Supravetuire | 5. SETEA

5. SETEA

5.1. Ce să NU bei

5.2. Cum alungi setea?

Înşeal-o: suge ceva, Nu te agita, Adaptează îmbrăcămintea, Nu te încinge, Stai la umbră, Nu mânca

5.3. Cum gospodăreşti apa? Rezerva existentă, Rezerve noi

5.4. Cum faci rost de apă?

Ploaia, Roua, Zăpada, Gheaţa, Apa de la suprafaţa solului, Noroiul, Plantele, Apa subterană, Alambicul improvizat, Cazanul solar, Trusa de desalinizare

5.5. Curăţă apa

Apa e vitală pentru buna funcţionare a minţii şi a corpului – iar de funcţionarea ambelor depinde viaţa ta.

O persoană adultă poate trăi 3 săptămâni fără hrană, dar numai 3-5 zile fără apă. 57% din corpul omenesc este apă şi pentru buna lui funcţionare această cantitate trebuie să rămână constantă. Inevitabil însă, datorită organelor, funcţionării şi metabolismului, corpul pierde zilnic 1,5-2 1 de apă prin urină, excremente, transpiraţie şi respiraţie. Un om poate suporta aceasta pierdere cam 3-4 zile, însă randamentul îi scade mult. După aceea urmează moartea.

În mod obiectiv, ştiinţific, ca să poată funcţiona eficient, orice om are nevoie zilnic de 2-3 1 de apă pe vreme rece şi cam de 4-5 1 pe vreme călduroasă. De la această necesitate vitală nu se poate face rabat, nu încape nici o tocmeală. Dar, dacă pe vreme călduroasă nevoia de apă este evidentă, pe timp de frig setea se ascunde: s-ar putea să-i simţi ghearele când e prea târziu.

Pierderea prin respiraţie şi transpiraţie creşte direct proporţional cu intensitatea efortului şi cu temperatura ambiantă. Voma şi diareea măresc şi ele pierderile. Toate pierderile trebuie înlocuite fie cu apa băută, fie cu apa conţinută în hrană.

Cum poţi reduce pierderile şi reţine apa în corp:

– Nu te epuiza. Odihneşte-te. Nu fuma.

– Evită încălzirea. Stai la umbră. Dacă nu găseşti un paravan sau un acoperiş, improvizează tu unul.

– Nu sta pe solul fierbinte sau pe suprafeţe încălzite.

– Controlează şi raţionează transpiraţia – NU apa.

– Nu mânca, sau mănâncă puţin (digestia consumă apa din corp). Mai ales grăsimile se digeră greu, au nevoie de multă apă.

– încearcă să bei mai ales seara.

– Nu vorbi. Respiră pe nas, nu pe gură. Se zice: a respira pe gură este ca şi cum ai băga mâncarea în nas.

Când ai apă destulă, bea mai multă decât simţi nevoia; când n-ai, micşorează transpiraţia (redu activitatea din timpul zilei şi lucrează sau călătoreşte noaptea) – dar nu raţionaliza apa.

Fă rost de apă proaspătă înainte de terminarea proviziilor. Păstrează şi economiseşte rezervele, dar caută de la început o sursă de apă. NU aştepta!

5.1. CE SĂ NU BEI

Omul lipsit de apă face orice ca să bea. Înnebunit de sete, el poate ajunge să înghită chiar benzină, lichid antigel din radiatorul maşinii sau apă de mare. Chiar dacă ai la îndemână lichide ce par bune de băut, stăpâneşte-te şi nu te repezi să bei orice!

Reguli de bază:

Nu bea apa cu miros sau gust rău; cea în care sunt cadavre, sau din apropierea lor; cea acoperită cu o pojghiţă uleioasă sau lăptoasă.

– Pe cât posibil nu bea decât apă fiartă, dezinfectată, filtrată.

Nu bea cu înghiţituri mari. După o lipsă mai îndelungată de apă, la început bea câte puţin.

NU bea apă de mare – deşi ispita va creşte şi tot creşte. Oricâte sfaturi sau informaţii ar fi primit, naufragiatul chinuit de sete începe să gândească tot felul de năzbâtii: poate că el este altfel decât ceilalţi oameni, poate nu va păţi nimic dacă bea apă sărată. Doar şi alţii au băut tot felul de lichide – şi au supravieţuit. Şi la urma urmelor, fie ce-o fi … şi bea (poate chiar accidental).

La început i se pare că a câştigat. Saramura îl răcoreşte, îl înviorează, îl alină şi uşurarea pare că durează un timp, până ce i se face din nou sete – şi bea din nou. Şi din nou.

Setea de dinainte de a bea, oricât era de mare, creşte acum la dimensiuni de neînchipuit. Şi nechibzuitul – acum rău bolnav, cu pulsul accelerat, limba umflată, pielea albastră, ochii holbaţi, surd, inconştient – va muri delirând.

Apa de mare poate fi folosită, însă numai la: răcorirea corpului încins; comprese răcoritoare pentru ochii orbiţi de soare, clătirea huselor, recipienţilor, vaselor cu o crustă de sare pe ele, când se anunţă o ploaie şi vrei să aduni apă cu cât mai puţină sare în ea.

Dar să nu bei niciodată apă din mare!

Urină – conţine prea multe săruri. Îţi măreşte setea. Foloseşte-o la îmbibarea unei cârpe cu care să te ştergi pe corp pentru a te răcori pe vreme călduroasă. Sau ca să-ţi încălzeşti pielea îngheţată de ger.

Alcool – nu bea niciodată, nici un fel de băuturi alcoolice. Ele extrag apa din organele vitale pentru a se digera. În plus, oricât de puţin alcool poate provoca şi acţiuni nechibzuite sau periculoase în situaţiile critice de supravieţuire. Alcoolul reduce capacitatea de efort, te face să percepi greşit distanţa, înălţimea, adâncimea ş.a.m.d.

Apa din acumulatorii cu plumb conţine acid sau plumb, ambele otrăvitoare. Suc de peşte: multe lichide extrase în acest fel sunt periculoase.

Apa din topirea zăpezilor – şuvoiul de apă topită din zăpada sau gheaţa de pe munte, care se scurge la vale, conţine impurităţi rezultate din sfărmarea şi măcinarea pietrelor. Dar nu renunţa, mai caută, în aceleaşi zone se găsesc de obicei izvoare, pâraie sau ochiuri cu apă curată.

Sucuri extrase din plante sau animale: dacă sunt lăptoase, sărate, cu gust de săpun NU se beau; excepţiile (de exemplu laptele nucii de cocos) sunt enumerate la #16.

5.2. CUM ALUNGI SETEA?

Înşeal-o: suge ceva. Încearcă şi o să vezi că merge. Dacă ţi-e frică să nu înghiţi obiectul pe care-l sugi (pentru că ar fi prea tare ori prea mare), alege ceva mic, moale şi care nu absoarbe lichid. O nucă, o pietricică, o frunză sau gumă de mestecat. Foarte potrivită ar fi o prună. Sau o bucată de ceapă.

Nu se recomandă să sugi zăpadă sau gheaţă (îţi măreşte setea şi îngheaţă stomacul). Dacă totuşi eşti silit s-o faci, atunci ţine apa topită în gură până se dezmorţeşte şi se încălzeşte; întârzie înghiţitura. Ar fi mai bine să înghiţi şi puţină mâncare împreună cu apă proaspăt dezgheţată, ca să protejezi stomacul. Şi ţigările ajută – dar pe de altă parte usucă gura mai rău decât celelalte soluţii.

Nu te agita: când n-ai apă destulă, scopul principal este să transpiri cât mai puţin. Indiferent ce faci, gândeşte-te mereu cum să păstrezi apa în corp. Apa pierdută prin transpiraţie trebuie înlocuită, şi dacă n-o ai…

Pe timp călduros, mişcă-te încet, ca într-un film dat cu încetinitorul. Nu te agita, nu te speria, nu fugi. Dacă pe vreme caniculară eşti foarte activ, nevoia de apă creşte în ritm ameţitor.

Pe vreme rece eşti nevoit să munceşti mult: la construirea unui adăpost, la adunatul lemnelor, la adusul gheţii şi zăpezii de topit pentru apă – dar chiar şi atunci încearcă să transpiri cât mai puţin (vezi şi #7).

Odihneşte-te cât mai des. Dormi oricând poţi. În cazul unui grup de supravieţuitori, organizaţi lucrul prin rotaţie, în schimburi, astfel ca unii să se odihnească în timp ce un număr minim de persoane îşi îndeplinesc norma.

Adaptează îmbrăcămintea: pe vreme caniculară trebuie acoperit corpul, pentru a controla astfel evaporarea transpiraţiei. În loc să scoţi haine – mai pune pe tine. Încheie-ţi nasturii la guler, la manşete, la haină. Acoperă-ţi picioarele şi capul (vezi la #10). Nu risipi apa din corp. Păstrează umezeala, ţinând-o în corp sau măcar pe piele.

În bătaia soarelui poartă haine albe, deschise la culoare, de exemplu o cămaşă albă peste o haină neagră. Poate că nu va fi comod, dar în felul acesta razele soarelui se reflectă şi nu mai evaporă sudoarea. Ai putea să te răcoreşti şi să te simţi bine doar dacă reuşeşti să pierzi repede transpiraţia, de exemplu dezbrăcându-te. Dar, când e cald şi nu ai şi nu găseşti apă, o astfel de plăcere ar fi un lux prea mare.

Pe vreme friguroasă sudoarea te poate îngheţa. În acest caz micşorează gradul de transpiraţie prin slăbirea hainelor strânse, dezbrăcarea gradată – la începerea mersului sau lucrului, respectiv prin îmbrăcarea, încheierea, strângerea lor la loc – când te opreşti (vezi la #7).

Nu te încinge: pe vreme călduroasă răcoreşte-te umezind faţa, gâtul, mâinile cu o cârpă udată în apa de mare, urină sau alcool. Pe o plută, într-o barcă de salvare, dacă soarele dogoreşte, stropeşte-ţi hainele cu apă de mare, fără a exagera. Nu sări în mare (pericol de rechini; s-ar putea să nu te mai poţi urca în barcă din cauză că eşti prea slăbit sau obosit).

Stai la umbră: dacă este cald şi stai în bătaia soarelui, ai nevoie de o cantitate de două ori mai mare de apă decât la umbră. Deci, foloseşte orice umbră găseşti – lângă un automobil, un copac, o stâncă, o dună de nisip. Şederea la umbră rezolvă şi problema conservării sudorii şi potolirea acceselor de sete care se accentuează în timpul marşului. Dacă nu găseşti un adăpost, improvizează unul din orice ai la tine: pânză, haine, echipament, folosind pentru construcţie fie principiul rezemării (obţii un paravan), fie al cortului (acoperiş).

Pe vreme caldă orice adăpost trebuie să aibă găuri sau deschideri prin care să poată circula aerul. De asemenea, nu te culca direct pe sol, ci aşează-te pe ceva ridicat – temperatura e cu câteva grade mai scăzută la 30 cm. deasupra nisipului cald, solului sau stâncii. Izolează-te de sol cu orice material găseşti. Şi sub Suprafaţa solului este mai răcoare.

Activitatea, mişcarea principală trebuie făcută la umbră, noaptea – de exemplu: marşul, munca. Dacă eşti silit să te deplasezi, noaptea poţi să parcurgi un număr dublu de kilometri faţă de timpul zilei, când soarele te frige, te doboară şi te înspăimântă.

Nu mânca:

a) Nimic – dacă raţia de apă este de doar 1 l/zi.

b) Proteine (ouă, lapte, peşte, brânză) – dacă dispui de maxim 5 1 de apă/zi -căci digestia proteinelor necesită multă apă.

Mănâncă fructe, dulciuri, biscuiţi, plante.

5.3. CUM GOSPODĂREŞTI APA?

Consumul raţional al apei înseamnă să bei câte puţin, în mod sistematic, la intervale regulate, fără să aştepţi apariţia senzaţiei de sete.

Folosirea raţională a apei presupune şi un antrenament (pentru ca în timpul efortului să consumi o cantitate redusă de apă sau alte lichide), dar şi respectarea unor reguli, cum ar fi: după efort, apa poate fi consumată (în funcţie de nevoie) fără restricţii; este preferabil să bei băuturi calde, nu reci, în special pe timpul efortului sau imediat după aceea; în zonele unde apa lipseşte sau este greu de procurat, consumul ei trebuie să fie organizat.

Rezerva existentă – bea oricând ţi-e sete. Cel mai bine este puţin şi des. Nu te prosti să împărţi singura cană de apă disponibilă în 50 de porţii de câte o linguriţă – cu gândul că ele îţi vor ajunge să trăieşti 50 de zile. Dacă n-ai apă deloc, la +10°C poţi rezista cel mult 5 zile. Cu 2 litri, rezişti 6 zile – dacă nu te mişti şi nu consumi energie. Când temperatura este de +50°C, în deşert poţi trăi fără apă cel mult două zile. Chiar şi cu jumătate de litru de apă – tot numai două

zile rezişti. Chiar şi cu unu sau doi litri – tot două zile. De-abia cu 5 litri poţi să mai rezişti încă o zi în această căldură îngrozitoare.

Bea oricând ţi-e sete. Căci importantă este apa pe care o ai în tine. Nu-ţi fie teamă că bei prea mult. Oricine poate înghiţi 2-3 litri de apă fără probleme. În condiţiile căldurii din deşert corpul elimină această cantitate în două ore numai prin sudoare. În plus, mai pierzi apa şi prin urină, excremente, vomă.

Bea suficientă apă, mai ales pe vreme rece – chiar când nu simţi setea. Corpul are oricum nevoie de apă şi, la fel ca în situaţia temperaturilor ridicate, este dăunător să-l chinuieşti – când apa după care tânjeşte este disponibilă. Mai devreme sau mai târziu – ori completezi necesarul de apă din corp, ori – adio viaţă.

Dacă ideea că faci economie de apă îţi măreşte optimismul, foarte bine, nu bea apă în prima zi (dacă însă eşti rănit– nu te abţine!). Dar apa trebuie raţionalizată pentru ca fiecare membru al grupului de supravieţuitori să capete o porţie corectă.

Când bei, nu uita să umezeşti buzele, gura şi gâtul înainte de a înghiţi. După o perioadă cu apă puţină la dispoziţie, când apare apă mai multă (de exemplu o ploaie) nu face excese: bea încet şi câte puţin. Când eşti uscat de sete şi dai de apă – nu te repezi, controlează-te, bea o cană încet, cu înghiţituri mici şi de-abia după câteva minute pe a doua ş.a.m.d.

Înainte de a pleca la drum, mai bea odată – mult mai mult decât ai nevoie. În timpul marşului bea des şi câte puţin. Faptul că te-ai umplut cu apă de la început o să-ţi fie de mare folos mai târziu, dacă rămâi rară apă.

Rezerve noi. Când rezervele de apă sunt completate de ploaie, dintr-un râu sau o oază, înainte de a pleca mai departe, bea mai mult decât ai nevoie. Umple bine corpul cu apă.

Dacă umbli în deşert, ia provizii de apă cât mai mari posibile – chiar în dauna altor bagaje şi echipamente (vezi la #13). Transportă apa în vase închise.

5.4. CUM FACI ROST DE APĂ?

Drumeţul rătăcit poate lupta cu setea sugând o frunză verde (deşi această acţiune nu-l ajută fiziologic – vezi mai înainte) sau controlându-şi intensitatea transpiraţiei (aceasta îl ajută). Dar până la urmă – el trebuie să găsească apă. Şi după ce a găsit-o, trebuie s-o facă bună de băut.

Apa poate fi procurată din: surse existente la suprafaţa pământului (râuri, pâraie, izvoare, heleştee, canaluri, bazine), surse subterane (ascunse sub un strat subţire de pământ, în zone umede, fântâni, peşteri, grote), alte surse (de exemplu sub nisipul din albia unor cursuri de apă în aparenţă secate, diferite gropi săpate pe loc, zăpadă şi gheaţă topite, rouă, plante, fructe, ploaie etc).

Nu este admisibil ca cineva din grup să rămână pasiv, să aştepte. Toţi trebuie să caute apă.

Ploaia- fii atent la semnele de schimbarea vremii. Fii pregătit pentru căderea ploii: curăţă vasele murdare. Majoritatea materialelor pot fi impermeabilizate prin frecarea lor cu o lumânare, cu unt sau ceară. Pentru a dizolva coaja de sare depusă pe husele şi pânzele bărcii, clăteşte-le în mare. Chiar dacă pe ele mai rămâne ceva, va fi prea puţină ca să-ţi facă rău.

Ca să aduni apa de ploaie – întinde hainele. Aceeaşi treabă poţi s-o faci şi cu frunze mari de copaci. Foloseşte scorburile din copaci sau jgheaburile formate de stânci. Dacă e timp, sapă o groapă în pământ şi căptuşeşte-o cu o foaie de pânză, prelată sau plastic. Sau cu hârtie uleiată, frunze etc. Foloseşte orice poate să împiedice scurgerea apei spre solul care e la fel de însetat ca şi tine.

Firul de apă de ploaie care se scurge pe trunchiul unui copac înclinat sau pe o ramură groasă poate fi dirijat şi captat cu ajutorul unui soi de fitil lung, realizat dintr-o bucată de ţesătură (ruptă dintr-o haină) înnodată în jurul trunchiului sau ramurii, care să ajungă într-un vas (fig 5.1). Sau, construieşte un mic baraj care să conducă şuvoiul de apă apărut spre o adâncitură din stâncă.

5.1. Culegerea apei de ploaie din copac

Roua – poate să cadă în cantitate mare chiar în deşert, în locuri aride. Construieşte (din timp) capcane de rouă: suprafeţe strălucitoare cum ar fi dosul foliei termoizo-latoare (care se aşterne pe pământ pentru a dormi pe ea în excursie), sau capacul de la roata autoturismului, sau bucăţi din carcasa autoturismului, sau cutii de conserve. S-ar putea depune şi pe pietrele sau plantele din apropiere. Scoală-te devreme şi verifică. Scurge roua în vase. Adună, suge roua cu bureţi sau cârpe.

Sapă o groapă pentru rouă – pe care o căptuşeşti cu o prelată, pânză sau plastic – şi pune în ea pietre, sau bolovani curăţaţi, scoşi din nisipul deşertului. Roua se poate aduna pe ele şi apoi se scurge pe fundul gropii.

Zăpada – se topeşte neeconomicos, cu mult combustibil – şi se obţine puţină apă. Iar necesarul este de 2-3 l/zi, de persoană!

Zăpada poate fi topită şi în palmă – dar cu pericolul unor degeraturi.

Ca să topeşti zăpada, nu umple vasul sau cutia de conserve de pe foc. Pune câte puţină, nu toată deodată. Ar fi şi mai bine dacă vasul ar avea de la început puţină apă pe fund. Iar când termini de băut, lasă în vas puţină apă pentru următoarea topire. Îndeasă mereu zăpada în vas şi agită vasul în cursul topirii.

Bucăţile de zăpadă pot fi topite şi la soare, aşezate pe o cârpă neagră întinsă pe o stâncă. După ce se îmbibă, stoarce cârpa într-un vas. Cel mai bine topeşti zăpada când găteşti: cu acelaşi foc rezolvi toate treburile.

Zăpada de la adâncime este mai compactă şi se topeşte mai bine decât zăpada proaspătă, afânată de deasupra.

Nu bea apa care provine din zăpada îmbibată cu apă de mare.

Gheaţa – este o sursă bună de apă. Dacă însă mai ai şi altă sursă, nu irosi combustibilul ca să topeşti gheaţa. Trebuie făcută distincţia între gheaţa veche din mare şi cea nouă. Se va folosi numai cea veche, pentru că este mai puţin sărată. Topeşte puţin şi vezi ce gust are, cât de sărată este. Gheaţa veche e albastră, se sparge şi are colţuri boante. Cea nouă are culoare gri lăptos, iar spărtura este unghiulară, ascuţită.

Gheaţa luată dintr-un aisberg este bună, dar nu este recomandabil să te apropii de el căci se poate răsturna, chiar dacă aparent este fixat într-un câmp, de o banchiză – deoarece gheaţa de sub apă se topeşte mai repede decât cea de deasupra.

Apa din băltoacele de pe banchiză este de obicei bună de băut – dacă provine din gheaţă veche. Balta de lângă mal conţine apă sărată de la valuri, stropi, nu are apă bună de băut. Judecă situaţia, folosind bunul simţ. Şi gustă apa.

Apa de la suprafaţa solului. Sursele de apă pot fi descoperite prin indicii cum ar fi: potecile oilor, caprelor, vitelor; direcţia de zbor a păsărilor în timpul serii; orăcăitul broaştelor; cărările făcute de animale sălbatice care, în general, duc spre apă; prezenţa unor porţiuni cu iarbă deasă de culoare verde închis; prezenţa stufului, a trestiei, a sălciei, a plopului etc, chiar la altitudine mai mare.

Existenţa unor plante nu înseamnă automat că pe acolo este apă la suprafaţă. Mai caută şi alte semne. De exemplu – păsări agitându-se în deşert. Sau păsări rotindu-se deasupra a ceva. Sau drumurile bătătorite. Când întâlneşti una sau mai multe găuri în pământ, cercetează-le; acolo s-ar putea să fie un mic rezervor subteran.

Caută o oază. De obicei oazele sunt legate prin drumuri bătute de caravane.

Noroiul – îmbibă o pânză, o basma sau un burete în noroi, apoi stoarce-o.

Plantele – adeseori conţin apă. Plantele din familia cactusului sunt utile şi merită să fie adunate, oricât de uscat şi pergamentos le-ar fi aspectul. Cu sau fără cuţit, taie-le vârful şi stoarce-le. Zdrobeşte-le, cu o piatră – poate se scurge un lichid sau o zeamă mai vâscoasă. Dacă însă este lăptoasă, nu o bea.

Nu-ţi consuma energia scotocind prin tufişurile, sau pe lângă copacii din deşert ca să cauţi la suprafaţă rădăcinile ce conţin apă. Ele există (întinzându-se radial până la 15 m de tulpină), dar nu trebuie să fii sigur că le vei găsi. Oricum, solul trebuie cercetat la 1-2 m de copac. Dar nu consuma prea multă transpiraţie pentru această scormonire.

Plantele din junglă pot conţine apă proaspătă. Încearcă-le pe toate. De exemplu, tulpina (ca o trestie groasă) de bambus verde conţine adeseori un lichid potabil; bambusul galben şi crăpat a adunat în interior apă de ploaie. Dacă auzi clipocind înăuntru, taie, sau dă o gaură deasupra fiecărui nod. Din tija de bambus se poate face un vas foarte bun pentru apă.

Şi viţele, plantele căţărătoare, sunt foarte bune. Alege un fir, o tulpină groasă, o liană şi reteaz-o cât mai sus posibil. Apoi reteaz-o jos şi adună într-un vas zeama ce se scurge din ea (nu băga capătul tulpinii în gură ca să sugi din ea, s-ar putea să faci o iritaţie la gură sau pe piele). Dar atenţie: dacă lichidul obţinut este lăptos, nu-l bea (vezi #5.5).

Despre extragerea laptelui din nuca de cocos, vezi #16.7.

Sau ia apa din frunze, înfăşurându-le (direct pe copac, sau tăiate) cu un sac sau o pungă de plastic (fig. 5.2). Apa se evaporă din frunze şi se condensează pe folie. Aranjează o pantă, un loc în care să se adune apa: un colţ de sac lăsat mai jos, un şanţ etc.

5.2. Culegerea apei de condensare de la plante

Vieţuitoarele indică apa:

Mamiferele – au nevoie de apă. Ierbivorele nu stau departe de apă (trebuie să bea în zori şi seara). Urmele animalelor converg spre apă; urmăreşte-le spre vale. Carnivorele nu au nevoie de apă; şi-o iau din corpul prăzii.

Păsările – vegetariene (porumbel etc.) nu stau departe de apă (beau în zori şi la apus). Când zboară în linie dreaptă şi pe jos – se îndreaptă spre apă. La întoarcerea de la apă zboară din copac în copac, odihnindu-se des. Păsările de apă şi cele de pradă nu beau des; nu sunt bune indicatoare pentru apă.

Insectele – albinele sunt foarte bune indicatoare. Ele se depărtează la max. 6,5 km de stup sau de apă. Furnicile depind de apă: o coloană de furnici care se caţără pe un copac probabil se îndreaptă spre un mic rezervor de apă. Majoritatea muştelor nu se depărtează mai mult de 90 m de o apă.

Reptilele – nu sunt bune indicatoare de apă.

Oamenii, băştinaşii – urmele şi potecile lor duc spre un izvor, un puţ sau o baltă. S-ar putea ca sursa de apă să fie acoperită cu crengi sau pietre, ca să-i reducă evaporarea. Pune capacul la loc.

Apa subterană rezultă din ploi sau zăpezi care se infiltrează la mare adâncime în pământ, chiar dacă uneori solul la suprafaţă pare uscat. Procurarea apei de la adâncime necesită: efort, timp, unelte de săpat.

Nu-ţi cheltui energia într-un loc cald şi arid, căutând fără succes apa care sar putea să fie (sau nu) în subsol. N-are rost să cauţi, dacă nu sunt semne sau dovezi concrete că ar exista apă. Dacă ştii să simţi şi să descoperi (cu pendulul sau nuiaua) apa ascunsă, e grozav. Dacă nu, mai bine păstrează-ţi energia şi transpiraţia. Nu săpa niciodată cu frenezie şi la întâmplare. Merită să sapi: într-un teren cu iarbă verde şi deasă; sub o pantă; lângă plantele sau copacii care au nevoie de multă apă;, unde sunt semne că uneori, după o ploaie, locul respectiv devine un izvor.

În terenurile stâncoase apa subterană poate fi găsită pe unde este calcar, grohotiş. În timpul sezonului ploios apar izvoare pe fundul unor văi seci sau pe pantele laterale ale unor înălţimi învecinate.

Anumite forme de relief indică existenţa apei, mai ales dacă şi solul este umed:

a) Peşterile dintr-un ţinut calcaros (vezi la #14 şi #15); crăpăturile din stânci; izvoarele; locurile umede; băltoacele.

b) Falezele – caută apa la baza pereţilor calcaroşi. În zonele cu lavă (tufuri) vulcanică, pe falezele având aspectul unor ţevi de orgă, de obicei şiroieşte apa.

c) Văile pot avea izvoare, pâraie sau băltoace care apar în diverse locuri şi condiţii: de exemplu, acolo unde valea traversează o fâşie de lavă sau o adâncitură într-un teren nisipos, cu apă scurgându-se pe pereţii laterali.

d) O înălţime oferă avantajul unui punct de observaţie bun, din care se vede o suprafaţă mare de teren. Caută de sus zonele cu vegetaţie mai abundentă sau

mai verde, dinspre fundul văii sau pe lângă acesta. Sapa un şanţ sau o groapă la baza zonei cu plante verzi şi aşteaptă; sunt şanse să se umple cu apă. Pe de altă parte, vegetaţia prezentă pe un teren arid, dar plan şi orizontal, nu ne dă mari speranţe de găsire a apei.

e) Albiile râurilor uscate pot avea apă în punctul cel mai de jos al exteriorului oricărui cot. De asemenea, pot avea apă terasele amplasate deasupra albiei uscate.

f) Şisturile, rocile sedimentare, terenurile argiloase oferă adeseori apă dacă sapi în ele – mai ales sub o faleză. Şi dacă sunt umede.

g) în nisipul, pe plaja de la malul mării: încearcă în punctul cel mai de jos, între dune, pe partea opusă mării. După ce dai de apă, de umezeală, nu mai adânci groapa – s-ar putea să ajungi la apa sărată. Opreşte săpatul şi aşteaptă. Apa adunată va fi mai bună spre suprafaţă şi mai sălcie spre fund. la şi bea apa de la suprafaţă cu o scoică mare (e bună şi la săpat). Dar nu te omoară nici apa sălcie, băută câte puţin. Eventual sapă mai multe gropi – chiar şi în zona aflată deasupra urmei lăsate de nivelul maxim al mării, în urma fluxului.

h) Pe insulele uscate şi aride adeseori poţi găsi apă dacă sapi găuri în depresiunile aflate la circa 30 m depărtare de mal, deasupra urmei lăsate de nivelul maxim al mării, de flux.

Alambicul improvizat – dacă ai o bucată de aprox. 80 x 80 cm de folie din plastic, poţi încerca să „mulgi” solul din deşert. Metoda nu dă rezultate oricând, dar uneori poate produce chiar mai mult de 0,5 l/zi.

Într-un loc neumbrit sapă o groapă tronconică având la partea de sus diametrul de aprox. 1 m. şi suficient de adâncă ca să încapă în ea o găleată (sau orice alt vas cu gura mare). Întinde plasticul peste groapă şi fixează-i marginile cu pământ sau pietre (scoase din groapă). În centrul foliei pune o piatră, care-i va da o formă de con cu vârful în jos. Găleata sau vasul colector va avea gura cam la 5 cm sub vârful conului (fig. 5.3).

5.3. Alambicul solar

Soarele va încinge foarte tare aerul şi pereţii gropii de sub plastic – ceea ce va forţa evaporarea apei din pământ. Când aerul de sub plastic se saturează cu vapori de apă, pe suprafaţa foliei se condensează picături, căci folia este mai rece decât aerul de sub ea. Picăturile cad în vas. Instalaţia funcţionează şi noaptea, căci solul este cald, iar folia este rece. Totul este să ai răbdare.

Freacă faţa de jos a foliei cu nisip şi picăturile de apă formate vor curge mai uşor pe ea, dar vezi ca suprafaţa foliei să rămână curată. Dacă ai şi un furtun, o ţeava sau o trestie, poţi să-i înfigi un capăt în găleată. Vei putea suge apa cu ţeava, fără a mai demonta plasticul.

Apa fiind distilată are un gust stătut. Adaugă-i un vârf de sare, vars-o sau vântur-o dintr-o cană în alta. Din când în când verifică plasticul, să nu atingă pereţii gropii, căci s-ar pierde o cantitate de apă. Nici să nu atingă vasul sau găleata. Dacă plasticul este transparent, se poate vedea condensarea picăturilor.

Instalaţia colectează şi apa de ploaie. Ea funcţionează şi ca o capcană: broaştele, şerpii, alte animale mici care se strecoară înăuntru nu mai pot scăpa şi îţi completează hrana.

Atenţie: unele locuri, amplasamente, sunt mai productive decât altele. O gaură făcută în sol deasupra unui strat de stâncă seacă repede. Când producţia începe să scadă pregăteşte-te să muţi alambicul în altă parte.

Un loc bun poate da 1 l/zi timp de o lună. Dar jumătatea de litru de apă pe zi se obţine chiar şi în locurile proaste. O singură instalaţie nu produce apă suficientă pentru supravieţuirea unei persoane pe vreme caniculară, dar 2-3 bucăţi te pot ajuta să scapi.

Cazanul solar- este un echipament aflat în dotarea bărcilor de salvare care serveşte la fabricarea apei de băut. Se păstrează dezumflat. Când ai nevoie de el, îl umfli până ia forma de sferă, ca o minge. Distilarea apei de mare se face cu ajutorul căldurii de la soare, în mod asemănător cu funcţionarea alambicului -descrisă mai sus.

Dacă sunt disponibile mai multe astfel de mingi, când vremea este senină, leagă-le bine şi pune-le pe mare pentru a obţine cât mai multă apă de băut.

Trusa de desalinizare – poate exista în dotarea bărcii de salvare. Păstreaz-o ca rezervă dacă ai cazane solare în funcţiune sau dacă plouă.

5.5. CURĂŢĂ APA

Orice apă găseşti trebuie s-o consideri poluată. În apă se pot găsi: impurităţi solide (anorganice, organice), chimicale (metale grele, halogeni), organisme vii (bacterii, viruşi etc).

Chiar apa (aparent) foarte curată poate fi contaminată. De la robinet curge apă poluată. Iar pârâul ispititor de la munte poate a trecut deja printr-un sat, sau pe lângă o stână, sau peste un animal mort.

Deşi unii supravieţuitori au băut cele mai jegoase lichide fără să le cureţe şi nu au păţit nimic, pericolul îmbolnăvirii cu holeră, febră tifoida, dizenterie, enterită, chist hidatic ş.a.m.d. este prea mare, iar urmările prea grave, ca să-ţi permiţi riscul de a face ca ei.

Există diverse metode de purificare a apei:

a) Filtrează toată apa printr-o ţesătură sau batistă împăturită – ca să reţină suspensiile de rocă, nisip, rugină, praf. Sau, alt filtru improvizat: bagă într-o pungă de plastic, o cutie de conserve, un ciorap (curat), straturi succesive (grosime de circa 3 cm) de pietriş (jos), nisip, cărbune pisat. După filtrare apa trebuie dezinfectată cu una dintre metodele b , c , d. Filtrarea nu dezinfectează!

b) Fierbe-o bine cel puţin un minut (mai bine 10 minute, plus câte 1 minut pentru fiecare 300 m înălţime faţă de nivelul mării), apoi las-o să-şi depună toate suspensiile. Vasul pentru fiert poate fi confecţionat dintr-o trestie de bambus, cutie din hârtie, coajă de copac (salcie) – vezi la #16.

c) Toarnă în vas puţină tinctură de iod în soluţie 10% (5 picături la un litru de apă; 10 picături – dacă apa este tulbure). Lasă să stea aşa cam 1,2 ore. Dezinfectează şi marginea vasului, scurgând peste ea şi clătind-o cu puţină apă tratată, şi mai aşteaptă un timp. Sau foloseşte permanganat de potasiu – vezi la #2.4.

d) Foloseşte tablete pentru tratarea apei (având ca substanţe active clor, iod, argint), respectând instrucţiunile de pe cutia lor.

e) Gustul apei poate fi îmbunătăţit adăugându-i puţină sare, sau vânturând-o dintr-un vas în altul.

Sau, un caz mai special: dacă ai nimerit într-o (veche) mină de plumb – cu sau fără voia ta (de exemplu te-ai adăpostit în cazul pericolului unei explozii atomice) – poţi găsi băltoace cu apă. DAR ele au la suprafaţă un strat din praf de plumb, foarte otrăvitor. Pentru a face rost de apă curată, bagă-ţi degetul în ureche, mânjeşte-1 cu ceară, apoi înfige degetul în băltoacă. Ceara va rupe tensiunea superficială a stratului cu plumb. Nu ai decât să sugi, apa din băltoacă prin gaura curată, apărută acolo unde a fost degetul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s