Supravetuire | 13. LA DRUM

13. LA DRUM

13.1. Când părăseşti epava sau locul accidentului?

13.2. Pregătirea călătoriei Echipamentele improvizate, Rucsacul, încălţămintea, îmbrăcămintea

13.3. Mijloace de transport O sanie, O plută, O luntre, O barcă de salvare, Un autovehicul

13.4. Orientarea în teren Cu harta şi busola, Busola, Aparatura GPS, Fără busolă, Păstrarea direcţiei de mers, Te-ai rătăcit, Mirajele

13.5. Puţină meteorologie

13.6. Mersul pe jos Prin regiunile polare, în deşert, în junglă, La munte, într-o crevasă, în avalanşa de zăpadă

13.7. Traversarea râurilor Când? Pe unde? Cum?

13.8. Călătoria pe apă Cu pluta, Cu barca de salvare, Ţărmul marii, Pe o insulă pustie

13.9. Cu un autovehicul Pe arşiţă, Peste nisip, Pe frig, Pe zăpadă, gheaţă, lapoviţă, Prin apă, Prin noroi, Peste munte, Defecţiuni obişnuite

13.1. CÂND PĂRĂSEŞTI EPAVA SAU LOCUL ACCIDENTULUI?

După un accident, naufragiu etc:

– aminteşte-ţi lozinca SCOP;

– primele acţiuni de salvare, conform #2.5.

După ce rezolvi urgenţele, ai de ales între două opţiuni:

a) – să stai pe loc şi să aştepţi să te salveze sau să te evacueze altcineva; sau,

b) – să pleci spre un loc sigur şi să te salvezi singur.

Toate avioanele sunt strict supravegheate, aşa că dacă păţesc ceva, autorităţile pornesc imediat căutarea şi salvarea. Navele în dificultate sunt căutate numai dacă au lansat semnalul SOS. Caravanele, autovehiculele sau indivizii care călătoresc pe jos trebuie să-şi organizeze singuri, din timp, planul de salvare şi ajutoarele pentru cazul unui accident.

Uneori e preferabil să părăseşti locul accidentului şi să te apropii de vreo localitate, în loc să stai şi să ciopleşti linguri de lemn sau să construieşti colibe, jucându-te de-a Robinson Crusoe. Dar atenţie, decizia de a pleca de la locul accidentului, în loc să stai să mai aştepţi, este critică, vitală. Factorii de care depinde decizia trebuie analizaţi toţi împreună – nu individual. Alegerea trebuie bine judecată – pe toate feţele – căci cele două alternative au fiecare numeroase avantaje şi dezavantaje. De exemplu, dacă stai şi aştepţi, efortul fizic e mai mic; în schimb, pe drum vei avea nevoie de multă voinţă şi dârzenie pentru a te descurca şi a continua.

Călătorul sau naufragiatul rătăcit, silit să plece de la locul accidentului – de lângă un avion accidentat, un automobil defect, o insulă pustie – în loc să stea pe loc şi să aştepte ajutoare, va avea mari probleme.

Dacă poţi, stai lângă resturile vehiculului avariat. NU PLECA. Epava este mai vizibilă de la înălţime, oferă umbră, adăpost, materiale, permite aprovizionarea cu petrol, apă, chiar radio. Toate acestea îţi economisesc energia. Te scutesc de oboseală.

Aşa că părăseşte locul accidentului (bine marcat de resturile avionului sau vehiculului avariat) şi pleacă să cauţi ajutor numai după ce răspunzi atent şi sincer la întrebările:

– Oare ştiu încotro şi pe unde s-o iau, ca să ajung la o zonă locuită, un sat, o cabană, o tabără, o hidrocentrală, o exploatare minieră, petrolieră sau forestieră, spre civilizaţie?

– Sunt suficient de zdravăn şi sănătos ca să parcurg şi să suport drumul care mă aşteaptă?

– Oare s-au epuizat toate speranţele rezonabile de a fi găsit şi salvat de altcineva? Nu există chiar nici o şansă ca locul accidentului să fie descoperit de salvatori, din aer?

– Am o şansă reală să ajung unde vreau?

Dacă răspunzi DA la toate aceste întrebări, apucă-te să faci planul şi pregătirile necesare pentru călătorie. În caz contrar, stai pe loc, până vei fi descoperit. Mulţi au scăpat cu bine din accident, dar au murit în timpul unui marş disperat, pe un teren periculos, după ce au părăsit vehiculul avariat.

Adeseori problema luării unei decizii asupra plecării nu trebuie s-o rezolvi tu, căci de ea se ocupă echipajul (dacă s-a salvat) avionului, al navei sau vehiculului stricat. Pentru un naufragiat solitar (şofer, aviator, navigator) s-ar putea ca plecarea să fie totuşi cea mai bună soluţie.

13.2. PREGĂTIREA CĂLĂTORIEI

Condiţiile de deplasare variază foarte mult în funcţie de natura călătoriei: pe apă, nisip, zăpadă, gheaţă, prin junglă etc.

Nu te grăbi. Relaxează-te şi odihneşte-te cât poţi de mult înainte de plecare. Improvizează, adaptează, verifică echipamentul înainte de a-1 lua şi de a-1 folosi, împachetează cu grijă.

Echipamentele improvizate

În caz de accident sau criză neprevăzută, echipamentul cel mai important pe care îl ai la dispoziţie este capacitatea de a te descurca şi de a improviza.

Cele 5 reguli ale improvizării sunt:

1. Stabileşte precis de ce ai nevoie.

2. Fă inventarul materialelor disponibile – fie naturale, fie fabricate.

3. Analizează toate soluţiile şi alternativele.

4. Alege soluţia care necesită minimum de timp, energie şi materiale, dar să fie durabilă şi nepericuloasă.

5. Pune-o în practică.

Cu gândire şi muncă poţi improviza aproape orice ai nevoie ca să supravieţuieşti – dar e adevărat şi faptul că o zestre iniţială, oricât de mică, îţi uşurează mult viaţa.

Consideră vehiculul avariat, bagajele, echipamentul şi împrejurimile – ca un fel de magazie personală. Nu contează ce erau şi la ce serveau lucrurile înainte, ci la ce pot folosi ele acum. Nu fi zgârcit, nu face economii nechibzuite: adeseori „mai puţin” e de fapt prea puţin sau ineficient.

Despre echipamente – vezi şi la #2.3.

Rucsacul: înfăşoară bagajele într-o prelată, o foaie de plastic sau o haină. Leagă pachetul pe un cadru improvizat – o scăriţă construită din orice fel de beţe rigide legate între ele (fig. 13.1). Leagă două curele, benzi sau funii pentru agăţarea pe umeri. Ca să nu-ţi facă răni, părţile cadrului care vin în contact sau se sprijină pe spate vor fi acoperite cu ceva moale: cârpe, bumbac, iarbă uscată, materiale scoase din pernele scaunelor de la vehicul etc.

La partea de jos a cadrului (scăriţei) se va amenaja un fel de prag, care împiedică pachetul sau sarcina să alunece şi să cadă.

Husele (de la scaune sau de la barcă etc.) sunt foarte bune pentru a face rucsacuri din ele.

O variantă mai simplă de rucsac este arătată în fig. 13.2. Ai nevoie doar de o bucată pătrată de pânză tare şi impermeabilă cu latura aprox, de 1 m, două pietricele şi o bucată de sfoară.

Nu te încărca cu mai mult de 15 kg – sau 1/4 din greutatea corpului. Rucsacul (sau orice altă greutate) trebuie cărat pe şolduri – evită încărcarea rinichilor, a mijlocului, a coloanei vertebrale. Foloseşte şi o curea peste frunte (o bandă de cârpă aşezată peste frunte, legată cu sfori de partea inferioară a cadrului) care ridică rucsacul şi descarcă umerii.

Exersează împachetarea şi umplerea rucsacului cu materialele care trebuie cărate: chibrituri, brichetă, amnar (uscate şi protejate contra umezelii); apă; hrană; hartă şi busolă (mai bine ţinute în buzunarul hainei); oglinda pentru semnalizare (mai bine ţinută într-un buzunar); ceas (mai bine purtat la mână sau agăţat la gât); sticlele cu gaz, ulei, combustibil lichid (departe de hrană); cuţit; lanternă; haine de rezervă; materiale pentru adăpost; armă şi muniţie; trusa de prim ajutor.

13.1

I3.2. Rucsac improvizat

Încălţămintea: umblă mereu încălţat.

Orice bucată de ţesătură sau sac rezistent poate fi înfăşurată în jurul piciorului în mai multe straturi şi fără cute. Între straturi se pune: iarbă uscată, vată, lână, ziare, burete scos din pernele scaunului de la autovehicul, sau altceva asemănător. Oricând ai ocazia, afânează această termoizolaţie.

Sau, aşează talpa peste o bucată de pânză triunghiulară, cu degetele spre vârf. Îndoaie vârful peste degete, deasupra labei, iar celelalte două colţuri le ridici peste călcâi şi le aduci în faţă, le bagi prin găuri şi le înnozi în jurul gleznei.

Dar încearcă să nu umbli încălţat cu o talpă prea groasă. Repară încălţămintea sau confecţionează alta nouă (opinci) din bucăţi de anvelopă auto, straturi suprapuse de ţesături, pânză sau piele de animal. Orice fel de materiale, din care să rezulte o talpă zdravănă şi o faţă moale. Foarte bune sunt husele din prelată, de la scaunele maşinii, sau cizmele cu feţe din ţesătură impermeabilă şi căptuşeală izolantă, cu tălpi din cauciuc.

Taie bucăţi dintr-o anvelopă. Găureşte bucăţile pe lângă margini şi leagă-le de labe cu şireturi – vei avea încălţăminte, opinci (fig. 13.3). E bine dacă deasupra poţi să le coşi nişte feţe de pânză.

Ca să nu-ţi fie frig în încălţămintea improvizată (sau nu) înveleşte laba piciorului în mai multe straturi de pânză. Poartă 3 perechi de ciorapi, de mărimi diferite, crescătoare – pentru a încăpea unul peste altul fără să formeze cute.

Pentru mersul în deşert ai nevoie de sandale, care pot fi improvizate mai uşor, fiind nevoie numai de talpă şi şireturi (vezi sandalele romane din ilustraţiile manualului şcolar de istorie).

Îmbrăcămintea: poartă pe tine suficiente haine, ca să te protejeze de intemperii, insecte, soare. Dar dacă nu este foarte frig, cară mai multă îmbrăcăminte în rucsac decât pe tine.

NU arunca nimic. Orice haină de rezervă înseamnă: adăpost, aşternut, sacoşă, frânghie, combustibil, mijloc de semnalizare. Şi multe altele.

13.3. MIJLOACE DE TRANSPORT

Oricând poţi, evită purtarea greutăţilor în mână, pe umeri sau în spate. Foloseşte orice alt mijloc de transport pe care-l găseşti sau îl poţi improviza, care să-ţi economisească energia. Cum ar fi:

O sanie -încropită din uşile vehiculului avariat, din capotă sau tălpile scaunelor. Din scânduri sau crengi (fig. 13.4). Chiar din bucăţi de paraşută sau barcă. Din orice obiect care poate aluneca şi căra.

13.3. Opincă

13.4. Sanie

Cea mai bună soluţie pentru trasul săniei este o singură funie, de care sunt legate bucle în care îşi bagă umărul cei care participă la corvoadă. Pe zăpadă e mai bine ca tot şirul de oameni să calce pe urmele vârfului de coloană, deschizătorul de drum. În schimb, pe gheaţă sau pe o suprafaţă alunecoasă este bine să fie mai multe funii de tragere, câte una pentru fiecare om. În felul acesta fiecare participant va merge şi va călca pe altă suprafaţă, poate mai sigură.

Funia unică de tragere nu se leagă direct de sanie, ci de mijlocul unui ham (bucată scurtă de frânghie, ale cărei capete sunt legate de capetele tălpilor săniei).

Pentru mersul pe un câmp sau coborârea unei pante cu zăpadă netedă, se poate improviza o sanie mică, pentru o persoană, dintr-o prelată pliată, un coviltir sau un sac de plastic.

După ce ai tras cu greu sania să urci dealul nu te arunca în goană la vale. Aşază-te călare pe sanie, cu labele apăsate pe sol şi ţine-te de funia de tracţiune legată de capul săniei. Frânarea se face apăsând călcâiele în zăpadă şi ridicând capul săniei.

Alege un drum uşor şi neted până jos – departe de copacii printre care greu te strecori cu sania – şi frânează mereu.

O plută – dar nu fi prea optimist în legătura cu posibilitatea de a coborî un râu cu pluta.

O plută trebuie construită cu o capacitate de încărcare mult mai mare decât greutatea pasagerilor şi a bagajelor care se urcă pe ea. De exemplu, o plută alcătuită din două butoaie goale de 50 l/buc de-abia poate suporta greutatea proprie plus un om de 80 kg.

Nu construi o plută pătrată. Pluta cu vârf este mai uşor de condus şi de mişcat. Din multe puncte de vedere forma cea mai bună este dreptunghiulară. Pluta pentru o singură persoană ar trebui să aibă cam 1,50 m lăţime şi 3-3,50 m lungime, făcută din buşteni sau trunchiuri cu grosimea de aprox. 15 cm.

Capacitatea de încărcare a plutei poate fi mărită prin adăugarea sau alipirea unor obiecte care plutesc bine (fig. 13.5). Rotoarele pot fi improvizate din: butoaie, sticle, găleţi; alge, iarbă, stuf uscat – băgate în saci de plastic – şi legate de plută astfel încât să rămână cu gura afară din apă. Adaosurile plutitoare se fixează la marginile – nu spre centrul plutei. Componentele plutei trebuie legate zdravăn împreună cu sfoară, corzi, sârmă, liane sau viţe. Flotoarele trebuie legate foarte strâns de plută. Butoaiele se leagă bine între două prăjini paralele.

O plută din trunchiuri de copac va avea un strat inferior, alcătuit din majoritatea buştenilor groşi, şi un strat superior de traverse din câţiva buşteni mai subţiri. Lemnul pluteşte foarte bine, dar:

– Caută şi foloseşte o esenţă uşoară;

13.5. Plute

– Verifică mai întâi capacitatea de plutire a fiecărui trunchi;

– Nu folosi copaci mari.

Dacă găseşti bambuşi, pluta este uşoară şi simplu de făcut.

Pentru a mişca pluta când adâncimea apei este mică, împinge pe fundul apei cu o prăjină (preferabil cu o crăcăna la capăt). Dacă adâncimea este mare, trebuie să vâsleşti său să padelezi. Vâsla sau padela se poate improviza dintr-o creangă cu un capăt mai lat, sau dintr-un băţ la capătul căruia se leagă un obiect lat (de exemplu un capac de oală).

O pânză pătrată agăţată pe un catarg improvizat va împinge o plută cu vârf aproximativ în direcţia vântului.

O luntre – în formă de cratiţă sau coş de nuiele poate fi improvizată destul de uşor.

Mai întâi se construieşte un cadru, înşirând pe sol un cerc format din câţiva copăcei sau beţe. Leagă-le împreună cu alte beţe astfel încât să rezulte fundul plat. Alte crengi se împletesc şi se leagă de-a lungul marginii fundului rotund, formând bordul luntrei. Cadrul astfel rezultat, în formă de cratiţă, se înveleşte strâns pe dinafară cu o folie de plastic sau cu o prelată impermeabilă.

Înaintarea se face cu o vâslă. Din cauza formei rotunde, luntrea nu păstrează direcţia şi este greu de condus (vezi şi #6.8). Înainte de a porni într-o călătorie mai lungă, trebuie învăţat şi exersat mult vâslitul şi deplasarea cu copaia, în apă puţin adâncă.

O barcă de salvare – pneumatică, din dotarea avionului sau vaporului.

Barca pneumatică trebuie să fie umflată bine şi corect cu pompa sau cu gura, fără a exagera. Dacă există răniţi care vor sta întinşi pe podea, nu mai umfla şi alte elemente ale bărcii (bancă etc).

Strânge, închide bine ventilele. Verifică cu regularitate presiunea aerului.

Când este mai cald, dezumfl-o puţin; când se face rece mai bagă aer. Pericolul de spargere, scăpare sau răsuflare este mai probabil sub apă, de-a lungul îmbinărilor şi la ventile. Pentru reparaţii foloseşte peticele şi dopurile din trusa bărcii.

Dacă marea este agitată, amenajează un acoperiş, pereţi sau un paravan – în funcţie de felul şi forma bărcii.

Când aduni lucruri folositoare din apă, dintre resturile plutitoare de la naufragiu, ai grijă unde pui obiectele metalice ascuţite şi tăioase.

Înainte ca epava avionului să se scufunde, încearcă să iei în barca de salvafe şi o trusă de prim ajutor. Pentru ca barca să nu fie dusă departe de locul naufragiului, de vânt sau de curenţi, aruncă peste bord o ancoră de apă, improvizată dintr-o găleată, un sac cu gunoi, un ghem de haine legat de barcă la capătul unei frânghii. Nu lăsa frânghia ancorei să roadă barca (vezi şi #6.8).

Un autovehicul – probabil împotmolit sau înfundat într-un şanţ şi eventual distrus parţial.

După un accident, nu înseamnă că totul s-a terminat şi rămâne doar să aştepţi resemnat să vină moartea sau salvarea. Lupta pentru supravieţuire abia acum începe – oriunde te-ai află: în deşert, pe teren inaccesibil, pe un câmp de gheaţă.

Iată câteva exemple de manevre, reparaţii sau improvizaţii mai obişnuite (e nevoie să te pricepi puţin la mecanică):

a) Când o roată s-a scufundat într-un şanţ sau într-o groapă: trei oameni pot desţepeni, ridica şi scoate automobilul prin balansare, fără a folosi motorul. Apucaţi împreună şi ridicaţi deodată bara de protecţie, apoi apăsaţi-o, ridicaţi-o – ş.a.m.d.; repetaţi fără pauze. Folosiţi forţa arcurilor de la suspensie ca să măriţi prin rezonanţă cursa oscilaţiilor sus-jos ale maşinii, iar la momentul favorabil (suficient de sus), săltaţi scurt într-o parte roata şi maşina, alături de şanţ (vezi şi la # 3.9).

– Dacă sunteţi numai doi oameni, unul va lucra cu motorul (din cabină), iar celălalt va zgâlţâi automobilul în sus şi în jos, încercând să-l salte deasupra gropii. Încercarea şoferului de a ambala motorul şi de a mişca sau scoate roata din şanţ trebuie sincronizată cu saltul maşinii în sus, rezultat din zgâlţâială. Nu lăsa roata să se rotească în gol. Scoaterea maşinii din groapă sau din şanţ se face conducând-o şi deplasând-o înapoi – pe acelaşi drum, folosit la accidentare, dar parcurs în sens invers.

b) Când autovehiculul e blocat de lapoviţă, noroi sau gheaţă: nu ambala motorul. Bagă în viteza întâi şi porneşte foarte încet, cu viteza cea mai mică, astfel încât roţile de-abia să se rotească şi să se târâie afară din groapă. Eventual mai adaugă greutăţi deasupra roţilor motoare (să nu patineze).

c) Dacă roţile au săpat şi s-au afundat în şanţuri sau făgaşe, încearcă să mişti uşor vehiculul înainte, apoi slăbeşte brusc ambreiajul pentru ca să se rostogolească înapoi, în groapă. Porneşte din nou înainte, apoi lasă din nou să vină înapoi ş.a.m.d., crescând cursa la fiecare mişcare de du-te-vino, până când maşina se caţără singură afară din şanţ. Dacă legi un fular sau o curea peste anvelopă, aderenţa creşte spectaculos; în felul acesta automobilul poate fi scos din şanţ de o singură persoană (şoferul).

Pentru desţepenirea maşinii poate fi folosit demarorul (deşi manevra aceasta descarcă mult acumulatorul). Se demontează bujiile, schimbătorul de viteză se bagă în poziţia de mers înapoi, apoi se cuplează demaratorul la motor. Dacă tracţiunea e pe roţile din spate, mergi în linie dreaptă. Când prinde şi tracţiunea pe roţile din faţă, coteşte urgent.

Dacă motorul are şi manivelă de pornire: scoate bujiile, bagă în viteza întâi şi mişcă maşina, scoate-o din groapă învârtind la manivelă.

d) Pentru ieşirea din şanţuri şi făgaşe adânci, mai întâi ridică maşina cu cricul, apoi bagă sub roţi scânduri, crengi sau pietre, sau orice alt material care măreşte aderenţa roţilor- de exemplu gunoi sau pământ uscat căzut de sub aripi, un covoraş de cauciuc, saci (chiar dacă roţile le-ar putea arunca, încercarea merită făcută).

Dacă vrei să continui drumul cu orice preţ, se pot face tot felul de improvizaţii. În loc de cameră auto – o frânghie înfăşurată de mai multe ori pe roată sau pe jantă. În loc de benzină – ţuică, parafină sau ulei amestecat cu neofalină etc.

Sau, iată câteva idei de utilizare a conţinutului unei poşete de damă – pentru piese auto:

– Ciorapi de damă, folosiţi drept curea de ventilator;

– Un ac de păr, utilizat ca siguranţă electrică;

– Lacul de unghii folosit ca vopsea izolatoare, aplicat pe un conductor electric cu izolaţia roasă sau ruptă;

– Pila de unghii – folosită ca şurubelniţă pentru reglarea jocului la electrozii bujiei;

– O fâşie dintr-o manta de ploaie – folosită la cârpirea prin înfăşurare a unui furtun spart;

– Pudra de obraz – folosită pentru astuparea unei găuri sau a unei scurgeri din radiator.

Alteori sunt necesare măsuri mai drastice – care însă pot să strice definitiv maşina. Cântăreşte bine şi rapid dacă reparaţia improvizată pe care o poţi efectua ca să continui drumul trebuie neapărat făcută şi dacă merită – sau nu.

13.4. ORIENTAREA ÎN TEREN

«Orientare» înseamnă să afli sau să stabileşti:

– Punctele cardinale;

– Locul unde te afli, de unde pleci;

– Locul în care vrei să ajungi şi direcţia de mers.

Înainte de a pleca (încotro?) e obligatoriu să ştii unde eşti. Determinarea cu precizie a poziţiei necesită hartă, busolă, sextant, ceas, tabele de navigaţie; mai nou – un aparat GPS.

Dar se poate şi mai simplu.

Cu harta şi busola:

Harta este o reprezentare grafică a terenului, a peisajului. Scara hărţii reprezintă raportul dintre distanţa pe hartă şi distanţa pe teren. De exemplu, scara 1:50.000 înseamnă că 1 cm pe hartă reprezintă 500 m pe teren. Aproape sigur că partea de sus a harţii este spre Nord, dreapta spre Est etc. Formele de relief, drumurile, localităţile etc. sunt reprezentate prin semne şi simboluri grafice explicate de «legenda» hărţii, înscrisă într-un colţ.

Dacă nu ai o hartă, fă-ţi una. Desenează tu împrejurimile şi semnele de reper mai îndepărtate pe care le vezi sau le cunoşti. Completeaz-o pe măsură ce înaintezi – ca să nu ajungi să te învârteşti în cerc.

Bagă harta într-o husă de protecţie confecţionată din pânză sau plastic. Nu o împacheta laolaltă cu restul echipamentului, ci bag-o în sânul cămăşii sau într-un buzunar.

Poţi copia o hartă: înnegreşte-o pe dos cu creionul sau cu cărbune (în loc de indigo), apoi aşeaz-o peste o foaie de hârtie albă şi scrie sau desenează pe faţa hărţii cu un vârf ascuţit sau cu un creion. Hârtia poate fi înlocuită cu: tablă de la o cutie de conserve, dosul unei bucăţi de scoarţă de copac (preferabil mesteacăn), o bucată de cămaşă.

Busola. O busolă «de teren» are următoarele calităţi: acul magnetic stă într-un lichid care-i amortizează vibraţiile; cadranul este marcat în grade; vizorul (cu care se ţintesc punctele de reper) este rabatabil; carcasa are o muchie dreaptă, paralelă cu axa vizorului.

În afară de busola ta sau cea găsită în trusa de salvare a avionului ori a bărcii, mai poţi lua sau demonta orice busolă găsită la bordul automobilului, vasului sau avionului defect {atenţie: îndepărtează magneţii de compensare fixaţi pe carcasa busolei de avion sau de navă).

Nu uita de corecţiile indicate pe hartă pentru abaterea magnetică (de obicei câteva grade).

Nu folosi busola lângă obiecte metalice sau aparate generatoare de câmp electric sau magnetic.

Verifică mereu, comparând des indicaţia busolei cu cerul nopţii. Cum afli locul în care te afli:

– Urcă-te pe o înălţime, un deal, într-un copac, pe un acoperiş de pe care sa poţi vedea o suprafaţă mare de teren;

– Orientează harta (Nordul hărţii spre Nordul geografic) cu ajutorul busolei;

– Alege în teren două puncte de reper vizibile, cât mai importante: localităţi, vârfuri de munte, lacuri etc; să fie amplasate astfel încât cele două direcţii, din locul unde te afli până la ele, să facă un unghi de aproximativ 90°;

– Identifică cele două puncte pe hartă;

– Ţinteşte prin vizorul busolei primul punct de reper şi măsoară unghiul făcut de această direcţie cu Nordul (se numeşte azimut);

– Trasează cu creionul pe hartă o linie care trece prin primul punct de reper şi are înclinarea faţă de direcţia Nord-Sud egală cu valoarea azimutului;

– Repetă ultimele manevre şi pentru al doilea punct de reper;

– La intersecţia celor două linii trase pe hartă este locul în care te afli.

Aparatura portabilă de poziţionare GPS (Global Positioning System) se bazează pe un sistem de sateliţi militari americani, puşi gratuit la dispoziţia publicului. Pe ecranul unui mic aparat special de emisie-recepţie (greutate sub 300 g) alimentat de la baterii se poate afla, oriunde pe glob, 24 ore din 24: poziţia (latitudine şi longitudine cu precizie de 50 m), altitudinea, direcţia punctelor cardinale N-S. Aparatele mai perfecţionate prezintă chiar şi o hartă a zonei în care se află.

Fără busolă – orientarea se poate face cu ajutorul:

– corpurilor cereşti (soare, luna, stele);

– vieţuitoarelor (plante şi animale);

– semnelor naturale;

– cu o busolă improvizată: lamele de ras, construite din oţel superior, sunt uşor magnetizate. O lamă aşezată pe suprafaţa unei ape liniştite pluteşte şi se va roti orientându-se în direcţia Nord-Sud. Pentru siguranţă repetă de mai multe ori operaţiunea de aşezare şi rotire a lamei pe apă.

* Orientarea cu ajutorul aştrilor:

Soarele răsare aproximativ la Est şi apune la Vest. Între 6 – 6.30 soarele va fi spre Est; între 12 – 12.30 spre Sud, iar spre Vest între 18 – 18.30.

Iată cum poţi descoperi soarele când e acoperit de nori: ia o lamă de briceag, o pilă de unghii sau un card bancar şi ţine-o verticală deasupra unghiei degetului gros (sau pe altă suprafaţă lucioasă), apoi roteşte-o încet. Doar când norii sunt foarte groşi nu vei reuşi să sesisezi umbra (slabă) produsă de soare. La amiază umbra se vede mai greu, la fel şi dacă stai sub un copac.

Direcţia Nord – Sud poate fi aflată în cursul zilei (pe lumină) cu trei metode:

1. Înfinge vertical un băţ sau o prăjină pe un teren neted. Marchează pe sol, începând de dimineaţă, poziţia umbrei făcută de vârful băţului la fiecare oră (aproximativ; nu este nevoie de ceas, de precizie). La sfârşitul zilei trage o linie care să unească toate marcajele; ea va arăta direcţia E -V). Perpendiculara (cea mai scurtă linie care uneşte baza băţului cu linia E – V), indică direcţia N- S.

În emisfera nordică, capătul liniei N-S dinspre baza băţului arată Sudul; în emisfera sudică – arată Nordul.

2. Dacă ai un ceas care arată corect ora locală, la ora 12.00 umbra unui copac sau a unui băţ vertical va indica direcţia N-S. Unde este Nordul şi încotro este Sudul – vezi mai sus.

3. Tot cu ceasul (doar dacă arată corect ora locală): îndreaptă vârful limbii scurte spre soare. Pentru uşurarea operaţiei, pune pe geamul ceasului un fir de iarbă sau un pai – aliniat deasupra limbii scurte (fig. 13.6). Bisectoarea unghiului făcut de limba scurtă şi ora 12 a cadranului indică Sudul (în emisfera nordică). Metoda nu este precisă dacă soarele este foarte sus pe cer (lângă Ecuator).

13.6. Orientarea cu ceasul (în emisfera nordică) a – dimineaţa; b – după-amiaza

Pe întuneric, orientarea se face cu ajutorul stelelor.

În emisfera nordică – Steaua Polară indică Nordul (cu o aproximaţie de un grad). Pentru a o identifica trebuie găsit Carul Mare – o formaţiune de 7 stele cu contur de polonic. În prelungirea osiei din spate, determinată de cele 2 stele mai depărtate de oiştea Carului (mânerul lingurii), se găseşte o stea mai luminoasă -Steaua Polară (fig. 13.7), care este prima stea din oiştea Carului mic.

În emisfera sudică – Steaua Polară este invizibilă, dar Crucea Sudului indică Sudul. Aceasta este o formaţie compactă de 4 stele strălucitoare (atenţie să nu o confundaţi cu o altă formaţie de 4 stele – „Crucea falsă” – aflată în apropierea şi la dreapta Crucii Sudului; stelele Crucii false sunt mai puţin luminoase şi mai depărtate între ele decât ale Crucii Sudului). Apoi identificăm un grup de 2 stele strălucitoare aflate la stânga Crucii Sudului. Sudul se găseşte în prelungirea diagonalei mari a Crucii, în partea unde această prelungire se intersectează cu axa de simetrie a grupului de 2 stele. Proiecţia Polului Sud este situată într-o zonă de cer fără stele, denumită Sacul cu Cărbuni – fig. 13.8.

* Orientarea în pădure se poate face şi cu ajutorul unor repere naturale:

– Urmăreşte suprafaţa stâncilor izolate aflate în locuri mai golaşe: partea îndreptată spre Nord este întotdeauna «învelită» cu muşchi şi licheni.

– Când vremea se încălzeşte, zăpada începe să se topească mai întâi în părţile orientate spre Sud.

– Sub pietre, pământul este mai umed în partea dinspre Nord şi relativ mai uscat spre Sud.

– Ierburile, florile sunt mai rare şi mai puţin dezvoltate în partea de miazănoapte a poienilor şi mult mai numeroase şi mai arătoase în părţile dinspre miazăzi (fig. 13.9).

– Arborii izolaţi (aflaţi în câmpie sau pe munte) îşi îndreaptă mai multe crengi şi au coroana mai bogată spre Sud.

– Toţi arborii foioşi au coaja mai groasă spre Nord (de unde vin viforniţele).

– Cele mai abundente scurgeri de răşină pe trunchiurile coniferelor (molizi, zade, brazi etc.) sunt spre Sud.

13.7. Steaua Polară

13.8. Crucea Sudului

13.9. Orientarea cu ajutorul copacilor şi plantelor

– De regulă, în secţiunea unei buturugi distanţa dintre inele’este mai mică spre Nord şi mai mare spre Sud (fig. 13.9).

– Furnicile îşi construiesc de regulă muşuroaiele înspre Sud, la adăpostul arborilor.

– Intrarea în muşuroiul de furnici este aşezată pe faţa de Sud, mai întinsă; faţa dinspre Nord este mai înclinată.

– Intrările şi ieşirile din pământ ale muşuroaielor de cârtiţă sunt orientate spre Nord.

Pentru aflarea, dar şi pentru confirmarea punctelor cardinale, foloseşte mai multe metode, nu numai una. După ce le-ai găsit, păstrează-le !

Păstrarea direcţiei de mers -dacă n-ai busolă, alege două obiecte vizibile, două repere situate cât mai departe şi aliniate pe direcţia de mers. Mergi până la primul dintre ele şi înainte de a pleca spre al doilea, alege un alt obiect îndepărtat, situat pe direcţia de călătorie. În timpul mersului rămâi pe această linie. Verifică-ţi mereu urmele drumului parcurs – pentru a te asigura că păstrezi direcţia corectă.

Membrii grupului vor merge în şir indian la distanţă de 10-15 m (30 paşi) unul de celălalt. Ultimul om din coloană va compara adesea direcţia de mers a şirului cu indicaţia busolei, sau cu orientarea vizuală, să se asigure că înaintează în linie dreaptă – mai ales când lipsesc puncte vizibile de reper.

Când faci o pauză, semnalează şi marchează obiectele de reper. Nu le pierde şi nu le uita.

Odihneşte-te cu faţa spre direcţia de mers. Desenează o săgeatăpe sol. Sau construieşte-o din pietre înşirate pe jos.

Evaluarea distanţelor este înşelătoare. Pentru siguranţă, după ce faci aprecierea, înmulţeşte-o cu trei. Cât despre parcurgerea distanţelor, supraestimează-le lungimea, iar viteza de mers consider-o cam de 3-4 km/h în condiţii normale.

Probabil că vei fi obligat să faci devieri şi ocolişuri, căci vei da peste obstacole cum ar fi: tufăriş des, stânci, mlaştină. Înainte de a porni pe un drum ocolitor, stabileşte cu atenţie şi precizie care va fi locul dincolo de obstacol, în care vei reintra pe direcţia de mers prestabilită după terminarea ocolului.

Înscrie pe hartă drumul parcurs, pentru a te convinge că nu deviezi de la destinaţie – mergând pe un cerc mare.

Marchează drumul parcurs cu bolovani, crengi, resturi etc. Atât pentru folosul tău – dacă vei fi nevoit să te întorci, cât şi al eventualilor urmaşi. Ciopleşte cu un briceag, cu o piatră sau cu un obiect ascuţit semne vizibile de marcare, repere în scoarţa copacilor: pete albe, cam la nivelul pieptului, având o formă uşor de re-marcat, chiar dacă ninge.

Te-ai rătăcit, te-ai pierdut sau izolat de grup – şi nici nu-i mai auzi pe ceilalţi:

1. Nu te speria;

2. Opreşte-te şi aşează-te;

3. Gândeşte-te şi aminteşte-ţi ce ai făcut, pe unde ai mers;

4. Marchează locul în care te afli;

5. Încearcă să regăseşti poteca, drumul, linia sau direcţia de mers.

Dacă reuşeşti să găseşti drumul pe care ai venit şi să mergi înapoi – nu te-ai rătăcit cu adevărat.

Dacă nu reuşeşti, întoarce-te la marcaj.

Pregăteşte-te să înnoptezi acolo, înainte de lăsarea întunericului (vezi la #7). Mâine dimineaţă situaţia ţi se va părea mult mai bună.

Cum afli cât timp mai este până la lăsarea întunericului: întinde braţul spre soare. Îndoaie mâna şi aşază degetele orizontale sub soare. Numără câte degete sunt între soare şi orizont – fiecare deget reprezintă 1/4 oră.

Aprinde un foc care să facă şi fum (pentru semnalizare). Încropeşte un adăpost. Mănâncă, bea, odihneşte-te, dormi. Nu consuma energie căutând drumul pe întuneric.

Ziua încearcă să ajungi într-un loc înalt: într-un copac sau pe deal. Caută să descoperi fumul pe care-l face focul de tabără al restului grupului.

Desenează pe o bucată de hârtie sau pe o scoarţă de copac o hartă cu văile, râurile, dealurile pe care le vezi. Niciodată să nu-ţi închipui că memoria reţine bine peisajul.

Dacă nici aşa nu găseşti o soluţie înseamnă că ai rămas singur şi trebuie să te descurci fără ajutoare. Îndreaptă-te pe drumul cel mai drept şi mai scurt posibil spre malul mării sau spre un loc cunoscut. Sau coboară la vale, pe lângă râu. Chiar şi în zona cea mai pustie şi nepopulată, până la urmă tot o să dai de oameni şi de locuinţe.

Mirajele: apa, zăpada, nisipul – pot licări şi produce imagini mişcătoare. De exemplu: deasupra nisipului fierbinte – valuri; oraşe – pe cer; soldaţi în mers -de la tufişuri; corăbii – de la păsări reflectate în apă. Nu lăsa aceste iluzii optice (fata morgana) să-ţi ia minţile şi să-ţi întunece judecata.

Dacă ceea ce vezi este dubios, schimbă punctul de observaţie sau priveşte de la diverse înălţimi, din diverse unghiuri – pentru a constata dacă vedenia îşi schimbă forma, dispare sau e reală.

13.5. PUŢINĂ METEOROLOGIE

Dacă te prinde vremea rea pe drum, poţi avea neplăceri mari – chiar mortale, înainte de a pleca, studiază buletinul meteorologic. Observă schimbarea vântului şi a presiunii atmosferice; notează starea şi semnele vremii, cum a fost vremea înainte şi cum se schimbă în continuare.

Vremea e mult mai localizată decât climatul. Pot apărea diferenţe foarte mari ale stării vremii între două locuri sau localităţi învecinate.

Vântul. Un regim stabil şi regulat al vântului, cu schimbări identice de la zi la noapte, indică vecinătatea unei suprafeţe, a unui volum mare de apă (mare sau lac). Briza suflă ziua dinspre apă spre pământ, iar noaptea în sens invers.

Mirosul adus de vânt poate da o informaţie asupra locurilor pe care le-a străbătut, de exemplu mirosul de mare, de iarbă de mare, de pădure etc.

Studiază şi reţine direcţia şi regimul vânturilor şi al vremii: de obicei vântul care suflă dintr-o anumită direcţie va aduce mereu acelaşi fel de vreme.

Cât timp bate un vânt tare şi uscat, vremea rămâne neschimbată; când vântul se opreşte sau îşi schimbă direcţia, s-ar putea să plouă.

Dacă e ceaţă, poate apărea roua, dar nu ploaie.

Vântul slab şi cerul senin: vreme bună. Într-o zi frumoasă, intensificarea puternică a vântului va fi urmată de schimbarea vremii.

Vântul puternic din Nord pe vreme frumoasă precum şi vântul puternic din Sud pe vreme rea, ploaie sau ninsoare, arată că timpul nu se schimbă. Când vântul se opreşte brusc şi apare o acalmie – urmează furtuna.

Norii sunt semnele cele mai sigure pentru prevestirea vremii.

Cele 10 feluri de nori sunt descrise în continuare, iar altitudinea lor obişnuită din zona temperată (în zona arctică aceiaşi nori stau mai jos) este indicată între paranteze. Cu cât norii sunt mai sus, cu atât vremea va fi mai frumoasă.

Norii cirocumulus (altitudine 5-8 km): au aspectul valurilor mici pe care le face nisipul bătut de vânt. Sunt semn de vreme bună: apar de obicei după o furtună şi se împrăştie lăsând cerul senin.

Norii altocumulus (1,5-6 km): mai groşi şi mai mari decât cirocumulus, mai puţin albi şi cu umbre pe ei. Sunt nori de vreme bună; apar după o furtună.

Norii cumulonimbus (1,5-10 km): nori joşi, de furtună. Negri, ameninţători, cu vârful lăţit ca o nicovală. Aduc grindină, vânt puternic, tunete, fulgere. Deasupra lor apar nori cirus falşi, sub ei nori nimbostratus falşi.

Norii cumulus (max 2,5 km): se recunosc uşor, sunt albi şi pufoşi. Dacă sunt rari şi distanţaţi, urmează vreme bună; dacă sunt mari şi au multe capete, pot produce deodată averse de ploaie. Dacă apar deasupra mării, pe un cer fără nori – arată că sub ei este pământ.

-Norii cirus (5-9 km): înalţi, ca smocurile de fum, constau din cristale de gheaţă care le dau o culoare albă. Apar pe vreme bună.

Norii cirostratus (5-9 km): formaţi din cristale de gheaţă, au aspect de viţe albe. Produc un halou, ca un inel luminos în jurul soarelui sau al lunii. Dacă un cer plin cu nori cirus se înnegreşte, iar norii devin cirostratus, înseamnă că vine ploaia sau zăpada.

Norii altostratus (2,5-6 km): formează un voal gri deasupra soarelui sau lunii. Dacă se apropie vremea umedă, norii se înnegresc şi se îngroaşă, acoperind complet soarele sau luna până ce începe ploaia.

Norii nimbostratus (1,5-5 km): formează straturi joase şi negre, care indică apropierea ploii sau zăpezii (până în 4-5 ore) ce va cădea câteva ore.

Norii stratocumulus (sub 2,5 km): au aspectul unei formaţii joase, consistente, care înaintează şi acoperă întregul cer- dar uneori au şi zone subţiri prin care se zăreşte soarele. Pot produce ploi mici, dar de obicei după-amiaza se împrăştie şi lasă cerul senin peste noapte.

Norii stratus (sub 2,5 km): sunt cei mai coborâţi nori. Formează un strat uniform ca ceaţa din aer – sunt numiţi şi ceaţa munţilor. Deşi nu sunt nori de ploaie, pot produce câte o stropeală. Când, peste noapte, se formează nori groşi şi dimineaţa acoperă cerul – de obicei se împrăştie curând şi ziua va fi frumoasă.

Prevederea vremii. Animalele sunt sensibile la schimbarea presiunii atmosferice – de aceea pot fi folosite la previziunea vremii pe termen scurt. Păsările insectivore se ridică şi vânează la înălţimi mai mari pe vreme frumoasă, mai jos când se apropie furtuna. Intensificarea neobişnuită a activităţii rozătoarelor în cursul zilei prevesteşte vreme rea. Dacă ţânţarii şi muştele înţeapă insistent, fără să se ferească, iar animalele dau semne de nervozitate, se apropie furtuna.

Şi oamenii simt uneori schimbarea vremii. Persoanele cu părul ondulat constată că la apropierea vremii proaste sau umede părul li se zbârleşte. Sau, reumatismul, bătăturile, sciatica etc. se înrăutăţesc şi dor la apropierea vremii umede şi proaste.

Înrăutăţirea timpului mai este anunţată şi de: apariţia şi menţinerea unor cercuri concentrice (halou) în jurul soarelui sau al lunii; aerul mai transparent, mai curat – vizibilitatea mai bună; apariţia pe piscurile izolate a unor nori denşi, care se mişcă rapid pe verticală; soarele care răsare în ceaţă; vântul care bate noaptea dinspre vale spre înălţime (sau invers ziua); animalele sălbatice care coboară (să se adăpostească); câinii care părăsesec turma şi se apropie de stână; rândunelele şi lăstunii care zboară razant cu solul; albinele se refugiază ziua în stup sau rămân în stup dimineaţa; vacile se strâng unele lângă altele; peştii sar peste suprafaţa apei; broaştele ies la mal şi orăcăie puternic.

Îmbunătăţirea vremii mai este anunţată de: apariţia unui strat subţire de ceaţă deasupra crestelor muntoase; apariţia cetii, seara pe vale; soarele care apune pe un cer albastru, senin şi trandafiriu; lipsa vântului (fumul se ridică vertical); înseninarea cerului; luna care străluceşte viu pe cerul senin; răcirea aerului noaptea şi apariţia picăturilor de rouă; dispariţia norilor înaintea apusului; plecarea din muşuroi a furnicilor la treabă; ţânţarii care zboară în roiuri compacte; muştele zboară în roiuri mici care se învârtesc; şopârlele ies să se încălzească; rândunelele, pescăruşii şi bâtlanii care zboară foarte sus.

Culoarea cerului arată gradul de umiditate atmosferică: verde – aer foarte umed; galben – umed; roz – uscat. Cerul roz înainte de răsărit prevesteşte vreme frumoasă; galben-auriu: ziua va rămâne frumoasă; roşu-purpuriu dimineaţa în zori: se apropie furtuna; roz la apus sau roşu noaptea: vreme bună; galben-pal: vine ploaia; roşu-murdar-violet, la apus sau la răsărit: vine furtuna; alburiu, puţin înceţoşat, plus vânt slab şi soare arzător: furtună; fulgerul fără nori: vreme bună. Cerul gri dimineaţa prevesteşte o zi uscată, dar seara cerul gri arată că ploaia vine curând.

Dacă fumul focului de tabără se ridică liniştit, vertical, vremea va rămâne bună. Dacă însă se zbate, îşi schimbă direcţia, flutură, sau e forţat în jos după ce s-a ridicat liniştit până la o anumită înălţime – vine vremea proastă, furtuna sau ploaia.

Când se apropie ploaia sunetele se aud mai departe, iar mirosul vegetaţiei se întăreşte.

Cercul colorat, vizibil în jurul soarelui sau al lunii, se va mări dacă vine vremea bună şi se va restrânge dacă se apropie ploaia. Curcubeul după amiaza târziu arată şi el că vremea se îmbunătăţeşte.

13.6. MERSUL PE JOS

Înainte de a părăsi epava avionului sau a maşinii, construieşte lângă ea un semn, o săgeată mare şi vizibilă de la înălţime, care să arate unui eventual avion de salvare direcţia spre care ai plecat.

La început mergi foarte încet. Dacă apar semne de băşici la tălpi, opreşte-te şi tratează-le (vezi la # 19.10). Măreşte viteza treptat. Încearcă să umbli cu un mers, o călcătură care nu produce băşici. Dacă poţi, evită văile adânci, prăpăstiile, stâncile, pereţii, desişurile, mlaştinile, chiar dacă prin ocolirea lor lungeşti mult drumul. La urcuş mergi în zig-zag.

Umblaţi în coloană, în şir indian. Nu vă înghesuiţi (interval 2-3 m), nu vă întreceţi. Staţi împreună. Pe teren sau pe pante întinse, netede, la şes, coloana va fi condusă de persoana cea mai slabă. Pe teren accidentat în frunte merge un om zdravăn, experimentat (capul, deschizătorul de drum). Persoana de la sfârşitul coloanei, (încheietorul grupului) are grijă să nu rămână nimeni în urmă.

Dacă unul se opreşte, toţi ceilalţi vor face la fel.

Unu – doi membri ai grupului (numai adulţi!) pot fi lăsaţi să o ia mai repede înainte ca să deschidă drumul, să recunoască traseul şi să pregătească tabăra. Ei vor lăsa pe drum, marcaje vizibile, convenite. Dar atenţie să nu-i pierdeţi şi să nu vă pierdeţi!

Pauzele – se fac atunci când este nevoie de ele, NU la anumite intervale de timp prestabilite. Totuşi, opririle prea dese sunt contraproductive. Încearcă să parcurgi distanţe cât mai mari într-un ritm constant, convenabil. Orientativ se recomandă pauze de 5-10 minute la fiecare oră sau după fiecare 300 m diferenţă de nivel.

Ceaţa – înşeală simţul de orientare şi echilibru (te face să te învârti într-un cerc, în general cu deviere spre dreapta); falsifică aprecierea distanţelor şi mărimii pantelor; deformează sau chiar face imposibilă determinarea direcţiei zgomotelor; anulează senzaţia de mişcare, de urcare sau de coborâre a pantelor.

În ceaţă mergi pe linia de creastă, mai ales la urcuş, pentru a ajunge în puncte înalte, dominante, de unde te poţi orienta cu ajutorul celorlalte procedee; sau mergi pe firul văilor, care duc de regulă la un izvor, un pârâiaş, o casă, o cabană, o stână etc. Poţi folosi potecile de om sau de animale. Nu merge însă prin pădure, sau de-a curmezişul pantelor sau înălţimilor.

Dar în întuneric, pe ceaţă, pe viscol sau vijelie – mai bine NU înainta. Opreşte-te şi adăposteşte-te imediat (vezi la #7).

Termină totdeauna devreme etapa zilnică de mers, ca să poţi pregăti tabăra înainte de lăsarea întunericului.

Când treci peste sau prin zone mocirloase, cu gheaţă, pe teren cu suprafaţa instabilă, ia la tine o prăjină. Dacă începi să te scufunzi, întinde-te orizontal, rosto-goleşte-te şi târăşte-te ţinând prăjina transversal sub umeri sau piept, ca să ajungi la mal. Nu te speria, nu face mişcări violente.

În timpul călătoriei mănâncă (vezi #16); bea (vezi #5); fii vesel: cântă.

Dacă faci turism cu cortul (dar nu numai): seara, prima urgenţă e ridicarea cortului (pentru cazul în care se strică vremea sau năvălesc insectele). Când ajungi la locul de popas şi goleşti rucsacul:

– aşează lanterna la îndemână;

– aşează separat alimentele şi vesela;

– pune la îndemână un pulovăr sau un hanorac.

Pentru refacerea organismului, mănâncă cât mai repede după efort (în max o oră). Aprinde focul sau soba pe un loc orizontal, ferit de vânt, departe de obiectele care pot lua foc: cort, iarbă uscată etc.

Înainte de culcare:

– pune lanterna, hârtia igienică, prosopul într-un loc cunoscut, uşor accesibil;

– securizează cortul: scoate din el orice obiect mirositor (alimente, pasta de dinţi, săpunul, hainele îmbibate cu sudoare etc.) şi atârnă-le cât mai sus;

– goleşte rucsacul, lasă deschise toate buzunarele ori clapele şi agaţă-1 cât mai sus (animalele curioase să vadă ce-i înăuntrul buzunarelor nu vor mai roade pânza, dacă ele sunt deschise);

– pregăteşte de cu seara apa pentru dimineaţă, ca să poţi pleca cât mai repede;

– nu deranja vecinii de camping; nu face gălăgie, nu asculta muzică după apusul soarelui;

– stai puţin şi admiră cerul înstelat, mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti viu şi sănătos.

Marşul pe jos se poate desfăşura:

Prin regiunile polare: cum ar fi Arctica, Antarctica, zonele nordice din Alaska, Canada, Groenlanda, Islanda, Scandinavia, nordul Rusiei; zonele de mare altitudine pot fi şi ele considerate polare.

Temperatura ajunge iarna la – 40°… – 80°C. Vântul violent poate sufla şi ridica zăpada la 30 m înălţime. Un vânt de 32 Km/h coboară termometrul de la -14°C (în aer liniştit) la -34°C. La solstiţiu, în mijlocul iernii, la amiază poate fi complet întuneric, dar vara, ziua durează 24 h.

Frigul blochează mintea (din cauza încetinirii şi slăbirii circulaţiei sanguine). Fă-ţi un plan repede, cât încă mai eşti cald şi gândeşti coerent.

Salvează echipamentul din epava avionului sau a navei imediat ce dispare pericolul de foc care urmează după prăbuşire, aterizarea forţată sau naufragiu. Dacă e frig puternic, scurge uleiul sau motorina pe sol, înainte de a îngheţa în baia motorului sau în rezervor. Benzina cu cifra octanică ridicată (de avion) nu îngheaţă, poate fi lăsată în rezervor. Scoate acumulatorul şi depozitează-1 la căldură. Organizează şi verifică: hainele, adăpostul şi focul.

* Când stai – adăposteşte-te: nu sta în bătaia vântului! Caută un adăpost natural pe care să-l îmbunătăţeşti. Evită locurile în care adăpostul sau chiar tu ai putea fi îngropat de o alunecare sau de o avalanşă de zăpadă ori pietre. Nu face adăpostul lângă apă – unde stau musca neagră, ţânţarul şi tăunul. Apără-te de insecte – vezi # 4.8.

Pentru a păstra căldură în adăpost şi în corp:

– Păstrează curăţenia: murdăria şi grăsimea blochează spaţiile termoizolante

cu aer.

– Evită supraîncălzirea: ventilează-te!

– Nu purta hainele strânse pe corp: lasă aerul să circule!

– Păstrează hainele uscate: pe dinafară şi pe dinăuntru!

În timp ce aştepţi salvatorii, pregăteşte materialele şi echipamentul de [; semnalizare (vezi şi la #3.3).

* Aprinde un foc deşi combustibilul se găseşte mai greu: lemne plutitoare; untură de focă sau de pasăre; din epavă.

În tundră găseşti sălcii, tufişuri de mesteacăn sau jnepeni. Uneori găseşti casiope – o plantă întinsă pe sol, cu frunze mici şi flori albe ca de lăcrămioară. Conţine multă răşină şi arde chiar udă.

* Apa: vara găseşti apă destulă. Chiar dacă băltoaca pare murdară, maro şi are gust sălciu, plantele care cresc în ea o menţin potabilă. Dacă ai dubii, fierbe-o.

Iarna topeşte gheaţa şi zăpada. Nu mânca gheaţă sfărâmată, poate să-ţi rănească gura şi să te deshidrateze.

* Igiena: principalele pericole sunt degeraturile, îngheţul (hipotermia) şi orbirea (temporară). Prea buna etanşare a adăpostului poate duce la asfixierea cu oxid de carbon.

Frigul moleşeşte gândirea. Menţine-te activ şi vigilent, dar evită oboseala şi păstrează-ţi energia pentru treburile utile şi urgente. Dormi cât mai mult poţi -nu vei îngheţa în somn, decât dacă eşti atât de obosit încât nu poţi reface căldura pe care o pierzi către aerul înconjurător. Mişcă şi masează degetele de la mâini şi de la picioare, urechile. la măsuri de prevenire a degeraturilor. Nu pune gaz sau ulei pe piele – îngheaţă imediat şi distruge pielea.

Ai grijă să nu amâni defecarea – altfel apare constipaţia (periculoasă). Încearcă s-o termini înainte de ieşirea planificată din adăpost – cu această ocazie vei evacua şi gunoaiele.

* îmbrăcămintea: gerul puternic provoacă în câteva minute degerarea oricărei părţi de corp descoperite. Deci acoperă complet tot corpul. Poartă o glugă care se strânge cu şiret; tivul de blană împiedică respiraţia să îngheţe pe faţă şi să rănească pielea. Dacă hainele nu au şireturi, leagă cu o sfoară manşetele de la mâneci şi de la pantaloni, ori bagă-le în mănuşi, ciorapi sau în ghete, spre a evita pierderea de căldură. Dacă transpiri, lărgeşte gulerul şi manşetele, eventual dezbracă un strat de haine.

* Skiurile pot fi improvizate din lemn sau metal (bucăţi din vehicul) şi vor avea lăţimea aprox 15 cm şi lungimea maxim 1 m. Beţele de ski se pot face din crengi.

* Rachete pentru zăpadă: Pe zăpadă bătută, veche, se merge excelent cu skiurile, dar pe zăpada afânată, proaspătă, sunt mai bune rachetele de zăpadă (inventate de eschimoşi). Când păşeşti cu racheta, menţine-o cât mai paralelă cu suprafaţa zăpezii, deci ridică fiecare picior fără a înclina laba.

* Cum se confectxionează o rachetă: dintr-o creangă sau o tulpină lungă de brad tânăr (verde), molid sau salcie se face o buclă, iar capetele se leagă bine împreună (fig. 13.10). Apoi se leagă traversele şi se împleteşte plasa. Sau, se pot folosi bucăţi de ţeava, scândură sau plasă de sârmă – orice material care ar putea asigura mărirea suprafeţei de călcare şi apăsare a tălpii pe zăpadă. Racheta va fi cât mai uşoară, nu cât mai solidă. Înjghebează din crengi o zonă centrală mai rigidă, de care îţi legi încălţămintea.

13.10. Racheta pentru zăpadă

* Marşul: dacă te hotărăşti să pleci, îndreaptă-te spre un ţărm, râu mare sau o localitate. Călătoria va fi deosbit de obositoare (vezi la #9) şi foarte lentă.

Vara banchiza se dezgheaţă, iar tundra se schimbă în mocirlă. Rachetele de zăpadă sau skiurile sunt strict necesare, mai ales în teren împădurit.

Evită mlaştinile, bălţile, nisipurile mişcătoare. În cazul în care se apropie un viscol, îngroapă-te în zăpadă, adăposteşte-te. Nu te deplasa în timpul viscolului.

Încearcă să călătoreşti pe apă, pe un râu: vara pe o plută sau o barcă, iarna pe gheaţă. Dacă însă râul face prea multe curbe, evită-1 şi mergi pe teren mai înalt. Pe un râu îngheţat mergi pe la interiorul curbei şi pe partea opusă locului în care se varsă un râu în altul. Sau, ocoleşte şi mergi pe mal, până treci mult dincolo de confluenţă. Tot timpul fii atent să nu calci pe gheaţă subţire.

Pe banchiză (gheaţă pe mare), nu lăsa pe cineva mult în urmă. Punctele de reper depărtate (iceberguri etc.) pe un câmp de gheaţă nu sunt sigure (se mişcă mereu) şi dacă cineva rămâne în urmă, se va rătăci. Fii gata pentru situaţii neaşteptate: insula sau blocul plutitor de gheaţă se sparge, este instabil, se răstoarnă.

Ocoleşte aisbergurile (blocuri de gheaţă plutitoare) căci se pot răsturna brusc, mai ales datorită suplimentului de greutate pe care îl constituie corpul tău. Nu merge şi nu pluti pe lângă pereţii de gheaţă; se pot sparge, desprinde sau cădea bucăţi uriaşe – fără nici un avertisment.

Structura gheţii depinde de anotimp. E bine să te adăposteşti pe o porţiune de gheaţă joasă, cu suprafaţa netedă. Nu sări imprudent peste apă, de pe o bucată sau insulă de gheaţă pe alta, chiar de pe muchia gheţii. Săritura trebuie să fie cu vreo 1-1,2 m mai lungă decât lăţimea apei, pornind şi sfârşindu-se la oarecare distanţă (peste 0,6 m) de muchiile malurilor (care se pot rupe). Apa rece omoară – vezi # 6.3.

* Orientarea este dificilă. Teritoriul, peisajul polar vor fi o câmpie cu aspect foarte monoton, fără semne de reper. Suprafaţa terenului este înşelătoare. Lângă Pol busola nu funcţionează corect. Verifică şi compară indicaţia busolei cu orientarea stelelor. Călătoreşte noaptea ca să te poţi orienta după stele.

Urmăreşte zborul păsărilor: la vremea dezgheţului păsările de uscat se îndreaptă spre pământ; ziua păsările de mare zboară spre larg şi seara se întorc spre mal. Partea de jos a norilor pare neagră deasupra mării deschise şi deasupra pământului fără zăpadă, împădurit; albă deasupra banchizei sau unui câmp de zăpadă. Gheaţa proaspătă produce reflexe gri, iar banchiza şi zăpada troienită, spulberată -reflexe marmorate.

Urmăreşte cursul râurilor: coboară pe o plută sau pe gheaţă – însă nu şi în Siberia, unde râurile şi fluviile curg spre Nord.

În deşert: distanţele sunt mari şi condiţiile de mers foarte grele (vezi şi #5).

* Măsuri urgente, imediat după accident – vezi la # 2.5, plus:

– Scoate şi salvează apa din vehicul sau epavă;

– Aşteaptă să treacă orice pericol de foc, de aprindere a vehiculului sau epavei;

– Salvează restul echipamentului;

– Relaxează-te: stai jos, respiră adânc de 10-15 ori, destinde umerii şi abdomenul. Este de importanţă vitală să nu-ţi pierzi capul din cauza fricii şi să nu te repezi aiurea în dogoarea deşertului. Stai la umbră şi fă-ţi planuri. Dacă ştii că te vor căuta echipe de salvare, trebuie să stai pe loc cel puţin 7 zile, pentru a le da răgaz să vă găsească, să ajungă la locul accidentului.

Pentru supravieţuire trebuie să valorifici fiecare bucată de umbră disponibilă, să te aperi de bătaia directă a soarelui, să eviţi transpiraţia şi să reduci activitatea în timpul căldurilor de peste zi.

* Apa: este extrem de importantă – chiar vitală (vezi #5). Raţionalizeaz-o imediat. Supravieţuirea depinde în mod hotărâtor atât de apa de băut disponibilă cât şi de capacitatea ori de îndemânarea de a nu pierde apa din corp. Fără apă vei rezista 2 zile la +50° C – dar numai dacă zaci la umbră şi nu faci nimic. Dacă trebuie să umbli ca să ajungi într-un loc sigur, distanţa pe care o poţi parcurge depinde de apa disponibilă. La +50″ C, fără apă – poţi face vreo 40 km dacă umbli noaptea şi te odihneşti ziua; sau, dacă umbli ziua, vei leşina după 8 km. Cu 2 litri de apă ai putea rezista 3 zile şi parcurge cam 55 km.

Trebuie să bei 1,5 litri de apă pentru fiecare 2 litri pierduţi (raportul 3/4). Să nu crezi că dacă bei mai puţin vei transpira mai puţin. Dar şi apa băută peste cantitatea într-adevăr necesară nu se înmagazinează, ci va fi evacuată, adică folosită fără rost.

Dacă în cursul traversării unui deşert ţi se strică maşina şi rămâi înţepenit pe loc, probabil că te afli totuşi pe un traseu ales ţinând seama tocmai de amplasarea oazelor, a izvoarelor şi a puţurilor de apă. Pentru a scoate apa dintr-un puţ e nevoie să cobori un vas: găleată sau sticlă legată cu o sfoară. Existenţa băltoacelor de pe fundul văii unui râu secat (uadiîn limba arabă) depinde de anotimp. Adeseori ele sunt acoperite de băştinaşi cu o piatră sau cu crengi.

Când eşti departe de orice sursă cunoscută de apă, poţi încerca să sapi un puţ. Dar nu în timpul zilei, pe căldură, căci vei pierde apă prin transpiraţie, pe care nu ştii dacă o vei putea înlocui. Înainte de a te apuca de orice treabă judecă şi compară pierderea sigură de lichid cu câştigul posibil.

Când vine – uneori după ani de secetă deplină – ploaia poate avea un caracter torenţial şi produce inundaţii bruşte, înainte de a fi absorbită rapid de sol.

* Adăposteşte-te: caută imediat umbra. În răcoarea serii construieşte un adăpost. Nu sta într-un vehicul sau o epavă metalică (ziua o să te coci). Foloseşte-1 ca suport pentru un acoperiş, sau foloseşte, de exemplu, umbra de sub aripa avionului căzut. Îngrămădeşte pietre ca să faci un paravan. Valorifică pereţii văii unui râu secat (exceptând cazul în care poate veni o inundaţie bruscă sau un torent). Pentru răcorirea spaţiului de dedesubt, fă acoperişul din două straturi sau foi suprapuse, cu un strat de aer între ele.

Lasă marginile de jos ale acoperişului sau prelatei mai ridicate de la sol şi nefixate – ca să fluture şi să ajute la ventilaţie. Noaptea în schimb ancorează-le cu pietre.

Nu sta direct pe solul cald; ridică patul, ca să circule aerul pe dedesubt.

* Aprinde focul: îţi dă căldură noaptea, fierbe apa, face fum (pentru semnalizare). Tufişurile care cresc în deşert sunt uscate şi ard bine. Dacă nu găseşti alt combustibil, poţi arde benzina, motorina sau uleiul de la motorul maşinii, amestecat cu nisip într-un vas. Balega arde şi ea.

* Îmbrăcămintea reduce pierderea de apă, apără de soare şi de insecte, încălzeşte pe timpul nopţii. Hainele trebuie să fie uşoare şi largi, cu mult aer între ţesătură şi piele – cât mai aproape de costumaţia arabilor, a beduinilor. În felul acesta transpiraţia este mai eficientă (produce o răcire mai bună). Pantalonii lungi apără mai bine picioarele de soare şi de insecte. Acoperă capul şi labele picioarelor.

Umblă cu corpul cât mai bine acoperit. În afara pericolului de insolaţie şi de arsuri datorită soarelui, pielea descoperită pierde şi multă apă prin evaporare.

Pune pe cap o pălărie sau o şapcă cu o bucată de pânză care atârnă la spate, pe ceafă, sau copiază moda arăbească: împătureşte de câteva ori o batistă şi pune-o pe creştetul capului, apoi ia o basma de pânză cu latura 120 cm şi îndoai-o pe diagonală; pune basmaua peste batistă, cu latura lungă spre faţă şi leag-o cu o sfoară împrejurul capului (fig. 10.2). Această basma asigură spaţii de aer şi apără de nisip. Noaptea înfăşoar-o peste faţă – ca să-ţi ţină cald.

S-ar putea ca ochelarii de soare să nu protejeze suficient ochii; aplică alte metode – vezi #10.1.

* încălţămintea: nu umbla cu picioarele goale până ce pielea şi talpa nu se întăresc; altfel se va arde şi va face băşici. Nu lăsa descoperită partea de deasupra labelor. Deasupra sandalelor deschise improvizează nişte jambiere prinse pe picior; te vor apăra de soare şi de nisip.

* Igiena: majoritatea bolilor posibile sunt cauzate de expunerea excesivă la soare şi la căldură. Ele pot fi evitate dacă îţi acoperi mereu capul şi corpul şi stai la umbră. Printr-o creştere treptată a duratei de expunere la soare şi a intensităţii efortului, plus apă suficientă, poţi să te adaptezi bine şi să eviţi multe pericole.

Frecvent apar constipaţia şi dificultatea de a urina. Transpiraţia abundentă combinată cu hainele strânse care ating şi freacă corpul pot bloca glandele sudo-ripare, ceea ce provoacă o iritaţie neplăcută a pielii denumită spuzeală.

Alte pericole sunt: cârceii datoraţi lipsei de sare şi căldurii, care pot provoca epuizarea, infarctul, insolaţia şi arsurile de piele.

Evită infecţia zonelor umede ale corpului: subţiori, între picioare, între degetele de la picioare, prin menţinerea lor cât mai curate şi uscate. În deşert, rana cea mai mică se infectează dacă nu este tratată imediat. Extrage ghimpii şi ţepii cât mai repede. Orice crăpătură a pielii din talpă creşte rapid şi devine dureroasă, împiedicând mersul. Bandajează orice tăietură sau crăpătură cu o faşă sau o cârpă curată şi trateaz-o cu ce ai la dispoziţie.

* Marşul se va desfăşura probabil pe un teren frământat, cu schimbări neaşteptate ale vremii: ba vânt, îngheţ, ceaţă, ba o căldură de te topeşti. Nu căra bagaje cu greutatea totală mai mare de 15 kg, însă numai o canistră cu apă are deja 5 kg (chiar asta e problema şi pericolul călătoriei în deşert).

Călătorii au de cărat în principal apă, plus: o pânză mare (o bucată de prelată sau plastic) pentru umbrar, ceva îmbrăcăminte, hrană – puţină, echipament pentru orientare. Nu uitaţi lanterna – întrucât călătoria se face numai pe timpul nopţii (iarna se poate călători şi pe lumină).

În timpul zilei, pe căldură stai şi odihneşte-te la umbra acoperişului făcut din două straturi ale foii de material disponibil (vezi şi la #7). Înainte de-a te odihni, scoate-ţi încălţămintea şi ciorapii (şi curăţă-le des de nisip).

Umblă fie pe coama dunelor de nisip, fie prin văile dintre ele. Pe cât posibil ocoleşte zonele cu nisip mişcător. Atenţie când mergi pe întuneric – pantele neaşteptate sunt mai abrupte decât par. Învaţă şi antrenează-te să vezi noaptea.

Trebuie să-ţi faci un plan de mers către o destinaţie bine stabilită. Alege ca ţintă o linie (ţărm, şosea) şi nu un punct (localitate, oază) – afară de cazul în care eşti foarte aproape de el. După ce ai luat o hotărâre, nu o schimba.

În cazul unei furtuni de nisip, adăposteşte-te cum poţi (vezi şi # 13.9). Furtuna de praf sau nisip reduce vizibilitatea. Trebuie luate imediat măsuri pentru etanşarea tuturor orificiilor din adăpost şi din îmbrăcăminte, oricât de mici, ca să nu pătrundă nisipul. Încheie hainele. Dacă furtuna te surprinde neadăpostit, întinde-te pe sol cu picioarele spre vânt. Din când în când rostogoloşte-te, ca să nu te îngroape.

Dacă hotărâţi să va împărţiţi în două grupe: unii să stea pe loc şi să aştepte salvatorii, iar alţii să plece după ajutor, atunci cei care pleacă vor lua cu ei mai multă apă (pe cap de om) decât le rămâne celor care stau. Împărţeala depinde şi de totalul rezervelor disponibile.

În junglă – problema o constituie numărul foarte mare de probleme de tot felul care te sâcâie şi pe care nu le poţi ierarhiza. Aici prosperă toate formele de viaţă, inclusiv microbii şi paraziţii. Orice fel de protecţie e binevenită – nu te dezbrăca. Îmbrăcămintea, chiar udă de la transpiraţie, apără de înţepături, muşcături şi pişcături.

În regiunile tropicale şi subtropicale temperatura e ridicată, ploile puternice sunt frecvente, umiditatea te apasă; excepţie fac zonele aflate la înălţime. Spre sfârşitul verii pot apărea furtuni violente. Când alegi locul de tabără ai grijă să fie deasupra nivelului inundabil.

Apa e în general bună de băut (curată din cauza depărtării de civilizaţie) dar hrana se găseşte mai greu (numeroase plante sunt otrăvitoare, deşi sunt atrăgătoare, frumos colorate).

Pădurea ecuatorială – are noaptea temperaturi de +20.. .30°C. Copacii ating înălţimi de 60 m. Frunzişul des al copacilor împiedică razele solare şi căldura să pătrundă până la sol. Este relativ răcoare şi prea puţină vegetaţie măruntă care să împiedice deplasarea oamenilor. În schimb vizibilitatea este redusă, fiind uşor să te rătăceşti. Nici eventualii salvatori din avion nu au condiţii favorabile de vizibilitate: victimele unui accident pot fi descoperite doar cu mare greutate – sau deloc.

Liziera junglei este fâşia cu vegetaţie mai mică şi mai rară de la marginea pădurii sau a junglei dese. Se găseşte de-a lungul malurilor râurilor, fluviilor etc. Razele soarelui pătrund până la sol, unde vegetaţia măruntă se dezvoltă intens. Tufişurile şi arbuştii cresc cu până la 3 m/an. Mersul e dificil, lent, fiind nevoie de tăierea unei poteci prin vegetaţie cu un cuţit lung, o macetă sau parâng.

Pădurea subtropicală se întinde până la 10° latitudine spre Nord şi spre Sud de Ecuador. O parte din an sunt ploi puţine, chiar secetă, iar în celălalt anotimp soseşte musonul, cu ploi torenţiale. Cresc copaci pereni, iar tufişurile sunt foarte dense.

În astfel de zone cu vegetaţie densă, semnalizarea către salvatorii din avion trebuie amplasată în luminişuri sau poieni (aflate adeseori lângă coturile râurilor) sau mai bine – pe o plută, în mijlocul râului.

Pădurea din munţi se găseşte la o altitudine de peste 1000 m. Vegetaţia este relativ rară, copacii sunt piperniciţi şi strâmbi. Crengile joase împiedică mersul. Noaptea e frig, ziua e cald şi ceţos. Supravieţuirea este dificilă – coboară repede spre poalele muntelui, în pădurea tropicală.

Mlaştinile de apă sărată se găsesc la malul mării, în zona de acţiune a mareei. Cresc păduri de mangrove cu înălţimea până la 12 m. Aceşti copaci au rădăcini foarte dezvoltate, împletite atât deasupra cât şi sub nivelul apei, ceea ce îngreunează mult înaintarea.

Vizibilitatea este redusă, traversarea zonei se face cu greutate. De obicei trebuie mers pe jos, dar uneori există canale suficient de late pentru a putea folosi o plută. Mediul este ostil omului: lipitori, crocodili; dar nu vei duce lipsă de hrană: peşti, moluşte, vieţuitoare de apă, plante din belşug.

Dacă eşti obligat să poposeşti într-o mlaştină, află care e nivelul cel mai ridicat al fluxului (după linia de sare şi resturile depuse pe trunchiul copacilor) şi constru-ieşte patul deasupra lui. Acoperă-te bine contra furnicilor şi ţânţarilor. Fă focul pe o platformă amenajată tot deasupra apei, folosind copacii uscaţi sau veştezi care stau în picioare. Într-o mlaştină toate putrezesc repede – caută pentru foc lemne sănătoase.

Mlaştinile de apă dulce apar în zonele joase din interiorul uscatului. Sunt pline de vegetaţie cu ghimpi, care împiedică mersul şi reduce vizibilitatea. Supravieţuirea însă nu e grea. Adeseori se găsesc insuliţe, aşa că nu vei fi obligat să stai sau să mergi tot timpul prin apa până la piept. De asemenea, sunt destule canale navigabile şi suficiente materiale din care să poţi construi o plută.

* Adăpostul. Pentru tabără:

a) Alege un teren solid, uscat – nu moale şi umed. Evită să ai crengi uscate deasupra. Verifică pericolul de inundaţie. Curăţă complet vegetaţia din zonă.

b) Culcă-te nu pe sol, ci la oarecare înălţime, într-un hamac (fig. 13.11) sau pe un pat înălţat (morman de crengi). O schemă simplă ar fi un pat cu 4 araci la colţuri, totul complet acoperit cu o pânză (de paraşută). Un acoperiş simplu de bivuac (vezi la #12.2) este bun în orice ocazie.

13.11. Hamac şi acoperiş

c) Dacă ţi-e teamă, construieşte un gard din mărăcini în jurul taberei. Întreţine focul aprins toată noaptea. Înveleşte-te bine contra frigului.

d) Presară cenuşă de la foc pe un cerc, o dâră lată de o palmă în jurul taberei, ca să împiedici insectele să dea năvală.

În junglă se pot improviza multe lucruri din lemne şi frunze mari, folosind ca instrument doar un cuţit sau pietre ascuţite. Din frunze se poate face un acoperiş de colibă. Din beţe de bambus sau trestie se poate face o undiţă, un harpon sau mobilă. Din viţă, liane, trestie, stuf sau iarbă se pot fabrica funii, rogojini etc. În majoritatea zonelor tropicale se găsesc destule materiale de construcţie. Dacă temperaturile sunt mari şi adăpostul este bătut de soare, construieşte acoperişul din două straturi de frunziş sau pânză, între ele cu un spaţiu de aer de 20-30 cm.

* Focul. Totul va fi umed. Culege tot timpul lemne uscate, jupoaie-le şi foloseşte coaja pentru aprinderea focului. Bambusul uscat şi cuiburile de termite constituie de asemenea amorse bune pentru pornirea focului.

* Marşul este obositor, dar necesar, căci frunzişul copacilor împiedică eventualii salvatori să vă vadă şi descopere din avion sau elicopter şi acoperă semnalele de ajutor pe care le faceţi.

Animalele de pradă, păianjenii veninoşi, şerpii uriaşi şi indigenii sălbatici sunt mult mai puţin periculoşi decât alte ameninţări, ca:

– Epuizarea datorită căldurii (vezi #19.6);

– Bolile, febra, otrăvirea (vezi #16);

– Spaima, panica (vezi# 3 şi #4).

Mersul direct prin junglă sau desiş este foarte anevoios. Încearcă să găseşti un drum mai degajat: de-a lungul cursurilor de apă (chiar secate), pe poteci de animale sau de oameni, pe creastă. Însă nu umbla prea aproape de firul apei, căci foarte adesea conduce la cascade, chei, defileuri sau prăpăstii.

Când găseşti un drum – mergi pe el.

Unde ai putea da peste un drum? La traversări de râuri (vaduri); la o trecătoare între doi munţi sau două dealuri; lângă torenţi.

S-ar putea să dai peste indigeni (vezi la #4.5). Satele lor sunt aşezate pe malurile râurilor.

Bagajul cu echipamentul de bază pentru călătoria prin junglă constă din: apă (umple recipienţii imediat ce apare o ocazie); macetă; busolă; ghete zdravene; hamac şi adăpost; trusa de prim ajutor.

Busola este mai sigură decât harta. Dar verifică şi busola, prin comparaţie cu cerul înstelat. Soarele poate fi folosit pentru orientare numai dimineaţa devreme şi seara; peste zi se ridică prea sus pe cer şi nu poate da indicaţii utile. Dacă nu ai busolă, urmăreşte cursul unei ape.

Ocoleşte orice desiş, mlaştină sau râpă. Dacă potecile pe care le întâlneşti sunt folosite de animale şi reptile, nu merge pe ele noaptea. Alege totdeauna traseul cel mai uşor, nu cel mai scurt.

În junglă eşti mereu ud, de la ploaie şi de la sudoare. Vei pierde în continuu umiditatea şi sărurile vitale din corp. Bea tot timpul şi înghite săruri. Luptă cu epuizarea produsă de căldură (vezi la #19.6).

Dacă te rătăceşti sau te pierzi de grup, ia imediat măsuri şi acţionează pentru regăsire (vezi #13.5). Loveşte cu un ciomag trunchiurile copacilor: astfel de zgomote străbat mai departe decât ţipetele. Dar acest gen de accident NU trebuie să se întâmple. Staţi mereu împreună!

Atenţie la copacii cu rădăcini ramificate, multiple ca o caracatiţă. Ei semnalizează existenţa unei mlaştini, care trebuie ocolită. De asemenea, priveşte adesea în sus şi fii atent la crengile uscate, nucile de cocos, animalele care ţi-ar putea cădea în cap.

Faceţi cât mai mult zgomot, pentru a avertiza animalele (de exemplu: lovind cu băţul peste trunchiurile copacilor). Călătoriţi în coloană, primul om deschide drumul cu maceta.

Evită buturugile, buştenii, crengile putrede, căci adăpostesc căpuşe. Când dai de o apă – atenţie la crocodili. Nu deranja cuiburile de viespi.

Fii atent tot timpul. Odihneşte-te adesea.

Seara, opreşte-te din timp, astfel încât tabăra să fie pregătită înainte de lăsarea întunericului.

* Pericole: atacul insectelor – vezi la #4.8. În râuri trăiesc diverse vieţuitoare agresive, ca peştele pirania, calcanul cu ţepi, tiparul electric, crocodilii. Sunt şi peşti neagresivi, dar periculoşi din cauza aripioarelor cu ţepi ascuţiţi. Atenţie la Candiru – un peşte răpitor minuscul (2,5 cm lungime) şi transparent din zona fluviului Amazon. Se spune că e în stare să urce prin jetul de urină al unui om care se uşurează în apă şi intră pe uretră, unde rămâne blocat cu aripioarele, fără a mai putea ieşi. Acoperă-ţi organele şi nu urina în apă.

La munte – pe cât posibil evită să mergi prin sau peste munţi (vezi #7, #14 şi #15). Mai ales când sunt acoperiţi cu zăpadă sau gheţari şi prezintă pericol de avalanşe. Zona înaltă, acoperită permanent de zăpadă, nu oferă nici hrană, nici adăpost. Căţărarea şi mersul pe gheţari necesită cunoştinţe care nu pot fi învăţate decât într-o şcoală de alpinism.

Dacă nimereşti accidental pe un munte şi este exclusă sosirea unor ajutoare, coboară spre vale ziua, pe lumină – acolo poţi găsi hrană şi adăpost.

* Când poţi, priveşte, studiază şi alege dinainte drumul cel mai uşor, pentru a ocoli prăpăstiile, pantele înzăpezite, pereţii de gheaţă, stâncile stratificate (fărâmicioase), cascadele, pantele foarte abrupte sau grohotişul. Evaluarea dificultăţii terenului se face într-o pauză de mers. Când cobori e greu să poţi vedea şi evalua zona sau sa vezi ce urmează mai la vale. Încearcă să te apropii de o muchie a pantei şi să priveşti în jos. În general aspectul părţii depărtate a văii (vizibilă) poate sa îţi dea o idee despre ceea ce e lângă sau sub tine (invizibil). Dar uneori muntele coboară abrupt, imediat sub tine fiind un teren total diferit de ceea ce poţi vedea mai departe, în vale. Pantele cu grohotiş sunt înşelătoare, par continui – până când ajungi la o săritoare sau la o prăpastie.

Dacă nu aveţi echipamente adecvate – de exemplu coardă sau piolet pentru fiecare persoană şi un ghid experimentat –ocoliţi munţii înalţi, cât mai pe departe.

Când nu ai încotro: mergi dimineaţa devreme, când zăpada şi gheaţa sunt îngheţate, tari. Fii foarte atent după ce soarele, ridicat sus pe cer, începe să topească zăpada de pe pantele muntelui (pericol de alunecare şi de avalanşe).

Evită pantele acoperite cu zăpadă tare sau gheaţă. Fii foarte, foarte atent când cobori o pantă înzăpezită pe care n-o cunoşti. S-ar putea să aibă săritori ascunse. Dacă-ţi pierzi echilibrul şi porneşti la vale alunecând cu viteză mare, ai tot atâtea şanse să scapi întreg cât şi dintr-o ciocnire cu un camion în viteză!

Nu coborî pe întuneric, noaptea, pe ceaţă, când vizibilitatea e scăzută – este prea periculos. Stai pe loc şi aşteaptă până poţi vedea bine la cel puţin 50-100 m. Caută orice fel de adăpost printre stânci sau în epava avionului cu care ai căzut. Acoperă-te cu haine şi pături scoase din epavă. Un sac de plastic poate fi folosit ca sac de dormit. Pe teren stâncos, tare – dormi pe burtă; pe teren înclinat dormi cu capul în sus şi picioarele spre vale.

Mersul cu paşi mici este mai avantajos. Cu cât panta e mai mare, cu atât popasul va fi mai scurt.

La mersul cu paşi normali faţa este orientată în sensul mersului, picioarele calcă cu tălpile depărtate la lăţimea umerilor, la fiecare pas talpa se ridică suficient pentru a evita târârea; mergi calm şi atent, într-un ritm constant.

Mersul cu paşi adăugaţi se poate folosi atât la urcarea, cât şi la coborârea pantelor, ţinând corpul orientat fie spre direcţia de mers, fie lateral. Mersul are doi timpi: aducerea piciorului din urmă lângă cel dinainte, apoi înaintarea piciorului dinainte în direcţia de mers, cu paşi de lungime constantă. Greutatea corpului se schimbă cât mai continuu de pe un picior pe celălalt. Corpul va fi puţin aplecat înainte şi genunchii uşor îndoiţi, pentru a permite o apăsare uniformă şi rulată pe toată talpa sau pe colţari.

Pentru păstrarea echilibrului ajută-te la mers cu un băţ pe care-l sprijini pe sol mai sus de tălpi.

* Pentru căţărare pe pereţii de stâncă alege locurile unde panta este mai mică. are prize şi poate fi urcată. Îndreaptă-te spre zonele cu platforme, terase sau scări care oferă un drum vizibil până sus, la vârf. Văile, crăpăturile, hornurile crează o senzaţie de siguranţă datorită spaţiului închis, adăpostit, dar adeseori pe parcursul lor se ascund zone cu praguri sau alte surprize îngrozitoare. Judecă mereu situaţia, n-o accepta drept singura posibilă şi inevitabilă. Dacă te blochezi, coboară (vezi la #15) şi încearcă prin altă parte.

Căţărarea şi coborârea pe stâncă fără asigurare cu o frânghie sau coardă sunt foarte periculoase (vezi #14.4). Nu încerca să urci sau să cobori o stâncă înaltă. E mai bine să aştepţi sosirea Salvamontului (de exemplu în cazul căderii unui avion).

Dacă n-ai altă soluţie şi eşti silit să te caţări nu numai cu picioarele, ci şi cu mâinile, respectă următoarele reguli:

– O porţiune de urcuş sau coborâş se parcurge mai întâi cu gândul şi apoi cu pasul. Înainte de a porni, priveşte cu atenţie panta pe care vrei s-o urci. Alege cu privirea drumul optim, care va ocoli zonele periculoase (sfărâmicioase, alunecoase, umede) şi va avea prize bune (curate, aparent solide, convenabil amplasate etc. – vezi #14). Când pregăteşti căţărarea pe un traseu dificil trebuie să te gândeşti. şi să fii pregătit şi pentru posibilitatea de a reveni la baza stâncii coborând în bune condiţii, dacă nu mai poţi urca;

– Se preferă urcarea şi coborârea pe linia de cea mai mare pantă;

– Cea mai mare parte a efortului căţărării trebuie preluat de picioare;

– Corpul se ţine vertical, nu prea apropiat, dar nici prea depărtat, de perete (vezi fig. 14.1);

– în orice moment al căţărării trebuie să existe cel puţin trei membre în contact cu panta pe puncte fixe şi sigure de sprijin, în timp ce membrul al 4-lea (mână sau picior) sapă, loveşte, caută alt reazem mai sus. Căţărarea se realizează mutând alternativ o mână – un picior;

– Căţărarea trebuie să se facă ritmic, relaxat şi fără salturi, cu respiraţia cât mai lejeră şi constantă;

– Genunchii şi coatele nu se folosesc ca sprijin;

– înainte de utilizare, prizele trebuie verificate din punct de vedere al rezistenţei şi curăţate de eventualele murdării; ele trebuie să formeze un triunghi;

– Prizele de mână şi de picior nu se aleg prea sus sau prea în lateral;

– în general, talpa trebuie aşezată pe sol astfel încât suprafaţa de contact să fie maximă. Pe suprafeţele lunecoase (iarbă umedă, grohotiş, zăpadă etc.) se foloseşte muchia tălpii, pe cele tari – toată talpa;

– Bocancul se aşează pe sprijine cu vârful; cu cât picioarele sunt mai depărtate, cu atât trebuie folosită mai mult rama interioară;

– Prizele de mână trebuie folosite pentru sprijin şi mai puţin pentru tracţiune şi apucare;

– Când mergi lateral sau orizontal – nu încrucişa mâinile sau picioarele;

– Coborârea unui pasaj dificil se face cu faţa la perete, privind printre picioare sau lateral, fiind în general mult mai dificilă decât urcarea;

– Fii foarte atent la rafalele de vânt, care te pot dezechilibra şi scoate de pe prize.

Alte sfaturi:

– Pe un perete de rocă stratificată eu panta mare, te caţări săpând locaşuri de sprijin pentru vârful labelor (lovind, săpând cu botul gheţei) şi prize pentru mâini (sapi cu degetele). Stai vertical.

– Nu merge pe marginea unei prăpăstii sau pe o bârnă îngustă – când bate un vânt puternic sau s-a lăsat ceaţa.

– Un adult valid urcă o diferenţă de nivel de aprox 300 m/oră şi coboară cam 500 m/oră.

– Viteza normală la şes este de 4 km/oră. Pe terenuri accidentate şi în condiţii meteorologice grele viteza de mers scade la 3,5 – 2 km/oră.

– înainte de a folosi ca punct de sprijin o creangă, un arbust, o tufă, o piatră, un cablu, un lanţ sau o balustradă – verifică-i soliditatea (vezi # 14.3). La fel, verifică orice punte, podeţ, balustradă peste o apă sau o prăpastie.

* Mersul pe zăpadă şi gheaţă necesită unele cunoştinţe şi deprinderi deosebite, pentru a evita epuizarea şi a păstra un ritm constant de mers pe toată distanţa.

Pe un strat adânc de zăpadă proaspătă, calcă vertical. Capul coloanei trebuie să păşească în aşa fel încât între urme să rămână suficientă zăpadă nebătătorită, pe care cei ce urmează nu trebuie să o surpe.

Pe orice pantă muntoasă trebuie să eviţi pericolul de avalanşe. În plus, nu umbla pe sub cornişele sau pe lângă coamele de zăpadă care se pot prăbuşi fără nici un avertisment.

Urcarea unei pante de zăpadă se face la fel ca a unei roci sfărâmicioase. Loveşte, sapă trepte pentru picioare. Nu încorda inutil muşchii, lasă să lucreze greutatea piciorului care loveşte. Nu face paşii prea mari. Echilibrează-te agitând mâinile învelite cu mănuşi sau haine călduroase. Dacă n-ai piolet pentru săparea treptelor, a prizelor sau a găurilor în gheaţă, poţi improviza ceva dintr-o piatră alungită, un ţăruş sau un briceag. O astfel de unealtă trebuie oricum procurată, fiind extrem de necesară şi pentru a te opri dacă aluneci pe pantă (vezi mai jos).

În cazul unei pante cu zăpadă moale şi adâncă, pentru formarea treptelor se poate întrebuinţa atât laba, cât şi genunchiul (aplecat înainte).

În zăpada îngheţată şi tare, treptele se sapă înfigând sau lovind cu vârful ori cu marginea bocancului, a colţarului sau a pioletului. Treptele trebuie să fie uşor înclinate spre susul pantei şi să constituie puncte sigure de sprijin pentru toată talpa. Pe suprafaţa unei trepte trebuie să încapă cel puţin jumătate din talpa bocancului. Distanţa dintre paşi va fi egală cu lăţimea şoldurilor.

Corpul se menţine cât mai vertical, evitându-se înclinarea spre pantă (vezi #14). Se calcă pe toată talpa.

Când panta este abruptă sau lungă, se merge în serpentine (zig-zag). La vârful zig-zagului sapă trepte mai mari, mai late.

Respectă mereu regula celor 3 puncte de contact permanent cu panta.

La coborârea pantelor acoperite cu zăpadă şi gheaţă, poziţia corpului este influenţată de înclinaţia şi de lungimea pantei.

O pantă cu înclinaţia mică, acoperită cu zăpadă moale, se coboară cu faţa înainte (spatele spre munte), cu picioarele întinse, cu labele picioarelor desfăcute, înfigând bine călcâiele.

Pantele cu înclinaţie medie se coboară cu faţa spre vale, având genunchii uşor îndoiţi, iar corpul puţin înclinat înainte.

Dacă însă înclinaţia este mare (pantă abruptă), coboară cu faţa spre pantă, spre peretele muntelui, pe un traseu în zig-zag, săpând şi scobind prin lovire trepte sau prize. Treptele de sus pot fi întrebuinţate drept prize pentru mâini. Te poţi ajuta şi de un piolet sau de un toiag, pe care te sprijini. Pantele foarte mari se coboară în trei timpi: doi paşi, apoi pioletul sau toiagul înfipt în zăpadă la nivelul pieptului.

Când cobori folosind urmele vechi, călcătură trebuie să fie mai uşoară pentru a evita surparea treptelor. Pe pantele fără urme, înfige călcâiele şi ridică vârfurile bocancilor; în acest fel, se realizează trepte orizontale în zăpada întărită şi bătătorită.

Dacă stratul de gheaţă pe o stâncă este subţire şi are o lungime mică (1 -2 m). poate fi curăţat sau cioplit cu o bucată de piatră, apoi zona respectivă poate fi parcursă cu picioarele băgate doar în ciorapi. Încălţămintea va fi legată de corp cu şireturile sau cărată în mână. Nu uita de pericolul degeraturilor (vezi #7). Într-o astfel de situaţie, cântăreşte mai întâi alternativele şi analizează bine priorităţile.

De obicei pe zăpadă sau pe gheaţă nu găseşti puncte de ancorare. Dacă există vreo formă, vreun punct de sprijin, de exemplu stânci, un piolet, se poate folosi o frânghie.

Când panta este uniformă, acoperită cu zăpadă tare, se sfârşeşte lin, iar vizibilitatea este bună, coborârea se poate executa şi prin alunecare voită în picioare. În acest caz se vor respecta următoarele reguli: pioletul se ţine pe partea piciorului din spate; viteza alunecării se menţine şi se reglează prin apăsarea călcâielor în zăpadă; se evită coborârea şezând; tălpile se menţin la o distanţă în plan transversal egală cu lăţimea şoldurilor, iar în sensul alunecării la o jumătate de pas.

Coborârea prin alunecare pe zăpadă poate fi executată atât voit cât şi accidental, datorită ezitărilor, pierderii echilibrului, rafalelor de vânt sau neatenţiei, însă la orice coborâre trebuie să te aştepţi că vei face o greşeală şi vei cădea.

Pentru această eventualitate fiecare persoană trebuie să aibă pregătit un ţăruş improvizat pe care să-l înfigă în sol sau în zăpadă ca să se agate, să frâneze şi să se oprească. Ţăruşul poate fi improvizat din chei, o piatră, un levier, un ciocan, o şurubelniţă, un cuţit (mare), o creangă sau un băţ (fig. 13.12). Ţine-1 la îndemână, gata oricând de folosire.

13.12. Ţăruşi pentru zăpadă

Indiferent de cum aluneci pe panta acoperită cu zăpadă sau gheaţă, imediat după ce cazi, corpul trebuie rotit şi dirijat în poziţia cea mai potrivită pentru frânare: culcat cu faţa în jos, având capul în sus, spre înălţime şi picioarele depărtate. Frânarea alunecării se realizează în principal numai prin înfigerea progresivă a ciocului ţăruşului sau pioletului în zăpadă; dar începe şi se termină cu vârful bocancilor, ţinând braţele şi ţăruşul sau pioletul în poziţia de oprire. Deci:

1. Răsuceşte-te cu faţa în jos şi apasă bocancii în sol;

2. Adu ţăruşul la piept;

3. Înfinge-l treptat în zăpadă, folosind greutatea corpului.

Această metodă de frânare poate fi adaptată şi la pante acoperite cu altfel de materiale alunecoase: noroi, mâzgă, praf, pietriş, grohotiş fin. Învaţă şi exersează din timp.

* Pericole la munte: dacă te-ai rătăcit, eşti epuizat, vine furtuna sau se apropie noaptea – coboară în vale. Nu mai pierde vremea – COBOARĂ.

Dacă este prea întuneric, sau terenul este prea accidentat şi nu poţi coborî, pregăteşte-te să înnoptezi acolo (vezi la #7).

* Dacă teai rătăcit – caută şi regăseşte drumul bun:

a) Nu urmări firul apei, nu coborî pe lângă el, nici prin defileu, prăpastie, cascadă, săritori sau praguri;

b) Nu intra în hornuri, fisuri sau viroage între pereţi de stâncă;

c) Nu fugi, nu te repezi la vale – poţi nimeri peste multe pericole ascunse, invizibile (prăpăstii, pante cu grohotiş, iarbă alunecoasă, bolovani) – şi nu te mai poţi opri;

d) Fereşte-te de cornişe (streşini de zăpadă): adeseori nu îţi dai seama când mergi sau schiezi pe deasupra lor, pe coama muntelui. Poţi călca pe ele şi te prăbuşeşti în gol (târându-i şi pe alţii cu tine). Mergi totdeauna prin zona bătută de vânt, departe de creasta muntelui, NU prin sau spre panta apărată de vânt.

* Cum te fereşti de accidente -când faci drumeţie la munte, fă-o numai împreună cu un tovarăş, un grup, un club organizat, cu oameni pricepuţi şi experimentaţi. Orice munte e periculos, nu numai Himalaya sau Aconcagua: potecile Bucegilor (adevărate „bulevarde”) sunt străjuite de numeroasele cruci ale inconştienţilor, care înainte de a pleca de acasă nu s-au gândit deloc la ce-i aşteaptă. Nu subestima pericolele muntelui, chiar într-o excursie aparent uşoară (de o zi, pe un drum marcat etc.) şi ia totdeauna cu ţine în rucsac: haine călduroase, hrană de rezervă, ghete cu talpa profilată, lanternă, busolă, hartă, fluier, pelerină. Anunţă unde mergi. Verifică mai întâi buletinul meteorologic. Nu porni la un drum prea greu. Respectă marcajele, indicatoarele turistice şi recomandările cabanierilor sau ale Salvamontului. Fii prudent – nu super ambiţios şi încrezut.

Într-o crevasă – adică o prăpastie îngustă într-un gheţar, adeseori invizibilă din cauză că este acoperită cu un capac subţire de zăpadă.

Cel căzut într-o crevasă poate fi ridicat cu ajutorul a două frânghii de un singur om, dacă: victima era asigurată şi legată cu una din frânghii (s-o numim A), conştient, în stare să participe la salvare, poate apuca o a doua frânghie (B), există sus două puncte de ancorare pentru cele două frânghii (pioleţi, stânci, stâlpi sau colţi de gheaţă).

Cum se procedează:

– Se ancorează frânghia A (cu care era asigurată victima) sau ambele corzi A – dacă cel căzut era legat de doi tovarăşi.

– Salvatorul de sus îşi înfige picioarele lângă ancora nr. 2.

– Salvatorul coboară frânghia B, care la capătul de jos are un laţ.

– Victima bagă laba piciorului în laţul frânghiei B şi ridică genunchiul.

– Salvatorul trage coarda B, o întinde şi o ancorează de ancora nr. 1.

– Apoi se duce la funia A (cea legată de talia victimei) şi trage de ea, ajutând victima, care se ridică singură îndreptând genunchiul şi împingând cu piciorul sprijinit în frânghia B.

Totul continuă astfel că persoana de sus trage (fără să facă un efort mare) şi ancorează alternativ cele două frânghii A şi B, iar victima se ridică de fapt singură, folosind piciorul sprijinit în ochiul frânghiei B, dar sprijinindu-se alternativ în talie (când încarcă frânghia A şi descarcă frânghia B) şi în talpă (încarcă B şi descarcă A).

Dacă sus sunt două persoane treaba merge mai repede, dar pentru victimă efortul este oricum foarte obositor. Important: coboară frânghia B cât mai repede posibil pentru a uşura victima de strangularea taliei, produsă de frânghia A.

Când victima este inconştientă sau nu poate să apuce şi să folosească frânghia B – caută ajutoare.

Victima se poate ridica şi singură pe frânghia A, folosind metoda celor 3 ochiuri de frânghie cu noduri alunecătoare (Prusik) (fig. 13.13). Dar această soluţie reprezintă o ultimă alternativă.

13.13. Căţărarea cu 3 noduri Prusik (autoblocante)

Însă cel mai bine -evită situaţia periculoasă: ocoleşte şi NU traversa gheţarii, mai ales zonele cu crevase. Fii mereu foarte atent la drum şi la pericolul unor crevase. Verifică drumul din faţă cu o prăjină sau aruncă pietroaie.

Dacă ai dubii asupra unei porţiuni, ocoleşte-o cât mai pe departe. Adeseori o culoare albăstruie a gheţii arată că dedesubt este o gaură adâncă.

În avalanşa de zăpadă: pe orice pantă muntoasă trebuie evitat pericolul de avalanşă.

Există mai multe feluri de avalanşe:

* Alunecarea unui strat ele zăpadă moale: zăpada proaspătă (max. 3 zile), moale, care se topeşte, nu se aşează şi nu se compactează imediat, la fel ca stratul de zăpadă veche şi tare, sau de gheaţă, aflat dedesubt. Între stratul proaspăt şi cel vechi se formează o legătură instabilă. Stratul superior de zăpadă moale pare sigur şi solid dar orice perturbaţie, impuls, şoc sau zgomot puternic poate rupe coeziunea superficială care îl ţine lipit pe stratul vechi. O întreagă zonă se desprinde şi porneşte alunecând pe deasupra stratului compact vechi, prăbuşindu-se ca un castel din cărţi de joc. Mai ales pe o pantă aparent nevinovată, dar cu înclinaţia mai mare de 14°, apărată de vânt, adeseori sub o cornişă sau într-o vale.

* Avalanşa aeropurtată din zăpadă prăfoasă (pulver): produsă de zăpada proaspătă, nou căzută fie pe o crustă tare, veche, fie pe vreme rece şi uscată. Poate porni ca o avalanşă de strat (vezi mai sus), dar în continuare îşi măreşte amploarea şi antrenează din ce în ce mai multă pulbere de zăpadă, ajungând la viteze foarte mari. În aceste condiţii victimele mor din cauza asfixierii produsă de inhalarea zăpezii.

* Avalanşa de zăpadă udă: porneşte de obicei într-o perioadă de topire, de încălzire, după o ninsoare urmată de o creştere rapidă a temperaturii. Se mişcă mai încet decât avalanşa aeropurtată, adunând în mersul ei copaci şi stânci într-un strat foarte adânc. Când se opreşte, ea îngheaţă în întregime aproape instantaneu, ceea ce îngreunează foarte mult salvarea victimelor. Condiţiile care favorizează pornirea unei avalanşe sunt:

– Primele 2-3 zile după ninsori abundente;

– După încălzirea bruscă şi accentuată a vremii zăpadă devine umedă, grea [cauza avalanşelor de primăvară, din zilele însorite);

– După ninsori reduse cantitativ, dar însoţite de vânt;

– înclinarea pantei 20°-55°;

– Forma văii în formă de V; viroagele, văile cu zăpadă mare;

– Pantele lungi, plane, convexe sau concave;

– Plăcile stâncoase şi feţele cu iarbă (chiar şi o pătură de ienupăr pitic, afiniş, smârdar etc); pantele cu copaci, jnepenişuri, tufişuri, blocuri de stâncă sau denive-lări în trepte reţin zăpada şi sunt mai puţin periculoase, dar uneori sunt acoperite şi netezite de zăpada veche, care devine ea însăşi un pat de avalanşă pentru noul strat de zăpadă.

– Grosimea stratului de zăpadă peste 30 cm;

– Ninsorile abundente cu zăpadă uscată (pulver), când stratul nou nu s-a tasat şi nu s-a «sudat» de bază.

Avalanşele se pot repeta în acelaşi loc, după un interval foarte scurt. Ocoleşte astfel de zone. Când totuşi trebuie să traversezi o pantă cu pericol de avalanşe, încearc-o mai întâi aruncând pe ea pietroaie şi bulgări de zăpadă. Dacă apar bulgări de zăpadă care se rostogolesc la vale – este semn rău.

Tot secretul pentru salvarea dintr-o avalanşă este să ai o situaţie bună încă dinainte de pornirea ei. Pentru asta pregăteşte-te:

– Studiază zona şi fă-ţi dinainte un plan cu ce vei face, încotro te vei îndrepta dacă avalanşa porneşte.

– Slăbeşte şi pregăteşte legăturile skiurilor să fie gata de desprindere. Scoate mâinile din curelele beţelor de ski sau cureaua pioletului.

– Aranjează şi desfă legăturile rucsacului.

– înainte de a intra pe o pantă periculoasă, leagă-ţi de talie o „sfoară de avalanşă” improvizată, pentru uşurarea descoperirii şi salvării tale. Este vorba de o sfoară colorată, cu marcaje din metru în metru, care să indice şi spre ce capăt al ei este corpul tău. Sfoara pluteşte şi rămâne de obicei la suprafaţa avalanşei conducând salvatorii spre purtător.

– Pentru a se mişca mai uşor şi mai în siguranţă, deschizătorul de drum îşi va lăsa rucsacul altui tovarăş.

– Se măreşte distanţa dintre membrii grupului, dar nu mai mult de limita vederii.

– Toţi vor călca cu paşi mari pe aceleaşi urme (NU se face o potecă-şanţ), uşor, în linişte şi în ritm constant.

– Dacă vremea este nefavorabilă (temperatură ridicată sau foarte coborâtă, ninsoare, ceaţă, vânt puternic, ploaie etc.) sau la căderea întunericului, grupul se opreşte şi face tabără.

– Se merge cu prioritate pe creastă, evitând prin ocolire tăierea orizontală sau oblică a pantelor; dacă nu se poate, zona expusă va fi urcată pe linia de cea mai mare pantă şi cât mai aproape de creastă.

– Zona periculoasă, expusă avalanşei, va fi parcursă pe rând, de fiecare membru al grupului, singur. În timp ce el traversează zona, asigurat sau nu cu o coardă, ceilalţi vor sta în afara zonei periculoase şi-l vor supraveghea – inclusiv dacă e prins de avalanşă.

– în timpul mersului nu trebuiesc neglijate nici alte pericole majore: căderea, îngheţul, insolaţia, oftalmia, căderea de pietre, distrugerea sau pierderea unui echipament, rătăcirea unui membru al grupului etc.

Alte măsuri preventive pentru uşurarea descoperirii victimelor: o lanternă legată cu o sfoară de corp; ceară de ski specială, cu miros, pentru atragerea câinilor; magneţi introduşi în talpa bocancului – pentru a fi descoperiţi cu detectorul de metale; telefonul mobil; purtarea unui emiţător (Pieps, Arva) care permite localizarea purtătorului până la 100 m.

* Când avalanşa te-a prins şi te-a scufundat în ea – în câteva secunde vei fi băgat la fund şi rămâi acolo dacă nu faci nimic.

Uneori s-ar putea să mai poţi respira chiar când eşti îngropat sub zăpadă, dacă ai noroc şi nimereşti la fund în golul dintre nişte stânci, sau eşti aproape de vârful avalanşei. Dar această senzaţie optimistă este înşelătoare, căci durează numai cât timp avalanşa se mişcă: imediat ce s-a oprit, în strat apare o presiune gigantică care compactează şi îngheaţă instantaneu toată masa de zăpadă – cu tine îngropat în ea.

Aşa că NU sta împietrit de groază, NU te lăsa dus – ci acţionează!

Când avalanşa porneşte – adică apare o crăpătură care începe deodată să şerpuiască de-a curmezişul pantei, cu zgomot de explozie înăbuşită, iar întregul covor de zăpadă o ia la vale:

– Aruncă, scapă imediat de skiuri, beţe, piolet, rucsac – şi alte lucruri care te pot încurca;

– Verifică urgent unde te afli: la vârful, mijlocul, latura sau baza avalanşei;!.

– încearcă să-ţi întârzii pornirea şi alunecarea la vale prin orice mijloc. De exemplu: sărind în sus – dacă avalanşa te prinde de glezne. Sau, sări într-o parte., – dacă eşti aproape de zăpada rămasă stabilă, nemişcătoare. Sau, agaţă-te de vreun copac, tufiş, cablu, stâncă ieşită din zăpadă;

– Aruncă-te spre o zonă mai bună pentru salvare, adică spre vârful muntelui, sau lateral, spre marginea suprafeţei pornită la vale. Cu cât e mai puţină zăpadă deasupra ta pe pantă, până la marginea avalanşei, cu atât va fi mai puţină care să te acopere şi să te îngroape mai târziu;

– înoată: încearcă să înoţi spre o margine sau în lateral. Foloseşte un fel de înot pe spate, cu capul în sus, spatele spre vârful muntelui şi picioarele spre vale. Sau, stai întins şi înoată în stilul craul ca să te menţii la suprafaţă;

– Dacă rişti sa fii ciocănit de bucăţile de zăpadă solidă – încearcă să te rostogoleşti ca o minge. Nu există o regulă clară de urmat. Încearcă să rămâi stăpân pe situaţie;

– Şi NU deschide gura – multe victime au murit asfixiate de zăpada ajunsă în plămâni. Acoperă nasul şi gura pentru a nu înghiţi zăpadă;

– Păstrează-ţi forţele pentru ultimele clipe ale avalanşei. Două lucruri sunt de importanţă covârşitoare: să ai un spaţiu cu aer înaintea feţei şi să fii cât mai aproape de suprafaţă. Când simţi că avalanşa se încetineşte şi începe să se aşeze, să se oprească, încrucişează braţele în jurul capului pentru protejare împotriva lovirii şi pentru crearea unui spaţiu liber în zona feţei. Ghemuieşte-te, iar după oprire întinde picioarele ca să creezi un gol. Sapă imediat în jurul tău un gol cât poţi de mare. Fă un efort disperat ca să ieşi la suprafaţă. Dacă în cursul acestui ultim efort nu ştii unde este susul, scuipă şi du-te în direcţia opusă salivei;

Strecoară-te, ieşi din orice haină sau echipament care te poate împiedica la mişcări. Păstrează forţe ca să poţi ţipa când auzi oameni sau salvatori pe deasupra; în fine:

– NU te lăsa cuprins de panică. Sigur că treaba asta este uşor de zis şi greu de făcut. Însă groaza creşte ritmul respirator şi consumă oxigenul, iar tu ai mare nevoie de el, cât mai mult timp. Forţează-te deci să rămâi calm, să respiri liniştit.

– în multe cazuri (zone turistice, excursie în grup) salvatorii sosesc repede. Victimele sunt deseori căutaţi foarte eficient cu ajutorul câinilor special dresaţi. Se cunosc destule cazuri de supravieţuitori care, deşi îngropaţi şi complet blocaţi în zăpadă, au mai trăit încă multe ore.

Dacă eşti aproape de suprafaţă şi auzi oamenii care caută, ţipă după ajutor, deşi şansa de a fi auzit de ei este mică.

Există şi multe diferenţe de la o avalanşă la alta. De exemplu, ai mai multe şanse să termini îngropat aproape de suprafaţă în cazul zăpezii umede – decât în zăpada prăfuită uscată. O acţiune de succes într-o avalanşă de zăpadă prăfuită poate să nu aibă nici un efect într-alta cu zăpadă consistentă.

Tactica de auto-salvare descrisă mai sus este valabilă pentru o avalanşă din zăpadă curgătoare, mărunţicaa de la pornire. Dacă zăpada se fragmentează şi rămâne sub formă de blocuri mari compacte, atunci poate reuşeşti să sari pe un bloc şi să rămâi pe el până jos, sau până se opreşte.

După ce o persoană este prinsă de avalanşă, imediat restul membrilor din grup trebuie să devină salvatori. Fiecare secundă contează pentru victimă. Adică:

– Vor urmări vizual traseul omului antrenat în avalanşă şi pe cât posibil, locul de oprire;

– Vor coborî la locul de oprire al avalanşei, dacă riscul unei noi avalanşe nu

este iminent;

– Vor căuta victima prin ascultare, sondare, săpare, căutarea şnurului de avalanşă sau a echipamentelor indicatoare. Întâi se face o sondare sumară în zona cea mai probabilă, cu distanţa de 75 cm, între punctele de sondare sau 2-3 puncte/m2, până la adâncimea de 1 m, cu beţele de ski întoarse cu mânerul în jos (pentru a nu răni victima cu vârful ascuţit);

– Un om trebuie să asigure numai supravegherea zonei – pentru preîntâmpinarea unui nou pericol, care ar putea afecta viaţa salvatorilor;

– Se acordă primul ajutor victimei găsite;

– Dacă divizarea grupului nu crează vreun pericol, cineva pleacă să anunţe echipa Salvamont.

În momentul opririi avalanşei cei acoperiţi sunt vii. Probabilitatea lor de supravieţuire descreşte rapid cu trecerea timpului. După fiecare oră şansele se reduc cu 50%.

Căutarea se face mai întâi în apropierea obiectelor rămase la suprafaţă, pe linia direcţiei lor (mai sus şi mai jos). Şansele de oprire (găsire) a victimei sunt mai mari la schimbarea pantei (unde se termină panta mai abruptă şi începe zona mai lină), în adânciturile terenului: denivelări, trepte, gropi, vâlcele, sau în vârful avalanşei (primul val).

13.7. TRAVERSAREA RÂURILOR

Sute de accidente se petrec în fiecare an, în toată lumea, cu ocazia traversării prin vadul râurilor mari. Sau cu ocazia mersului prin apă.

Întreabă-te totdeauna: este oare obligatorie traversarea acestui râu prin vad? Nu există altă soluţie, un pod?

Dacă răspunsul este NU, acţionează ca şi cum ai fi deja în primejdie.

Mai ales când sunt şi alte motive de îngrijorare sau pericole care te ameninţă.

Când? întreabă-te: oare nivelul apei va creşte sau va scădea în perioada următoare? Dacă în regiune sunt inundaţii, sau dacă pe apă plutesc tot felul de obiecte şi resturi mari – riscul este atât de mare încât nu ai voie să intri în apă. Amână traversarea.

Dar dacă râul are nivelul normal şi sunt semne că vine ploaia, atunci treci repede pe malul celălalt. Atenţie: râurile scurte şi cu panta mare se pot umfla sau pot scădea repede; cele late şi cu panta mică îşi variază nivelul foarte încet.

Pe unde? Este o problema de importanţă vitală. Cel mai important factor din punctul de vedere al siguranţei de trecere este locul. Timpul consumat pentru alegerea locului de trecere, a vadului optim, nu este timp pierdut. Caută:

a) Maluri joase, degajate. Acestea oferă loc suficient pentru odihnă şi recuperare – dacă vei da de bucluc;

b) Vadul, fundul râului, să fie tare, neted, fără obstacole;

c) Zona să nu aibă buşteni înţepeniţi, vârtejuri, stânci sau alte primejdii -atât în porţiunea traversării, cât şi în zona mai la vale de ea;

d) Curentul apei să fie cât mai slab. Deci alege o zonă de albie lată. Sau acolo unde râul curge prin mai multe braţe;

e) Adâncimea cât mai mică. S-ar putea să ai de înotat.

Cum? Ca să nu-ţi fie frig păstrează ceva haine pe tine, dar să nu fie largi. Umblă încălţat pentru a putea călca şi avea priză pe bolovani, pietre ascuţite sau în găuri. Poartă rucsacul în spate – te ajută la stabilitate şi echilibru – iar dacă lucrurile dinăuntru sunt dibaci aranjate, pot avea şi un efect ajutător de plutire – dacă te împiedici şi cazi. Dar pregăteşte-i curelele ca să-l poţi scoate uşor, dacă vei cădea sub el şi nu te mai poţi ridica.

Când traversezi înot, nu purta rucsacul în spate. Nu merge contra curentului.

Nu trece dacă e frig, ceaţă, sau dacă apa e prea rece.

Adaptează următoarele metode la situaţia în care te afli:

Traversarea individuală simplă. Mergi perpendicular pe maluri, cu faţa spre malul ţintă, cu paşi mici, târând talpa pe fundul apei. Sprijină-te de stâncile ieşite deasupra apei sau aflate puţin sub oglinda ei. Când curentul este foarte puternic, deplasează-te cu faţa spre vale, traversând spre malul opus într-o direcţie diagonală; pentru asta ai însă nevoie de spaţiu suficient pentru mişcare.

Traversarea individuală cu sprijin pe o prăjină zdravănă, pe post de al treilea picior. Înfige capătul prăjinii ceva mai în faţă şi mai în amonte de tine pe fundul râului, apoi ţine-te de ea şi mergi până dincolo de punctul de sprijin. Şi repetă. Curentul va apăsa prăjina în jos.

Traversarea în grup: dacă grupul are şipersoane mai slabe sau mai neajutorate, încrucişaţi coatele şi formaţi un rând cu persoana mai slabă la mijloc. Sau mai bine, formaţi un şir de oameni solidarizaţi atât prin încrucişarea braţelor, cât şi printr-o prăjină ţinută de toată lumea (fig. 13.14). Persoana mai slabă este la mijlocul şirului, cea mai tare este la capătul dinspre deal, în amonte. Traversarea se face diagonal spre vale, nu perpendicular pe maluri. Dacă persoana mai slabă alunecă, cade, se împiedică sau leşină, celelalte o susţin.

13.14. Traversarea prin vad – cu susţinerea unui invalid

Pentru sprijinire se poate folosi şi o funie sau o coardă care, nefiind rigidă, are o serie de neajunsuri. Dacă e utilizată ca balustradă, ţineţi-o sus, ca să poată fi apucată când se trece peste stânci.

In cazul unui râu lat, adânc şi umflat nu se foloseşte funia, căci poate să facă burtă şi cel ajutat să ajungă sub apă.

Cel care traversează poate fi asigurat de tovarăşii din grup cu o frânghie, într-un mod asemănător cu manevrele din cazul coborârii unui perete. El va fi legat de talie cu capătul unei funii. Un tovarăş va da drumul treptat frânghiei (vezi la #14).

13.15. Traversarea prin vad schema de asigurare cu frânghii

Sau – asigurarea de către două persoane (fig. 13.15): cel care trece primul (notat cu 1) va fi legat la mijlocul unei frânghii suficient de lungi (de peste 2 ori lăţimea râului), ale cărei capete vor fi ţinute de tovarăşii 2 şi 3. După ce 1 ajunge dincolo, 2 se leagă, iar 1 şi 3 îl asigură ş.a.rn.d.

Dar aveţi grijă ca locul ales pentru traversare să aibă malurile suficient de degajate. Dacă cel din apă cade, el va putea să se sprijine în funie şi să revină la mal, perpendicular pe acesta. Cei de pe mal nu trebuie să tragă de funie înapoi şi contra curentului – căci l-ar putea băga sub apă şi sufoca.

13.8. CĂLĂTORIA PE APĂ

Cu pluta: greutatea încărcăturii trebuie distribuită în mod egal pe toată suprafaţa plutei, apoi legată bine. Pentru a echilibra greutatea altor pasageri, aşează-te la margine. Dacă încărcătura alunecă, deplaseaza-te imediat în partea opusă pentru a echilibra pluta, încercând totodată şi să remediezi incidentul.

Dacă vrei să foloseşti forţa vântului şi înalţi o pânză, s-ar putea să constaţi că produce mai mult probleme decât foloase. Dar, când direcţia în care vrei să mergi este aceeaşi cu a vântului, o pânză e utilă.

Viteza plutei este oricum mică. Deci nu te grăbi. Înaintează numai în timpul zilei. Nu adormi. Ascultă, fii atent la pericolele care apar din faţă, în aval: stropi, zgomot, o linie argintie de-a curmezişul apei.

Nu intra în văile cu maluri înalte, şi pereţi netezi, ci opreşte-te pe mal şi studiază traseul ce urmează. Leagă pluta cu o funie lungă, cu care să o conduci de pe mal, peste pragurile sau obstacolele pe care le-ai descoperit.

Nu te îndepărta de mal. Când apar ape învolburate, praguri, săritori, o cascadă, bagajele trebuie descărcate şi transportate pe jos, pe mal, până dincolo de zona periculoasă, iar pluta goală va fi condusă de pe mal cu ajutorul funiei – sau veţi construi o plută nouă acolo unde reapare apa liniştită.

Seara descarcă pluta şi trage-o cât mai sus pe mal. În cursul unei furtuni atenţie la pericolul unei revărsări sau viituri neaşteptate.

Cu barca de salvare:

– Nu sări din avion sau vaporul naufragiat direct în barca de cauciuc. Urcă-te cu grijă în ea;

– Verifică prezenţa tuturor membrilor grupului;

– Vâsleşte pentru a fugi de nava care se scufundă;

– Apropie-te de alte bărci de salvare şi staţi împreună;

– Aruncă ancora de apă;

– Acordă primul ajutor.

Bărcile se vor lega împreună cu o coardă de vreo 7 – 8 m. Se leagă pupa unei bărci de prova alteia ş.a.m.d. Ancora de apă va avea o funie lungă. Dacă pierzi cumva ancora de apă, trebuie improvizată imediat alta, care să te ţină pe loc.

Ca regulă, pentru a-ţi mări şansele de salvare când n-ai radio încearcă să stai lângă locul accidentului sau al naufragiului cel puţin 3 zile. Vor apărea avioanele sau navele de căutare şi salvare.

În timpul aşteptării:

– Salvează şi adună materialele, resturile care plutesc în apropiere (daratenţie la vârfurile metalice şi muchiile care ar putea să găurească sau să sfâşie fundul sau bordul bărcii de cauciuc);

– Adăposteşte-te de intemperii cu ajutorul oricărui fel de acoperiş ce poate fi improvizat pe barcă;

– Faceţi de veghe în schimburi a câte 2 ore. Persoana care face de gardă se va lega de barcă cu o coardă lungă de aprox 6 m. Tot ea va inspecta periodic barca, pentru a descoperi eventualele spărturi. Va sări în apă să adune materialele plutitoare. Va urmări şi apariţia vreunei posibilităţi de salvare;

– Pregăteşte materialele şi dispozitivele de semnalizare – pentru a fi gata de utilizare în orice moment;

Raţionează hrana şi apa. Înjghebează o instalaţie de distilare a apei. Barca de salvare va pleca de la locul accidentului numai dacă există siguranţa deplină că poate ajunge la un ţărm sau dacă rechinii dau târcoale, atraşi de leşurile sau resturile plutitoare.

Nu încerca să foloseşti forţa vântului, în afară de cazul în care ţărmul este aproape şi direcţia de mers coincide cu cea a vântului. O pânză poate fi uşor improvizată din materiale disponibile. Umflă barca cât mai tare, ridică ancora de apă şi cârmeşte cu vâsla. Partea de jos a pânzei nu va fi legată de barcă, ci ţinută cu mâna (prin intermediul unei sfori), astfel ca la o eventuală rafală neaşteptată de vânt să i se poată de drumul imediat – ca să nu răstoarne barca.

Când marea este agitată (vezi #6), barca trebuie pregătită pentru evitarea răsturnării: ancora va fi scoasă din apă, iar pasagerii se vor aşeza cât mai jos pe podea şi vor fi repartizaţi astfel încât să stabilizeze bordul dinspre vânt şi valuri. Nu staţi pe tubul inelar ce formează bordul bărcii. Nu vă ridicaţi în picioare, înainte de a face o mişcare, anunţă-i pe ceilalţi.

Apropierea pământului este anunţată uneori de:

– Nori cumulus nemişcaţi deasupra mării, pe un cer senin;

– Cerul cu nuanţă verzuie – deasupra unei lagune;

– Lemne plutitoare;

– Cer albicios – deasupra unui câmp de zăpadă (deasupra apei cerul este gri);

– Culoarea apei se deschide (apa adâncă are culoarea închisă);

– Huruitul valurilor care lovesc ţărmul;

– Ţipetele păsărilor;

– Direcţia preferenţială în care zboară păsările de apă în zori (spre mare) şi la apus (spre pământ).

În perioada dezgheţului, păsările de uscat zboară spre pământ.

Când te apropii de ţărm noaptea, dacă poţi, aşteaptă până dimineaţa pentru a debarca. Când se face lumină alege cu grijă locul de debarcare: îndreptă barca spre partea insulei sau peninsulei adăpostită de vânt. Nu acosta cu soarele în ochi. Evită stâncile, recifele, epavele de la mal.

Du-te spre o zonă cu valuri cât mai mici şi mai liniştite. Cel mai bun ar fi un ţărm uşor înclinat, cu valuri mici. Încearcă să acostezi urcat pe coama unui val, vâslind cu putere.

În caz că valurile sunt mari: rămâi îmbrăcat şi încălţat. Verifică vesta de salvare (îmbrăcată). Foloseşte ancora de apă, legată de o coardă cât mai lungă, care trebuie ţinută mereu întinsă, eventual trăgând-o cu mâna. Toată lumea va vâsli spre ţărm.

Ancora de apă va ţine barca direcţională spre ţărm. Vâsliţi tare ca să treceţi prin coama valului care se apropie şi să evitaţi răsturnarea sau aruncarea peste bord. Dacă e cazul, încearcă să încetineşti barca, să nu ajungă sub coama valului înalt – întors de mal ca o cascadă.

Dacă barca se răstoarnă, agaţă-te de ea (vezi la #6.8).

Ţărmul mării – oferă de obicei hrană abundentă şi şanse mari de supravieţuire.

* Plaja, ţărmul nisipos. Animalele marine de vizuină, moluşte, crabi, viermi rămân sub nisip după retragerea fluxului. Ele atrag păsările marine. Între dunele de nisip poţi găsi apă dulce, înconjurată de vegetaţie. Dunele sunt pline de insecte, nu face acolo tabăra.

* Ţărmul noroios. La vărsarea unui râu sau fluviu în mare, aluviunile se depun şi formează câmpuri de noroi, estuare sau o deltă. În sol trăiesc numeroase specii de viermi şi moluşte, care constituie hrană pentru păsări şi animale.

* Ţărmul stâncos. Dacă stâncile nu sunt prea abrupte, pe ele pot apărea bălţi în care mişună vieţuitoarele. Iarba de mare se agaţă de stânci, iar prin crăpături sunt tot felul de moluşte.

* Ţărmul pietros. Faptul că pietricelele sunt în continuă mişcare alungă plantele şi animalele, care nu se pot fixa sau cuibări în teren instabil.

* Mareea produce o variaţie a nivelului mării (flux şi reflux) ce depinde de poziţia geografică şi de anotimp. Nivelul superior al fluxului este marcat de: o linie de resturi de-a lungul malului; o schimbare a structurii nisipului; schimbări ale felului ierbii, cochiliilor, culorii – pe faţa malului stâncos.

Când eşti pe ţărmul mării, pentru siguranţa ta:

– observă şi notează orarul fluxului şi refluxului, pentru a nu fi surprins şi blocat de flux, sau antrenat spre larg;

– verifică posibilitatea de acces pe şi dinspre plajă sau ţărmul stâncos;

– stai mereu cu un ochi pe apă, pe flux, ca să nu te surprindă şi să te izoleze de ţărm;

– vezi dacă în apă sunt curenţi puternici, mai ales spre larg. Alte pericole: bancurile de nisip; stâncile submarine.

Când malul sau fundul mării coboară abrupt, apare un puternic curent submarin spre fund. Când intri în apă leagă-te de talie cu o frânghie bine ancorată pe mal.

* în apă: când înoţi sau pescuieşti nu te depărta de mal la o distanţă şi adâncime la care să nu mai fii sigur de tine. Fii atent la valurile mari care te pot lovi şi ameţi. Dacă un curent sau un val mare te trage spre fund, împinge-te şi înoată spre suprafaţă. Înoată spre ţărm în valea dintre două valuri. Când soseşte valul următor, întoarce-te cu faţa spre el şi scufundă-te. Lasă-1 să treacă pe deasupra, apoi ieşi afară şi înoată spre ţărm în următoarea vale.

Când eşti aruncat spre stânci, întoarce-te cu faţa spre ele şi stai cu picioarele înainte, ca să absorbi şocul. Preferabil să fii încălţat (vezi #6.8).

Corpul relaxat pluteşte mai bine, aşa că fii calm. Nu te teme, e greu să te scufunzi în apă sărată. Pericolul mare este să înghiţi apă sărată. Femeile plutesc în mod natural mai bine ca bărbaţii, cu faţa în sus. Bărbaţii plutesc natural cu faţa în jos.

* Apa de băut: pârâurile mici dau apa mai bună, cele mari sunt de obicei poluate şi pline de nămol. Caută bălţile dintre dune. Băltoacele de apă dulce din scobiturile stâncilor pot fi descoperite cu ajutorul algelor verzi neconsumate de moluşte (moluştele de apă sărată nu pot supravieţui în apă dulce). Caută apa care curge sau se strecoară printre stânci, mai ales acolo unde cresc muşchi şi ferigi – este potabilă.

Pe o insuliţă stâncoasă s-ar putea ca singura sursă de apă să fie marea. Nu bea niciodată apă de mare; trebuie distilată. Apa de mare poate fi folosită la gătit. Dar nu mânca nimic până nu faci rost de apă de băut.

* Pericole: când scotoceşti după hrană fereşte-te de apa prea tulbure, netransparentă. Mergi încălţat prin apă, ca să te fereşti de diverşi ţepi care produc răni dureroase. Dacă te-a înţepat un ghimpe şi nu-l poţi extrage deoarece i s-a rupt coada, lasă-l liniştit că o să iasă singur peste câteva zile. Dacă încerci să-l „stoici” afară, sunt mari şanse să intre mai adânc.

Unele vieţuitoare, cum ar fi calcanul, stau ascunse, bine camuflate şi pot înţepa când le calci. Când mergi desculţ – pipăie fundul mării în faţa ta, cu un băţ, agită nisipul şi pietrele. Durerea înţepăturii produsă de calcan poate fi calmată cu apă foarte fierbinte.

Nu-ţi băga mâna în crăpăturile sau în ascunzişurile submarine, căci s-ar putea să te muşte ori să te înţepe ceva.

Apropie-te cu grijă de un recif sau de o barieră de corali: atât reciful, cât şi locatarii săi pot fi periculoşi; de exemplu moluştele conice aruncă ţepi otrăvitori.

Adeseori peştii dintr-o lagună sunt otrăvitori – chiar şi speciile care în marea deschisă pot fi mâncate. Mai bine stai pe recif şi pescuieşte în partea dinspre larg.

Dacă te-a înţepat o meduză, nu o trage de tentacule şi nu şterge secreţia gelatinoasă cu mâna – te va irita şi mai tare. Foloseşte iarbă de mare, o cârpă sau nisip.

Caracatiţele au un cioc tare, iar câteva specii au o muşcătură otrăvitoare (de exemplu cea cu inele albastre).

Rechinii pot ataca şi în apă foarte puţin adâncă. Deci ATENŢIE!

Fereşte-te de şerpii din apă – sunt foarte otrăvitori. Dacă însă îi găseşti pe ţărm, prinde-i cu un băţ cu furcă – sunt buni de mâncat.

Pe o insulă pustie – ai o problemă deosebită: izolarea, singurătatea acută.

Cercetează bine toată insula. Stabileşte-ţi un plan zilnic, o rutină de activităţi. Dacă insula a mai fost locuită, vei găsi resturi de construcţii care pot fi folosite ca adăpost. Atenţie la amenajările militare – uneori au mine, explozivi sau capcane. Dacă găseşti o peşteră, verifică să nu fie inundată de flux, chiar izolată ori blocată primăvara – când fluxul este mai înalt decât de obicei.

Pe o insuliţă fără nici o vegetaţie s-ar putea ca tot adăpostul pe care-l poţi găsi să fie doar o apărătoare de vânt. Nu vei avea altă hrană decât ce găseşti pe stânci şi ce poţi scoate din mare – vezi la #16.7.

* Resursele disponibile: ai grijă să nu consumi mai mult decât pot suporta vegetaţia sau animalele disponibile pe insulă.

O vegetaţie luxuriantă indică prezenţa unui râu. Cel mai des apa însă lipseşte – aceasta fiind şi cauza pentru care multe insule sunt nelocuite. Adună şi depozitează apa de ploaie; distilează apa de mare.

Pentru distilare e nevoie de mult combustibil. Adună resturile de lemne aduse de apă pe mal, iarba de mare uscată ori seu de focă. Caută şi adună pe plajă resturi după fiecare flux. Fă focul numai cât şi când ai nevoie.

Cum semnalizezi şi ceri ajutor – vezi #3.4.

* Mutarea: dacă sunt mai multe insuliţe apropiate, când termini resursele de pe prima te poţi muta pe alta. Dacă următoarea insulă este vizibilă, studiază mareea şi curenţii marini. Aruncă în mare ceva care pluteşte vizibil, notează-i drumul şi evoluţia. Poate că distanţa e mică şi ai putea s-o străbaţi înot, dar nu te aventura la drum tară ajutorul unui plutitor (cutie goală, nuci de cocos golite etc). Potriveşte orarul traversării astfel încât refluxul să te îndepărteze de insula veche şi fluxul să te împingă spre cea nouă. Dacă eşti într-o zonă mai rece – construieşte o plută.

De toamna până primăvara cadavrele de focă plutesc; câteva bucăţi legate împreună vor fi suficiente ca să-ţi susţină greutatea.

13.9. CU UN AUTOVEHICUL

Mijloacele de transport auto constituie un factor important de intervenţie şi evacuare în cazul situaţiilor de calamităţi sau dezastre.

Motorul şi carburatorul trebuie reglate corespunzător condiţiilor climatice, altitudinii etc. la cu tine piese de rezervă din belşug, fără a uita un volan de schimb şi o trusă de unelte cât mai completă.

Iată câteva sfaturi privind pregătirea înainte de a pleca la drum, şi altele cum să te descurci în diverse situaţii cu un autovehicul de construcţie clasică (motor cu carburator pentru benzină, schimbător manual de viteze etc):

Pe arşiţă:

* Motorul s-a încins: opreşte-1 şi lasă-1 să se răcească. Dacă nu poţi opri maşina (de exemplu, eşti pe o bucată de drum periculos), porneşte încălzirea cabinei. Această manevră sporeşte cantitatea de apă din circuit şi, deşi cabina se va încălzi mai tare, motorul se va răci. Când poţi, opreşte motorul şi ridică-i capota. Nu desface dopul radiatorului înainte ca temperatura apei să scadă (altfel, apa în fierbere sare şi te opăreşte).

Verifică dacă circuitul de răcire (radiator, furtune) are scăpări sau scurgeri. O gaură (mică) la radiator poate fi astupată turnând în apă sau în lichidul de răcire un albuş de ou. În cazul unei găuri mai mari, striveşte complet ţeava din aluminiu sau cupru, de o parte şi de alta a găurii. În felul acesta ţeava respectivă este scoasă din circuit şi radiatorul nu va mai curge, dar suprafaţa de schimb de căldură şi răcire se reduce proporţional. Dacă în continuare ai grijă să conduci maşina liniştit, cu turaţie constantă a motorului, n-o să se întâmple nimic rău şi poţi călători mai departe.

* Metalul încins: Atenţie! Oricare bucată de metal a automobilului se poate încinge atât de mult, încât să producă arsuri sau băşici pe piele.

La tropice şi chiar într-o zonă temperată – nu lăsa niciodată o persoană accidentată sau un animal să stea în bătaia soarelui, într-o maşină sau o cabină complet închisă. Lasă o fereastră deschisă pentru aerisire. Chiar şi la umbră, căldura din cabină poate produce epuizarea şi chiar moartea.

Pentru deşert: montează rezervoare suplimentare de combustibil şi de apă potabilă. Însă ia şi alte provizii în plus – câteva canistre cu ambele lichide.

Montează filtre suplimentare pe conducta de alimentare cu carburant şi la priza (aspiraţia) de aer. Când torni combustibil din canistră, praful sau nisipul din aer poate pătrunde în rezervorul maşinii. Improvizează un filtru, o cârpă pe gura de umplere a conductei spre rezervor, sau foloseşte un furtun de transvazare.

Cricul mecanic obişnuit se afundă în nisipul moale şi nu ridică; în locul lui ia un sac, o cameră sau o pernă de cauciuc, care se umflă cu gaze de la ţeava de eşapament. De asemenea, montează anvelope şi camere speciale tip balon pentru mersul pe nisip, iar pentru a despotmoli maşina ajunsă pe nisipuri mişcătoare sau teren instabil ia nişte scânduri ori tălpici de tabla special profilată.

Pentru traversarea unei zone de tufişuri cu mărăcini, îmbracă anvelopele cu manşoane anti-ţepi, care micşorează pericolul găuririi cauciucurilor.

Peste nisip: urmele de drum, de şosea din deşert, pot fi acoperite de nisipul purtat de vânt.

Când ajungi pe nisip moale, NU te opri – indiferent de motiv – până când ajungi pe teren tare. Evită cât poţi patinarea roţilor, deşi s-ar putea să fii silit să cobori în treapta întâi de viteză, căci la o treaptă superioară se poate opri motorul. Chiar dacă motorul începe să fiarbă sau se supraîncălzeşte, nu te opri până nu ajungi pe terenul tare.

Dacă maşina se împotmoleşte: sapă şi ridic-o cu cricul sau cu perna de aer, pentru a putea strecura sub roţi: podeţe, scări, profile metalice, scânduri, plasă de sârmă sau pietre.

Furtuna de nisip (vezi şi #13.6) poate fi văzută când se apropie. Câteodată o poţi ocoli. Dacă nu poţi scăpa de ea:

– întoarce vehiculul cu spatele spre furtună sau vânt;

– Opreşte-1;

– Etanşează-1 repede, cât poţi mai bine, împotriva pătrunderii nisipului în cabină şi la motor;

– Caţără-1 cu roţile pe scânduri sau podeţe aşezate peste nisip.

Pe frig: în cazul în care eşti blocat de viscol – stai înăuntru, chiar dacă acolo _ mai frig decât într-un adăpost săpat în zăpadă (căci tabla din metal conduce excelent căldura şi frigul). Dacă însă blocajul sau staţionarea durează câteva zile, merită să sapi un adăpost în zăpadă.

Nu te speria. Dacă stai în maşină sau lângă ea, vei fi salvat. În astfel de situaţii pericolul apare mai ales atunci când şoferul şi călătorii sunt cuprinşi de panică şi pleacă după ajutor ori adăpost.

Salvarea poate fi la mulţi kilometri depărtare, adică un drum PREA lung de mers pe jos cât ţine viscolul. Dacă, sleit de puteri, vrei să te întorci din drum -descoperi că ai pierdut orientarea sau maşina părăsită.

Poţi încerca să mergi pe jos, pe un drum înzăpezit (dar marcat vizibil, de exemplu prin vârful stâlpilor de telegraf etc.) numai dacă: a doua zi viscolul s-a oprit, vizibilitatea e bună şi maşina e îngropată în nămeţi. Însă, câtă vreme e viscol, sau noaptea – nu părăsi vehiculul!

Cât timp ai benzină, lasă motorul să meargă – pentru a încălzi cabina. Acoperă motorul şi radiatorul – ca să piardă cât mai puţină căldură. Sau acoperă cu o cârpă ori blochează instalaţia de răcire. Aşteaptă până ce caloriferul începe să lucreze. Apoi opreşte motorul şi întârzie cât poţi mai mult până-1 reporneşti. Nu porni şi nu lăsa motorul să meargă dacă există cea mai mică posibilitate ca gazele de eşapament să intre în cabină – fie de la motor, fie de la gura eşapamentului. La cel mai mic semn de ameţeală opreşte motorul şi deschide fereastra. După o perioadă de frig şi plictiseală, căldura şi inactivitatea provoacă somnolenţă. Mare atenţie să NU adormi cu motorul mergând!

Înainte de a porni motorul verifică dacă ţeava de eşapament este desfundată şi degajată. Gazele de eşapament nu trebuie lăsate să intre în cabină şi să te asfixieze pe nesimţite.

După ce se termină combustibilul pentru motor şi încălzire, ca să te încălzeşti, mişcă-te în interiorul maşinii. Înveleşte-te cu orice găseşti – haine, pături etc.

Dacă zăvorul sau clanţa unei uşi sau a capotei a îngheţat – dezgheaţ-o. Ţine sub zăvor o flacără aprinsă – brichetă ori chibrit. Sau încălzeşte cheia la flacără, apoi bag-o în broască, aşteaptă puţin şi încearcă să deschizi. Dacă nici aşa nu merge, încearcă să ţii flacăra sub cheia cât mai mult scoasă afară din broască. Apoi bag-o înapoi, ţinând-o cu o cârpă, şi încearcă din nou să deschizi. Sau urinează pe ea ca s-o încălzeşti.

Dacă n-ai brichetă, vezi la #7.5. cum poţi folosi acumulatorul.

Când eşti nevoit totuşi să ieşi din maşină pe vreme de viscol sau vizibilitate redusă, pentru a te îndepărta foarte puţin de ea, marchează cumva drumul şi maşina – ca s-o poţi regăsi.

Dacă ştii că ajutoarele sunt pe-aproape, înalţă o semnalizare, un marcaj – de exemplu o batistă sau o cârpă viu colorată, legată în vârful unui băţ.

Dacă eşti foarte departe de orice aşezare omenească şi zăpada creşte. ameninţând să îngroape automobilul, ieşi afară şi sapă pentru a amenaja o vizuină în zăpadă (vezi #12.2). După ce viscolul se opreşte, ieşi la suprafaţă şi desenează pe zăpadă semne mari, vizibile de la distanţă şi din aer sau foloseşte alte semnalizări pentru a atrage atenţia. (Vezi la #3.3 şi #9.4).

* Dezaburirea geamurilor: Nu încerca să conduci maşina privind drumul doar printr-un petec transparent dintr-un parbriz total aburit sau opac. Pentru a împiedica aburirea, freacă geamul pe dinăuntru cu o felie de ceapă sau de cartof crud. Acoperă exteriorul geamurilor uscate cu ziare, pentru a împiedica îngheţarea lor. Dacă geamurile sunt ude, hârtia se va lipi şi va îngheţa pe ele.

* Pornirea motorului: încearcă totdeauna să parchezi pe o pantă sau în apropiere, astfel încât la pornire să poţi ajuta demarorul. Nu mai opri motorul după ce porneşte, dar verifică să fie trasă frâna de mână. Într-o maşină cu motorul pornit nu lăsa niciodată copii sau animale singure.

* Acoperă motorul oprit cu o pătură, ca să nu îngheţe – dar adu-ţi aminte să o scoţi şi s-o îndepărtezi înainte de a-1 reporni. Acoperă partea de jos a radiatorului cu un carton sau placaj, ca să nu îngheţe. Dacă afară este foarte frig, mergi aşa tot timpul; dacă însă temperatura aerului nu este prea scăzută, scoate învelitoarea după ce motorul se încălzeşte.

Nu lăsa motorul oprit pe durate prea lungi. Reporneşte-1 din când în când (de exemplu la fiecare oră) pentru câteva minute.

* Acoperă suprafeţele metalice: NU atinge metalul rece cu mâna sau pielea neacoperită. S-ar putea ca degetele să se lipească de el şi să se rupă sau să se jupoaie pielea. Dacă vrei să faci o treabă la care mănuşile te-ar încurca, ca să uşurezi îndeplinirea sarcinilor zilnice, protejează degetele, buşonul radiatorului, toarta jojei (tijei pentru nivelul de ulei) – cu leucoplast sau izolirband. Unge mâinile cu grăsime sau unsoare.

Pe zăpadă, gheaţă sau lapoviţă: ai nevoie de anvelope speciale sau de lanţuri. Condu încet şi delicat într-o treaptă de viteză mai mare decât normal, pentru ca roţile să nu ajungă să se rotească în gol – căci s-ar produce derapajul, alunecarea. De exemplu, urcă în viteza a patra (ultima) un deal pe care în mod normal l-ai urca într-a treia. Fii atent că volanul va fi foarte uşor de manevrat. Dacă trebuie să frânezi, fă-o numai când mergi în linie dreaptă. Apasă pedala încet – nu o călca sau lovi. Dacă maşina începe să patineze, slăbeşte frâna (vezi #11.1). Mai bine NU frâna, ci foloseşte frâna de motor (treci într-o treaptă inferioară de viteză).

Pentru mersul pe zăpadă, presiunea în pneuri va fi la valoarea normală. Aranjează încărcătura maşinii astfel încât să apese o greutate cât mai mare pe roţile directoare. Fă cât mai puţine opriri şi mergi continuu. Înainte de-a urca o pantă, aşteaptă să se descongestioneze drumul. Pe cât posibil evită să mergi şi mai ales să urci pe pante cu înclinarea foarte mare. Sau, dacă roţile motoare sunt în faţă, urcă cu spatele maşinii înainte.

În curbele strânse („ac de păr”), unde maşina ar putea începe să derapeze şi să iasă de pe carosabil, mergi cu roţile pe muchia drumului, în şanţul de scurgerea apei de pe partea opusă prăpastiei.

La coborâre foloseşte o treaptă mică de viteză. Frânează cât mai uşor, cât mai puţin sau chiar deloc. Pantele foarte periculoase vor fi coborâte cu treapta cea mai mică de viteză.

Prin apă (vezi şi #6.9). Înainte de-a intra cu maşina în apă, verifică adâncimea: să nu depăşească nivelul distributorului şi al carburatorului. Nota; înălţarea ţevii de eşapament este utilă, dar nu obligatorie).

Dacă drumul prin apă va fi mai lung, scoate sau măcar slăbeşte cureaua de la ventilator (pentru ca palele acestuia să nu arunce prea multă apă pe motor), înainte de traversarea prin apă fă o pauză, opreşte motorul şi lasă-l să se răcească. Apoi închide geamurile şi porneşte cu aproximativ 5 km/h. Evită formarea unui val de apă în botul maşinii.

Pentru a menţine motorul la turaţie mare, apasă puţin ambreiajul pentru a se slăbi, dar nu într-atât încât să se prăjească discul. Turaţia mare împiedică intrarea apei în conducta de eşapament.

Atenţie – să nu se oprească sau să se blocheze motorul.

Pasagerii vor fi gata să sară în apă pentru a împinge maşina, când roţile încep să patineze.

Dacă drumul este acoperit cu apă, nu-i poţi distinge uşor marginile şi din greşeală poţi să ieşi de pe carosabil, sau să te îndrepţi spre şanţul de lângă drum.

Cu prilejul recunoaşterii şi verificării traseului cu piciorul, obligatoriu de făcut înaintea unei traversări, stabileşte şi unde sunt marginile drumului. Poţi găsi diverse repere: borne kilometrice, bariere, garduri ce delimitează sau indică drumul; în schimb, nu te lua după stâlpii de telegraf – câteodată, ei se înşiruie de-a curmezişul drumului. Observă şi valurile făcute de maşină: ele îşi schimbă forma la trecerea peste accidentele de relief ale fundului (de exemplu marginea şoselei).

Dacă sistemul electric al automobilului a fost inundat şi motorul s-a oprit, încearcă următoarea manevră (chiar dacă şansele de reuşită sunt mici): trage şocul afară de tot şi roteşte cheia de contact. S-ar putea, totuşi, ca 1-2 cilindri să se aprindă şi să pornească. Dacă se petrece minunea, împinge şocul şi lasă motorul să meargă în gol. În curând vor porni şi ceilalţi cilindri.

După ce maşina iese din apă va trebui să opreşti motorul pentru a usca distribuitorul şi cablurile cu o cârpă uscată. Dar, mai intâi lasă motorul să meargă vreo 10 minute (în acest timp căldura motorului va face o bună parte din treabă).

Prin noroi: evită patinarea roţilor. Încarcă suplimentar roţile motoare, aşezând deasupra lor bagaje, greutăţi sau pasageri. Zonele de drum alunecos pot fi pregătite înainte de a le trece cu maşina, prin acoperirea noroiului cu pietre, frunze, saci sau un covor de cauciuc. Accelerează uşor, cu grijă.

După ce ai pornit, nu te mai opri. Dacă roţile încep să patineze şi să se rotească în gol, nu accelera, ci fă o manevră dibace de schimbare a vitezei în mers înapoi.

Peste munte: în cazul pantelor mari, schimbă din timp viteza într-o treaptă mică. În curbele strânse nu accelera şi mergi pe traseul cel mai uşor – adică pe marginea exterioară a curbei.

Dacă radiatorul începe să fiarbă, opreşte motorul. Pentru intensificarea răcirii poţi încerca: întoarcerea autovehiculului şi orientarea lui cu botul spre vânt; sau. după ce treci de culme, să cobori cu motorul oprit. După ce radiatorul s-a răcit, umple-1, completând din nou lichidul.

Dacă puterea motorului scade şi vehiculul nu poate urca, încearcă să urci panta în marşarier (mergând înapoi).

Un dop de vapori în conducta de alimentare cu combustibil (apărut ca urmare a supraîncălzirii) se poate remedia astfel:

– Lasă motorul să se răcească;

– înfăşoară o cârpă udă pe componentele sistemului de alimentare cu combustibil;

– Umple carburatorul cu combustibil prin pompare cu mâna.

Defecţiuni obişnuite:

* Ambreiajul alunecă: deseori cauza este pătrunderea unor stropi de ulei pe discul cu ferodou. Pentru a degresa ferodoul, stropeşte-1 cu stingătorul de incendiu prin fereastra de vizitare din carcasa ambreiajului.

* S-a rupt cureaua ventilatorului: se poate improviza alta din ciorapi de damă, cravată sau sfoară înnodată.

* S-a întrerupt cablul de înaltă tensiune: un conductor rupt poate fi înlocuit temporar cu o ramură de salcie. De fapt, orice tulpină de plantă, cu sevă în ea, poate conduce curentul electric de la bobină la delcou (distribuitor). Scuipă pe capetele ramurii şi introdu-le în racordurile respective. În timpul mersului motorului NU atinge aceşti conductori improvizaţi, neizolaţi: prin ei circulă curent la aprox 1300 V. Ramura se usucă repede în timpul mersului, aşa că trebuie înlocuită des.

* Acumulatorul e „mort”: poţi porni maşina prin remorcare, împingere sau mers la vale, cu schimbătorul în viteza a doua. Ţine pedala ambreiajului apăsată până când maşina prinde viteză, apoi dă-i drumul şi cuplează motorul. Ai grijă să nu-l îneci (nu repeta apăsarea pedalei de acceleraţie).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s