DOCTRINE POLITICE – FEMINISMUL

FEMINISMUL CA POLITICA A MODERNIZĂRII

Caricatură: o femelă cangur care priveşte indulgent-contrariată spre propriul marsupiu din care se vede bustul cu cravată al unui cangur-mascul care vorbeşte în faţa unor microfoane. Conţinutul discursului său este: “Domnilor, femeile sunt creaturi slabe care au nevoie de protecţie”.

    1. Cine deţine telecomanda?

Stadiul actual minimalist al participării femeilor la viaţa publică se datorează unei duble istorii: cea patriarhală (până în 1948), cea totalitară (până în 1989).

A) Mişcarea feministă liberală. Feminismul liberal contemporan se axează pe drepturile omului, insistând asupra încorporării experienţei femeilor. El produce politici ale egalizării şanselor în competiţie, pledează pentru reformarea sex-rolurilor, pentru educaţia androgină, pentru eliminarea seximului din educaţie şi din practicile instituţiilor publice, pentru reformarea familiei în valorile parteneriatului domestic. Militând pentru eliminarea patriarhatului în sfera publică şi privată, feminismul liberal extinde drepturile omului, accentuând pe integritate, reciprocitate şi autoafirmare, inclusiv cu sprijinul politicilor axate pe democraţia paritară şi pe parteneriatul privat. În contrast cu această abordare, liberalii români actuali par să preia grosso-modo ideea mâinii invizibile, suficienţa egalităţii formale în faţa legilor.

B) Feminismul socialist. În retorica partidelor de orientare marxist-socialistă nu întâlnim analiza dublei zile de muncă a femeilor, nici exploatarea muncii neplătite a acestora, drept caz fundaţional pentru restul formelor de exploatare, îndeosebi pentru cea de clasă. Inegalitatea nu este tratată ca avându-şi sorgintea în familie, în relaţiile asimetrice prin care jumătatea feminină a societăţii este desemnată rolurilor auxiliare şi este frustrată de timp liber pentru autodezvoltare. “Promovarea femeii” din discursurile socialiştilor români este goală de justificări şi programe. Ele vorbesc despre abstracţia “femeia”, o glorifică pentru roluri tradiţionale şi, eventual, o fac părtaşă la strategia protecţiei sociale înţeleasă ca “parastas” ocazional (în locul asistenţei pentru dezvoltare, femeile primesc conjunctural din pomenile protecţiei sociale).

C) Feminismul social-democrat. PD are iniţiative legate de politicile afirmative pentru femei. Partidele social-democrate nu includ încă activitatea domestică în categoria “muncă retribuită”.

 

D) Feminismul ecologist. Dacă am avea o mişcare ecologistă, ar exista şi terenul pentru dezvoltarea ecofeminismului. Cel din urmă ar demonta retorica dispreţului faţă de natură, a tratării acesteia ca simplă resursă şi ar construi politici comune de combatere a sexismului şi speciismului. Căci în cazul ambelor forme de discriminare se operează cu o logică a dispreţului pentru ceea ce e natural (speciile nonumane) şi pentru categoria socotită de către sexişti drept emoţională, deci mai puţin capabilă de discernământ şi autoguvernare: femeile.

 

E) Feminismul radical este un stadium avansat de evoluţie a feminismului. El presupune saltul peste limitele reformiste ale celorlalte orientări, adică o revalorizare radicală a experienţelor femeieşti, susţinând strategii de subminare a rădăcinilor tradiţiei patriarhale. Este depăşit feminismul egalităţii prin cel al afirmării diferenţelor. Multe din punctele de pe agenda mişcărilor feministe sunt atinse fără o mişcare feministă: dreptul la vot, participarea la activitatea productivă, dreptul la avort etc.

 

2. Patriarhat fără “taţi”

Ideologia fără gen a “omului nou de tip comunist” a dispărut. Combinaţia între nostalgia perioadei precomuniste, realitatea postcomunistă şi modelul new woman al societăţii de consum oferit de media, a născut un patriarhat fără “taţi”. L-am numit astfel pentru că patriarhatul actual românesc este cu totul altceva decât, de exemplu, patriarhatul de tip republican din SUA. Este o ideologie şi un comportament care nu rezultă deloc din statutul de unic întreţinător al familiei (bread-winner) al bărbatului. “Capul familiei” este un concept mai degrabă pur ideologic. Societatea românească este explicit şi indiscutabil subsumabilă definirilor societăţii patriarhale. Adică ea este dominată de sistemul autorităţii masculine în oricare din zonele vieţii publice: cultură, religie, politică, economie, administraţie.

 

    1. Femeile nu se regăsesc în ceea ce societatea recunoaşte drept autoritate. Organizaţiile guvernamentale – în care femeile deţin o pondere de aproape jumătate şi sunt foarte active în conducere – nu figurează în cercetările asupra autorităţii cu care sunt creditate instituţiile.
    2. Societatea de supravieţuire se sprijină prin excelenţă pe munca femeilor. Avem de-a face cu un fenomen de refacere a ruralului patriarhal bazat pe mijloace agricole premoderne şi pe relaţii de familie la fel de premoderne. Serviciile menajere sunt complet nesemnificative. Ele sunt prestate de către “lucrătorii familiali neremuneraţi” de oriunde, adică de către femei. Nici istoria, nici literatura nu consemnează comportamente semnificativ revendicative ale femeilor, în schimb se centrează pe mitul autosacrificiului femeiesc.
    3. Protecţia inversă şi infantilizarea bărbaţilor. Formula “femeile prestează servicii menajere şi sexuale în schimbul întreţinerii şi protecţiei” are peste 50 de ani de inactualitate in România. Nici o lege nu apără femeile în mod specific în raport cu violenţa domestică, cu cea stradală, cu hărţuirea sexuală sau violul marital. Sărăcia este feminizată. Câştigurile lor sunt în medie cu 10,9% mai mici decât ale bărbaţilor, iar domeniile în care femeile sunt majoritare au salarii sub media pe economie. Protecţia nu funcţionează nici în privinţa şomajului. Şansele de a obţine o slujbă sunt din ce în ce mai mici pentru femeile tinere. Aproape un sfert din această categorie (23%) sunt şomere. În societatea românească protecţia care funcţionează real este cea asigurată bărbaţilor de către femei prin multitudinea de strategii de supravieţuire pe care acestea le produc în împrejurări oricât de vitrege, infantilizându-i în raport cu viaţa cotidiană. Ei depind excesiv de femei şi tind spre neajutorare. Fără cinism, se pare că pentru cele mai multe femei funcţionează realitatea unui slogan de tristă amintire “libertatea înseamnă muncă”. Femeile dovedesc multă rezistenţă şi abilitate, doar că aceasta se consumă în sensul strategiilor de supravieţuire şi nu al celor de dezvoltare şi autoafirmare.

 

3. Trăim într-o epocă prefeministă

În spaţiul românesc s-au creat trei mituri ale femeilor în viaţa publică: cel matern, care acţionează iraţional în virtutea maternităţii (Zoe Petre), cel delicat-sensibil, care acţionează subtil-pervers în virtutea sensibilităţii (Aba Blandiana) şi cel viril, care acţionează dictatorial şi castrator în virtutea “bărbăţiei” (Alina Mungiu).

 

Cetăţeanul minimal la feminin. Într-o astfel de perspectivă, în percepţia publică femeile sunt asociate cu victimizarea, slăbiciunea, lipsa de protecţie, şi statutul de “etern minor”, “etern handicapat”. Femeile sunt cetăţeni de rangul al doilea, reduta cea mai reprezentativă a “cetăţeanului minimal”. Minimalismul civic se caracterizează prin câteva trăsături:

  • reducerea cetăţeanului la statutul de alegător-legitimator al celor ce guvernează;
  • nesiguranţa fizică;
  • sărăcia;
  • îndoiala în privinţa legilor;
  • complexul inferiorităţii ierarhice;
  • lipsa autorităţii de cetăţean-contribuabil;
  • imaginea de “mamă partenogenetică.

 

Roluri ancilare, mentalităţi conservatoare. Ceea ce a reuşit să educe comunismul în oameni sunt virtuţi feminin-negative: supunere, teamă, lipsă de autonomie, lipsă de îndrăzneală, incapacitate de autoguvernare.

Conservatorismul românesc pare a avea o dimensiune de gen. Acest fapt este explicat prin teama pentru ziua de mâine, mai pregnantă în cazul femeilor care au responsabilităţi foarte concrete faţă de semenii lor. Femeile se tem mai mult decât bărbaţii, fiindcă îşi asumă mai mult decât bărbaţii problema supravieţuirii cotidiene.

 

Feminismul trebuie stârpit de mic. Trăsături ale acestui tip de discurs:

  1. Feminismul e periculos oriunde se manifestă, căci instaurează barbaria. Feministele suferă de o “furie revizionistă oarbă”, sunt extremiste, pun în pericol marile momente ale culturii, distrug raţionalitatea logică, alungă sau castrează bărbaţii.
  2. Feminismul e un pericol particular pentru societatea noastră, căci ne creează probleme în plus. Feminismul e un pericol particular pentru societatea noastră, căci e inimical, resentimentar şi negativ şi avem deja destui inamici şi destule denunţuri. Trăim într-o societate cu mari probleme morale, iar feminismul e un atac la virtute, căci subminează morala existentă.

 

4. Şi totuşi se naşte

Redescoperirea interesului personal şi experinţei cotidiene în societatea românească este un proces concomitant cu redescoperirea politicului în sine.

Procesul de naştere a cererii şi ofertei în zona feminismului românesc în ultimii ani:

  1. Cererea şi oferta în media creează noi modele de feminitate: feminitatea de consum. Cotidianele de mare tiraj sunt la ora actuală veriga cea mai slabă a cererii şi ofertei. Ele asociază feminismul cu homosexualitatea şi ecologia (şi acestea reduse la rândul lor la simple clişee negative). Presa de influenţă culturală este într-o situaţie paradoxală sub acest aspect, căci ea oferă o tribună de exprimare şi feminismului şi conservatorismului. Unele astfel de publicaţii promovează “modelul occidental” într-un proces de colonizare care alungă două coordonate de fond: feminismul şi dimensiunea socială a genului, aşa cum se manifestă ea real în România. Revistele care mai păstrează coordonata autohtonă continuă linia “sănătoasă” socialistă.
  2. Cercetarea şi educaţia. Cercetarea si educaţia pot sluji în două sensuri ieşirii femeilor din minimalism civic, anume prin conştientizarea coordonatei sociale a genului şi prin feminism.
  3. Cine mişcă o mişcare feministă? “Avantajul femeilor” este acela că, deocamdată, sunt trase de mânecă doar în sensul ONG-urilor, în care deţin o participare de 46%. Acestea pot fi doar factori ai “mişcării” unei mişcări a femeilor, adică un primum movens, dar nu un movens. Astfel de ONG-uri sunt prea puţin legate de politici conştiente şi mai ales de politici afirmative. Ele tind mai mult spre rezolvarea unor probleme generale (deci vagi), spre o coagulare de tip activităţi de caritate şi de sprijinire a familiei, concentrându-se mai degrabă pe a ajuta femeile, nu pe a le emancipa.

 

Toate acestea pot fi explicate astfel: societatea românească s-a maturizat prin trecerea de la communism spre social-democraţie şi creştin-democraţie. Varianta liberală este încă marea ei absenţă. Străpungerile liberale nu au venit pe calea presiunilor interne, a cererii interne, ci mai degrabă prin presiuni de integrare europeană.

Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina Mungiu-Pippidi

Vezi si Feminismul – doar invidie😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s