Stiinte Politice | REVOLUTIA CA FORMA DE SCHIMBARE POLITICA

ORDINEA POLITICĂ ŞI SCHIMBAREA POLITICĂ. REVOLUŢIA CA FORMĂ DE SCHIMBARE POLITICĂ

1. Ordinea politică

Problema ordinii este o problem generală a societăţilor umane. Indiferent dacă ne aflăm în situaţia unei societăţi arhaice de tip prestatal, sau a unei societăţi organizate cu stat, ordinea socială este elementul fundamental care trimite la ideea de stablitate şI echilibru în societatea respectivă. Societăţile arhaice şi-au găsit stabilitatea în sisteme de ritualuri şI credinţe care ofereau legitimitatea în sacrul de tip religios. Apariţia statului tradiţional în paşii succesivi şI progresvi ai instituţionalizării puterii politice în aparate administrative care au dat societăţi de tipul regatelor sau imperiilor a adus cu ea un nou răspuns la problema entropiei. Este deja un loc comun ipoteza potrivit căreia societăţile umane şI indivizii există înt-u orizont care este centrat pe obsesia dez-ordinii şI a entropei. Sistemele de organizare de diferite tipuri pe care le-au găsit societăţile umane sunt tot atîtea răspunsuri la această obsesie socială ş individuală a entropiei. Individul şI comunitatea îşi doresc să existe într-o lume ordonată, pe care încearcă să o explice astfel prin apelul la modele de interpretare specifice epocii istorice sau culturii respective.

Mitologiile societăţilor tadiţionale şI sacrul de tip religios au reprezentat forma primară de explicare a ordinii, a fapului că lucurile sunt aşa cum sunt pentru că o zeitate, ab orgine, a hotărît astfel. Un erou civilizator a dat societăţii forma de organizare pe membrii acesteia au cunoscut-o, ar putea spune individul societăţii arhaice, făcînd apel la sistemul explicativ de tip religios specific propriei comunităţi. Omul anistoric despre care ne vorbeşte Eliade într-o istorie a religiilor care face trecerea spere o filosofie a religiilor, se autoproiectează astfel într-un refuz al participării la fenomenologia cotidiană a existenţei. Pentru el, faptele exemplare ale strămoşilor sunt singurele reale, adevărate, iar participarea ciclică la regenerarea de lume este posibilă doar într-o imitatio dei.

Spre deosebire de omul societăţii arhaice, omul societăţii moderne se proiectează în mod explicit într-un orizont al acţiunii. El se ştie şI se defineşte în drept creator de istorie. El participă la facerea istoriei şi îşi explică sistemul de orgaizare social-politică drept rezultatul proriei sale intervenţii. Încet, dar sigur, legimitatea şI explicaţiile ordinii prin sacrul de tip religios se mută, într-un proces continuu de desacralizae, în explicaţii exterioare principiilor şI legitimităţii religioase. O astfel de desacralizare este în fapt o în-sacralizare. Ceea ce fusese o dată profan devine sacru, iar ceea ce fusese sacru pentu societăţile arhaice va căpăta, o dată cu apariţia statului modern, o altă valoare exlicativă şi întemeietoare.

Apariţia statului modern este un proces lent, în care legitimitatea de tip religios este înlocuită de legitmitatea de tip profan. Încă înainte de Revoluţia franceză şI de Revoluţiile engleză sau americană, deţinătorii de putere politică vor găsi în instituţiile statale punctul de reper, altul decît cele oferite de tradiţie sau de interesele personale. Este semnifcativă pentru această mutare a reperelor pentru puterea politică o afirmaţie a lui Ludovic XIII, care, în 1630, în celebra “Zi a proştilor” va refuza cererile mamei sale de promovare a unor funcţionari, spunînd că, pentru el statul este mai important decît familia şI relaţiile personale. Apăruse o nouă entitate, o nouă instanţă de tip organizat şi cu funcţie ordonatoare la nivel societal, care se propunea ca punct de reper pentru organizarea şI guvernarea societăţii. Statul modern va cunoaşte o evoluţie lentă către legitimitatea profană, care se va în-sacraliza prin instituirea unor valori marginale pentru societăţile pre-statale. Legimitatea de tip religios pe care o păstraseră regii şI împăraţii va ajunge la sfîrşitul secolului al XVIII-lea desuetă. Apărea o altă instanţă pentru explicarea şI întemeierea statului: Poporul sau Naţiunea. Regele Franţei va fi obligat în 1789-1791 să depună jurămîntul de credinţă care, într-o ordine a instanţelor de legitimare invocate, avea Poporul şi Naţiunea pe primele două locuri, Dumnezeu venind într-o a treia poziţie. Ceea ce repreenta, în fapt, un atac serios la simbolica legitimităţii puterii poltiice. Mulţimea, alcătuită din oameni ce se definau într-un orizont istoric al participării apărea astfel pe scena politică şI pretindea să devină instanţa care să explice, să accepte şI să justifice ordinea politică. Dar, ce este ordinea politică?

Ordinea politică se referă la sistemul de organizare al unei societăţi, în care instituţiile de guvernare sunt folosite pentru a asigura stabilitatea socială. Socialul are deci nevoie de politică, pentru că omul este, ne spunea Aristotel, o fiinţă politică, în sensul de fiinţă care are un instinct de a trăi în comunităţi organizate. Pentru a trăi în astfel de comunităţi ordonate, societatea are nevoie de instituţii de organizare şi administrare, de stabilire a regulilor de interacţiune şi de păstrare ale acestora. Apariţia ordinii de tip statal este legată deci de un proces de instituţionalizare politică. Cum explicăm apariţia instituţiilor politice?

Să-l urmărim pe S.P.Huntington în Ordinea politică a societăţilor în schimbare(1999):
“Din punct de vedere istoric, instituţiile politice s-au ivit din interacţiunea şi dezacordul din sînul for’elor ociale şI dezvoltarea treptată a procedurilor şI mecanismlor organizaţionale necesare rezolvării acestor dezacorduri. Prăbuşirea unei mici clase conducătoare omogene, diversificarea forţelor sociale şI ceşterea interacţiunii între asemenea forţe constituie premisele apariţiei organizaţiilor şI procedurilor politice şI unei eventuale creări a instituţiilor politice.”

O astfel de înţelegere a apariţiei instituţiilor politice şI a constituirii sistemului politic este legată de o viziune de tip conflictual asupra politicii. Politica este chemată, în acest caz, să ofere principiile ordinii şI ale cadrului organizat în care să poată fi conciliate interesele sociale de grup şI individuale. Definind astfel apariţia instituţiilor politice, devine logică afirmaţia autorului, potrivit căreia, instituţiile politice nu sunt necesare într-o societate în care lipseşte orice conflict social, după cum ele sunt imposible acolo unde nu există nici un grad de armonie socială. Politica este astfel definită într-o dublă perspectivă de concepere a relaţiilor sociale. Armonia şI conflictul social sunt două feţe ale aceleaişi societăţi. Instituţiile politice pot funcţiona doar colo unde societatea oferă un minimum de consens, de armonizare a intereselor sociale şI de compromis între grupurile sau indivizii care trebuie să tolereze, fie şI în parte, respectarea intereselor semenilor lor.

Dintr-o astfel de perspectivă, societăţile complexe se definesc prin intermediul unor relaţii pe care indivizii şI grupurile trebuie să le accepte dincolo de propriile interese şI relaţii.

Ordinea politică prin instituţionalizarea politică este deci legată de promovarea propriilor interese, de tolerarea măcar parţială a intereselor altora, pe de o parte, de obligaţia de a respecta anumite idei, tradiţii, mituri, scopuri, cod de comoprtament pe care persoanele le au în comun, pe de altă parte. Altfel spus, ordinea socială pe care o realizează instituţiile de tip politic, nu poate exista decît acolo unde indivizii acceptă ceva ce există dincolo de propriile interese şI scopuri: mutualitatea şI reciprocitatea pot face posibile instituţiile politice care elaborează reguli şI sisteme legislative sau promovează reguli ale tradiţiei şI obiceiuri ce pot face funcţională interacţiunea dintre grupuri şI indivizi cu interese diferite.

Procesul de instituţionalizare politică ce se leagă în mod necesar de ordinea socială este direct dependent de existenţa unei comunităţi politice. Comunitatea politică poate fi definită ca totalitate a indivizilor, grupurilor, instituţiilor şI mecanismelor care participă la asigurarea ordinii sociale. Ordinea social-politică este direct legată de gradul de instituţionalizare, fenomen pe care îl definim ca “proces prin care organizaţiile şI procedurile acumulează valori şI stabilitate.”

De aici rezultă că instituţionalizarea este un indice de măsurare a stabilităţii şI deci a ordinii politice. Putem acum spune că o societate este mai insituţionalizată decît alta, referindu-ne la faptul că într-o societate există un grad mai mare de stabilitate politică. Măsurarea stabilităţii politice sau a ordinii este deci legată de nivele şI grade de instituţionalizare. Altfel spus, ordinea politică este direct dependentă de capacitatea sistemului politic de a se adapta, de coerenţa instituţiilor şI a mecanismelor şI proceduilor sale de funcţionare, de complexitatea şI autonomia funcţională a organizaţiilor şI procedurillor.

2. Criterii de măsurare a ordinii sociale

S.P.Huntington ne oferă trei criterii de măsurare a instituţionalizării politice, ca indicator fundamental al ordinii şI stabilităţii sistemului societal ca întreg: adapatabilitate-rigiditate, complexitate-simplitate, autonomie-subordonare.

A. Criteriul adapatabilitate-rigiditate. Gradul de adaptabilitate al unei organizaţii sau proceduri ne oferă informaţii despre gradul de instituţionalizare politică. Definind adaptabilitatea ca o caracteristică organizaţională dobîndită, observăm că aceasta este o funcţie a provocării mediului şI epocii istorice.

a. Adaptabilitatea poate fi măsurată prin intermediul duratei în timp a instituţiei politice, ceea ce înseamnă că vom obţine o informaţie despre capacitatea acesteia de a oferi sau nu răspunsuri constructive la provocări diferite ale mediului politic şi social intern şi extern.

b. Adaptabilitatea poate fi măsurată şi prin intermediul numărului de generaţii în cadrul aceleiaşi instituţii. Insituţionalizarea este astfel direct dependentă de rezistenţa organizaţiei la schimbarea liderilor. Nu întîmplător, partidul politic definit ca o instituţie politică şI element-cheie al comunităţii politice moderne se dovedeşte a fi parte integrantă – instituţie a comunităţii, dacă rezistă dincolo de prima generaţie de lideri. Mergînd pe ideea schimbărilor circulaţiei elitelor în cadrul unei organizaţii, putem întîlni instituţii care schimbă conducerea în cadrul aceleiaşi generaţii şI instituţii care fac faţă schimbării de generaţii (partidele comuniste au rezistat schimbărilor intra şI extrageneraţionale).

c. Al treilea indicator de măsurare a adaptabilităţii unei instituţii este cel de tip funcţional. O organizaţie este creată pentru a îndeplini o funcţie socială. Dacă organizaţia reuşeşte să reziste schimbării funcţiilor de îndeplinit putem spune că ea este înalt instituţionalizată. Un partid politic este instituţionalizat dacă reuşete să reziste dincolo de dispariţia electoratului care l-a propulsat în primele alegeri. El îşi creează astfel un alt corp lectoral, lucru care nu se poate face decît prin schimbarea elementelor fundamentale ale ideologiei. Partidul Naţional Român, de exemplu, a fost în 1918 o instituţie fundamentală în reîntregirea Românei. După revenirea Transilvaniei la România, funcţia lui reprezentativă a dispărut. Nu întîmplător, el a fuzionat cu Partidul Ţărănesc în 1926, dînd Partidul Naţional Ţărănesc. Schimbarea de identitate ideologică a fost determinată de dipariţia funcţiei pentru care a fost creat. Noua funcţie care să facă posiblă continuitatea instituţioală trebuia schimbată, pentru a se putea schimba corpul electoral – raţiune de a fi a oricărui partid politic ce îşi propune să participe la guvernare.

B. Criteriul complexitate-simplitate. Cu cît o organizaţie este mai complexă, cu atît ea este mai instituţionalizată. Instituţionalizarea se referă aici la nevoia de organizare internă a unităţii care îşi asumă o funcţie politică. Sistemele politice tradiţionale sunt slab instituţionalizate, motiv care le face vulnerabile în procesul de modernizare. Cazul Japoniei pe care îl dă Huntingon cînd argumenează această idee, se referă la faptul că, avînd de-a face cu o societate complex instituţionalizată în sensul tradiţiei, ea reuşeşte să reziste la modernizarea politică. Organizată la vîrful puterii în şogunat timp de două secole şI jumătate înainte de Revoluţia Meiji din 1868, sistemul ordinii politice în Japonia nu s-a distrus cînd instituţia şogunatului a fost înlocuită de instituţia împăratului. Argumentul este acela că, dincolo de aceste instituţii de comandă, sistemul politic japonez nu a căzut pentru că ordinea a fost asigurată prin reconfigurarea într-o nouă formulă de organizare a puterii la vîrful statului.

Un sistem politic este cu atît mai instabil, cu cît el depinde de mai puţine persoane sau instituţii. Cel mai instabil sistem politic este cel în care ordinea depinde de un singur individ. De aceea, regimurile politice dictatoriale au o viaţă scurtă. Ordinea politică este deci direct dependentă de legitmitatea pe care deţinătorii de putere o au în raport cu sistemul instituţional de organizare şI de forţa instituţiilor care îi susţin. Diversitatea instituţională este legată de posibilitatea realizării ordinii într-o formulă nouă, în cadrul aceluiaşi tip de organizare. Formele simple de guvernare tind să degenereze, ne spune o lege a dezvoltării politice, un “stat mixt” avînd o probabilitate mai mare de a rezista la evoluţia politică, decît un stat care se defineşte într-un singur tip de ordine politică (democraţie, monarhie, etc.), ne spunea Arisotel.

“La nivelul ei cel ai concret, autonomia implică relaţiile dintre forţele sociale, pe de o parte, şI organizaţiile politice, pe de altă parte. Instituţionalizarea politică, în sensul autonomiei, înseamnă dezvoltarea organizaţiilor şI procedurilor politice care nu reprezintă doar expresiile intereselor unor grupuri sociale particulare. Unei organizaţii politice instrument al unui grup social – familie, clan, clasă – îi lipseşte autonomia şI instituţionalizarea. Dacă statul, conform imperativului marxist trdiţional, este într-adevăr “comitetul executiv al burgheziei”, atunci el nu arată a instituţie. Sistemul judecătoresc este independent în măsură în care el aderă la norme juridice distincte şI în măsura în care perspectivele şI modul lui de acţiune sînt independente de ale altor instituţii politice şI grupuri sociale. Ca şI în cazul sistemului judecătoresc, „…autonomia instituţiilor politice este măsurată de gradul în care ele au propriile lor interese şI valori care se deosebesc de cele ale altor instituţii şI forţe sociale.” (S.P.Huntington)

Stabilitatea instituţiei politice ţine, de asemenea, de tipul de forţe sociale şI numărul acesor forţe reprezentate de instituţie. Autonomia procedurilor politice este direct legată de posibilitatea lor de a funcţiona ndpemendent de intervenţia unor interese în sistem, altele decît cele pentru care acesta este determinat să fucţnioneze. Corupţia funcţioarilor de stat şI gradul la care aceasta se ralizează, uşurinţa unei lovituri de stat militare sunt semne ale unei autonomii funcţionale scăzute, şI deci a stabilităţii scăzute a sistemului politic respectiv. Vunerablitatea instituţilor politice la interferenţe cu practici şI organizaţii din afara sistemului politic este semnul unei autonomii scăzute.

C. Criteriul coerenţă-dezbinare. Acest criteriu al instituţionalizării se referă la unitatea internă a unei organizaţii. Cu cît aceasta este mai coerentă, cu atît rezistenţa ei la provocările entropice adresate de mediul extern este mai mare. Stabilitatea unei ordini este direct legată de consensul pentru funcţionarea sistemului instituţional. Consensul este, la rîndul lui, dat de participanţii activi la instituţia respectivă. Valorile stabilităţii politice trimit la: unitate, spirit, morală şi disciplină instituţională. Autoimpunerea unei discipline în sensul asumării de obligaţii geneneral-acceptate şI respectarea lor este la fel de importantă pentru un regiment, ca şI pentru un sistem politic. Nu este aici vorba despre “înregimentare” şI nivelare, egalizare şI ascultare a unei comenzi. Ceea ce vrea să spună Huntington se referă la nevoia de coordonare şI de respectare a obligaţiilor ce devin ficăruia dintre participanţii la politică sau la război. Astfel, devine de înţeles afrimaţia potrivit căreia societăţile care au cunoscut arta şi organizarea războiului erau societăţi care cunoşteau arta şi organizarea politică. Astfel, politica are nevoie de coordonare, de organizare, de unitate şI disciplină, în sensul respectării obligaţiilor asumate în cadrul fiecărui forme de organizare politică în parte.

Diferenţele dintre regimurile politice democratice şi cele de tip autoritar sau totalitar se realizează la două nivele: 1. principiul pe care sunt construite drepturile şI obligaţiile, precum şi natura lor; 2. formele de participare politică a indivizilor şi organizaţiilor, în sensul de participare reală la delegarea de putere a agenţilor instituţiilor politice, sau lipsa acestei participări.

3. Schimbarea politică

3.1. Modernizarea ca formă a schimbării

Modernizarea politică este un fenomen ce presupune o serie de schimbări în structura sistemului de guvernre şi al distribuţiei puterii în instituţiile guvernării, precum şi tipul de participare a puterii politice la redistribuţia şi gestionarea resurselor sociale. Modernizarea politică poate fi definită pe trei nivele :

“Modernizarea politică implică raţionalizarea autorităţii, diferenţierea strcturală şi extinderea participării politice. În Occident, modernizarea politică s-a întins pe mai multe secole. Succesiunea şi extinderea celor trei compnente ale sale s-au modificat semnificativ în diverse zone le Europei şi Americii de Nord. Cea mai evidentă extindere a participării politice a avut loc mai devreme şi la o scară mai mare în America decît în Europa.”

a. Modernizarea politică este procesul de schimbare a instituţiilor politice prin specializare şi diferenţiere, în condiţiile apariţei de noi funcţii pe care vechile instituţii nu le mai pot îndeplini.

b. Modernizarea se referă la procesul prin care “un set important de obligaţii sociale, economice şI psihologice se erodează şI se distrug, iar oamenii devin disponiblili pentru noile modele de socializare şI comportament.”

Modernizarea politică înseamnă trecerea de la un sistem tradiţional la un sistem de organizare de tipul statului tradiţional, de la organizarea statului tradiţional la organizarea reprezentată de statul modern.

Tot acest proces de schimbare este definibil în termenii apariţiei de noi instituţii sociale care se ocupă de ordinea socială şI care conferă stabilitate acestei ordini. Aparţia statului tradiţional şI a statului modern în teoria weberiană a birocratizării şI raţionalităţii de tip capitalist este un bun exemplu pentru explicarea modernizării politice. Autorităţi politice de tip tradiţional sunt înlocuite de autorităţi care se definesc în afara clientelismului de familie sau de clan, o nouă administraţie specializată şi depersonalizată luînd locul administratorilor numiţi în funcţie pe temeiul intereselor regelui sau ale familiei sale. Început cu trecerea de la societatea prestatală la societatea cu stat tradiţional, procesul de modernizare politică se încheie cu stabilirea de instituţii la nivelul întregii naţiuni, întemeiate pe principiul reprezentativităţii. Autoritatea guvenaţilor se va construi acum în interiorul teoriei drepturilor naturale şI ale obligaţiilor asumate în interiorul statului al cărui cetăţean eşti.

Modernizarea politică nu este legată în mod necesar de modernizarea socială, urbanizarea ca proces de modernizare necreînd în mod necesar un sistem politic modern, aşa cum a fost descris mai sus: raţionalizarea autorităţii, diferenţierea structurală, extinderea participării politice.

 

3.2. Reforma şi schimbarea politică în interiorul aceleiaşi ordini

A. Schimbarea prin reformă. O serie de politologi definesc reforma în sensul unei schimbări în care “puterea grupurilor privilegiate este ţinută în frîu, iar situaţia economică, precum şI socială a grupurilr defavorzate ste ameliorată.” O astfel de definiţie este legată de egalizare şI creşterea implicării grupurilor sociale în politică. Schimbări care se fac în sensul opus celui menţionat pot fi definte drept “consolidări” ale ordinii, iar nu reforme.

Huntington identifică două tipuri de atitudine a politicianului în privinţa reformei, cea ce duce la două tipuri de reformă:

1. “Strategia piciorului în uşă” se referă la ascunderea scopurilor, separarea reformelor pe diferite domenii şI impunerea unei singure schimbări la un moment dat. Această strategie de reformă este una etapizată, de tip “ramură”, numită şi „fabiană”.

2. “Strategia blitzkrieg” se defineşte prin anunţarea tuturor scopurilor de la început şI încercarea de a le impune cît mai ferm, în speranţa obţinerii unui cît mai mare procent din transformările intenţionate.

Totuşi,

“În diferite momente ale istoriei reformatorii au încercat ambele metode. Rezultatele eforturilor lor sugerează că pentru cele mai multe ţări supuse tensiunilor şI disensiunilor produse de modernizare, metoda cea mai eficientă de reformă constă în îmbinarea strategiei fabiene cu tacticile blitzkrieg.”

B. Schimbarea prin alternanţă la guvernare se referă la înlocuirea unei elite guvernante cu alta, în cadrul aceluiaşi tip de regim politic. O astfel de schimbare politică poate fi definită în termeni de “alternanţă la guvernare” şi este condiţiunea fundamentală pentru orice regim de tip democratic. O elită politică (partid, coaliţie) se erodează în procesul de guvernare. Social-democraţii, creştin-democraţii sau partidele conservatoare din diferitele ţări ale Europei de vest au rezistat după cel de-al doilea război mondial între 10-30 de ani la guvernare, singuri sau în coaliţii. Erodarea obligatorie a partidelor aflate la guvernare a dus la scăderea opţiunilor electorale într-un moment sau altul al alegerilor generale. Schimbarea prin alternanţă la guvernare nu afectează însă tipul de regim politic. O elită politică o înlocuieşte pe alta. Procesul se realizează în temeiul unor jocuri şi mecanisme de tip democratic. Nu acelaşi lucru se poate spune despre schimbările de tip revoluţionar. Spre deosebire de reformă sau alternanţa la guvernare, revoluţiile, ca forme de schimbare politică, sunt schimbări radicale de ordini şi mecanisme de definire sau păstrare a ordinii politice.

4. Revoluţia – formă radicală a schimbării politice

În Penguin Dictionary of Politics, David Robertson (1986, pp. 290-291) precizează că pentru “revoluţie”,

“…în ştiinţa politică, sensul principal trebuie să fie acela de răsturnare deliberată, intenţională şi probabil violentă a unei clase guvernate, de către o alta care conduce masele mobilizate împotriva sistemului existent”. Mergînd pe o analiză aplicată, H.Arendt aducea un plus de claritate conceptului de revoluţie în The Origins of Totalitarianism (1963), cînd spunea că

“…doar acolo unde schimbarea se produce în sensul unui nou început, unde violenţa e folosită pentru a fonda o formă nouă de guvernămînt şi un nou corp politic, unde eliberarea de presiune ţinteşte cel puţin constituirea libertăţii, putem vorbi de revoluţie.”

4.1. Trei definiţii ale revoluţiei în ştiinţele social-politice

În condiţiile unei multitudini de sensuri ale termenului de “revoluţie, constructiv şi util în acelaşi timp pentru rezolvarea problemei este modelul analitic al lui Rod Aya din Rethinking Revolutions and Collective Violence (1991), prin care autorul face o tipologie a definiţiior date revoluţiei de către teoreticienii contemporani. Voi prelua sugestia de tripartiţie a acestui model analitic, încercînd să ilustreze fiecare categorie de definiţii cu exemplele sale relevante.

Specie a genului “schimbare politică”, revoluţia nu poate scăpa de varietatea, confuzia şi ambiguitatea definiţiilor. Cei mai mulţi autori definesc revoluţia – ne spune R.Aya într-unul din următoarele trei moduri: a. prin intenţiile celor care au un rol cheie în desfăşurarea evenimentelor (key-activists) – dacă şi în ce măsură ei urmăresc să transforme societatea şi statul; b. prin rezultate – schimbările pe care ei le efectuează la nivelul statului şi societăţii; c. prin situaţii de multiplă suveranitate – două sau mai multe grupări politice, fiecare guvernînd o parte a populaţiei anterior guvernată doar de un singur regim, se luptă pentru putere.

Fiecare dintre tipurile de definiţii menţionate mai sus prezintă impreciziuni şi căderi, nic-una nereuşind să reziste unui examen critic de amănunt.

4.2. Revoluţia şi loviturile de stat

Anthony Giddens încearca în 1989 să treacă testul definirii revoluţiei spunînd mai degrabă ce nu este o revoluţie, decît ceea ce este. Revoluţia nu este acelaşi lucru cu o lovitură de stat, aceasta din urmă referindu-se la înlocuirea unei serii de lideri de la vîrful Puterii, cu o alta. Aceasta nu este o revoluţie, în termeni sociologici vorbind, spune autorul. Revoluţia trebuie să implice o mişcare socială de masă, să conducă la procese de schimbare majoră şi de reformă, şi să folosească violenţa sau ameninţarea cu violenţa. Definiţia revoluţiei devine acum

” schimbarea celor ce deţin puterea în stat, prin mijloace violente de către liderii unei mişcări de masă, iar puterea respectivă este folosită pentru a iniţia procese majore de reformă socială.”

Seria impreciziunilor abia începe. O definiţie care se vrea clară, sfîrşeşte prin a deveni tot mai neclară, în ciuda măsurilor de protecţie pe care autorul le ia în pregătirea drumului către o definiţie corectă a fenomenului revoluţionar. Ce înseamnă procese de schimbare majoră? Dar cum definim revoluţia rusă, care n-a fost produsul unei mişcări de masă, ci al unei facţiuni politice? Hitler nu cumva poate fi privit ca artizanul unei revoluţii, dacă definim fenomenul în acest fel? Ştim că el preia puterea în mod legal, o foloseşte pentru a cîştiga încă mai multă putere, se slujeşte în mod sistematic de violenţă şi este sprijinit de mase încă de la început.

Diferenţele de opinii în definirea fenomenului revoluţionar se suspendă totuşi pe o zonă foarte restrînsă: toţi teoreticienii revoluţiei sunt de acord că un asemena fenomen este un proces de schimbare majoră la nivel social, şi că astfel de perioade sunt ieşite din comun în istorie: revoluţiile sunt incidente de schimbare societală rare în istorie.

Disputele cele mai serioase între teoreticieni apar imediat ce se încearcă răspunsul la întrebarea: “Cîte revoluţii au avut loc pînă acum?”.

Există însă cîteva cazuri de mişcări şi schimbări revoluţionare cu care cei mai mulţi analişti ai fenomenului sunt de acord: Revoluţia engleză, care în Marea Britanie se mai numeşte încă Războiul civil; Revoluţia americană, care în Marea Britanie se numeşte încă Războiul de Independenţă al coloniilor americane (American War of Independence); Revoluţia franceză din 1789; Revoluţia mexicană din 1910; Revoluţia rusă din octombrie 1917; Revoluţia chineză din 1949; Revoluţia cubaneză din 1959. Mai sunt, poate, încă vreo cîteva revoluţii,

“…începînd cu Revoluţia chineză din 1912, pînă la Revoluţiile iraniană şi nicaraguană din 1979, care pot fi larg – dacă nu în general – acceptate ca exemple legitime de revoluţii sociale majore” (P.Calvert).

Observaţiile pe care le face P. Calvert referitor la acordul-dezacordul dintre analiştii revoluţiei, sunt rezultatul modului specific în care aceştia definesc revoluţia: este revoluţia o mişcare de masă, conştientizată sau neconştientizată? Este ea un fenomen prin excelenţă politic, sau are mai degrabă o natură socială? Ce trebuie să înţelegem prin schimbări rapide, spontane sau programate ?

Acestea sunt doar cîteva dintre problemele pe care le-am putea enumera atunci cînd încercăm să prindem în concepte un astfel de fenomen socio-istoric. Să luăm rînd pe rînd perspectivele cele mai importante asupra revoluţiei, urmărind valoarea lor teoretică din perspectiva preciziunii şi a clarităţii. Scopul final este să ajungem la o definiţie care să cuprindă toate evenimentele revoluţionare, definiţia cea mai generală prin care va trebui să creăm specii de revoluţii.

4.3. Ordinea socială şi conştientizarea nevoii de schimbare – S.P.Huntington

În lucrarea Political Order in Changing Societies (1968), S.P.Huntington defineşte revoluţia ca

“schimb intern, rapid, fundamental şi violent în valorile dominante şi miturile societăţii, în structura socială, conducerea statului (leadership), activitatea guvernamentală şi politicile urmate” în cadrul unei societăţi.

Revoluţia – ca fenomen care implică violenţa într-o formă sau alta, apare la Huntington ca un aspect al modernizării. Răsturnarea valorilor şi instituţiilor fundamentale nu poate să apară în orice tip de societate. Nu fac parte din categoria de aşezăminte sociale predispuse la astfel de schimbări radicale nici societăţile foarte dezvoltate, nici societăţile tradiţionale. Mai mult, cea mai mare parte a societăţilor n-au avut parte de revoluţii. Această raritate a revoluţiilor, pe care o precizează şi C. Brington şi J.Dunn, este determinată de o serie de cauze, între care la loc de frunte se află factorul psihologic, care pare să se refere la conştiinţa de sine a unei comunităţi mai largi. În acest sens, Huntington leagă de violenţa revoluţionară şi fenomenul revoluţionar în general, autopercepţia comunităţii întregi şi a membrilor ei luaţi separat, ca agenţi istorici ce se cred capabili a interveni în propria istorie pentru a-i schimba sensul şi modul de desfăşurare.

Legat de dimensiunea violentă a fenomenului revoluţionar, ni se sugerează o relaţie între violenţa-schimbare şi conştiinţa dreptului de a participa la schimbările politice şi sociale, la răsturnarea ordinii socio-politice, a “vechiului regim”. Huntington ne prezintă fenomenul revoluţionar deci, ca un act colectiv conştient şi conştientizat.

Huntington mai vorbeşte despre “condiţii ale revoluţiei”. Ele ar fi reprezentate de alienarea unor segmente sociale majore: intelectualitatea, clasa de mijloc, ţăranii. Revoluţia poate izbucni în momentul în care aceştia acţionează împreună. Întorcîndu-ne la relaţia dintre procesul modernizării şi stabilitatea socială, vom înţelege că, aşa cum precizează autorul, alienarea claselor sociale şi unitatea lor de acţiune nu pot să apară decît în societăţile în care se realizează mutaţii structurale profunde. Mobilitatea socială legată de dezvoltarea economică duce la frustrare socială. Aceasta din urmă, corelată cu posibilitatea mobilităţii reale, eventual blocată de sistemul social ca întreg, duce la participare politică, rezultatul întregului proces de determinări fiind instabilitatea politică, în condiţiile inexistenţei unei politici corelative a instituţionalizării. Ecuaţia pe care o propune Huntington leagă frustrarea socială ca rezultat al alienării, de instabilitatea politică, prin intermediul elementelor precizate anterior.

Concluzia finală relativ la participarea indivizilor la schimbarea rapidă şi fundamentală din societate este că această participare politică va fi cu atît mai sigură cu cît sistemul nu pune la dispoziţie posibilitatea schimbării statusului social (mobility opportunity).

4.4. Revoluţia şi situaţiile de multiplă suveranitate – Charles Tilly

Tilly încearcă să explice revoluţia prin slăbiciunea unui stat şi prin intermediul raţionalităţii acţiunii umane. Tipul de stat şi slăbiciunea/tăria sa – zice Tilly – este premisă suficientă pentru a pune în discuţie forma pe care o va lua revoluţia. Revoluţiile ruse din 1905 şi 1917, de exemplu, sunt declanşate la capătul unui război care a discreditat statul rus în ambele cazuri. Revoluţia din 1905 a fost făcută printr-o participare indirectă a Japoniei, care învinsese Rusia. În 1917, Germania ajută şi ea prin victoria asupra Rusiei la izbînda revoluţiei sovietice.

Slăbiciunea statului în interior este deci, ne spune Tilly, un semn pentru o posibilă revoluţie. Ipoteza aceasta nu exclude faptul că slăbiciunea interioară a statului ar putea fi rezultatul unui concurs de împrejurări în care alte state, posibil mai puternice decît statul în chestiune, pot favoriza sau declanşa criza statului şi, implicit, fenomenul revoluţionar.

Revoluţiile nu se produc, însă, numai la nivel politic, independent de alte domenii ale societăţii. Atît în originea, cît şi în calea pe care ele o vor urma, depind şi vor fi adînc influenţate de procesele şi transformările care se produc la acea vreme în societate.

Trei sunt căile prin care societatea ca întreg poate influenţa desfăşurarea unei revoluţii: 1. structura noului stat şi tipul de relaţie pe care aceasta o are cu populaţia. 2. actorii sociali importanţi implicaţi în diferitele procese de transformare de importanţă majoră, şi de felul şi măsura în care aceştia se implică; 3. intensitatea ce apasă asupra statului şi direcţiile dinspre care lumea socială presează pentru schimbare.

Societăţile agrare şi industriale, precum şi cele aflate în perioada de tranziţie de la feudalism la capitalism, prezintă tipuri foarte diferite de revoluţii, atît sub aspectul forţelor care presează asupra shimbării, cît şi sub acela al rezultatelor revoluţiei. Observaţia lui Tilly trimite la structura statului şi la procesele de schimbare la nivelul structurii sociale. Este evident că din punctul de vedere al forţelor sociale care presează pentru schimbare, societăţile agrare şi cele industriale vor prezenta agenţi istorici diferiţi la nivelul acţiunii revoluţionare. Asemănările dintre tipurile de societăţi menţionate mai sus se poartă la nivelul capacităţii statului de a-şi întreţine propriul aparat funcţionăresc. În acest sens, trebuie să dăm dreptate autorului atunci cînd leagă predispoziţia la revoluţie a unei societăţi de veniturile obţinute de stat din impozite, care, dacă nu sunt suficiente pentru autoîntreţinerea propriului aparat, fenomenul poate genera un colaps al statului.

În termenii schimbării revoluţionare, prăbuşirea statului înseamnă la Tilly

un transfer forţat de putere în stat, în mijlocul unui proces în care cel puţin două blocuri compacte de indivizi susţin politici incompatibile, avansează idei şi susţin măsuri şi politici incompatibile de control asupra statului, aceste grupări politice fiind susţinute de un număr semnificativ de indivizi, cetăţeni ai statului respectiv”.

Inventariind elementele revoluţiei, putem distinge, din perspectiva autorului, între “revoluţii mari” şi “revoluţii mici”. În interiorul acestei clase de schimbări politice semnificative (de tip revoluţionar, războaie civile, loviturilor de stat). „Revoluţiile mari” sunt acele forme de schimbare politică ce conţin următoarele elemente: a. două sau mai multe blocuri politice care au sprijinul unui număr semnificativ de cetăţeni; b. pretenţiile lor de control asupra statului şi politici incompatibile; c. transferul propriu-zis al puterii politice în stat.

Secvenţa revoluţionară completă trebuie deci să cuprindă: momentul contestării grupului care deţine controlul asupra întegului teritoriu şi care este posesor al suveranităţii legitime; momentul luptei pentru stabilirea unei noi ordini socio-politice; după restabilirea agentului politic ce deţine hegemonia în raport cu orice alte blocuri politice de pe teritoriul statului respectiv, avem momentul final al controlului real al aparatului de stat de către deţinătorii noii puteri. Altfel spus, evoluţia evenimentelor trebuie să urmeze ciclul: suveranitatea grupului A – multiplă suveranitate – suveranitatea blocului politic non-A.

Pentru a distinge o revoluţie de un schimb momentan de poziţii la vîrful puterii politice, Tilly consideră că grupul care a preluat puterea trebuie să deţină funcţiile de comandă o perioadă anumită de timp. Pentru a evita în continuare confuzia între revoluţie şi alte tipuri de schimbare politică (lovitură de stat, jaquerie, revoltă, etc.) trebuie să considerăm că cel mai mic bloc politic angajat în lupta pentru putere trebuie să deţină controlul cel puţin asupra unei subdiviziuni administrative sau geografice a statului.

Urmărind definiţia lui Tilly, observăm că revoluţia are două componente majore – situaţia revoluţionară şi rezultatele (consecinţele) acesteia.

Ideea de situaţie revoluţionară este preluată de Tilly din concepţia puterii duale a lui Trotsky, lucru pe care Tilly îl precizează încă de la început. O situaţie revoluţionară sugerează totdeauna ideea de multiplă suveranitate, în sensul stabilit deja: două sau mai multe grupuri politice încearcă să controleze statul, caracteristica esenţială a acestei situaţii fiind faptul că elita puterii nu reuşeşte să suprime contra-elita contestatară nou apărută, din pricina suportului pe care un segment social semnificativ îl acordă acesteia din urmă.

Definiţia revoluţiei prin situaţii de multiplă suveranitate, ridică însă o serie de probleme legate de validitatea acesteia în faţa unui test empiric. De exemplu, pot exista schimbări radicale de regim politic în care evenimentele să decurgă atît de rapid, încît să nu existe nici blocuri politice adverse puterii politice, despre care să se poată spune că deţin controlul asupra unei regiuni geografice, administrative, sau asupra unui segment social important de pe teritoriul aceluiaşi stat. Transferul de putere se poate face astfel în afara situaţiei revoluţionare, aşa cum este ea definită de Tilly, lucru care s-a întîmplat în cazul României în 1989.

O revoluţie poate, de asemenea, începe ca o lovitură de stat, după care noii deţinători ai puterii să nu mai poată deţine controlul schimbărilor din pricina presiunii sociale sau a altor grupări politice constituite după realizarea transferului de putere. Acesta este din nou, cazul României. Există de asemenea situaţii în care starea de multiplă suveranitate să nu sfîrşească niciodată într-o revoluţie, ea rămînînd la nivelul unui război civil care se încheie cu victoria blocului politic contestat.

4.5. Marxismul şi profeţiile revoluţionare

Toate revoluţiile de pînă acum n-au făcut decît să înlocuiască dominaţia unei anumite clase cu dominaţia altei clase – dar acestea erau revoluţii ale minorităţii care crea aparenţa că minoritatea este întregul tot”).

Cu toate acestea, revoluţia proletară – o revoluţie a majorităţii – nu-şi poate justifica locul său într-o logică a Istoriei, căreia-i lipseşte revoluţia burgheză. Deşi taxată cu semnul minus, revoluţia minorităţii burgheze era integrată de Engels în mersul istoriei ca moment crucial în seria luptelor de clasă care au acţionat ca “forţa motrice” a Istoriei. În fond, Engels nu făcea în 1879 decît să reia ideea profetică a lui Marx, lansată cu aproape trei decenii în urmă în Manifestul Comunist :

Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă”.

Revoluţia, ca formă decisivă pe care o iau luptele de clasă, este momentul crucial prin care un mod de producţie se schimbă cu altul. Căci aici trebuie căutată cheia oricărei violenţe revoluţionare, modul de producţie fiind el însuşi rezultatul conflictului dintre forţele şi relaţiile de producţie. În societăţile întemeiate pe relaţii de clasă violenţa revoluţionară este iminentă. Apariţia violenţei sociale este direct legată de o criză societală în care “se ascute la maximum” conflictul dintre minoritatea posesoare a mijloacelor de producţie şi majoritatea posesoare a propriei forţe de muncă, pe care este nevoită să o scoată la vînzare pe piaţă ca pe orice altă marfă. Nimic din jocul acesta al violenţei istorice nu pare întîmplător la Marx. Cu autoritatea profetului, el scoate contingentul în afara Istoriei:

O nouă revoluţie e cu putinţă numai ca urmare a unei crize. Dar venirea ei este tot atît de certă ca şi izbucnirea crizei”.

Momentul izbucnirii acestei violenţe istorice este precedat de o perioadă paşnică de acumulări succesive ale contradicţiilor de clasă. Rezolvarea conflictelor generate de natura sistemului de proprietate într-o societate bazată pe “exploatarea omului de către om” nu se poate face -zice Marx – decît prin luptă (violenţă):

Conflictele care iau naştere din înseşi contradicţiile societăţii burgheze trebuie soluţionate prin luptă; ele nu pot fi lichidate cu ajutorul fanteziei.”

Mai devreme sau mai tîrziu, înlocuirea relaţiilor de producţie şi a societăţii burgheze cu cea socialistă, ţine de asumarea de către clasa muncitoare a sarcinii istorice care-i revine, o datorie pe care o forţă inexorabilă ca un destin din tragedia greacă i-o dictează. Astfel, “Comunistul zilelor noastre trebuie să-şi asume rolul iacobinilor de la 1793”, considera marxismul. Nimic nu trebuie să-l înfricoşeze sau să-l oprească, pentru că totul curge după un plan al Istoriei, de nimeni cunoscut înainte de Marx, plan în cadrul căruia revoluţiile sunt “locomotive ale istoriei”, revoluţia proletară fiind cea care va elibera o majoritate asuprită de o minoritate burgheză privilegiată de poziţia sa de proprietar al mijloacelor de producţie.

Situaţia claselor sociale este cum nu se poate mai clară: zilele burgheziei sunt numărate. O periodă de transformări radicale în favoarea celor mulţi este iminentă, căci aşa stă înscris în logica Istoriei, pare să ne spună Marx, în pasajul celebru din Prefaţă la lucrarea Contribuţii la critica economiei politice:

În producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independent de voinţa lor, relaţii de producţie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor materiale de producţie. Totalitatea acestor relaţii de producţie formează structura economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează în genere procesele vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa. Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele materiale de producţie ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente sau, ceea ce nu este decît expresia lor juridică, cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat pînă atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se prefac în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă de revoluţie socială. O dată cu schimbarea bazei economice este revoluţionată mai încet sau mai repede, toată uriaşa suprastrucură” (40).

Greu de găsit în opera lui Marx un pasaj cu o semnificţie mai mare, sub aspectul numărului de idei şi concepte centrale concentrate în cîteva rînduri. Avem aici, mai clară, poate, ca niciunde la Marx, o întreagă filosofie a istoriei, cu principiul care o întemeiază: determinarea tuturor acţiunilor social-istorice de către baza economică a societăţii.

Toate revoluţiile au perfecţionat statul în loc să-l distrugă”, ne spune Engels.

Revoluţia proletară va fi ultima dintre aceste momente de schimbare radicală la nivel social. Scopul ei este acela de a elimina exploatarea omului de către om şi a majorităţii de către o minoritate. Marea revoluţie va fi pregătită de evoluţia paralelă a doi agenţi istorici care pot fi identificaţi într-o

“…clasă proletară puternică, concentrată şi inteligentă” şi o “clasă burgheză bogată, concentrată şi puternică”.

4.6. Theda Skocpol: marxismul şi revoluţia socială

Cu Th.Skocpol rămînem în interiorul marxismului, dar ne aflăm într-o situaţie total diferită de cea a ideologilor revoluţionari. Discursul ei încetează a mai fi patetic-revoluţionar, autoarea încercînd să ofere o perspectivă nouă a abordării fenomenului revoluţionar. Tocmai aici stă marea deosebire dintre cele două tipuri de discurs: unul îşi propune în primul rînd să schimbe lumea social-politică şi economică, pe cînd celălalt îşi propune, înainte de toate, s-o înţeleagă, s-o descrie şi s-o explice, identificîndu-i semnificaţiile şi cursul de desfăşurare.

Fundamentul marxist al acestei construcţii teoretice este recunoscut chiar de către autoare atunci cînd face referiri la viabilitatea marxismului în principiile sale structurante:

“Teoria lui K.Marx asupra revoluţiilor şi perspectiva asupra socialismului au servit mai mult sau mai puţin acestei cărţi” .

Mai degrabă, mai mult, decît mai puţin, aş zice eu. Ceea ce nu înseamnă totuşi că autoarea rămîne pe poziţia acceptării totale a fundamentelor marxiste de gîndire. Th.Skocpol va porni deci într-o analiză teoretică ce-şi declară apartenenţa doctrinară, oricum uşor de identificat în lucrarea sa.

Autoarea acceptă marxismul regîndit în structura sa de suprafaţă, încercînd un fel de cosmetică teoretică ce se aplică unei interpretări a istoriei care încă mai consideră valabil “strigătul lui Marx” pentru a doua jumătate a secolului nostru, în condiţiile în care el nu trebuie identificat empiric cu variantele chinezeşti ori sovietice ale unui marxism degradat: “…Strigătul lui Marx pentru socialismul întemeiat pe clasa muncitoare rămîne valabil şi pentru societăţile avansate.”.

Ideea degradării adevăratului marxism în formulele concrete de socialism nu e deloc nouă sau personală. De altfel, nici nu se emit pretenţii de originalitate, în condiţiile în care avem de-a face cu credoul ideologic al unei întregi generaţii de intelectuali occidentali care încearcă să-i găsească argumente mai degrabă pentru ei înşişi valoroase, în faţa marelui eşec pe care lumea comunistă l-a suferit. Aflăm astfel de la marxiştii occidentali contemporani că nu ideea marxistă, ci forma concretă de punere în aplicare a fost greşită. Argumentul nu este lipsit de substanţă, doctrinar vorbind, pentru că Marx vorbea despre o revoluţie proletară în ţările cele mai avansate din punct de vedere economic, iar nu în societăţi feudale sau semi-feudale cum a fost cazul Rusiei sau Chinei. Pe acelaşi argument construia şi Marcuse (1972), anunţînd cu şapte ani mai devreme decît Scockpol că Occidentul n-a scăpat nici pe departe de revoluţia iminentă – adevărata revoluţie marxistă, care este revoluţia mondială aşteptată de clasa muncitoare din întreaga lume. Revoluţia ce va să vină va fi cea mai radicală, căci adevărata revoluţie nu poate fi decît radicală:

“Capitalismul mondial se organizează pentru a înfrunta ameninarea unei revoluţii care va fi cea mai radicală dintre toate revoluţiile istorice. Aceasta va fi cu adevărat prima revoluţie istorică mondială. În Occident revoluţia va fi diferită calitativ faţă de revoluţia Orientului”.

Strigătul lui Marx” era preluat fără schimbări de esenţă de Noua Stîngă franceză în special. Conceptul marxist de “revoluţie” nu poate explica schimbările radicale din ţările actualmente comuniste însă, pare să spună neomarxismul, dar, altfel, revoluţia mondială va fi o mare schimbare la nivelul structurii sociale şi a accesului diferitelor clase sociale la puterea politică. De altfel, acesta este şi motivul pentru care Skocpol analizează schimbarea revoluţionară ca “revoluţie socială”. Dar ce sunt revoluţiile sociale?

Vom observa în definiţia autoarei aceleaşi epitete superlative: fundamental, rapid, aplicate pe lîngă schimbare sau transformare:

“Revoluţiile sociale sunt transformări fundamentale, rapide, ale statului unei societăţi şi ale structurii sale de clasă; ele sunt însoţite şi, în parte duse la bun sfîrşit, de revolte ale claselor de jos”.

Revoluţiile – toate evenimente istorice întemeiate pe violenţa claselor de jos – au fost totdeauna momente de început într-o acţiune fondatoare de destin istoric. Revoluţia franceză a dat o Franţă ca mare putere continentală, Revoluţia rusă a generat o putere industrială şi militară, iar Revoluţia mexicană a dat naştere la una dintre cele mai industrializate naţiuni post-coloniale, ne spune Skocpol. Revoluţiile adevărate – revoluţiile sociale – sunt doar acele evenimente cu semnificaţie majoră în viaţa unui popor. Ele sunt revoluţii adevărate numai dacă vor determina schimbarea structurii statului şi forma de distribuţie a puterii politice, structura socială, ideologia dominantă. Revoluţiile sociale prin revolte ale claselor de jos pot avea şi semnificaţie internaţională, pentru că pot servi ca modele de urmat altor popoare.

Revoluţia socială nu trebuie confundată cu violenţa maselor (claselor de jos). Această violenţă de clasă capătă formula unei revoluţii doar în condiţiile în care două coincidenţe se întîmplă: 1. schimbarea socială structurală să coincidă şi să fie în egală măsură consecinţa unei revolte de clasă; 2. transformarea politică să fie concomitentă cu cea socială. Dacă aceste două coincidenţe nu se produc, evenimentul rămîne la nivelul unei rebeliuni, chiar dacă mişcarea are un succes temporar. Argumentul esenţial pentru necesitatea acestei coincidenţe a transformărilor constă în faptul că revoluţiile politice

transformă doar structurile statului dar nu structurile sociale şi nu sunt în mod necesar realizate prin conflict de clasă”.

Adevăratele revoluţii sociale sunt rare în istorie. Modelele exemplare sunt oferite de “marile revoluţii”, pe care Scokpol le analizează în lucrarea The State and Social Revolutions (1979): Franţa, Rusia şi China. Doar acestea pot fi revoluţii, în sensul autoarei: schimbări politice, economice şi social-ideologice fundamentale care se produc prin intermediul unui conflict interclasial intens, în care lupta claselor de jos are un rol de importanţă majoră.

Revoluţiile pot izbucni şi eşua lamentabil, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare societate în care au izbucnit şi de contextul internaţional, căci avem de-a face cu o mare varietate a cauzelor care au generat revoluţii sociale. De fapt, diversitatea patternurilor de cauzalitate este naturală, căci ele sun afectate de mersul istoriei, de natura puterii de stat, sau de gradul de control pe care Puterea îl are asupra lumii sociale:

“Revoluţiile sociale în Franţa, Rusia, China, au izbucnit din crize politice specifice ale structurilor vechiului regim. Ceea ce s-a întîmplat între 1787-1789 în Franţa, ianuarie-iulie 1917 în Rusia, 1911-1916 în China, nu a făcut doar să submineze regimurile monarhice autocratice, dar a dezorganizat şi administraţia centralizată şi controlul acesteia asupra claselor de jos potenţial revoluţionare”.

4.7. Redefinirea conceptului de revoluţie

Aşa cum am observat, toate aceste definiţii clasice ale revoluţiei nu pot da seamă de schimbări radicale, strucutrale la nivelul regimului politic care s-au petrecut, de exemplu, în urma căderii regimului communist. E adevărat, revoluţia franceză şi revoluţia română, de exemplu, nu prezintă asemănări atît de mari, care să le propună în aceeaşi categorie. Totuşi, ambele sunt schimbări radicale de regim politic. De aici, ideea redefinirii conceptului de revoluţie într-o formă mai cuprinzătoare, în interiorul căreia vom introduce categorii de revoluţii.

O posibilă soluţie de redefinire a conceptului de revoluţie ar fi limitarea acestuia la dimensiunea stricit politică a schimbării. O astfel de limitare este direct delegată de faptul controlului efectiv, empiric al realităţii căreia I se aplică. Spre deosebire de definiţii care fac apel la schimbări în structura socială, în mentalităţi, etc. o definire strict politică a revoluţiei oferă avantajul identificării situaţiilor de schimbare radicală, rapidă de structură în natura ordinii politice. Termenul de revoluţie se va aplica astfel doar la situaţii de schimbare de regim politic prin schimbare de Constituţii (Aristotel, Politica). La această definiţie preliminară am putea adăuga alte cîteva elemente, pe care le propunem în “tezele schimbării de tip revoluţionar”.

Teza I: Sensul schimbării

Cuvîntul “revoluţie poate fi aplicat numai la schimbări al căror scop este libertatea”.

Teza II: Schimbare politică şi apărarea libertăţii

Revoluţia se referă la schimbarea radicală, prin ruptură a structurilor politice, în sensul constituirii unora noi care să se propună ca instanţe de apărare ale libertăţii.

Teza III: Violenţa nu este element sine-qua-non al revoluţiei

Schimbările revoluţionare nu sunt totdeauna violente, în sensul implicării mulţimii în violenţă tipic revoluţionară (vezi, ca model exemplar de violenţă revoluţionară, cazul francez).

Pentru mai multe informaţii:

Rod Aya, Rethinking Revolutions and Collective Violence, Het Spinus, Amsterdam, 1989

Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999

Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie, All, Bucureşti, 1998

Termeni-cheie

Adaptabilitate

Alienare

Armonie socială

Conflict social

Consens

Criterii de măsurare

Instituţii politice

Instituţionalizare

Intenţii

Legitimitate

Libertate

Lovitură de stat

Modernizare politică

Ordine politică

Om anistoric

Om istoric

Ordine

Ordine socială

Reformă

Revoluţie

Rezultate

Ritualuri

Sacrul

Stabilitate

Suveranitate

Tezele schimbării

Violenţă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s