Supravetuire | 1. PENTRU A SUPRAVIETUI – GANDESTE!

 1. PENTRU A SUPRAVIEŢUI – GÂNDEŞTE!

1.1. Cauzele accidentelor: Lipsa de gândire; Pericole exterioare; Ce ne aduce viitorul

1.2. Ce te faci? Supravieţuirea imediată; Supravieţuirea pe termen lung

1.3. Gândeşte şi înfăptuieşte: Fii atent; Fii activ; Fii responsabil; Fii eficient; Fii optimist; Inventează; Comunică; Respectă Natura; Implică-te

1.4. Foloseşte „cu cap” Manualul

Supravieţuirea înseamnă să scapi cu viaţă dintr-un accident, catastrofă sau nenorocire. Supravieţuirea (şi opusul ei sinuciderea) fie individuală, fie colectivă, poate fi imediată sau înceată, pe termen lung. Ideal ar fi să scapi nu numai cu viaţă, ci chiar neatins, sau cât mai puţin afectat la trup, minte sau suflet. În mod obişnuit, supravieţuirea se referă la un pericol iminent, extrem de grav: moartea rapidă.

Doar moartea e ireversibilă – celelalte necazuri sunt remediabile.

1.1. CAUZELE ACCIDENTELOR

Deşteaptă-te, române!

Accidentele pot fi provocate atât de factori subiectivi (chiar de victimă) cât şi de factori exteriori (fără nici o legătură cu victima: cutremur, uragan, război etc).

Lipsa de gândire

Nimeni nu doreşte să ajungă într-o situaţie de supravieţuire, dar ea poate apărea pe neaşteptate oricând, oriunde – şi nu numai din cauze exterioare. Studiile psihologice arată că numai o mică parte din accidente este „întâmplătoare”, datorită unor factori din afară. În majoritatea cazurilor persoana respectivă se pune singură în situaţia dificilă (şi-o face cu mâna ei…). Foarte adesea accidentul este rezultatul unei purtări neconştiente a viitoarei victime (fără să se gândească), pentru a-şi satisface o nevoie sau o pornire subconştientă (de exemplu să impresioneze sau să atragă atenţia cuiva; ca scuză pentru o anumită comportare; să pedepsească pe altcineva sau pe el însuşi ş.a.m.d.).

Dacă analizezi la rece (stai strâmb şi judeci drept), ajungi la concluzia că NU ghinionul pur şi simplu, ci mai degrabă atitudinea sau modul de viaţă al victimei e motivul accidentului. De fapt, cauza e lipsa de gândire, de prevedere, de luciditate.

Un om gospodar şi înţelept îşi planifică şi pregăteşte cu consecvenţă viitorul, astfel încât să poată rezolva crizele sau surprizele inerente oricărei vieţi, fără eforturi şi sacrificii deosebite -fără eroisme. În fond, eroismul (care subînţelege un sacri-ficiu personal în folosul comunităţii) e doar o soluţie extremă de rezolvare a situaţiei grave create de prostia, lăcomia, inconştienţa etc. (personală sau colectivă) cu care evenimentele au fost lăsate să se desfăşoare în voia sorţii şi, în loc să se acţioneze preventiv şi responsabil.

Oricât ar fi de lăudabil eroismul, se zice: vai de naţia care are nevoie de eroi! Cu toate acestea, constatăm că foarte mulţi oameni refuză să se gândească la viitorul lor, la sfârşitul inevitabil. E adevărat, gândurile despre moarte nu au happy-endul obişnuit la serialele TV. Dar ei vor să gândească cât mai puţin, s-o facă alţii în locul lor. De fapt, vor să lenevească mental, autoamăgindu-se cu iluzia că toate „merg sau vor merge bine”, spre a nu ajunge în situaţia (nedorită de ei) de a gândi cu mintea lor, pe care s-o chinuie ca să rezolve în chip optim problemele concrete, complicate, ridicate de viaţa reală. Trăiesc cu impresia că dacă nu se gândesc la o problemă, ea dispare de la sine. Au nevoie mereu de un „tătuc” care să le poarte de grijă, să-i scape de încurcături. Ideea şi iluzia unui astfel de om (din păcate întărită şi de educaţia religioasă) e că, până la urmă, din orice necaz te va scăpa Dumnezeu, Tătucu’, Statul, Guvernul, părinţii, norocul. Adică mereu alţii – numai el însuşi nu.

Majoritatea oamenilor nu vor nimic altceva decât „liniştea” lor. Fără să-şi dea seama că în felul acesta se sinucid. Liniştea o găseşti doar în moarte – viaţa e tocmai nelinişte. Scopul vieţii unui om adevărat NU este ca la animale: să se îmbuibeze şi să trăiască mult, vegetând, necreând ceva pentru semenii săi; ci să facă ceva, să trăiască cu adevărat (chiar dacă prin aceasta ar putea muri mai repede…).

Din păcate, după 50 de ani de educaţie sovieto-comunistă şi 10 de „tranziţie”, numeroşi oameni simpli (dar şi alţii) continuă să se comporte ca nişte animale cărora le trebuie stăpân, sau ca nişte sugari ce nu acceptă înţărcarea. Când fac ceva nu se gândesc deloc la consecinţe, iar când se petrece un accident, nu fac nimic pentru a se salva cu forţe proprii. Fie nu gândesc deloc, fie gândesc greşit. Ei nu cugetă deloc raţional asupra viitorului şi se bazează pe minuni. Au o spaimă grozavă faţă de ideea răspunderii individuale pentru propriul viitor şi propriul trecut. Este deprimant să vezi cu câtă lipsă de logică, de gândire constructivă, de coerenţă şi responsabilitate se comportă cei din jur. Iar nenorocirea asta lenea de gândire, frica de a privi viaţa în faţă şi a acţiona în consecinţă – se manifestă peste tot: în familie, pe stradă, la masă, în politică, la lucru sau la iarbă verde. Multă lume chiar fuge şi se ascunde de realitate cu ajutorul drogurilor de tot felul: alcool, tutun, TV etc, numai pentru a scăpa de povara gândirii. Am auzit până şi declaraţii încrâncenate: „noi muncim, nu gândim”. Se pare că gândirea doare. Mulţi se poartă la fel ca ciobănaşul din balada Mioriţei. Acesta află că va fi victima unui atentat, dar, în loc să-şi ia contra-măsuri de autoapărare, de supravieţuire, stă la taclale (cu o oaie!), irosind timp preţios şi acceptând astfel să moară prosteşte… (las celelalte interpretări ale baladei, mai favorabile, pe seama specialiştilor în folclor).

Însă nu cu taclale, vaiete, dorinţe sau iluzii devii un supravieţuitor, un învingător, ci cu voinţă, fapte. Vorba lungă – sărăcia omului. Dacă nu-ţi porţi singur de grijă, dacă nu te pregăteşti pentru viitor, dacă nu acţionezi, ai cele mai mari şanse să devii o victimă – să mori. O faptă oricât de mică acum, când e nevoie, valorează mult mai mult decât un sac de vorbe!

Peste 80% dintre oameni văd copacii, nu pădurea; ei confundă cauza cu efectul; aleargă după himere (cum ar fi: îmbogăţirea fără muncă, prin jocuri de noroc – de exemplu la Caritas, Bingo, Loz în plic etc); aşteaptă mereu ca alţii să facă o treabă neplăcută în locul lor (de genul: să vină nemţii, primăria – să le cureţe gunoiul din faţa casei; sau să vină NATO – să-i apere).

Astfel de exemple ar putea fi date la nesfârşit, căci inconştienţa n-are margini. Plai cu boi… (vorba lui Mircea Dinescu). Diferenţa dintre geniu şi prostie e că geniul are totuşi limite.

O nerozie, chiar repetată şi susţinută de milioane de voturi – tot prostie sau neadevăr rămâne. Deşi, după atâta susţinere, pare demnă de crezare. Aşa se face că oamenii noştri imită fără să judece orice imbecilitate văd sau aud, numai să fie „ambalată” frumos, lucios. Parcă le-ar plăcea să fie traşi pe sfoară. Apoi, când consecinţa inevitabilă (evidentă şi previzibilă pentru orice minte de adult normal) se produce, ei reacţionează instinctiv, ca şi copiii: nu se uită la bârna din ochiul lor, ci caută aşchia la vecin sau străin. Dacă fac ulcer din cauza sucului Coca Cola, ţipă „moarte străinilor care ne-au vândut băuturi otrăvitoare”, iar dacă propriul jeg, mârlănie sau inconştienţă îi îneacă – ţipă „moarte ţiganilor”, fără să vadă cauza relelor în sinea lor, la ei înşişi. Prostul dacă nu-i fudul, înseamnă că nu-i prost destul.

Boala celor mai mulţi este lipsa educaţiei. Aceasta e şi cauza, dar şi rezultatul lenei, prostiei, fuduliei, nepăsării, iresponsabilităţii sau comportării copilăreşti. Prea mulţi cred că numai faptul că ei există şi trăiesc ar fi suficient pentru a-i îndreptăţi să ceară şi să capete, de la alţii sau de la autorităţi, hrană, casă, loc de muncă, prime – la fel cum gândesc copiii. Ei refuză să accepte viaţa aşa cum e ea şi nu caută soluţii practice la „problemele” care apar fără încetare. Din păcate, însă, viaţa e o continuă şi dură luptă pentru existenţă. Desigur, dacă se găsesc fraierii, interesaţii care să le satisfacă cererile nesfârşite, ei pot supravieţui -cerşind. Până la urmă, însă, tot vor pieri – şi nu-i va plânge nimeni!

Am putea rămâne indiferenţi faţă de oamenii care trăiesc de parcă ar vrea să moară şi să-i lăsăm În plata Domnului (zicând despre ei: e libertate şi fiecare are voie să facă ce vrea, de gustibus non disputandum, n-o să îndrept eu lumea, nu-i treaba mea etc). Dar NU o putem face, căci de soarta lor depinde şi soarta noastră, a naţiei, ei sunt o parte a poporului nostru.

Supravieţuirea noastră, a tuturora, depinde de a lor. Uneori, pentru a supravieţui nu trebuie să fugi, ci să stai, să lupţi, să râneşti gunoiul (material, mintal). Adică, trebuie să pui mâna şi să schimbi mentalitatea fatalist-pesimistă, pasivă, miloagă, distructivă, egoistă, inconştientă, invidioasă sau compătimitor-iresponsabilă, corupţia, toleranţa faţă de ticăloşie, care îi caracterizează pe mulţi (poate şi pe ţine?!).

Nu te mai baza pe alţii, pe autorităţi sau Dumnezeu – că o să te scape, salveze, sau o să-ţi dea. la gândeşte-te puţin: cum să te „scape” ei? Totdeauna Salvarea vine târziu, spitalele n-au bani, poliţia n-are dotare ş.a.m.d. Ce să-ţi „dea” alţii? Ei pot doar lua, sau pot distribui (preferenţial!) ce-au luat deja de la noi sau de la alţii. Precis nu vor veni cu bani de-acasă să-i dea mulţimii, sau ţie! Ca să nu vorbim şi de ghinionul nostru endemic, cu politicieni şi manageri (din administraţia şi economia de stat) incompetenţi, lipsiţi de orice gândire corectă, ridicaţi prin contra-selecţie. Ţelul lor este doar îmbogăţirea urgentă fără nici o judecată de perspectivă sau de interes cetăţenesc, public sau naţional. Ei se pricep bine doar la minciuni, sforării, pile, relaţii, şpagă şi deloc la conducere eficientă, muncă, altruism. De la ei sau de la Cer nu putem aştepta nimica; nădejdea salvării rămâne în noi. Toţi politicienii promit doar lapte şi miere, iluzii, în loc să arate cinstit că nimic nu se rezolvă cu efortul altora, ci numai prin munca, sacrificiul fiecăruia – de la Vlădică până la opincă. Dragostea de ţară se arată înainte de orice prin curajul şi prin riscul de a mărturisi concetăţenilor adevărul (Mihail Manoilescu). Chiar dacă românii preferă să omoare, să alunge sau să exileze vestitorul, în loc să se implice pentru îndreptarea strâmbătăţii.

Peste tot politicienii mint – însă, prin alte ţări, ei se mai şi trezesc, devin legendari când situaţia le-o cere. A rămas celebru programul de guvernare, oferta electorală „blood, sweat and tears” (sânge, sudoare şi lacrimi) cu care sir Winston Churchill a câştigat în 1940 alegerile parlamentare din Anglia. Englezii, care de 20 de ani se complăceau în vraja demagogilor pacifişti, tocmai fuseseră crunt bătuţi de armata nazistă. Ca boxeurul „trezit din pumni”, ei au înţeles atunci că pălăvrăgelile şi promisiunile politicienilor îi vor duce la dezastru. Au ales oferta cea mai neplăcută, dar realistă – şi au câştigat războiul. Cine are urechi de auzit…

Nu te amăgi. Nu te salvează nimeni – afară de tine însuţi. Deşteaptă-te, române! Poate că se vor trezi din letargie şi cei predispuşi doar la contemplaţie, lene, iresponsabilitate civică, atât de slăbiţi şi îmbătrâniţi înainte de vreme încât ai putea bănui că în aerul, apa, hrana de la noi e ceva dăunător sau debilitant. Sau că toţi ar fi hipotensivi, ar avea insuficienţă cardiacă! Oameni deja morţi sufleteşte, chiar dacă pe dinafară par vii. Care se „gândesc” doar la ce doresc să rămână, în loc de a face efortul să se gândească la ce ar putea să devină (Cioran dixit). Norocul -fie imediat, fie de lungă durată – este aşa cum şi-l face omul. Mai repede poţi muri NU din cauza unui cutremur, urs fioros sau război ş.a.m.d., ci pentru că NU GÂNDEŞTI cum trebuie. E la fel de rău şi dacă nu gândeşti şi dacă gândeşti greşit. De obicei, te pierde lipsa gândirii logice, cu bătaie lungă, provocată de: lenea, frica, graba, nepăsarea, murdăria, iresponsabilitatea, ne-ştiinţa, ne-simţirea în care poate trăieşti, sau pe care o accepţi. De fapt, până la urmă, oricare om are, obţine doar ce-şi face singur. Ce-ţi faci cu mâna (şi mintea!) ta e sfânt. Şi în bine – şi în rău!

De când ne ştim, mentalitatea lui „lasă”: lasă că merge şi aşa, lasă că n-o să se (ne) vadă (dacă fur, chiulesc, greşesc), lasă că trece şi necazul ăsta (fără să fac eu ceva!) ş.a.m.d. ne tot bagă în belele, dar nu vrem să învăţăm sau să schimbăm nimic. Dacă vrei să intri în joc, trebuie să respecţi regulile respective: nu poţi să fii şi cu mâna în traista altuia şi cu sufletul în Rai. Refuzul de a accepta că ai greşit şi că pentru aceasta trebuie să plăteşti e simptomatic. Gălăgia făcută de presa românească în cazul descalificării unei gimnaste la olimpiada de la Sydney 2000 e numai o dovadă dintr-o mie. E mai simplu să arăţi spre alţii decât să-ţi recunoşti vina, în acest caz: amatorism, neglijenţă, neatenţie, lipsă de informare – care au dus la acuzaţia de dopaj. Un filozof antic zicea: fii atent la ce îţi spun duşmanii, căci ei îţi descoperă cei dintâi greşelile. Din nefericire, ei îţi află nu greşelile mărunte, aparente, scuzabile, pe care le ştiai şi tu, ci pe cele grave, de fond (pe care le exploatează în folosul lor).

Ca orice realizare din viaţa adevărată, supravieţuirea necesită consumul conştient al unui efort fizic şi mintal propriu. Ea nu poate fi făcută de un înlocuitor, cu procură. Cum îţi aşterni – aşa vei dormi. Toate pilele, sforăriile, eschivările, chiulul, furtul, închipuirile cu care încerci să înşeli viaţa sau pe alţii se întorc până la urmă împotriva ta. Nu fac doi bani când eşti singur în faţa ameninţării catastrofei.

Singur şi nu chiar. Iar cei din jur nu-ţi sunt totdeauna de ajutor, chiar din contră.

Pericolele exterioare

Pe lângă problemele pe care le naştem singuri (ne batem cuie în talpă…), inevitabil apar şi cele provocate de alţi oameni (apropiaţi sau veniţi de aiurea), sau de Natură.

Homo homini lupus (omul se poartă cu alţi oameni ca şi când ar fi lup) ziceau romanii încă din antichitate. Interesul poartă fesul – de la indivizi până la marile puteri, toţi îşi urmăresc doar scopurile şi interesul propriu, fără să se gândească la alţii, la consecinţele globale ale faptelor lor. În loc să trăiască raţional, oamenii sunt preocupaţi mai mult de sex, putere, distracţii, violenţă. Fie că te loveşte în cap un membru al familiei sau un necunoscut; fie că îndurăm tranziţia permanentă sau invaziile repetate (militare, economice etc.) ale unora sau altora dintre vecinii apropiaţi sau depărtaţi (barbarii de la Răsărit, păgânii de la Sud, perfizii de la Apus); fie chinul continuu de a prinde din urmă sau a ne adapta la neobositul „progres” al străinătăţii (care adeseori nu e un progres real, ci o invazie mascată), iată tot atâtea ameninţări grave la viaţa cuiva – sau a noastră, a tuturora.

Dar astfel de „invazii” nu sunt dovada unei duşmănii, persecuţii sau reavoinţe faţă de noi, ci o formă a luptei altora pentru supravieţuirea lor în cadrul durei competiţii internaţionale. Ei nu se preocupă de tine sau de noi – ci de soarta lor. Competiţia e un fenomen natural. O luptă-i viaţa… clama şi Coşbuc (tot cam fără ecou).

Suprapopularea globului, sărăcia lucie a prea multora din cele 6 miliarde de oameni, stagnarea sau scăderea nivelului de trai din cauza accesului inegal la progresul tehnic (3 miliarde de oameni nu au acces la telefon, 2 miliarde la electricitate ş.a.m.d.), moartea violentă datorată numeroaselor războaie de tot felul, poluarea masivă a mediului – toate aceste pericole vitale pentru omenire şi ţara noastră sunt reale. Ele sunt evidente pentru orice om cu scaun la cap. Doar în ultimii zece ani populaţia României a scăzut cu 1 milion oameni (iar în următorii 10 ani va scădea cu încă un milion), în timp ce populaţia globului a crescut cu 450 milioane, mai ales în ţările foarte sărace. Credeţi că această mare de oameni va sta liniştită la „casele” ei, aşteptând să moară de foame? Sau că în năvala ei pentru supravieţuire ne va ocoli pe departe, admirând cu respect blândeţea, omenia sau folclorul nostru (de fapt, lenea noastră)?

E bine însă de ştiut că invadatorii, tâlharii, derbedeii se întind doar atât cât li se dă voie… Nu ei sunt de vină când apucă şi iau. N-ar reuşi ei să facă nimic dacă n-ar apărea „cozile de topor” (care îşi vând fraţii pentru 30 de arginţi) şi iresponsabilitatea multor victime.

De ce oare tot năvălesc unii şi alţii peste noi, în loc să ducă în altă parte? Pentru că suntem o pradă uşoară. Având o ţară minunată, cu climă plăcută şi

hrană suficientă, nu ne-am pus serios problema supravieţuirii, ba chiar am devenit nepăsători, fatalişti. Acceptăm şi credem uşor tot felul de prostii sau minciuni, risipim ineficient resursele, ne lăfăim pe teritorii uriaşe pe care nu le cultivăm (dacă am avea noi densitatea populaţiei din Olanda, în România s-ar înghesui 83 de milioane de locuitori) şi nu preţuim, nu păstrăm, nu apărăm deloc cele căpătate de la Dumnezeu. Până ce alţii, mânaţi de nevoi: suprapopulare, şomaj, lipsă de terenuri agricole ş.a.m.d., vor da năvală să ni le ia. Alţii se zbat, luptă, sunt conştienţi de greutăţile vieţii – pe când noi ne văităm, visăm, chiulim, aşteptăm, stăm, cerşim…

In cadrul acestei dure competiţii internaţionale (pe care însă prea mulţi dintre noi refuză s-o vadă), cu inevitabili învingători şi învinşi, câştigători şi învinşi, supravieţuitori şi dispăruţi, s-a pus mereu şi se pune în continuare problema supravieţuirii naţiei noastre. (Re)citeşte Doina lui Eminescu! Pericolele sunt mereu actuale, chiar dacă se încearcă pe toate căile (cel mai adesea cu succes) şi cu tot felul de gogoşi adormirea brumei de vigilenţă ce-o mai avem. Slăbiciunile unora – devin foloasele altora.

Se spune că un român şi un japonez mergeau prin savana africană. Obosiţi de drum şi căldură, când găsesc un copac se opresc bucuroşi la umbra lui. Se dezbracă, se descalţă, beau apă. Deodată, dintr-un tufiş apare un leu fioros care se pregăteşte să-i atace. Amândoi încremenesc de frică. Totuşi, japonezul începe iute să se încalţe. Românul observă şi nu se poate abţine să-l întrebe: ce crezi, mă, că încălţat o să alergi mai repede decât leul? Nu, răspunde acesta tremurând, doar mai repede decât tine…

Să nu uităm însă că orice rău are şi o parte bună: adeseori, de la străini s-au putut învăţa multe (cine a vrut), fie bune – fie rele. Noi suntem de vină că mai adesea am învăţat relele: organizarea crimei – nu ordinea publică; şpaga – nu eficienţa administraţiei; grevele – nu eficienţa muncii; noile tehnologii ale fărădelegilor – nu cinstea şi datoria. Uneori, chiar am primit ajutor de la ei şi continuăm să primim, de exemplu, sub forma ajutorului pentru integrarea europeană – vezi #20.4. Aşa că nu e nici bine, nici corect, să aruncăm toată vina pe trădare, străini sau soartă.

În realitate, mai multă vină are propria lene, lipsa de gândire şi de acţiune cu bătaie lungă.

Ce ne va aduce Viitorul

„Tranziţia” actuală nu e ceva trecător: viitorul va fi o permanentă şi continuă tranziţie – spre necunoscut. Orice clipă e una de tranziţie. Schimbarea şi nesiguranţa vor fi singurul lucru sigur.

Capacitatea noastră de supravieţuire depinde de învăţăturile trecutului. Dar prezentul e mult diferit de trecut – iar viitorul va fi şi mai surprinzător. Istoria, trecutul ne pot ajuta doar parţial să facem faţă la ce ne aşteaptă în viaţa de zi cu zi:

– Pericole social-economice: În ultimul secol, populaţia globului a crescut de 4 ori. Majoritatea oamenilor trăiesc în oraşe. Progresul ştiinţei (motivat prea mult de goana pentru câştig material şi prea puţin cenzurat de criterii etice sau morale) a produs noi şi noi tehnologii cu o influenţă majoră în viaţa oamenilor: antibioticele, aviaţia cu reacţie, ingineria genetică, armele de distrugere în masă, internetul – şi multe altele. Ele au mărit dramatic densitatea, intensitatea şi ritmul interacţiunilor umane. Internaţionalizarea sau globalizarea înaintează nestăvilite şi ne implică pe toţi, cu sau fără voia noastră.

Sistemele sociale şi economice globale au, în prezent, mult mai mulţi factori: oameni, organizaţii, întreprinderi, tehnologii sau ţări noi, cu mult mai multe legături reciproce. Între ele se transferă cantităţi mult mai mari de materiale, energie şi informaţie, cu viteze mult mai mari decât în trecut. De exemplu, între 1960-2000 populaţia globului s-a dublat, dar traficul anual global (numărul de km parcurşi de oameni În automobile, autobuze, trenuri şi avioane) a crescut de 5 ori. Azi toate evenimentele se petrec mai repede, în număr mai mare şi cu o complexitate interactivă mai mare.

Creşterea rapidă şi aparent fără sfârşit a legăturilor şi transferurilor între oameni provoacă o avalanşă de probleme sociale şi tehnice. Soluţionarea lor cere mai multă ingeniozitate, mai multe idei practice – pentru a lua decizii corecte la momentul oportun. Dar foarte des nu mai putem face faţă vitezei mari cu care toate se schimbă în jur, suntem incapabili să producem suficient de repede cantitatea de gândire novatoare necesară.

Sistemele sociale, economice, ecologice şi politice se bazează din ce în ce mai mult pe calculatoare şi instalaţii automate, dar legile care conduc aceste sisteme complexe nu sunt încă bine cunoscute. Programele pe care se bazează automatizarea lor sunt deficitare. Ele ajung să depindă în mod neaşteptat de factori imprevizibili şi să se comporte (aparent) ilogic – de fapt, nelinear.

Dacă omenirea nu se trezeşte ca să frâneze creşterea haotică a sistemelor pe care ea însăşi le-a creat (ca ucenicul vrăjitor) şi să le reducă viteza, ele vor fi zguduite din ce în ce mai des de defecţiuni catastrofale. Cu consecinţe dramatice pentru viaţa noastră. Fie că ne place sau nu, urmările vor fi: crize financiare, încetinirea dezvoltării mondiale, scăderea nivelului de trai.

Totuşi, o veste bună: războaiele mari, mondiale, vor dispărea. Nu pentru că ar reprezenta o acţiune evident rea, ci pentru că sunt o dovadă clară de prostie: ele sărăcesc şi distrug sigur toate părţile participante la conflict. Ţările mari, civilizate, s-au deşteptat suficient. Dar războaiele mici, locale, terorismul vor mai continua, din păcate, să facă victime nevinovate. Vezi şi #18.

– Pericole biologice: degenerarea indivizilor atât din societăţile şi ţările avansate (datorită sedentarismului: obezitate, boli grave, reducerea natalităţii etc), cât şi a celor subdezvoltaţi (din cauza foamei, suprapopulării, creşterii violenţei şi criminalităţii ş.a.m.d.); (re)apariţia unor boli, microbi, paraziţi rezistenţi la orice medicament cunoscut; utilizarea teroristă a armelor atomice sau biologice etc. Trebuie să recunoaştem că, pe lângă unele avantaje: obţinerea mai uşoară a hranei, adăpos-tului, apărării etc, civilizaţia şi educaţia produc şi efecte rele asupra omului: deteriorarea funcţiilor sale vitale, slăbirea forţei fizice, descreşterea fertilităţii, slăbirea instinctului de supravieţuire şi spiritului combativ ş.a.m.d. Cu grave urmări negative: sedentarism, fuga de realitate (în imaginarul mai simplu şi comod – vezi realitatea „virtuală”, drogurile) ş.a.m.d.

– Pericole ecologice: Echilibrul ecologic al planetei este grav periclitat. Pentru prima oară în istoria ei, omenirea a ajuns să poată mişca materiale, să producă energie şi gunoaie, în cantităţi de acelaşi ordin de mărime ca şi Natura. Omul Poate, prin acţiunile sale inconştiente, să provoace – direct sau indirect – catastrofe naturale (inundaţii, secetă, uragane, cutremure), accidente nucleare etc. Ca să nu mai vorbim şi de lipsa apei: în anul 2000 un miliard de oameni nu avea acces la apă potabilă, iar 2 miliarde nu aveau acces la nici un fel de apă. Sau de lipsa aerului respirabil: milioane de orăşeni se asfixiază datorită smogului (ceaţă otrăvitoare cauzată de gazele produse de autovehicule).

În goana ei pentru bani, omenirea se autodistruge prin: poluare, experimente genetice făcute fără a avea cunoştinţele necesare, utilizarea antibioticelor pentru îngrăşarea animalelor, netratarea gunoaielor etc. Iar gravitatea acestor probleme este mult accentuată de suprapopularea planetei.

1.2. CE TE FACI?

În viaţa obişnuită, în locuinţă, oraş, sat, mijloace de transport etc, suntem permanent ameninţaţi de o mulţime de pericole. Fie produse de oameni: accidente de circulaţie, agresiune fizică, incendii, război etc, fie naturale: furtună, viscol, inundaţie, cutremur etc. Dar NU pericolele naturale sunt mai frecvente, ci cele artificiale – create de tine sau de alţi oameni.

Corespunzător varietăţii diverselor situaţii critice, supravieţuirea poate fi şi ea de mai multe feluri: urbană, în natură (survival), culturală, etnică ş.a.m.d. Sau, putem vorbi despre acţiuni imediate, de durată, ori de supravieţuirea individuală, colectivă – prin aceasta din urma înţelegând de la un tovarăş de drum până la o întreagă naţie.

Putem aprecia că unele metode de supravieţuire sunt primitive, necivilizate (cerşitul, hoţia, prostituţia, agresarea simţurilor duşmanilor ş.a.m.d.) – pe când altele sunt civilizate (cum ar fi cele indicate în acest Manual). Există pericole, să le zicem (după moda actuală) de tip hard – pentru corp (de exemplu foame, sete, strivire, asfixiere etc), dar şi altele – de tip soft – pentru minte (cum ar fi spălarea creierului, pierderea identităţii culturale, interzicerea libertăţilor civice etc). Lor li se poate răspunde prin acţiuni de supravieţuire biologică, respectiv intelectuală. Globalizarea face ca în ţările dezvoltate lupta pentru existenţă să depăşească domeniul corporal pentru a se extinde în cel mintal (informaţional etc.) şi în cel spiritual (al identităţii, culturii, limbii naţionale etc).

Adeseori termenul de supravieţuire este folosit greşit de oamenii simpli, ziariştii, politicienii (din opoziţie) cărora le place să se tot vaite: ei însă confundă greutăţile mari, dar obişnuite şi inerente vieţii – cu moartea. S-ar putea spune şi aşa, că o mare parte din tot ceea ce facem sau trăim zilnic constituie acţiuni sau situaţii de supravieţuire, dacă acceptăm ideea că trăim permanent sub ameninţarea, chiar voalată, a foamei, setei, frigului ş.a.m.d. – a morţii premature. Deşi greutăţile şi efortul zilnic de a circula corect pe stradă, a mânca şi bea doar ce şi cât trebuie, a folosi corpul numai pentru ce a fost el gândit, sau de a-ţi face igiena personală, de a te vaccina, a plăti la timp impozitele, a merge la serviciu, a creşte copiii, a avea grijă de toate obligaţiile sociale, a-i respecta pe ceilalţi, a te ţine de cuvânt, inclusiv a câştiga un ban prin muncă cinstită – toate astea sunt de fapt viaţă normală, nu supravieţuire.

Supravieţuirea imediată

într-o situaţie care te ameninţă cu posibilitatea morţii rapide – este necesar un răspuns corespunzător: măsuri de supravieţuire imediată.

Salvarea din accidentele prin care oamenii ajung pe neaşteptate izolaţi în natură, departe de civilizaţie, poartă denumirea consacrată de survival, din limba engleză. O mare parte din acest Manual se ocupă de rezolvarea acestei situaţii.

însă în viaţă toate sunt legate între ele, aşa că învăţătura şi deprinderile pentru survival au aplicaţii în numeroase aspecte sau domenii ale vieţii de zi cu zi (vezi şi # 20.3).

Supravieţuirea pe termen lung

Pericolul morţii rapide, ca urmare a unui accident de maşină, de drumeţie, uragan, incendiu etc, este mai uşor de sesizat. Dar există şi altfel de pericole, adeseori mai greu de perceput. Aşa sunt situaţiile grave în care se pune problema dispariţiei lente, după un timp: de exemplu războiul armat, psihologic, economic, cultural, religios; conflictele interetnice; detenţia în închisoare; o boală sau epidemie gravă; poluarea morală sau a mediului; dispariţia limbii materne ş.a.m.d.

Natura, cât şi istoria, arată clar că cei slabi vor pieri. Atât la nivel de individ – cât şi de grup: şatre, etnii, popoare. În vremurile noastre, slab -înseamnă: fără educaţie, fără şcoală. Aceşti oameni ori se vor întări prin educaţie – ori vor dispărea din cauza concurenţei locale sau internaţionale. Nici o soluţie miraculoasă, legislaţie binevoitoare, milă, ideologie maniheistă sau teorie a drepturilor omului (chiar impusă cu forţa) – nu poate inversa legea selecţiei naturale.

Se poate naşte întrebarea „Ce este mai eficient pentru supravieţuirea biologică”: barbaria şi incultura sau educaţia şi civilizaţia? În istoria de până acum a omenirii -aşa a fost: barbarii au răpus colectivităţile civilizate (ţări, imperii ş.a.m.d.). Dacă nu altfel – măcar prin forţa numărului mai mare. În război conta enorm forţa fizică şi numărul luptătorilor. Şi astăzi, emigranţii analfabeţi străpung fluierând graniţele statelor occidentale, păzite cu cele mai perfecţionate tehnologii.

Dar evoluţia ştiinţei şi civilizaţiei din ultimul secol a schimbat radical situaţia strategică. Cea mai evidentă (şi totodată tristă) manifestare a avantajelor ştiinţei o reprezintă capacitatea distructivă a armelor moderne cu care naţiunile se apară (dar cu care pot să şi atace). După apariţia armei atomice, echilibrul de forţe între cei subdezvoltaţi (mintal) şi cei (super)şcolarizaţi s-a schimbat total. În prezent lumea e altfel!

Pentru a supravieţui, fiecare din noi trebuie să se adapteze – altfel va dispărea. Ceea ce era bun înainte: atitudine, pregătire, eforturi – nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Letargia „mioritică” (deşi ruşinoasă, se pare că aceasta ne-a ajutat să supravieţuim de-a lungul ultimelor secole), nu va mai face doi bani în supratehnicizatul, năprasnic de iutele secol XXI. Metodele vechi, tradiţionale de supravieţuire ale înaintaşilor noştri – în majoritate ţărani – erau bune pentru survival, dar nu mai sunt de mare folos în vremurile actuale. Or, la noi, tinerii nu mai ştiu nici ce ştiau pe vremuri ţăranii gospodari, nici ce ştiu acuma profesioniştii americani. În prezent e nevoie de alte priceperi: limbi străine, meserii noi (cum ar fi programarea calculatoarelor) – care trebuie învăţate, indiferent că-ţi place sau nu. Nu mai merge cu „pluguşorul” – azi trebuie „calculatorul”! Supravieţuirea în viitor este condiţionată de policalificare, de permanenta reorientare şi adaptare profesională – nu de clasica „meserie pentru viaţă”. Calificarea profesională depinde de „timpul de înjumătăţire a valorii informaţiilor”, care a ajuns la 5 ani sau chiar mai puţin. Soluţia pentru chiverniseală şi dezvoltare durabilă este: muncă, muncă şi iar muncă (dar cu cap!).

Niciodată să nu crezi că lucrurile se vor îndrepta de la sine; de obicei, criza lăsată în voia ei se înrăutăţeşte. Un exemplu îngrozitor îl constituie datoria României faţă de statul suedez, pornită de la 27 mil. dolari şi ajunsă, după 70 de ani de nepăsare, iluzii, tembelism şi iresponsabilitate a autorităţilor de toate culorile politice, la „doar” 120 mil. de dolari.

Desigur, inainte de a se ocupa de salvarea celorlalţi, ar fi bine dacă fiecare concetăţean şi-ar rezolva mai întâi propria lui soartă – fără a cere ajutor. De exemplu, refuzând situaţia de muritor de foame, sărac, şomer, asistat social sau milog şi ieşind din ea cu propriile forţe.

Adică – să se salveze gândind, nu cerşind.

Se poate trăi fie de azi pe mâine, ca frunza în bătaia vântului, fără căpătâi, dar şi demn – ca om bine integrat în ţara şi societatea sa. Un membru valoros al comunităţii trebuie să fie conştient, treaz, responsabil, nu să alerge mereu după satisfacerea instinctelor primare, tot acceptând noi şi noi compromisuri mintale, morale sau corporale. Din păcate, o atitudine responsabilă, civică, prevăzătoare nu poate fi obţinută de la sine, cu forţe proprii; e nevoie de sprijin exterior, educaţie şi timp. Însă obligatoriu e nevoie şi de participarea şi voinţa individului. Dacă nu vrei să răzbeşti – nu te mai poate ajuta nimeni.

Chiar şi emigrarea poate fi o soluţie pentru supravieţuirea pe termen lung -când eşti într-adevăr în pericol de moarte. Mulţi însă emigrează acum nu pentru a-şi salva viaţa, ci pentru a profita de unele avantaje materiale. Oportunişti, nesăţioşi „fără mamă, fără tată”, au existat în toate vremurile, sub lozinca: ubi bene – ibi patria (patria mea e acolo unde mi-e mai bine). Dar, dacă eşti om adevărat şi stai să gândeşti şi cântăreşti cu atenţie toate avantajele şi dezavantajele acestei soluţii, constaţi că e mai demn şi bine să rămâi în ţara ta şi să rezolvi aici problemele existenţei. Să lupţi acasă pentru cauza, dreptatea sau viaţa ta. Să te ridici, să-i ajuţi pe părinţi, prieteni, camarazi. Nu face ca veneticii: Sări ţigane, că arde satul; nu-i nimic, mă mut în altul! Locul românilor este în România. Dacă eşti român (deci sentimental) şi pleci, vei suferi tot restul vieţii de dorul de Ţară şi vei fi peste tot un venetic. Cred că fiecare om trebuie să gândească mai departe, întrebându-se: ce-aş fi eu fără Ţara mea? (probabil un biet derbedeu; der be der însemnând în arăbeşte: din poartă în poartă).

Când n-ai pentru ce trăi – mori. Iar pentru a vrea să supravieţuieşti nu e totdeauna suficientă frica de moarte. Adeseori există motive şi mai puternice -cum ar fi dorinţa să termini o acţiune în care eşti implicat, dar din care (aparent) n-ai foloase personale. De exemplu să ajuţi pe cineva (iubita, copiii, familia etc), să realizezi o faptă înălţătoare (patriotică etc). Oamenii sunt dispuşi să muncească pentru bani, dar sunt gata să moară – sau să trăiască – pentru o idee. O viaţă fără ţel e o moarte timpurie (Goethe). Nu numai indivizii au nevoie de un scop în viaţă, ci şi naţiunile: dacă nu are un ideal, un proiect comun (naţional), naţiunea se stinge, devine o populaţie (vezi istoria). Parafrazându-1 pe marele Ronald Reagan (preşedintele american, „mare” pentru că a reuşit să distrugă Uniunea Sovietică -„imperiul răului”) putem zice: nu interesează ce poate face România pentru tine, ci ce poţi face tu pentru ea! Cine nu-şi iubeşte Patria nu poate iubi nimica.

Aşa că la întrebarea: Va mai supravieţui oare România pe termen lung? se poate răspunde şi cu da – dacă vor exista suficient de mulţi oameni care să gândească şi să făptuiască ce trebuie, la timp, dar şi cu nu – dacă băştinaşii indiferenţi, iresponsabili vor continua să se preocupe numai de problemele lor mărunte şi vor refuza să gândească, să facă sacrificii pentru binele comun al naţiei. Un popor care se ocupă doar de fleacuri devine o naţie de mântuială.

Trebuie precizat că uneori, în cazuri extreme, există şi situaţii în care nu mai merită să lupţi pentru supravieţuire, moartea putând fi alternativa preferabilă. Alegerea îţi aparţine, tu decizi! Din fericire – nu orice accident sau situaţie deosebită constituie un pericol iminent.

Ce poţi face într-o situaţie de criză?

1.3. GÂNDEŞTE ŞI ÎNFĂPTUIEŞTE

Pentru a supravieţui, gândeşte altfel

Supravieţuirea înseamnă: prevedere, pregătire, sânge rece, voinţă, hotărâre, întrajutorare, dezinteres material. A fi prevăzător şi a te gândi la accidentele posibile nu înseamnă să fii un pesimist fricos, descurajat sau nevricos, ci să-ţi uşurezi viaţa. Nu înseamnă sa te temi de orice, ci să controlezi evenimentele, înseamnă să poţi distinge între păreri şi dovezi, între zvonuri şi fapte; între gândirea (şi acţiunea) emoţională, subiectivă, ilogică (bazată pe sentimente, instincte) şi cea logică (bazată pe raţiune).

În zilele noastre oamenii civilizaţi devin din ce în ce mai sedentari, moi, leneşi în folosirea muşchilor proprii – pe care se bazează survival-u\. Modul de viaţă modern, cu sedentarismul său molipsitor, ne pregăteşte să devenim victime, nu supravieţuitori. Din păcate, fără o sănătate, condiţie fizica acceptabile, şansele de supravieţuire în caz de accident – în singurătate, natură sau pe lângă casă -sunt considerabil mai mici.

Condiţiile de survival sunt prin definiţie: neaşteptate, neobişnuite, periculoase. În astfel de situaţii grele nu mai avem la dispoziţie ajutoarele şi protezele pe care se bazează viaţa noastră obişnuită: electricitate, apă curgătoare, aragaz, haine, casă, scule, autobuz ş.a.m.d. Nici sprijinul, de la sine înţeles (dar oare real?) al celorlalţi oameni: familie, prieteni, vecini, colegi, sindicat, poliţie etc. Chiar aşa: ia stai, opreşte-te câteva clipe din citit şi gândeşte-te puţin: vei fi fără nici un ajutor. Îţi dai seama?

Ce te faci?

Într-o astfel de situaţie nu dispui decât de:

– tine însuţi (alcătuit din oase, piele, păr, dinţi, unghii, salivă);

– ceea ce ai asupra ta (ghete, ciorapi, pantaloni, cămaşă, rochie, ceas, poate bani, un pieptene etc);

– ceea ce te înconjoară (nisip, pietre, apă, copaci, beton, dărâmături, balegă etc);

– poate – un mijloc de transport distrus (automobil, tren, avion etc). Plus capul, mintea ta – cea mai importantă sculă (dacă ştii s-o foloseşti…). Sunt diverse păreri asupra cantităţii şi felului de echipament sau pregătirilor necesare ca să scapi dintr-o situaţie neobişnuită sau o catastrofă. În mod paradoxal, nu atât muşchii, rezistenţa fizică, priceperea ori echipamentul contează; mai importantă este atitudinea mentală faţă de situaţia critică.

Toţi specialiştii sunt de acord că atitudinea mentală adecvată, optimistă adică o gândire clară şi voinţa de a scăpa este cel mai important factor (cam 90% din total!) pentru salvare. Din cauza atitudinii mentale diferite unii scapă şi alţii nu. La unii oameni voinţa de a trăi este mai puternică decât la alţii, dar ea poate fi întărită prin şcolarizare (vezi # 20.3). Norocul îl ajută pe cel pregătit. Atitudinea este mai importantă decât trecutul, educaţia sau banii, decât nereuşitele sau succesele vechi, decât împrejurările, opiniile sau faptele altora. În fiecare moment al vieţii putem decide şi alege o nouă atitudine. Nu putem schimba nici trecutul, nici inevitabilul, dar putem să ne schimbăm atitudinea.

Atitudinea mintală corespunzătoare este: conştientă, activă, responsabilă, preventivă, eficientă, pozitivă, creativă.

Fii atent!

O condiţie importantă pentru supravieţuire este să-ţi dai seama de pericol. Adeseori oamenii nu înţeleg, nu sesizează că „în aer” pluteşte o ameninţare iminentă sau nu încă: îngheţ, viitură, secetă, escrocherie, tâlhărie, criză financiară, război, invazie etc. Fii mereu atent la ce se întâmplă înjur, la ce faci sau vei face, fii conştient de interacţiunea celor cu care vii în contact, a mediului. Sau de alte pericole: de exemplu, după o călătorie lungă cu avionul se poate muri pe loc, din cauza înrăutăţirii circulaţiei sângelui provocată de imobilitatea forţată. Nu umbla cu capul în traistă!

Informează-te, învaţă şi judecă cu mintea ta (nu lua de bune judecăţile altora). Nu te baza pe minuni şi nu te speria de umbre. Dacă lucrurile merg bine prea multă vreme necazul e iminent! Aşa e lumea, viaţa: nu poate exista nici o fericire perpetuă, nici o stare de nenorocire permanentă. De aceea chinezii spun: când îţi merge bine fii atent; când îţi merge rău fii demn. Căci la ananghie unii oameni sunt dispuşi să-şi vândă sufletul sau corpul (chiar şi numai pentru câţiva dolari), să facă orice compromis ca să supravieţuiască: cerşesc, mint, fură, toarnă, se prostituează, îi chinuie pe alţii ş.a.m.d.

Fii activ!

Atitudinea activă înseamnă să vrei cu tot dinadinsul să scapi şi să acţionezi viguros în acest sens spre deosebire de cea pasivă, în care stai şi aştepţi sau să te scape altcineva, sau să vină moartea să te scape de chinuri. Nu te lăsa doborât sau oprit de împrejurări, de situaţie. Luptă, nu renunţa. Vorba marelui explorator Nansen: ai reuşit continuă; n-ai reuşit continuă! în funcţie de comportamentul lor într-o situaţie grea, oamenii se împart în 3 categorii: unii se străduiesc şi încearcă să rezolve problema, alţii stau şi analizează situaţia, iar ceilalţi comentează, se minunează de cele întâmplate. Evident că numai prima categorie supravieţuieşte!

Fii conştient că mâine va fi mai rău – dacă nu faci azi ceva. Nu te speria de eşecuri, ci de şansele pe care le pierzi dacă nici măcar nu încerci.

Fii responsabil!

Atitudinea responsabilă înseamnă să nu te ascunzi după deget, ci să accepţi că TU trebuie să faci treaba asta şi chiar s-o faci.

Pentru a scăpa dintr-o situaţie periculoasă trebuie să acţionezi. Acum, imediat, NU mai târziu. Totdeauna timpul înseamnă bani (time is money) – dar este şi viaţă. Primul ajutor trebuie să-l dai sau să ţi-l dai urgent, adeseori întârzierea înseamnă moarte. Într-o situaţie disperată timpul lucrează împotriva ta! Decizia de a acţiona într-un anumit fel trebuie luată repede. Trebuie tăiat în carne vie. Fii necruţător cu tine şi cu ceilalţi. Nu poţi face jumări fără să spargi ouăle! Când vrei să scurtezi coada unui câine, fă-o o dată şi bine. Nu-l menajezi deloc dacă din milă i-o tai câte puţin în fiecare zi. Din păcate, deprinderea de a lua decizii bune, rapide este o calitate rară, care se poate învăţa numai prin experienţă, antrenament specific.

Responsabilitatea înseamnă prevenire, adică să te pregăteşti şi să înveţi pentru a putea îndeplini sarcinile la care te angajezi, luând în consideraţie şi eşecurile previzibile. Să devii competent. Să ştii ce ştii, ce poţi şi ce nu. Comunismul ne-a învăţat să minţim, dar şi mai rău: ne-a obişnuit să ne autoamăgim! Pentru vindecarea acestei boli sunt necesare acum mari eforturi. Nu te apuca de lucruri la care nu te pricepi. Nu te comporta astfel ca să-i pui pe alţii în situaţii periculoase (de exemplu să se chinuie sau să cheltuiască pentru salvarea ta, după ce ai făcut o prostie). În fond, cine şi ce eşti tu de le ceri asta? Cunoaşte-ţi lungul nasului! E important şi ce faci, dar, paradoxal – chiar mai important, şi ceea ce NU (apuci să) faci! Adică: nu-ţi pierde timpul, banii, resursele disponibile cu acţiuni nechibzuite. Deci, gândeşte-te de două (ba chiar de trei) ori înainte de a face ceva iremediabil – cum e de fapt orice face omul pe lumea asta; nici o situaţie, oportunitate nu se mai repetă identică!

Responsabilitatea mai înseamnă şi să-i ajuţi pe cei din jur. Egoismul, fudulia, proasta creştere, chiulul, hoţia, aroganţa, incompetenţa, neseriozitatea, lipsa de punctualitate şi de cuvânt – nu aduc niciun folos, ba dimpotrivă. O dovadă printre altele: refuzul ţărilor civilizate de a ne accepta ţara ca membră a Uniunii Europene. Motivul real nu este sărăcia, migraţia ilegală, dosarele restante ş.a.m.d. – adică explicaţiile cu care suntem aburiţi în mod politicos, oficial: ci lipsa de caracter şi a celor 7 ani de acasă, mârlănia, iresponsabilitatea prea multor concetăţeni de-ai noştri (de la simpli copii până la adulţi, de la măturători până la personalul ambasadelor). Aceştia îi privesc pe cei din jur, pe străini, ori ca pe un gunoi, ori ca pe un fraier de jumulit. Lucrurile merg până acolo încât unii străini (nu răuvoitori), după ce sunt înecaţi de bădărănia sau hoţia băştinaşilor, ajung să spună despre România: ce ţară frumoasă, păcat că e locuită! Vesticii au muncit mult şi din greu până să-şi educe oamenii lor (de exemplu Anglia secolului trecut era plină de ciungi – căci hoţilor li se tăia mâna stângă). Nu le-a mai rămas chef să facă din nou aceeaşi treabă pentru alţii. Ei se aşteaptă ca fiecare ţară candidată la aderarea europeană să-şi rezolve singură problemele, prin propriile forţe. Nu cerşind sau văicărindu-se. Deci la treabă! Dar fă-o cu grijă pentru propria ta purtare: dacă te bagi printre porci (chiar ca să-i speli), nu se poate să nu te atingă noroiul. Nu te lăsa contaminat.

Fii eficient!

Atitudine eficientă înseamnă să acţionezi urmărind rezultatele şi termenele nu să te agiţi şi să lucrezi fără rost. De exemplu, chiar problema creşterii productivităţii în activitatea profesională de zi cu zi e până la urmă tot o formă a luptei pentru supravieţuire (de lungă durată). Eficienţă înseamnă să faci un lucru: bine, complet; simplu, economicos, ieftin; să nu necesite remedieri, refaceri; să-l începi la timp şi să-l sfârşeşti la termen; fără să deranjezi pe alţii. Nu te purta ca un amator, ci lucrează ca un profesionist. Nu te complica – americanii zic KISS, adică keep it simple, stupid.

Orice faci – fă bine. Nu face lucrul de mântuială. Nu numai din cauză că lucrul bine făcut este mai profitabil şi avantajos pe termen lung, ci şi pentru efectul favorabil asupra grupului sau comunităţii. Într-o echipă fiecare membru are de îndeplinit sarcini proprii, distincte şi trebuie să le execute bine, eficient. Dacă un singur om chiuleşte sau greşeşte, întreaga echipă va funcţiona prost. Sau, va pieri.

Nu acţiona la întâmplare: atât înainte de a întreprinde ceva (o călătorie etc.) cât şi după un accident, fă-ţi un plan de acţiune, de viaţă, de salvare. Un exemplu simplu: în oraş fă-ţi nevoile fiziologice din timp, într-un loc amenajat; nu aştepta să-ţi vină pofta când eşti pe stradă, în public şi nu găseşti unde. Asigură-ţi casa, viaţa, bunurile, învaţă o meserie nouă, limbi străine, utilizarea calculatorului. Sau, renunţă la droguri: tutun, alcool, televizor ş.a.m.d. Fă o facultate – nu numai pentru avantaje materiale, ci mai ales pentru suplimentul de antrenament mintal pe care-l impune.

O gândire corectă ia în consideraţie consecinţele fiecărei acţiuni şi alege un plan de lucru corespunzător, cu bătaie mai lungă. Există planuri strategice (de lungă durată – de exemplu câţi copii să fac, cum o să plătesc ratele la casă, ce vreau să ajung peste 10 ani etc.) şi altele tactice (de scurtă durată – cum ar fi: unde voi putea înnopta, să rezerv din timp camera la hotel, cui mă adresez în cazul că se strică maşina ş.a.m.d.). Planurile tactice se înscriu în şi se coordonează cu cele strategice. Atenţie: un plan bun are şi soluţii de rezervă, pentru cazul că acţiunea principală prevăzută dă greş.

Un plan de viitor chiar slab sau prost e mult mai bun decât nici unul. Indiferent pentru ce perioadă plănuieşti, nu gândi în mic, cu bătaie scurtă, ci gândeşte global şi acţionează local. la exemplu de la campionii de şah: ei joacă în perspectivă, prevăd nu numai mutarea următoare a adversarului, ci pe a cincea, a zecea, ba chiar şi pe ultima, victoria. Sau inspiră-te din modul cum fac ruşii sau chinezii politica externă: la fel cum joacă şah (respectiv go). Nu pentru mâine, ci pentru secolul următor! Necesitatea gestionării cât mai bune a crizelor sau a propriei vieţi se poate vedea şi din contra-exemplul soartei multor terchea-berchea din jur. Sau din prostul management din economia noastră: n-or fi toţi directorii noştri veroşi, dar prea mulţi sunt precis incompetenţi.

Însă, nu te fixa (mintal) pe un anumit plan, idee, soluţie. Supravieţuirea necesită şi flexibilitate: capacitatea de a-ţi schimba la timp gândurile, meseria, locuinţa ş.a.m.d. Adaptează-te rapid situaţiei. Nu poţi schimba direcţia vântului – dar poţi să potriveşti (repede!) pânzele corăbiei.

Gândeşte flexibil, fii gata să schimbi direcţia sau metoda dacă se dovedeşte greşită, ineficace. Nu se ştie de unde sare iepurele. (Poate că acest principiu n-ar trebui evidenţiat românilor; ei au din naştere prea multă flexibilitate mintală şi ar profita dacă s-ar strădui să devină mai consecvenţi). Deci, nu te grăbi să sari imediat de la o alternativă de salvare la alta, aparent mai atractivă; oarecare stăruinţă şi consecvenţă este necesară; uneori e chiar obligatorie. Căci tot lumea zice: cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul.

Când acţionezi – nu o face cu reţinere, fără tragere de inimă, cu teamă. După ce ai cântărit (iute!) toate informaţiile şi implicaţiile, adversitatea, duşmanul, trebuie izbit cu hotărâre, impetuozitate, folosind toate forţele, mijloacele disponibile. Nu umbla cu jumătăţi de măsură că pierzi timpul (adică – viaţă, bani).

Ce-i mult nu-i sănătos: e rea prea multă risipă, dar tot rea e şi prea multă economie. Trebuie evitate excesele – în orice sens. Încearcă să păstrezi o bună cumpănă între părţi şi tendinţe – acea vestită aurea mediocritas (echilibrul de aur).

Fii optimist!

Atitudinea pozitivă înseamnă să vezi şi partea bună a situaţiei, a lucrurilor (jumătatea plină a paharului), nu să te tot văicăreşti şi să pui mereu răul înainte. Căci orice profeţie, bună sau rea, odată făcută, tinde să se îndeplinească! Cel cu o gândire pozitivă, constructivă, nu stă, nu lâncezeşte, nu aşteaptă, nu se vaită, nu condamnă, ci caută soluţii, valorifică puţinele posibilităţi existente (însă şi pe unele care nu există, dar apar din senin când este suficientă preocupare – căci aşa e viaţa) şi luptă fără teamă cu adversitatea. Nu mai răspunde cu NU: nu pot, nu ştiu, nu vreau, n-am timp etc. Zi mereu DA ideilor, propunerilor cinstite -chiar dacă asta te obligă să faci eforturi, să cauţi soluţii noi ş.a.m.d. Însă nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard.

Când ţi-e greu, cere ajutor – nu te ruşina. Ruşinează-te înainte de a face vreo prostie sau acţiune necugetată. Din cauză că oamenii sunt în general binevoitori, cine cere – nu piere. Dar nici nume bun n-are. În fond, de ce te-ar ajuta alţii pe tine? Au şi ei treburile, greutăţile lor. Ce merite ai tu ca să te ajute? Ce-ai făcut tu pentru ei? Frate – frate, dar brânza e pe bani.

Sarcina ta ca om este să nu devii un cerşetor, o povară pentru alţii, ba chiar să dai şi o mână de ajutor altor oameni mai slabi, copii, bătrâni, nevoiaşi, sau unora care n-au habar şi n-au citit o carte despre supravieţuire. Ajută, fă binele în jurul tău şi lumea va deveni mai bună chiar pentru tine.

Dar una e să ajuţi un accidentat care se luptă să supravieţuiască şi altceva e să dai de pomană unui milog care nu face nimic ca să scape din situaţia grea în care se află (şi în care a ajuns, de cele mai multe ori, din cauza lui însuşi, a defectelor sale cu care n-a luptat). Nu strica orzul pe gâşte. Nu-l încuraja să lenevească (dar nici nu-ţi bate joc de el). Mai degrabă învaţă-1, ajută-1 să se ajute singur (vezi # 20.2). Supravieţuirea e deseori o problemă de alegere, o decizie dureroasă. Câteodată eşti nevoit să sacrifici o parte ca să salvezi restul, întregul. De exemplu să sacrifici un membru al corpului (braţ muşcat de câine, crocodil, rechin) ca să scapi restul (cum face şopârla, care-şi rupe coada prinsă şi scapă fugind). Uneori se ajunge la situaţii limită: trebuie să laşi să moară o persoană din grup – ca să scape restul, majoritatea. Nu e simplu, nici uşor sau creştineşte să iei o astfel de decizie. Dar în condiţiile respective, extrem de dure. ea trebuie luată.

Iată povestea unor evadări din lagărele nordului siberian. Deţinuţii de acolo nu erau prea bine păziţi, fiind evident că cine ar fi încercat să fugă, să meargă pe jos spre sud, prin sălbăticie, fără haine şi arme, murea sigur de frig şi de foame. Natura înconjurătoare ostilă descuraja orice evadare. Totuşi, unii prizonieri mai vechi, sătui de viaţă, făceau câteodată încercări disperate şi totuşi chibzuite. Ei îşi luau ca tovarăş de evadare un deţinut mai tânăr, proaspăt sosit, deci nepriceput la viaţa lagărului pe care urmau să-l mănânce pe drum. Tânărul era foarte mândru că „bătrânii” îi acordă încredere fără a-şi da seama că urma sa fie prima victimă (planificată) a încercării de evadare.

Adică, fără a se gândi că nimica nu e gratuit pe lumea asta poate doar bucăţica de brânză din capcana pentru şoareci (cum îi asigura maliţios în Parlamentul englez conservatoarea doamnă Thatcher pe opozanţii ei politici, socialiştii demagogi).

Inventează!

Atitudinea creativă însemnă să vii cu idei noi, să faci alte legături între faptele, situaţiile, informaţiile existente, să-ţi surprinzi adversarii şi situaţia, să cauţi şi să găseşti soluţii chiar şi acolo unde experienţa sau tradiţia spune: nu se poate. Să-ţi pice fisa înaintea altora. Inventivitatea este trăsătura, atitudinea care deosebeşte omul de animal şi determină succesul sau înfrângerea (mai ales în noua lume informatizată); până la urmă, chiar supravieţuirea sau moartea -fie imediat, fie pe termen lung.

Mai ales într-o situaţie critică, nu aştepta să facă altcineva ceea ce poţi face tu însuţi, pentru tine sau pentru camarazii, familia ta. Descurcă-te, NU sta cu mâinile în sân, aşteptând să te salveze alţii sau Dumnezeu. Ajută-te singur!

Încercarea moarte n-are! Chiar dacă nu ştii, nu te pricepi, gândeşte-te puţin, judecă, foloseşte bunul simţ şi fă ceva. Când izbucneşte criza sau apare accidentul – atunci şi acolo este momentul acţiunii. Nu prin eschivare sau chiul (la şcoală, serviciu, vot ş.a.m.d.) se pot rezolva problemele, obstacolele. Implică-te, pune osul la treabă.

Deşi toate metodele de supravieţuire sunt bune pentru toţi, există bariere fizice şi mentale care limitează gama de posibilităţi pentru un individ anume.Dacă un om simplu, dar zdravăn poate să fugă, sară, ţipe, lovească ca să scape, pentru un intelectual slăbănog aceleaşi metode sunt sinucidere curată. Acesta ar trebui să-şi rezolve problemele nu bazându-se pe corp, ci mai mult cu mintea, prin: vorbe, scule ajutătoare, proteze, prevedere, bani, oameni angajaţi ş.a.m.d.

Lupta pentru supravieţuire trebuie dusă nu numai cu armele sau metodele cele mai perfecţionate (care adesea sunt tocmai cele ale adversarului), ci şi cu acelea la care tu te pricepi, dar adversarul nu (chiar dacă sunt mai vechi).

Comunică!

În tot ce faci e nevoie de ordine, disciplină, gândire metodică, organizare. Dar şi de capacitatea, îndemânarea de a comunica, de a te pune în pielea celuilalt, de a gândi şi la nevoile celuilalt. Progresele extraordinare făcute de americani în ultimii 20 de ani se datoresc numai şi numai calculatoarelor, adică răspândirii informaţiei. Sau altfel zis – dezvoltării comunicării.

Pentru a-i informa şi convinge pe ceilalţi să acţioneze într-un anumit fel, logic şi eficient, e obligatoriu să le comunici ideile tale, planul de acţiune, sarcinile lor. La noi lipseşte educaţia, pregătirea pentru lucrul în echipă, pentru solidaritate şi obţinerea consensului. Or, unde-s doi puterea creşte!

Gândeşte, dar acceptă şi gândirea altora. Nu-i considera pe toţi proşti. Majoritatea conflictelor cu alţi oameni apar din cauza lipsei respectului faţă de ei, manifestată şi prin:

– Lipsa de comunicare, neconfruntarea deschisă a părerilor, necunoaşterea limbii celuilalt etc;

– Surprinderea celuilalt cu o acţiune prea rapidă, neanunţată.

Dar ce fel de comunicare, înţelegere poate avea loc la noi, când poate prima, cel mult a doua vorbă care iese din gura unui om simplu e de obicei o minciună, o sudalmă sau un zbierat? Prea puţini sunt convinşi că vorba dulce mult aduce, deşi e atât de simplu şi eficace să ceri scuze sau să zici „mulţumesc”. Prostul are impresia că cel care ţipă ar avea mai mult succes în discuţia sau conflictul respectiv.

Tactica şi satisfacţia lui e: obraznicul mănâncă praznicul. Din cauza neimplicării celor din jur (să fie de vină „politeţea” sau iresponsabilitatea acestora?) nesăbuiţii nu sunt puşi la punct cum ar trebui pentru bunul mers al societăţii. Iar urmările nefaste ale vorbelor rele şi ale lipsei de civism sunt evidente peste tot.

Cu cât omul gândeşte mai puţin, cu atât vorbeşte mai mult (Montesqieu). Nu mai spune fleacuri sau prostii – tăcerea e de aur. Înainte de a vorbi, gândeşte, întreabă-te: la ce-mi foloseşte ce voi spune? Sau: cum să prezint ceea ce vreau să spun (tonul face muzică)? Sau: ce vor face interlocutorul şi ascultătorii cu informaţiile pe care le voi spune? Numai Dumnezeu primeşte gratuit informaţiile, zicea Churchill. Mai mult ca sigur că după ce te gândeşti puţin, vei alege să taci. Chiar şi când vrei să ceri ajutor, înainte de a te apuca să ţipi ca din gură de şarpe, întreabă-te: am cu adevărat nevoie de ajutor? N-aş putea să rezolv eu singur

problema?

Nu uita nici de puterea cuvântului, nici de faptul că se poate comunica (intenţionat, dar şi involuntar) şi fără vorbe (prin gesturi, mimică, limbajul trupului). Merită să studiezi şi ceva despre „negociere”.

Respectă Natura!

Supravieţuirea ecologică prin apărarea Naturii este de o importanţă vitală pentru viitorul omenirii – şi al tău! Natura e mama noastră, aşa cum corpul omenesc e casa sufletului. Planeta pare nesfârşită doar primitivilor; oamenii civilizaţi au văzut (cu ajutorul sateliţilor) că Terra este o planetă mică, cu spaţiu şi resurse limitate. Existenţa oamenilor nu e o binecuvântare pentru Natură, ci o continuă sursă de poluare şi gunoaie. Oamenii produc prin arderea cărbunilor şi petrolului de două ori mai mult bioxid de carbon decât toate celelalte surse naturale (păduri etc.) la un loc. Efectul de seră şi distrugerea stratului protector de ozon se accentuează datorită producţiei de gaze poluante de tot felul. Mările sunt secătuite de peşte, rezervele mondiale de petrol epuizate, deşertificarea avansează rapid datorită pădurilor defrişate şi solului distrus prin chimizarea excesivă, gunoaiele ne sufocă. Supravieţuirea omenirii civilizate este periclitată. Inconştienţa şi iresponsabilitatea cu care se poartă oamenii în acest sens ar părea înduioşătoare (poţi zice: bieţii de ei sunt săraci, înapoiaţi, lasă-i şi pe ei să trăiască; sau: lasă că or să vadă ei, or să înveţe cu timpul; sau: de ce să mă bag; ei sunt prea mulţi şi tot nu pot face nimica) – dacă n-ar fi îngrozitoare (răul iremediabil făcut de ei se răsfrânge şi asupra ta, asupra noastră, a viitorului).

Supravieţuirea în sălbăticie înseamnă să fii strâns legat de natură: s-o înţelegi, respecţi, s-o foloseşti. Dar ce legătură mai au acuma tinerii orăşeni cu Natura? Ei nici măcar nu pot deosebi iedul de miel, ţapul de vier, calul de catâr, grâul de secară sau găinaţul de balegă; ce să mai vorbim de sălbăticiuni, de buruienile pentru hrană sau leac. Ar trebui să (re)înveţe multe lucruri simple, tradiţionale, pentru a putea face faţă ameninţărilor complexe ale viitorului!

Când încerci să supravieţuieşti nu strica, nu distruge totul împrejur. Economiseşte forţele, proviziile, resursele. Nu fii lacom sau inconştient. Numai animalele acţionează iresponsabil. Gândeşte-te şi la ceilalţi, la Natură. Gunoaiele aruncate peste tot, pungile de plastic (practic indestructibile pe cale naturală) care acoperă ogoarele – ne sufocă pe toţi. Sau, ce-ar mai rămâne din parcurile Bucureştiului dacă toţi cele 2,5 mil. locuitori ar rupe câte o floare sau o cracă – aşa cum îi vedem pe mulţi inconştienţi? Lasă-i şi pe alţii să trăiască, să profite. Nu culege TU toate fructele, bea toată apa, tăia toate lemnele, distruge toate stalagmitele, murdări tot terenul. Căci: o felie de portocală are acelaşi gust ca şi restul portocalei!

Iată de ce prin alte ţări, mai avansate, lumea a început să se trezească şi se dezvoltă mişcarea civică pentru o poluare zero. Un aspect – doar aparent minor – al acestei acţiuni de importanţă naţională (la ei) este obligaţia fiecărui drumeţ de a lăsa locul pe unde a trecut sau poposit mai curat decât l-a găsit (adică să adune la plecare mai multe gunoaie decât a făcut el – pentru a le duce la o cutie sau groapă amenajată ecologic)!

Fă şi tu la fel, devino un act. vist civic, ecologic – fără să fii silit. NU aştepta ca mereu alţii să cureţe înjur. Sau tot alţii să-i educe pe nespălaţi (şi asta fiind tot un fel de curăţenie).

Implică-te!

Toată lumea constată cât de mult se înmulţesc analfabeţii, copiii părăsiţi şi handicapaţi. Se tot dă vina pe sărăcie. Dar sărăcia nu e motivul real ci doar scuza autorităţilor incompetente, cu care îşi maschează tembelismul. Omul priceput şi dornic să răzbească face din rahat – bici. Cauza problemei este educaţia insuficientă, necorespunzătoare a multor tineri şi părinţi. Or, această lipsă nu le poate aduce, pe termen lung, decât: tembelism, inconştienţă, iresponsabilitate, sărăcie, subalimentare, subdez-voltare. Pentru a supravieţui, aceşti concetăţeni vor fura, defrişa ilegal păduri, cerşi, înghiţi ajutoare sociale ş.a.m.d. Dezastrul social şi economic se amplifică de la sine: inculţii săraci fac mulţi copii (tot o formă – iraţională – de supravieţuire) care la rândul lor devin tot inculţi şi săraci. Cu forţe proprii, singuri, nu pot ieşi din acest „blestem”. Ei constituie o bombă socială cu explozie întârziată. Evident că educarea lor (cu orice preţ!) e o condiţie vitală pentru supravieţuirea Ţării noastre. Cu toate astea, societatea şi autorităţile nu intervin şi îi lasă să se desfăşoare în voia lor. Cu o inconştienţă cutremurătoare – pentru viitorul nostru.

Neimplicarea în treburile comunităţii a oamenilor educaţi, cu cei 7 ani de-acasă, echivalează cu un fel de sinucidere colectivă. Cine altcineva le-ar putea descurca: Analfabeţii? Vagabonzii? Cei ce primesc ajutor social? Handicapaţii sau inculţii obraznici?îmbogăţiţii tranziţiei? Trebuie să-ţi pese! Dacă nu te angajezi – te sinucizi! Tu şi cei din jur, ba chiar tragi după tine toată Ţara.

Pentru supravieţuirea colectivă pe termen lung, NU mai accepta sau tolera greşelile şi nesimţirea celor din jur: excesele de libertate greşit înţeleasă; proasta creştere, tupeul; prostia, tembelismul, nepăsarea; promovarea nemeritată a nonvalorilor în ierarhia economică, socială, şcolară sau culturală; hoţia sau corupţia de orice fel; mârlănia; lipsa de educaţie a tinerilor, ţiganilor, derbedeilor ş.a.m.d.; inconştienţa sau nepăsarea faţă de problemele colective; preocuparea numai pentru satisfacerea instinctelor primare: umplerea burţii, euforia bahică, chefuri, sex, putere, bani; atentatele culturale, programele TV vulgare, violentarea limbajului etc; Ce-ai putea face? Printre altele, să-ţi valorifici drepturile cetăţeneşti, cel puţin la fel de bine cum o fac şi cei needucaţi, dar obraznici. Să arăţi – cât mai vizibil şi eficient, că-ţi pasă:

– Ziarele, posturile de radio şi TV trebuie inundate cu scrisori de protest şi comentarii în legătură cu articolele sau emisiunile lor, sau despre faptele urâte şi reprobabile constatate de tine;

– „Mila”, „facerea de bine” obişnuită, trebuie întoarsă pe dos: adică să-i faci milogului, derbedeului ce-i trebuie cu adevărat: educaţie, NU doar să-l laşi, ajuţi să rămână ce este!

– Nespălaţii trebuie spălaţi, cerşetorii trebuie descurajaţi – chiar cu forţa (vezi # 20.3);

– Ajută, stârneşte autorităţile (Poliţie, Primărie etc): reclamă verbal sau în scris pe toţi cei ce nu se comportă civilizat: beţivii, scandalagii, hoţii, abuzurile părinteşti ori sexuale, contravenienţii la regulile de circulaţie ş.a.m.d. Revino şi insistă dacă autorităţile nu reacţionează corect.

– Ajută şi susţine orice iniţiativă ori intervenţie individuală sau colectivă în acest sens, oriunde: în bloc, cartier, tramvai, localitate. NU lăsa pe cel care se implică să fie redus la tăcere, învins de „gaşca” derbedeilor. Luptă-te cu entropia socială.

– Aderă la o organizaţie neguvernamentală care acţionează conform vederilor tale. Şi mai sunt şi alte lucruri pe care le poţi face.

1.4. FOLOSEŞTE MANUALUL – „CU CAP”

Cei mai mulţi oameni au o idee foarte vagă despre supravieţuire. În primul rând, pentru că nimeni nu i-a învăţat, n-a vrut să-i înveţe. Dacă cineva îşi aduce câteodată aminte de subiectul acesta, precis e vorba de leacuri sau reguli băbeşti.

De aceea Manualul de supravieţuire se adresează oamenilor obişnuiţi, cărora doreşte să le schimbe mentalitatea şi cunoştinţele. Oricine citeşte această carte va deveni mult mai priceput să reacţioneze adecvat şi rapid la o situaţie sau criză neaşteptată, în loc să-şi piardă capul şi să stea paralizat de frică, aşa cum păţesc cei care nu au nici o idee (şi mai ales nici o pregătire) despre supravieţuire.

Principiile de bază ale acestei cărţi sunt:

– bazează-te pe tine (şi nu pe alţii);

– fii gata să te descurci în orice situaţie, folosind în primul rând mintea;

– improvizează ce-ţi trebuie din orice găseşti (fără să ai pregătite echipamente

adecvate);

– când încerci să scapi – gândeşte-te şi la ceilalţi.

Chiar dacă „orice” descoperi în jur este aşa de puţin încât pare a fi nimica, adu-ţi aminte de comentariile des auzite ale salvatorilor ajunşi prea târziu la victime: „măcar să le fi trecut prin minte să se învelească în ziarele astea”, sau „poate scăpau dacă ar fi săpat o groapă în zăpada asta, să se adăpostească” ş.a.m.d.

Când dă necazul peste tine sunt mari şanse să nu ai această carte în buzunarul hainei, nici timp s-o citeşti. S-ar putea să fii fericit dacă mai ai o haină pe tine! Ca să te poţi salva pe tine şi pe alţii cu ajutorul sfaturilor prezentate în continuare, e nevoie să citeşti Manualul cu atenţie, înainte de apariţia situaţiei periculoase. Experienţa dovedeşte că după ce creierul a fost alimentat conştiincios cu informaţiile utile pentru salvarea pielii, când apare o necesitate acută, cunoştinţele respective vor fi extrase pe loc din adâncul memoriei pentru a fi folosite.

S-ar putea să nu găseşti în carte răspuns chiar la orice întrebare. Pentru a rezolva totuşi problema: reciteşte cartea şi mai încearcă odată. Gândeşte (singur),

caută şi vei găsi!

Să nu-ţi închipui că dacă ai citit cartea – deja eşti şi priceput, şi capabil să acţionezi. Din păcate, multe sfaturi din carte nu pot fi însuşite decât cu ajutorul practicii. Degeaba le citeşti sau pricepi doar teoretic.

Dar, iată cum pot fi valorificate informaţiile din acest Manual:

– Previzionează şi evaluează pericolele, necazurile, accidentele ce-ar putea să-ţi apară în perioada sau activitatea viitoare, în locurile şi împrejurările ce pot fi anticipate (cum ar fi: în tribuna unui meci de fotbal, în cazul unei călătorii cu avionul, pe şosea la o oră de circulaţie cu intensitate maximă, în lift) şi restudiază paginile referitoare la aceste probleme;

– Nu memora papagaliceşte metodele şi soluţiile expuse, ci cugetă şi foloseşte sau exersează-ţi mintea pentru a le putea adapta şi aplica la nevoile sau condiţiile tale concrete, reale (mereu schimbătoare!); şcolarizează-te; exersează practic;

– Intreţine-ţi o condiţie fizică şi o sănătate bună, practicând sportul, mişcarea, luptând permanent cu sedentarismul care te amorţeşte. Urcă scările pe jos (NU cu ascensorul), mergi cu bicicleta (NU cu maşina, tramvaiul etc), fă excursii şi drumeţii des, pe jos (NU cu telecabina sau automobilul), înoată, joacă-te cu copiii etc;

– Preocupă-te permanent de această problemă vitală, caută şi găseşte soluţiile cele mai bune, fă pregătirile cele mai potrivite necesităţilor, condiţiilor, familiei tale;

– Reciteşte din când în când întrega carte (mai ales # 20), ca să-ţi împrospătezi memoria şi să devii mai apt de a reacţiona eficient în eventualitatea oricăror calamităţi previzibile.

Şi spre a recăpăta imboldul de a te pregăti continuu. Viitorul bun nu e un cadou al întâmplării. Dacă nu te gândeşti la viitor, nu vei avea viitor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s