fiecare participant devine conştient de lupta celorlalţi pentru a putea fi reprezentaţi şi recunoscuţi. Dar pentru ca guvernarea pe mai multe niveluri sa funcţioneze pentru unii, trebuie sa funcţioneze şi pentru ceilalţi. Jeremy Rifkin considera ca aceasta guvernare reuşeşte numai în măsura în care toţi participanţii pot comunica şi empatiza cu aspiraţiile şi situaţia celorlalţi. Acesta oferă ca exemplu situaţia în care un musulman sau un evreu ar ceda la controlul lor asupra comunităţii şi ar recunoaşte dreptul egal al femeilor de a participa activ la viata comunităţii. 10 Cu toate acestea, guvernarea multi-level asigura un cadru în care ne putem angaja reciproc. Uniunea Europeana este prima încercare de guvernare care încearcă sa imbine noile forte ale individualizării cu cele ale integrii.

1 GUSILOV , GINA Neofuncţionalismul european , Sfera Politicii , nr. 116-117, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art9-gusilov.html accesat 1,13 AM 16 iun 2008
2 High politics reprezenta totalitatea domeniilor esenţiale pentru supravieţuirea statului
4În continuare MLG
5 Garot, Marie Jose, op.cit, p.65
6 Garot, Marie Jose, op.cit, p. 66
7 Banciu, Angela, Teorii politice şi integrare europeana, Editura Politehnica Press, Bucureşti 2006, pp.220
8 Bărbulescu, Iordan, Uniunea Europeana de la National la Federal, Editura Tritoni, Bucureşti, 2005, pp.185
9 Extravelin the Central State, but How? Types of Multi- level Governance”, American Political Science Review, Vol.97, No.2, May 2003, pp.235
10 Rifkin, Jeremy, Visul European, , Editura Polirom, Iasi, 2006, pp. 222

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s