DOCTRINE POLITICE – CONSERVATORISMUL

Cel mai faimos dicton conservator, acela al vicontelui Falkland, spune că: atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic. Dictonul conservator nu interzice schimbarea în sine, ci numai schimbarea inutilă şi inoportună, adică acea modificare impusă nu de realitatea socială, ci de proiectele unei imaginaţii necontrolate.

Pentru conservatori, valoarea şi valabilitatea principiilor este determinată de consensul public. Existenţa unei ordini sociale (tradiţionale) raţionale dă sens şi valabilitate practică aranjamentelor instituite deliberat. Edmund Burke, fondatorul gândirii conservatoare, semnala că: “Moravurile sunt mai importante decât legile. De moravuri depind, în mare măsură, legile.” Este indiscutabil că atitudinea conservatoare presupune respect şi o anumită loialitate faţă de tradiţii, după cum, în multe cazuri, implică o anumită nostalgie faţă de trecut, chiar şi – uneori – faţă de chipul său oarecum întunecat. (Ambrose Bierce observa cu maliţie că un conservator este un om îndrăgostit de relele existente).

Însă ideea conservatoare nu implică un ataşament complet şi necenzurat faţă de orice tradiţii; ea nu presupune ecuaţia gerontocratică şi maniheistă “tradiţional=bun, nou=rău”. Atitudinea conservatoare nu se confundă cu orice atitudine reacţionară şi nu se bazează pe utopia inversă a reeditării trecutului. Axa conservatorismului nu este supremaţia absolută şi caracterul sacrosanct al tradiţiilor, ci numai ascendenţa şi necesitatea tradiţiilor; ele constituie cadrul indispensabil al funcţionării oricăror aranjamente sociale “raţionale”. Conservatorismul este un fel special de tradiţionalism. Principiul “raţional” îşi pierde orice valoare atunci când tradiţia nu a creat consensul asupra înţelesului şi aplicabilităţii sale. Iar atunci când el poate fi aplicat cu succes, aceasta se datorează nu principiului în sine, valabilităţii sale universale, ci consensului public subadiacent care permite funcţionarea lui. Mai precis, tradiţiile legitimează orice formă de orânduire socială.

Conservatorismul îşi concentrează efortul nu asupra construcţiei unor modele ideale de aranjament social “raţional”, a conceperii de norme, reguli, principii, idealuri care să guverneze existenţa socială, ci asupra obiectivului pragmatic al dezvoltării şi optimizării formelor de viaţă materială sau spirituală. Politica proprie conservatorismului nu constă în nimic altceva decât în practica obişnuită, “cotidiană”, a rezolvării problemelor unei comunităţi omeneşti, fiind o “politică a imperfecţiunii” şi a compromisului. Conservatorismul nu este decât un pragmatism politic. Pragmatismul conservatorismului implică un imens scepticism faţă de mecanismele economice exemplare, soluţii-algoritm care nu trebuie decât să fie aplicate corect, după tipic, modele sociale, reţete politice. În absenţa principiilor şi a formulelor universale, se pune întrebarea: cum poate aspira conservatorismul la o implicare politică activă pentru depăşirea obstacolelor cu care se confruntă o comunitate? Pe de o parte, prin regândirea fiecărei situaţii-problemă pe baza datelor ei particulare, a caracteristicilor specifice. Rezultatul acestei regândiri este, bineînţeles, o propunere de rezolvare; însă nu una extrasă dintr-un rezervor anterior de soluţii-tip, ci una axată pe un aranjament pragmatic ad-hoc, pe baza datelor specifice situaţiei; soluţiile conservatoare nu sunt nimic mai mult decât aranjamente pragmatice adaptative. Asistenţa socială, sistemul de ajutorare a membrilor defavorizaţi ai comunităţii au luat naştere ca astfel de aranjamente adaptative (ele sunt datorate nu socialiştilor, ci conservatorilor britanici care l-au iniţiat în a doua jumătate a secolului XIX). Soluţiile conservatoare sunt adaptative nu pentru că urmăresc perpetuarea situaţiei existente, ci pentru că urmăresc eficacitatea practică, imposibil de atins fără o adaptare la particularităţile locale. Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism politic. Pe lângă dimensiunea adaptativă, conservatorismul are şi o dimensiune critică. El reclamă depăşirea obstacolelor sociale nu prin inventarea de panacee, ci prin critica oricăror panacee. Plăsmuirea de panacee şi de reţete universale constituie o înclinaţie permanentă a gândirii, iar această înclinaţie se manifestă cu atât mai intens cu cât problemele şi suferinţele oamenilor sunt mai acute. Conservatorismul nu se poate baza pe altceva decât pe experienţă. Gândirea realistă, critică, de tip pragmatic nu are altă sursă de inspiraţie decât experienţa. David Hume, unul din părinţii fondatori ai viziunii conservatoare, afirma că experienţa are meritul de a ne fi prevenit cu privire la propria-i failibilitate.

Pragmatismul conservator, ca şi tendinţa de a reacţiona critic la orice reţete universale sau principii canonice determină şi o altă caracteristică extrem de semnificativă: contextualismul. Un cunoscut exemplu, în acest sens, este oferit de atitudinea Partidului Conservator din Marea Britanie faţă de controlul economiei exercitat de stat; în contextul de la 1830, atitudinea sa a fost favorabilă menţinerii acestui control, pentru ca în contextul din 1890 ea să devină negativă.

Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea moderaţiei şi a creşterii treptate, nu pe aceea a schimbării radicale şi bruşte. Conservatorismul este desigur un gradualism; dar nu (sau nu exclusiv) pentru că ar avea oroare de schimbarea bruscă în sine, ci dintr-un anumit simţ al realităţii: pentru că nu crede că ceva important (deci, înrădăcinat într-o formă de viaţă omenească) poate fi schimbat brusc.

Conservatorismul nu crede în virtuţile magice ale unei libertăţi individuale maximalizate doctrinar. El nu vede libertatea ca pe o valoare în sine, supremă şi autonomă.

 

CONSERVATORISMUL ROMÂNESC

 

Franţa a dezvoltat în modul cel mai radical elementele iluministe şi raţionale ale conştiinţei, devenind o purtătoare a “gândirii abstracte”, iar Germaniei i se poate atribui rolul complementar de a fi făcut o armă spirituală din gândirea istorico-organică conservatoare.

În analiza conservatorismului, trebuie făcută distincţia între conservatorism şi tradiţionalism. Tradiţionalismul desemnează “o caracteristică universal umană”, exprimă tendinţa de a se ţine tenace de tradiţie, de neaderare decât cu greutate la nou. A mai fost numită această tradiţie şi “conservatorism natural”. S-a încetăţenit însă şi denumirea de tradiţionalism, preferată de Max Weber. Tradiţionalismul este rezistenţa dintâi la orice nou.

I. Ca şi liberalismul, conservatorismul îşi are şi el rădăcinile în Revoluţia franceză. Este reacţia socială, politică, intelectuală la acest remarcabil eveniment. După Mannheim, Revoluţia a creat condiţiile sociale şi politice care au determinat apariţia conservatorismului. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate care stă la baza concepţiei burgheze de libertate.

  1. Pentru conservatori, oamenii sunt prin natura lor intimă inegali şi adevărata libertate consistă în posibilitatea ce se acordă fiecăruia de a-şi dezvolta ceea ce are particular. Conservatorii resping libertatea atomistică, libertatea abstractă şi egalitatea indivizilor, care nu au cum să fie egali.
  2. Conservatorii resping concepţia burgheză a proprietăţii.
  3. O altă trăsătură esenţială a gândirii conservatoare este aderenţa la ceea ce este imediat, la concret.
  4. Înţelegerea particularului de către conservatorism este făcută prin continuarea trecutului. Progresistul trăieşte prezentul ca început al viitorului, în timp ce, pentru conservator, prezentul e ultima etapă a trecutului.

Acestea ar fi trăsăturile esenţiale ale conservatorismului contra-revoluţionar, ale conservatorismului ca reacţie hotărâtă la Revoluţia franceză. Acest conservatorism nu înseamnă tot curentul conservator. Este doar partea sa iniţială. Încă din timpul restauraţiei, un alt tip de conservatorism, radical diferit de precedentul, se dezvoltă.

 

II. Şi acest alt tip de conservatorism se manifestă ca o reacţie. Ca o reacţie a elitei împotriva unor stări de fapt, cum ar fi închiderea indivizilor într-un feroce individualism. O caracteristică a acestui conservatorism este anti-conformismul, a opoziţiei faţă de felul în care încrederea în opinia publică devine o altă specie de religie, în care profetul e majoritatea. După Ortega y Gasset, elitele au guvernat societăţile până la sfârşitul secolului XIX. La un moment dat, masele au răsturnat elitele şi li s-au substituit, instaurându-se dominaţia exercitată de “omul de masă” şi înfrângerea aristocraţiei intelectuale. Este susţinută salvgardarea individului de tirania majorităţii, precum şi autonomia societăţii civile de opresantul aparat birocratic generat de societatea democratică de masă.

 

III. Conservatorismul român se aseamănă cu conservatorismul european în genere. Dar, spre deosebire de liberalism, el se revendică şi dintr-o realitate românească proprie, din tradiţii proprii. El moşteneşte ideologic pătura conducătoare a Principatelor Române. În ţările vecine României de la sud, în Bulgaria sau actuala Iugoslavie, această clasă conducătoare a lipsit în secolele asupririi turceşti. În Ungaria şi Polonia, această clasă conducătoare a existat, dar, prin catolicism, e orientată de la început spre Occident. Românii stabilesc fără intermediari relaţia cu Occidentul. Singura apropiere care s-ar putea face ar fi cu clasa conducătoare din Rusia, care, mai bogată şi apropiată mai dinainte de Occident, a influenţat şi clasa conducătoare română, mai cu seamă în timpul deselor ocupaţii ruseşti ale Principatelor în secolele XVIII şi XIX.

 

În România, conservatorismul îmbracă aceleaşi două aspecte pe care le îmbracă şi în Occident:

  1. Se manifestă ca reacţie la spiritual revoluţionar, în impulsionarea unor transformări sociale prea repezi. Principala creaţie a conservatorismului românesc este teoria formelor fără fond, considerată de unii cercetători drept “un mod specific românesc” de a răspunde “provocării istoriei”, “o forma mentis românească”, una din “marile idei teoretice ale Europei”.
  2. Ca reacţie la democraţia de masă. Se caracterizează prin cultivarea spiritului de elită, neîncrederea în inovaţiile rapide şi apărarea valorilor în cultură.

Ceea ce a încercat conservatorismul în România a fost să păstreze şi să întărească individualitatea proprie poporului român.

 

Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina Mungiu-Pippidi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s