Relatii Internationale – Conceptul de Securitate

1. Desi este un concept des uzitat, specialistii il apreciaza ca fiind inca in curs de definire; este considerat, daca se poate spune asa, drept un concept “in curs de dezvoltare” ?! Acest lucru se datoreaza si utilizarii lui intr-o multitudine de contexte, determinate de mare varietate de interese, care, fie justificat, fie nu, sunt prezentate ca interese de securitate, sau legate de conceptul in discutie. De aici si o anumita stare de confuzie.

 

2. Nu este, insa, mai putin adevarat ca si conceptul in sine, pe fundalul multiplicarii si adancirii interdependentelor mondiale, si-a multiplicat intelesurile, devenind ceea ce se cheama un concept stratificat“. Excluzand cazurile de confuzie voita, aceasta este ratiunea pentru care intalnim formulari ca, de pilda, “securitate alimentara“, ori “securitate ecologica” sau “securitate culturala” s.a.m.d.

 

3. In esenta, insa, in randul specialistilor exista un anumit consens, potrivit caruia securitatea” se circumscrie asigurarii integritatii teritoriale si bunastarii materiale. Astfel, primul termen ne conduce la aspectul fizic al securitatii, iar al doilea la supravietuirea pe termen mediu si lung a actorului in cauza. Caci, in fond si la urma urmei, “securitatea” unui actor reprezinta capacitatea sa de a supravietui ca atare in sistemul international.

 

  1. In literatura de specialitate, in legatura cu acest concept, se vehiculeaza cateva probleme cu caracter mai teoretic, care se cer lamurite. Astfel, una dintre acestea este cunoscuta sub numele de dilema securitatii conform careia se intelege modalitatea de a concilia, pe de o parte, necesitatea cresterii propriei securitati, cu cea ca acest lucru sa nu genereze insecuritate pentru ceilalti, pe de alta parte. (Se va vedea ca cea mai mare parte a modalitatilor de asigurare a “securitatii” cauta sa rezolve aceasta problema/dilema). Este vorba apoi de raporturile dintre conceptul de securitate nationala” si cel de “securitate internationala“, stiindu-se ca cel de-al doilea nu inseamna pur si simplu insumarea “securitatilor nationale” ale tuturor actorilor sistemului, ci este un concept in sine, care se refera la asigurare “securitatii” sistemului ca atare, in ansamblul sau. Pe urma, literatura de specialitate abunda in termeni ca securitate colectiva (prin care se intelege ca un atac asupra unui actor este considerat ca un atac asupra tuturor – vezi sistemul Ligii Natiunilor si cele doua tratate care stau la baza blocurilor militare postbelice), sau comuna” (care pleaca de la premisa ca, “securitatea” mea, depinzand de a altora, trebuie asigurata de asa maniera incat sa nu o diminueze pe a altora -concept inventat si vehiculat de nordici: Comisia Palme in anii ’80), ori, mai nou, “cooperativa (inteleasa ca un efort comun de prevenire a conditiilor izbucnirii unui razboi).

 

5. Criticii notiunii realiste, dominante in timpul razboiului rece, propun o reconceptualizare pe trei niveluri. Largirea pe orizontala a sferei de cuprindere a termenului “securitate” propusa in anii ’90 evidentiaza in primul rind dimensiunea non-militara a securitatii. Riscurile ecologice, crima organizata internationala, traficul de droguri, terorismul, migrarea internationala, incalcarea drepturilor omului, epidemiile si saracia sunt considerate cele mai importante amenintari ale securitatii statelor si societatii internationale. Aceasta perspectiva, care poate fi caracterizata drept trecerea de la “securitatea nationala” la “securitatea umana” are insa limite evidente. Adincirea verticala propune o reconsiderare si mai radicala a conceptului traditional, realist. Exponentii acestei viziuni incearca sa formuleze un raspuns coerent la intrebarea “care este sensul securitatii fara stat?”. Argumentele lor principale sunt: cresterea rolului actorilor non-guvernamentali; amenintarile globale si transnationale; incapacitatea statelor de a face fata acestor amenintari si, in mod special, dificultatea aplicarii modelului clasic al securitatii pentru statele mici. Din aceasta perspectiva, o definitie centrata pe stat ar subestima principalele obiective ale securitatii: indivizii sau/si “umanitatea”. Folosirea argumentului “crizei umanitare” in Kosovo sau Timorul de Est, aduce insa un puternic contra-argument acestei viziuni care poate fi interpretata ca o expresie a unor interese bine definite. Reconsiderarea epistemologica, ultima propunere de redefinire a conceptului, analizeaza din perspectiva postmoderna modul in care sunt “construite” diferitele modele de securitate. Aceasta abordare analizeaza preponderent elaborarea discursului de securitate, inteleasa ca fenomen intersubiectiv. Regasim in aceasta perspectiva dificultatea teoretica majora a aplicarii deconstructivismului in relatiile internationale: golirea de sens a notiunilor fara a se propune solutii alternative.

 

6. In ce priveste modalitatile concrete de asigurare a “securitatii”, practica istorica inregistreaza, in linii mari, doua tipuri: primul il reprezinta metoda crearii imperiului universal – prin intermediul careia, prin inglobarea unui actor de un altul, acesta din urma preia si sarcina asigurarii securitatii primului actor, ea fiind, de acum o probleme interna a sa (si NATO functioneaza, practic, dupa aceleasi principii) -, iar al doilea il constituie metoda asigurarii echilibrului de putere“. La nivel micro, de regula, mijloacele concrete prin care un actor isi asigura “securitatea” depind, in mare masura, atat de domeniul in care aceasta este amenintata, cat si de tipul de amenintare utilizat de atentator/agresor.

 

7. Mutatiile de substanta petrecute in ultimii ani pe plan international au determinat, la randul lor, mutatii in spectrul amenintarilor generale existente in interiorul sistemului. Astfel, daca pana in 1989, amenintarile erau preponderent externe si vizibile, dupa acest moment ele devin tot mai mult interne si mai putin vizibile (vezi cazul Iugoslaviei, care s-a dezmembrat nu pentru ca a fost agresata din afara, amenintare careia, dupa cum s-a putut vedea, i-ar fi putut face fata cu brio, ci pentru ca partile ei componente – este drept, incitate din afara – au hotarat sa se desparta prin forta). Concret, in anii razboiului rece, pericolul izbucnirii unui razboi mondial nuclear era dat fie de o eroare de calcul in administrarea delicatului “echilibru al terorii”, fie de escaladarea necontrolata a unui conflict regional, data fiind implicarea superputerilor, sub o forma sau alta, in toate aceste conflicte. Astazi, daca primul pericol se estompeaza vizibil, ca urmare a incetarii rivalitatii nucleare dintre marile puteri (fara ca aceasta sa diminueze, insa, pericolul proliferarii nucleare, care creste), cel de-al doilea se transforma, in sensul ca, desi nu mai exista pericolul ca un asemenea conflict sa duca la izbucnirea unui razboi mondial, apare totusi pericolul cronicizarii sale, ceea ce implica riscul inglobarii in viitoarele confruntari dintre principalii actori ai noului echilibru de putere mondial, aflat in curs de cristalizare (vezi cresterea gradului de implicare directa a marilor puteri in conflictul iugoslav, proportional cu acutizarea si prelungirea acestuia).

One thought on “Relatii Internationale – Conceptul de Securitate

  1. Cazul Iugoslaviei este un exemplu autentic despre ceea ce se intampla, in final, cand cineva (fie el si Tito) incearca sa impuna binele cu forta.

    In acest spatiu geografic, o buna parte din populatie a fost multumita de cum s-a trait in acele vremuri. A existat intotdeauna un segment care a fost vesnic nemultumit si care nu s-a regasit reprezentat de conducerea de la Belgrad (Slovenia, Kosovo si Bosnia).

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s