DOCTRINE POLITICE – POPULISMUL

ÎN NUMELE POPORULUI

Scurtă analiză a populismului, ieri şi azi

 

Ideea centrală a studiului este aceea că populismul e mai curând un soi de structură ideologică foarte generală, recurentă, care poate parazita alte doctrine mai bine definite, împingându-le către poziţii excentrice.

Cum poate fi privit populismul? În ce fel se poate vorbi despre el?

  1. Populismul poate fi privit ca o ideologie aparte, cu propria sa istorie, propria ortodoxie şi inerentele sale erezii.
  2. Populismul poate fi privit ca un tip mai general de discurs produs de o structură mentală general-umană, combinând mania persecuţiei, teama de necunoscut şi schimbare sau nostalgia după vârsta de aur, discurs care revine periodic, în diverse forme, pe scena politică. El e mai degrabă un tip de atitudine, un frison social ce poate îmbrăca veşminte diverse.
  3. Populismul poate fi privit ca un tip de discurs politic ce caracterizează anume condiţii social-economice. Cel mai adesea este invocată tensiunea înapoiere/modernizare, cu varianta tradiţionalism/schimbare.
  4. Populismul poate fi privit ca o sumă de fenomene istorice, mişcări politice, sociale sau culturale, fără a urmări scopul ambiţios de la punctul (I).

 

Primele momente de glorie ale populismului ca mişcare de idei şi practică politică sunt plasate în secolul XIX. Prin prisma unei viziuni de inspiraţie wittgensteiniană, care se opune unui esenţialism conceptual, se poate spune că există noţiuni ce nu pot fi definite prin criterii stricte, în termeni de esenţă comună plus diferenţă specifică, pe care noi le dobândim în urma unei sume finite de experienţe concrete.

Caracteristicile “de familie” ale populismelor conturează totuşi un anume gen de atitudine politică ce poate fi regăsită peste timp şi spaţiu, ca o excrescenţă, în interiorul aproape tuturor doctrinelor politice standard.

 

  1. Paradigma istorică a populismului

 

    1. Populismele secolului XIX. Există două mari tradiţii populiste: populismul american şi cel rus.

 

  SUA Rusia
1. Mişcare de masă *  
2. Intelighenţia ca lider   *
3. Susţine proprietatea individuală *  

 

În filiaţie americană, populismul este o mişcare/ideologie de masă a fermierilor independenţi şi a altor categorii sociale modeste, care porneşte de jos şi exprimă nişte interese reale ale aderenţilor săi, chiar dacă de multe ori acestea sunt definite în chip nebulos. În principiu, acest populism este pro-capitalist şi reticent în privinţa statului; în realitate, adesea strigătul populist combină anti-etatismul de principiu cu apelurile la intervenţie guvernamentală (protecţionism, bani ieftini etc.). El se întemeiază pe ideea de democraţie jeffersoniană: o societate patriarhală de fermieri-cetăţeni şi un stat minimal care să nu se facă simţit decât, eventual, prin subvenţii.

În varianta rusească, populismul este în esenţă un produs al intelighenţiei urbane hrănite cu romantism german si marginalizate în ce priveşte decizia politică. El predică anti-capitalismul. Populismul rus nu are o bază de masă şi nici revendicări precise care ar putea antrena poporul real la acţiune. Profesând ideea de import că importul de idei alterează spiritul autentic al neamului, populismul rus aplică propria grilă asupra tradiţiei ţărăneşti şi extrage de acolo forme specifice de organizare social-economică, de regulă colectiviste. Relaţia cu statul nu e nici aici foarte clară: în special prin componenta sa anarhistă, mişcarea narodnică este un inamic de principiu al instituţiilor statale existente. Pe de altă parte, există în subtextul discursului o nostalgie puternică pentru (ipotetica) unitate mistică a poporului grupat în obşti săteşti, deci pentru o formă oarecare de stat – deşi una de alt gen, reconstruit după un presupus tipic medieval.

 

    1. Populism-ţărănismul est-european

Deşi mai apropiat la origine de tradiţia rusă, din care s-au şi inspirit în mod declarat numeroşi doctrinari, populismul dinstatele est-europene s-a îndepărtat treptat de aceasta, ajungând să capete trăsături distincte în perioada interbelică.

Stadii în istoria ideilor populist-ţărăniste în această parte de lume:

  • Narodnicismul propriu-zis;
  • Tranziţia populismului către ţărănism în afara spaţiului politic rus; Autolimitarea populismului?
  • Abandonarea atitudinilor populiste de către ţărănismul est-european “evoluat”.

Ţărănismul est-european se distinge în câteva puncte importante de cel rusesc: are un potenţial mobilizator real, converge cu proiectul naţional şi se află în relaţii mai bune cu statul. Prin urmare, ţărănismele au fost mai curând etatiste. În ciuda diverselor proiecte originale de reformă social-economică pe care le avansau, ele nu au pus sub semnul întrebării legitimitatea organismului statal ce abia fusese creat, după zeci de ani de eforturi. Dimpotrivă, încercau să se folosească de stat ca de un instrument util reformelor propuse.

 

    1. Populismul extremelor interbelice

Populismul devine atitudinea predilectă a extremelor politice. Rădăcina populistă atât a fascismului, cât şi a comunismului se impune cu puterea evidenţei: atât comunismul, cât şi fascismul au avut ambiţia să construiască largi mişcări de masă şi să realizeze o legătură de tip mistic, imediată, între elita legitimă şi popor. Ele au încercat să scape de disconfortul societăţii eterogene eliminând categorii sociale, respectiv minorităţi, indezirabile.

 

    1. Populismul postbelic “clasic”

După război, populismul a redevenit o afacere a dreptei tradiţionale. Mişcările populiste au găsit o nişă electorală în fermierii şi micii meseriaşi care se simţeau excluşi de la beneficiile aduse de modernizare. Noua ideologie apăra valorile tradiţionale, familia, mica proprietate rurală sau mica afacere, asaltate de producţia de masă şi liberalismul social.

Există două variante importante în care a functionat acest populism postbelic:

  • cea moderată, caracteristică partidelor agrariene scandinave;
  • cea radicală, cel mai bine reprezentată de poujadism, care apeleaz acu mult succes în prima parte a anilor ’50 la sentimentul de insecuritate şi alienare al grupurilor tradiţionale (în special fermieri).

 

    1. Populismul “globalist”

Marginalizarea perpetuă a statelor din lumea a treia trebuia explicată cumva. El a alimentat diverse teorii, precum neocolonialismul, teoriile dependenţei centru-periferie.

 

Pe parcursul a două decenii, de prin 1960 până prin 1980, societatea occidentală s-a schimbat radical, producându-se o volatilizare electorală (a devenit mai greu de prezis cum va vota cineva ştiindu-i vârsta, sexul, nivelul de instrucţie şi ocupaţia), care a dus la proliferarea partidelor – şi în special a Noilor Mişcări Sociale (NMS), care se definesc mai curând în termeni de stil de viaţă decât în cei tradiţionali de stânga-dreapta: pacifişti, ecologişti, femonişti, automobilişti (anti-ecologişti), pensionari.

 

    1. Noua Dreaptă

Este caracterizată de virulenţa limbajului, ideologia anti-sistem pe care o practică şi de faptul că este condusă de personalităţi zgomotoase şi charismatice. Temele predilecte de campanie sunt cele de “frică socială” şi protest – corupţia, criminalitatea, imigranţii, federalizarea europeană – iar soluţiile propuse sunt de natură autoritar-ierarhică, bazate pe valori colectiviste.

 

    1. Anarho-libertarienii

Aceste grupări fac parte din categoria mai largă a partidelor “pe o singură problemă”. Orientarea lor este hotărât individualistă şi anti-etatistă, venind cu soluţii-miracol la problemele economice ale momentului: reintroducerea etalonului-aur (sau argint) pentru combaterea inflaţiei, reducerea drastică a fiscalităţii în paralel cu “aplatizarea” curbei impozitelor. Marca populistă a acţiunii libertarienilor o dau în special anti-etatismul lor vehement şi discursul maximalist şi catastrofic.

 

    1. Noua Stângă nealiniată

La fel ca şi cea veche, Noua Stângă predică valorile egalităţii sociale şi suspiciunea faţă de piaţă (în forme mai moderate, totuşi). Ceea ce e nou este respingerea ideii că birocraţia de stat ar putea realiza o redistribuire echitabilă. Idealul NSM este participarea directă a cetăţenilor, iar forma lor predilectă de organizare este laxă, descentralizată, bazată pe activism civic şi stimulente morale.

 

    1. Populismul extremist est-european după 1989

La extrema dreaptă, încercările de a resuscita mişcările interbelice au eşuat. Noile partide naţional-populiste de succes copiază mai degrabă Frontul Naţional al lui Le Pen, filiaţie pe care acesta o recunoaşte de altfel cu satisfacţie şi face totul s-o consolideze. Grupările naţional-populiste nou apărute pe calapod NSM au un concurent puternic în populismul naţionalist promovat de partidele socialiste – foştii comunişti nereformaţi.

 

    1. Populismul civic

Există în Europa de Est un populism mai special, “civic”, care se inspiră conştient sau nu din Noua Stângă vestică. Acest populism este prin excelenţă moralist, democratic şi intenţionează să reformeze temeinic modul de acţiune politică, avansând ideea de “politică a antii-politicii”. Iniţiatorii săi se numără printre cei mai renumiţi disidenţi sub vechiul regim, iar catalizatorul l-a constituit infirmarea marilor aşteptări legate de prăbuşirea comunismului: revoluţia morală nu s-a produs, iar politica de partid nu era deloc ceea ce se aşteptaseră teoreticienii şi practicienii anti-comunismului. Mişcările ample şi nestructurate care au luat fiinţă pe acest fond respingeau ideea politicii tradiţionale de partid şi doreau să implice activ şi direct pe fiecare cetăţean în luarea deciziilor, acordând “puterea celor fără de putere”. Mişcările civice aduceau în atenţie teme urgente şi necesare, precum participarea democratică, descentralizarea, lupta anti-corupţie, însă de multe ori propunerile avansate aveau un aeu utopic – sau chiar cvasi-religios. Fragmente ale mişcărilor civice au abandonat retorica amplă a începuturilor, s-au transformat în partide propriu-zise şi s-au aliniat taberelor de pe scena politică cu mai mult sau mai puţin succes.

 

  1. Trăsături ale populismelor

Nu toate trăsăturile familiei idelogice populiste caracterizează toate instanţele concrete de manifestare ale acesteia.

  • Populismul uzează de un limbaj generalizator şi avântat. El proiectează un trecut sau un viitor ideal – vârsta de aur, ce trebuie regăsită. Populismul este moralist, face apel la intenţii şi sentimente, dispreţuind pragmatismul şi instrumentalitatea.
  • Comunitatea este concepută fie ca un organism biologic, fie ca o mică gospodărie familială (de regulă, rurală). Soluţiile politice pe care le propune se bazează pe proiectarea rezolvărilor domestice la scară naţională şi internaţională.
  • Critica instituţiilor fiind radicală, soluţiile propuse sunt asemenea şi vizează “schimbarea din temelii”. Populismul are numai dispreţ pentru gradualism şi compromisuri.
  • Populismul este xenofob în diverse grade, aşa cum sunt de obicei şi masele cărora li se adresează. El respinge din instinct străinul, schimbarea, noutatea, având puţine resurse de a le asimila. Teama de schimbare nu atenuează radicalismul revendicărilor, pentru că de regulă acestea vizează recuperarea unei stări originare fericite.
  • În afară de străini, nimeni nu e dispreţuit mai mult în populism decât intermediarii, de orice natură ar fi ei. De unde neîncrederea funciară în instituţiile economice sau politice şi proiectul legăturii directe, aproape mistice, între lideri şi popor.
  • Populismul este anti-elitist, susţinând că decizia politică ar trebuie să încapă pe mâna oamenilor simpli. Elita intermediază în mod inutil între liderul charismatic şi mase.
  • Teoriile conspiraţionale joacă un rol crucial în demersul populist. “Teoria conspiraţiei este pentru politică ceea ce e animismul pentru ştiinţă”, o cale de a elimina anxietatea prin raţionalizare.
  • Populismul este înclinat în mod natural către monolitism politic. El postulează existenţa unui interes general, acela “al poporului”, şi demonizează interesele segmentare care i se opun.

 

O sub-clasă importantă de caracteristici ale categoriei populismelor are la bază clişeele economice pe care acesta le vehiculează.

  • Populismul este opac faţă de principiile economice anti-intuitive, precum cel al auto-limitării preţului prin jocul pieţei.
  • Nu este interesat de eficienţa economică.
  • Populismul ignoră legile şi constrângerile acţiunii colective a agenţilor raţionali, explicând totul prin sentimente şi intenţii. Soluţia ţine întotdeauna de acea inginerie morală misterioasă care se cheamă “schimbarea mentalităţii”.
  • Îşi propune să proiecteze o societate corporatistă în avantajul omului simplu, muncitor.
  • În Europa de Est, populismul are şi un anumit specific. Instituţiile aparatului de stat, în primul rând armata, sunt acceptate, ultima fiind chiar populară. Ele moştenesc legitimitatea conferită de lupta de eliberare naţională. Apoi există intelectualii naţionali, cei care făuresc cultura în primul rând ca marcă a identităţii comunitare şi care se revendică de la popor. În acest caz, modelul societăţii ideale se rotunjeşte la triada producători – aparat de stat – intelectuali.

 

Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina Mungiu-Pippidi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s