Stiinte Politice | TIPOLOGIA REGIMURILOR POLITICE

1. Regimul politic parlamentar: Marea Britanie

 

Politica şi sistemul de partide al Marii Britanii a oferit în 1983 cea mai mare surpriză Partidului Laburist, ieşit înfrânt din alegerile generale în condiţiile în care, majoritatea electoratului muncitoresc votase pentru conservatori. E adevărat, doi ani mai devreme, întemeierea Partidului Social Democrat, aliat apoi cu Partidul Liberal deveneau pentru laburişti şi pentru conservatori o ameninţare reală. Doar neşansa sistemului electoral asoptat unui sistem de două partide a făcut ca laburiştii să ia 209 locuri în Camera Comunelor în condiţiile în care aveau cu doar 2 procente mai multe voturi decât alianţa social democraţi ,liberali, ce obţinea incredibilul număr de 23 de locuri.

Regimul politic britanic părea să se afle într-o fundătură, iar Alianţa înfrântă dramatic cerea o Constituţie scrisă care să elimine neregulile sistemului de vot. În astfel de condiţii, regimul politic britanic ar părea să fie un regim politic neîntemeiat de o constituţie. Sau care are o constituţie nescrisă. Există impedimente pentru o astfel de ordonare prin legi, regulamente, obiceiuri şI regula precedentului în cazul unui întreg regi politic ce pare a fi cel mai vechi regim parlamentar din lume?

Un articol apărut în The Times în decembrie 1985 pare ă ne spună că profesorii de ştiinţe politice sau de drept constituţional au un rol nesemnificativ atunci când se pune problema unei constituţii, căci “Teoria constituţională întotdeauna a reieşit şI va reieşi din faptele politice semnificative mai degrabă decât din cărţile profesorilor.” (1)

Cum funcţionează regimul politic britanic şi care este structura şi funcţiile instituţiilor sale?

Marea Britanie are un regim politic de tip parlamentar, în care instituţia Executivului este desemnată de la nivelul componenţei sale de către partidul majoritar în alegeri, şeful acestuia devenind şI primul ministru.

 

1. Caracteristicile sistemului britanic de partide

 

Din perspectiva sistemului de partide, regimul politic britanic este monarhie parlamentară, în care guvernul gestionează şi administrează resursele societăţii “în numele Maiestăţii Sale”, referinţa formalizată neavând în realitate decât un aspect legat de tradiţie. În realitate, măsurile de guvernământ sun t luate de Executivul condus de primul ministru, Coroana având funcţia simbolică de legitimare a unei democraţii parlamentare în mecanismele căreia nu are putere de intervenţie. Luată ca garant al procedurilor democratice, Regina îndeplineşte funcţia de simbol al unei tradiţii de peste un mileniu şi jumătate, dacă socotim apariţia Parlamentului britanic din Consiliul de Coroană al lui Ioan fără de Ţară (1215-1216), instituţie ce capătă formulă consacrată pe vreme lui Eduard III (1297).

J.Dearlove şI P.Saunders prezintă caracteristicile sistemului de partide britanic în 8 element caracteristice, pe care e vom prelua în cele ce urmează.

1. Un sistem de două partide, cu alegeri libere şI oneste.

2. guvernul este format de un partid, partidul de guvernământ fiind câştigătorul majorităţii reprezentanţilor din Camera Comunelor. Al doilea partid al cestui sistem de funcţionare a democraţiei intră în mod automat în Opoziţie şI critică acţiunile guvernamentale şI de partid ale adversarilor care deţin majoritatea parlamentară.

3. Competiţia dintre partide este strânsă în cele mai multe cazuri, neexistând posibilitatea c un partid să rămână permanent la guvernare.

4. Partidele politie e află în competiţie permanentă, fiecare elaborându-şi programe, politici şI pachet de politic pe care le prezintă electoratului într-o formulă simplificată, în scopul câştigării de suport social.

5. datorită competiţiei strânse şI a rolului important al programelor politice, fiecare dintre cele două partide importante din Marea Britanie caut să realizeze “programe populare” care să atragă o majoritate de voturi.

6. Votanţii individuali “…oferă partidelor suport programatic”, electoratul britanic fiind privit ca o mulţime de indivizi raţionali, informaţi şI interesaţi de politicile şI programele de partid cele mai apropiate de interesele lor.

7. Partidul car câştigă majoritatea locurilor în Parlament are dreptul să alcătuiască guvernul şI să-şi aplice programul în politici reale.

8. Fiecare partid este o organizaţie politică şI o construcţie coezivă, condusă de un lider politic recunoscut de majoritatea membrilor de partid. O astfel de recunoaşte poate funcţiona chiar în condiţiile unui suport mai mi, deoarece caracteristica fundamentală a organizării de partid în Marea Britanie este disciplina de partid, care face ca politicile şI programul anunţa în campania electorală, diferitele măsuri sau acte legislative să poată trece fără nici-o problemă de vot, atunci când partidul are majoritate parlamentară (lucru ce în sistemul american nu este posibil întotdeauna, având în vedere comportamentul politic al congressmenilor). Parlamentarii britanici depind în totalitate de partidul căruia îi datorează locul şi căruia nu îi pot încălca disciplina şI regulile. Având în vedere responsabilitatea colectivă a echipei de partid în faţa electoratului, sistemul bipartid de tip britanic dizolvă parlamentarul în grupul politic ce alcătuieşte majoritatea sau minoritatea de partid în Parlament. (2)

 

 

Instituţii politice şI funcţiile lor

 

1. Parlamentul britanic este alcătuit din două Camere: Senatul şI Camera Lorzilor, fiecare având propriul ei tip e componenţă şI legitimitate.

Camera Lorzilr este o instituţie străveche a politicii englezeşti, car s-a menţinut în diferitele etape de evoluţie ale sistemului politic englez, în forma imperiului, a monarhiei constituţionale, desfiinţat fiind doar în timpul primei Revoluţii engleze sub Oliver Cromwell. Legitimitatea instituţie Camerei Lorzilor este în principal, până la al doilea război mondial una de tip ereditar. Făceau parte din această instituţie dar cei care deţineau titluri nobiliare şI care erau legat de un anumit tip de proprietate şI venituri legitimate prin apartenenţa de familie la acest tip de privilegiu. După cel de-al doilea război mondial, premierii au început să ridice la ranguri nobiliare, prin participare Reginei diferiţi membri marcanţi ai societăţii, în diferite domenii. Aceştia sunt peers, având rangul de nobili pe viaţă, fără a putea transmite însemnele şi privilegiile simbolice urmaşilor lor. Un astfel de privilegiu a făcut posibilă schimbare structuri Camerei Lorzilor, care este astăzi cam la paritate între lorzii de apartenenţă şI lorzii pe viaţă. Acest din urmă categorie de nobili are în componenţa ei o serie de cetăţeni englezi u activitate remarcabilă în diferite domenii, de la cântăreţi de muzică uşoară şI actori, până la profesori de istorie, drept, judecători, etc. Concluzia la care putem ajunge în urma acestui proces de în – nobiliare apărut în Mare Britanie după al doilea război mondial este aceea că, dintr-o Cameră de parlamentari eltaţi pe apartenenţe de clasă, ce mai mare parte a lorzilor activi politic de astăzi este alcătuită din specialişti în diferite domenii. Elitismul ereditar este acum transformat în mare măsură într-un elitism epistemic, ritmul de 4-5 life-peers pe an putând duce în două decenii la o Cameră a Lorzilor în care procesul decizional în cadrul acesteia să fie dominat de participarea elitei de specialişti.

Camera Comunelor este o instituţie la fel de veche precum Camera Lorzilor. Diferenţa de legitimitate între cele două camere este că aceasta din urmă este alcătuită din reprezentanţi acceptaţi de partid în cadrul alegerilor generale. Premierul este desemnat, de regulă, din Camera Comunelor, încă de la începutul secolului nostru, atât Camera Lorzilor, cât şI instituţia Coroanei, pierzându-şi progresiv privilegii după privilegii. Astăzi, se poate spune despre regimul politic britanic că este un regim condus de un singur partid, în care puterea cea mai mare o are şeful partidului majoritar, devenit premierul executivului.

 

 

 

 

 

Puterea instituţiilor: guvernare de Cabinet sau puterea primului ministru?

 

Constituţia liberal-democratică a Marii Britanii realizată succesiv prin definiri şI redefiniri de dreptului între 1832-1970. Dispute au existat aproape constant între analiştii britanici ai relaţiilor de putere între instituţii, acestea schimbându-se în timp, în funcţie inclusiv de personalitatea premierului.

În perioada 1832-1867, de exemplu, relaţia dintre puterea Cabinetului şI puterea Parlamentului fiind una de “delicte balance”, fiecare având o anumită putere în luarea deciziilor importante pentru societate. Această perioadă este considerată e Saunders şI Dearlove una a guvernării parlamentar.

Perioada 1867, numită “perioada constituţiei liberal-democrate”, creşterea importanţei partidelor politice reorganizate şI reîntemeiate la nivel electoral prin lărgirea corpului de votanţi a dus la creşterea puterii Executivului, în defavoarea puterii Camerei Comunelor:

“În acest sistem de guvernare în care Cabinetul avea un rol fundamental, primul ministru era privit drept pares inter pares, ca primul între egali, şI ca liderul Cabinetului.” (3)

Creşterea puterii premierului în sistemul de guvernământ britanic a continuat mai ales după cel de-al doilea război mondial, astfel încât pare legitim astăzi să se vorbească despre o guvernare de Cabinet, această instituţie executivă căpătând rolul de “pate a Constituţie”, alături de Camera Comunelor şI de Camera Lorzilor.

 

Puterile Primului Ministru

 

În regimul politic britanic premierul are următoarele puteri:

1. Puterea asupra partidului. Premierul este liderul necontestat al partidului de guvernământ, pe timpul mandatului liderei M.Thatcher maşinăria de partid devenind din ce în ce ai centralizată şI mai uşor de controlat de către liderul acesteia. Premierul britanic este în poziţia de a numi peste 100 de funcţionari ministeriali, ceea ce îl face persoana cu cea mai mare putere în partid şI între reprezentanţii partidului în Camera comunelor.

2. Puterea asupra parlamentului. Premierul britanic are, în aceste condiţii de majoritate parlamentară, puteri discreţionare asupra unei importante părţi din mecanismele de funcţionare ale Parlamentului. Parlamentul este alcătuit in Camera Comunelor, Camera Lorzilor şI Monarh, în condiţiile în care Camera Comunelor ar astăzi rolul fundamental în procesul legislativ. Dată fiind relaţia de putere în cadrul partidului, premierul britanic are o importanţă hotărâtoare şI o putere extrem de mare asupra Parlamentului.

3. Puterea asupra porului. mass media, observă Dearlove şI Saunders, are un rol hotărâtor în extinderea puterii premierului britanic şI asupra unei părţi important din opinia publică. Dat fiind faptul că ea duce la personalizarea comunicării politice şI la personificarea partidului în premier, liderul partidului de guvernământ devine un lider naţional, deşi partidul este instituţia care a câştigat alegerile. Atunci când alegerile sunt câştigate de acelaşi partid de două-tei ori la rând, cum a fost cazul guvernării conservator sub M.Thatcher, liderul de partid devine însuşi partidul.

4. Puterea asupra funcţionarilor

Premierul britanic are o putere extrem de mare asupra serviciilor civile. Având posibilitatea de a stabili reprezentanţii săi în funcţiile cheie, premierul devine în acest fel centrul atenţiei elitei administrative şI a funcţionarilor de la diferite nivel şI departamente. El poate înfiinţa şI desfiinţa departamente, stabili tipul de construită şI de implicare în rezolvarea problemelor administrative, precum şI criterii de măsurare a eficienţei maşinăriei administrative a statului şI a partidului deopotrivă.

5. Puterea asupra Guvernului

Premierul numeşte miniştri Cabinetului său, putând să îi promoveze şI să îi îndepărteze. El decide agenda Cabinetului, probleme de discutat şI priorităţile fiecărei şedinţe de Guvern, care este condusă de acesta. El numeşte şefii şI responsabilii a peste 100 de comitete are Cabinetului, creşterea semnificativă a numărului de comitete de Cabinet fiind una dintre schimbările constituţionale majore are secolului XX în Marea Britanie.

6. Puterea asupra conduitei ministeriale. Premierul britanic poate stabili şI responsabilităţile fiecărui membru al guvernului sau ale ministerului, putând să preia diferit responsabilităţi ministeriale asupra sa, în mod formal.

7. Premierul britanic are, de asemenea puterea de a crea peers, de a da privilegii şI onoruri, să numească ambasadori, şefii serviciilor de securitate, servicii mass media de stat naţionalizate – BBC, NHS.

La aceste puteri se mai adaugă şI puterea de a hotărî data alegerilor generale, el având atribuţia de a cere Monarhului dizolvarea Parlamentului. (4)

Concluzia generală la care se poate ajung în mod clar prin răspunsul la întrebarea cine guvernează în Marea Britanie este aceea că trebuie să contextualizăm orice fel de răspuns şI să îl raportăm la tipul de personalitate şI la relaţiile dintre liderul partidului majoritar şI partidul aflat la guvernare. În cazul unui lider incontestabil, este clară situaţia doniei lui primus inter pares. Aceasta a o primă vedere.

Mergând mai departe însă, teza guvernării premierului devine însă una naivă, pentru că, de exemplu, faptul că parlamentarii partidului urmează politica premierului nu dovedeşte că avem de-a face cu o maşinărie de partid care este supusă premierului şI care n are nici un fel de putere. Puterea premierului, ca orice tip de putere, trimite la o relaţie în mod necesar. Definit din această perspectivă ideea puterii premierului britanic pune sub semnul întrebării posibilitatea premierului de a controla totul, în dezavantajul sau împotriva intereselor de partid. Astfel pusă problema. premierul britanic are puteri discreţionare în partid, atâta vreme cât politica pe care o promovează nu atinge interesele membrilor şI liderilor de partid. Putem spune în aceste condiţii că avem de-a face cu un partid obedent sau cu un premier cu puteri dictatoriale? Apelând la dimensiunea cooperativă a puteri, sau la situaţia în care cineva face un lucru pe care l-ar face şI în prezenţa şI în absenţa ordinului sau sugestiei venită de sus, rămâne să ne întrebăm în mod serios dacă puterea premierului este un adisreţionarp sau dacă aceasta poate să reziste în condiţiile în care deciziile sale ating liderii de partid sau interesele partidului.

 

1. apud John Dearlove, Peter Saunders, Introduction to British Politics, Polity Press, Cambridge, ed. 2-a, 1993 (1985), p. 17, acesta fiind unul dintre motto-urile cap. The Changing Constitution

2. Dearlove, Saunders, op.cit., pp. 52-53

3. idem, pp. 40-41

4. idem, pp. 42-43; divizarea puterilor premierului britanic sunt preluate din Saunders, Dearlove, op.cit. Din aceeaşi lucrare preluăm dezbaterile asupra naturii reale a regimului politic l Marii Britanii: guvernarea a premierului sau guvernare a Cabinetului?

5.

 

2. Regim politic semiprezidenţial – cazul francez

 

Sistemul politic francez ne oferă o imagine specială dintr-o perspectivă analitică de tip istoric a evoluţiei sale. Ultimii 200 de ani de istorie politică a Franţei au primit din partea politologilor francezi eticheta de “istorie a republicilor”, evoluţia sistemului de organizare a instituţiilor politie ale statului francez alternând forma monarhiei, cu cea a Imperiului şI a republicilor. Francezii se raportează la istoria lor democratică prin intermediul republicilor numerotate. Diferite calitativ de la o epocă la alta, Republicile franceze dau seamă de o evoluţie a ideii de organizare politică de tip democratic prin intermediul a cinci republici.

Prima Republică franceză se referă la forma de organizare politică pe care sistemul francez a cunoscut-o în perioada 1792-1799. Această primă republică a fost rezultatul Revoluţiei franceze şI a urmat monarhiei absolutiste a lui Ludovic al XVI-lea, pe care Revoluţia din 1789 a transformat-o în monarhie de tip constituţional, în urma elaborării Constituţiei de la 1789, care a avut ca preambul Declaraţia Drepturilor Omului şI Cetăţeanului.

După 1789 urmează în Franţa Consulatul, apoi Imperiul lui Napoleon Bonaparte, unii politologi considerând că prima Republică franceză a durat până în 1804, când Napoleon a fost încoronat împăratul Franţei.

Republica a II-a funcţionat ca formă de organizare politică între 1848-1852, ea fiind rezultatul Revoluţiei de la 1848, care a răsturnat “monarhia din iulie” a lui Ludovic Filip, al cărui punct de început a fost anul 1830. Republicii a II-a i-a urmat Imperiul lui Napoleon III.

Republica a III-a a fost direct legată de războiul franco-german, care s-a soldat cu înfrângerea Franţei, nevoită să plătească daune de război Germaniei unificate, care preia de la Franţa Alsacia şI Lorena. Ea a funcţionat între 1870-1940, an în care Camera Deputaţilor şI Senatul a predat atribuţiile mareşalului Petain.

Aşa cum observă Jakub Karpinschi în ABC-ul democraţiei (1992), unii politologi consideră perioada 1940-1944 ca parte a istoriei politice care ţine de Republica a III-a, deoarece mareşalul nu a anulat Constituţia şI nu a adoptat o nouă Constituţie. Având în minte ideea regimului politic şI a statului legate de instituire prin con-stituire, putem accepta această din urmă periodizare.

Republica a IV-a va funcţia între 946-1958, când statul francez este guvernat după o nouă Constituţie.

Republica a V-a îşi începe istoria în 1958 când generalul De Gaulle, capul statului francez, va propune adoptarea unei noi Constituţii. Franţa funcţionează după această V-a Constituţie democratică ce instituie un nou tip de Republică până în zilele noastre. (1)

 

Caracteristicile sistemului politic francez ca sistem semiprezidenţial

 

Originile Republicii a IV-a trebuie căutate în confruntarea a trei curente de opinie diferite referitoare la formula de organizare pe care trebuia să o ia statul francez după al doilea război mondial. Un prim curent de opinie era cel condus de generalul De Gaulle, care opta pentru un regim politic de tip prezidenţialist. Al doilea curent de opinie era reprezentat de susţinătorii Republicii a III-a, care fusese abolită de Adunarea Naţională prin renunţarea la funcţiile Parlamentului, predate mareşalului Petain. Al treilea curent de opinie ţinea de individualizarea partidelor politice franceze şI experienţa acestora în guvernare sub Republica a III-a.

Curentul politic condus de generalul de Gaulle avea ca suport o serie de instituţii pe care generalul le înfiinţase la Londra şI în coloniile franceze din Africa. Aflaţi sub ocupaţie germană, francezii procedaseră la înfiinţarea unor “instituţii ale Franţei libere” în străinătate, în Algeria, de exemplu, luând fiinţă în 1943 un Comitet Francez de Eliberare Naţională, care se va transforma anul următor în Guvern provizoriu. Pierderea războiului de către Germania a însemnat o condamnare la moarte pentru mareşalul Petain, care acceptase trupele germane pe teritoriul Franţei (sentinţă neexecutată).

Alegerile libere pentru Parlamentul francez au avut loc în 1945. Aceleaşi alegeri au hotărât ca noul Parlament ales să elaboreze o Constituţie, prin care a fost instituită Republica a IV-a. Referendumul din mai 1946 va respinge primul proiect al noii Constituţii, o nouă Adunare Constituantă fiind aleasă pentru elaborarea unui nou proiect de Constituţie, aprobat prin referendum în 1946.

Republica a IV-a (1946-1958) a creat conflicte între diferitele partide politice, generalul de Gaulle preluând un proiect mai vechi de constituire a unui regim politic în care rolul Preşedintelui să fie decisiv în luarea deciziei la nivel naţional. În proiectul de Constituţie pe care îl realizează generalul De Gaulle, preşedinţia va primi atribuţiuni pe care sub ultimele două republici nu le avusese. Proiectul va fi legitimat popular în 1958, cu 80% din sufragii exprimate pentru noua formulă de instituire a regimului politic francez. Care sunt caracteristicile acestei noi forme de organizare a statului şi a relaţiilor dintre puterile acestuia, dintre elita politică şI lumea socială?

 

1. În Constituţia Republicii a V-a separaţia dintre puterile executivă şI legislativă este foarte clară. Un parlamentar nu poate fi în acelaşi timp şi membru al Guvernului, funcţia în Executivul statului francez însemnând renunţarea la poziţia de parlamentar. În prima formulă a Constituţiei, în 1958, Preşedintele Franţei era ales prin vot indirect, de către electori. De Gaulle a schimba tipul de legitimitate a Preşedintelui Franţei în 1962, când prin referendum, a fost aprobată alegerea Preşedintelui prin vot direct, fapt ce conferă acestuia un alt tip de legitimitate. Mandatul unui preşedinte este de 7 ani. După expirarea primului mandat al generalului în 1964, de Gaulle a fost ales prin vot direct, având de luptat în turul al doilea cu Francois Mitterand, care a fost învins.

 

2. Regimul politic francez al Republicii a V-a este construit instituţional în jurul Parlamentului, care deţine controlul legislativ, şI al instituţiei Preşedinţiei, care are locul central în Executiv. Executivul francez este alcătuit din Guvern şI din Preşedinte. Având în vedere cele două tipuri diferite de legitimitate a Guvernului şI a Preşedintelui, Guvernul este răspunzător în faţa Parlamentului, pentru că este ales din interiorul acestuia, pe când Preşedintele nu (având în vedere votul universal direct prin care este ales).

În sistemul semiprezidenţial francez Preşedintele prezidează Consiliul de Miniştri. El poate delega premierul în situaţii speciale.

Preşedintele Franţei are, conform Constituţiei franceze următoarele atribuţiuni:

1. El poate dizolva Adunarea Naţională. Ca exemplu de putere reală la care face trimitere Constituţia franceză sunt cele patru cazuri de dizolvare a Parlamentului de către Preşedinte.

Prima intervenţie a Preşedintelui Franţei şI prima folosire concretă a acestei prerogative constituţionale a fost folosită de generalul de Gaulle în 1962, când Parlamentul a refuzat să acorde votul de încredere guvernului condus de Pompidou. A doua dizolvare a Adunării Naţionale s-a produs tot în vremea mandatului lui de Gaulle, în urma mişcărilor studenţeşti şI muncitoreşti din mai 1968.

Preşedintele Francois Mitterand a dizolvat şI el de două ori Adunarea Naţională. Prima folosire a prerogativei constituţionale de către Mitterand a fost în 1981. Cea de-a doua s-a produs în 1988, ambele acţiuni ale lui Mitterand având loc imediat după alegerile prezidenţiale.

Constituţia Franţei prevede ca alegerile prezidenţiale să se facă în campanii diferite de alegerile parlamentare.

În urma acestor patru dizolvări ale Adunării Naţionale a Franţei, preşedinţii care le-au iniţiat au avut pentru fiecare caz în parte o formulă parlamentară mai favorabilă decât înainte de dizolvarea lor, observă J.Karpinki.

3. Puterea Preşedintelui Franţei este legată de atributul constituţional conform căruia poate numi oameni în funcţii de stat.

Preşedintele Franţei numeşte premierul şI îl poate destitui. Condiţiile în care premierul poate fi destituit de către Preşedinte au însă un amendament care reiese din tipurile de legitimitate ale Guvernului şI ale Premierului. Logica acestei relaţii de putere în statul francez est foarte simplă:

a. Guvernul este validat de Parlament;

b. Premierul este numit de preşedinte;

c. Premierul poate fi destituit doar atunci când prezintă demisia guvernului pe care îl conduce.

Depinzând de Adunarea Naţională, Guvernul poate fi dizolvat doar de către aceasta.

4. Preşedintele numeşte miniştri la propunerea premierului, tot el putând să-i destituie pe aceştia. Numirile pentru funcţiile în stat sunt semnate tot de către Preşedinte, cu excepţia funcţiilor importante, precum cele de ambasadori şI prefecţi (aceştia din urmă sunt reprezentanţii direcţi ai Guvernului în diferite Departamente), care sunt făcute de Consiliul de Miniştri.

5. Anumite funcţii ale Preşedintelui pot fi delegate, cum est cazul conducerii Consiliului de Miniştri. Altele, au nevoie de consultări sau de semnătura premierului, sau al diferiţilor miniştri. Excepţie fac de la această reglă sau posibilitate de delegare de prerogative dizolvarea Adunării Naţionale şI numirea premierului.

 

 

6. Guvernul şI atribuţiile sale

Guvernul se ocupă de administrarea Franţei şI aplicarea politicii puterii executive. Deşi Preşedintele este şeful armatei, Guvernul coordonează gestionarea resurselor şI activitatea administrativă a forţelor armate.

Guvernul emite hotărâri. Activitatea sa este condusă de premier. În anumite cazuri, Guvernul Franţei poate cere Adunării Naţionale să ia decizii pentru probleme pentru care nu este abilitat constituţional sau sunt reglementate prin legi. O astfel de formă de reglementare vine să întregească puterea Preşedintelui în mod indirect, deoarece acesta conduce Consiliul de Miniştri.

 

 

Astfel de hotărâri sunt echivalentele juridice ale decretelor pe care le puteau emite guvernele în timpul Republicii a III-a şI Republicii a IV-a. Aceste hotărâri sunt echivalente ale ordonanţelor Guvernului României, în sensul că dacă vor fi votate de Parlament, ele pot deveni legi.

 

7. Parlamentul Franţei este bicameral

Adunarea naţională este echivalentul Camerei Deputaţilor şI este alcătuită din aproximativ 500 de deputaţi. Deputaţi francezi sunt aleşi pentru un mandat de 5 ani, Preşedintele putând, aşa cum am văzut, să dizolve Adunarea Naţională înainte de expirarea mandatului ei de 5 ani. Preşedintele Adunării Naţionale se alege pe termen de 5 ani.

Senatul este Camera superioară a Parlamentului Franţei. Senatorii francezi sunt aleşi pe termen de 9 ani. Cei aproximativ 300 de senatori sunt împărţiţi în trei grupe, după lista reprezentată de ordinea alfabetică a Departamentelor. La un interval de trei ani se încheie mandatul senatorilor unuia dintre cele 3 grupuri şI au loc alegeri.

Preşedintele Senatului se alege o dată la 3 ani, o dată cu schimbarea grupurilor de senatori. El îndeplineşte, ca şI în România, rolul celui de-al doilea om în stat, ţinând locul Preşedintelui în cazul în care postul devine vacant, sau îndeplinind temporar atribuţiile prezidenţiale în diferite situaţii.

Parlamentul adoptă legile care trebuie semnate de către Preşedinte, în termen de 15 zile de la trimiterea lor de către Parlament spre promulgare, Preşedintelui.

 

8. Reprezentativitatea parlamentară

Pentru sistemul politic francez, parlamentarii au o legitimitate naţională. Ei sunt aleşi în circumscripţii electorale, dar o dată aleşi, sunt consideraţi reprezentanţi ai poporului francez, activitatea lor nemaiputând fi influenţată sau controlată, dirijată de către electoratul din circumscripţia electorală în care au fost aleşi, organizaţiile politice sau civile ale acestora, sau partidelor politice pentru care au candidat.

 

9. Sistemul electoral francez

Sistemul electoral francez este diferit pentru Adunare Naţională şI pentru Senat.

Până în 1986, în timpul Republicii a V-a, alegerile Adunării Naţionale erau pe formula scrutinului uninominal în două tururi. Votul era unul de tip majoritar şI defavoriza partidele mici.

Erau aleşi in primul tur doar candidaţii care obţineau majoritatea absolută a voturilor exprimate (care să reprezinte peste 25% din voturile persoanelor cu drept de vot) din circumscripţia electorală respectivă. În cazul în care nici un candidat nu obţinea un astfel de scor electoral, în turul doi se prezentau doi candidaţi care obţinură cel puţin 12,5% din voturile persoanelor cu drept de vot. Dacă era doar un singur candidat cu un astfel de scor, sau dacă nimeni nu atingea cota electorală stipulată în lege, atunci deveneau candidaţi în turul doi candidaţii cu numărul cel mai mare de voturi obţinute din voturile exprimate.

 

Datorită faptului că acest sistem de vot majoritar, uninominal în două tururi pentru Adunarea Naţională era în defavoarea partidelor mici, comuniştii şI socialiştii au propus schimbare a sistemului de vot majoritar cu unul proporţional. Preşedintele Mitterand a sprijinit iniţiativa sistemului proporţional, iar majoritatea parlamentară socialistă din 1985 a adoptat acest sistem de vot, pe care preşedintele îl susţinea încă dinainte de 1981.

Acest sistem de vot a adus în 1986 o majoritate parlamentară de dreapta. În realitate, sistemul proporţional s-a dovedit defavorabil dreptei, pentru că diferenţa rezultată în favoare acesteia prin sistemul proporţional era mai mică decât cea care ar fi rezultat din sistemul majoritar. Votat de majoritatea parlamentară socialistă, sistemul proporţional de vot a fost schimbat de majoritatea parlamentară de dreapta imediat după alegerile din 1986, când dreapta a ajuns la putere. Franţa avea din nou sistem de vot majoritar pe circumscripţii de tip uninominal.

 

Senatul Franţei are un alt tip de legitimitate. El este ales de către colegiile de electori din fiecare Departament al Franţei.

 

Dizolvarea sau demiterea guvernului poate fi făcută doar de către majoritatea membrilor Adunării Naţionale. În faţa membrilor acesteia guvernul îşi prezintă programul pentru votul de încredere. Votul de încredere poate fi obţinut şI pentru un proiect de lege pentru care are votul majorităţii Adunării. Textul de lege se consideră votat dacă în termen de 48 de ore majoritatea deputaţilor nu retrag votul de încredere Guvernului, sau dacă deputaţii nu supun la vot o moţiune de încredere.

Propunerea de retragere a încrederii în Guvern poate lua forma unui act legitim doar în condiţiile în care ea este susţinută de cel puţin a zecea parte dintre membrii Adunării, membrii iniţiativei nemaiavând dreptul la o propunere asemănătoare pentru aceeaşi sesiune. Singurul caz în care pot totuşi propune retragerea încrederii în guvern este acela în care iniţiativa lor se constituie ca un răspuns la o iniţiativă a premierului de a angaja responsabilitatea guvernului de un proiect de lege prezentat Adunării Naţionale. (art. 49).

 

Preşedintele Franţei este, de regulă, de aceeaşi opţiune politică cu premierul. Excepţia s-a produs între 1986-1988, când socialistul Mitterand a fost obligat să guverneze cu premierul de dreapta, Jacques Chirac.

Dacă programul guvernului este respins, se prezintă de către premier demisia guvernului său. (2)

 

1. Jakub Karpinski, ABC-ul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1993 (1992), p. 99; numerotarea şI caracteristicile statului francez în această perspectivă a inamicii democraţilor şI a valurilor de democratizare vor fi preluate din aceeaşi sursă

2. idem, cap. Sistemul politic francez, Republicile numerotate

 

 

 

 

 

3. Regimul federativ în Europa: cazul german

 

Spaţiul politic german a fost multă vreme o mulţime de state mici, pentru care evoluţia spre democraţie în secolul al XIX-lea a fost indisolubil legată de ideea naţionala. Cele 32-34 de state germane au fost unificate pentru prima dată într-o formaţiune economică numită Zollverein şI întemeiată în 1835, uniunea de această formulă participând la tratate economice internaţionale ca persoană juridică ce încheia tratate comerciale cu celelalte ţări ale Europei occidentale. Unificarea Germanie s-a produs în 1871 şI a durat până în 1945. Imperiul german stabilit în 1871 şI care a participat la împărţirea colonială a lumii, a cunoscut în anul 1919 pe teritoriul Germaniei oraşe, principate şI regate. Constituţia de la Weimar din 1919 stabileşte Republica drept formă de organizare şI organizarea pe landuri a căror autonomie a dispărut o dată cu venirea lui Hitler la putere (1933-1934).

După al doilea război mondial Germania a fost împărţită între puterile aliate, partea de vest a Germaniei organizându-se ca stat autonom care s-a instituit cu o Constituţie socotită “de tranziţie” şI adoptată în 1949. La vremea adoptării Constituţiei, RFG avea în componenţă 11 landuri, landurile fiind formaţiuni administrative ce dispuneau de autonomie, înfiinţate prin Constituţia de la Weimer din 1919. După unirea unora dintre landuri, RFG avea în componenţă, până în octombrie 1990, 10 landuri.

Republica Democrată Germană era alcătuită din 5 landuri şI era sub influenţa sovietică. În acelaşi octombrie 1990 cele 15 landuri s-au unit.

După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial, spaţiul german a fost ocupat şI transformat în patru zone administrate de forţele aliate: zonele americană, franceză, britanică şI sovietică.

Organizarea autorităţilor germane după cel de-al doilea război mondial s-a făcut în landuri şI oraşe, care au ales guverne locale. Până la Constituţia RFG din 1949 lideri landurilor din cele patru zone de ocupaţie s-au întâlnit în mai 1947, când cererile reprezentanţilor landurilor din RDG au cerut mutarea conferinţei la Berlin, de la Munchen, schimbarea ordini de zi şI mărirea numărului de participanţi din fiecare land. Pentru că cererile lor nu au fost acceptate, aceştia s-au retras, timp de peste 20 de ani, între reprezentanţii landurilor din zona ocupată de forţe occidentale şI cele ocupate de sovietici nemaiavând loc întâlniri oficiale.

Congresul reprezentanţilor landurilor germane s-a desfăşurat în iulie 1948, la acesta participând doar reprezentanţi din landurile Germaniei federale (cele trei zone din Germaia de vest – americană, franceză, britanică). Adunarea Constituantă s-a ales cu acest prilej în formula Consiliului Parlamentar, ea fiind alcătuită din reprezentanţi aleşi de parlamentele locale şI prezenta următoarea coloratură politică: creştin-democraţi – 27 de locuri, social-democraţi – 27 de locuri, liberalii – 5 locuri, comuniştii, plus alte două partide mici – câte două locuri. Primarul Kolnului între 1917-1933 şI 1945-1946, Konrad Adenauer a fost ales Preşedintele al Consiliului, el fiind şI preşedintele Uniunii Creştin-democrate.

Constituţia RFG a fost adoptată în mai 1949. Ea era proiectată să dureze până în momentul în care Germaia îşi va câştiga independenţa şI poporul german va vota o altă constituţie. Statul german în formula prevăzută de Constituţia din 1948 era unul provizoriu (“de tranziţie”). Prevederea aceasta va fi eliminată la 31 august 1990, când Legea fundamentală a Germaniei va primi stipulaţii potrivit cărora libertatea poporului german şI unitatea Germanie au fost realizate, lucru care duce la scoaterea articolelor şI prevederilor referitoare la provizoratul statului german şI al structurilor sale politice.

Parlamentul Germaniei este alcătuit din Bundestag – Cameră aleasă prin vot universal, secret şI direct, şI Bundesratul, Cameră alcătuită din reprezentanţi aleşi de către guvernele locale din landuri.

1. Bundestagul este ales pe o perioadă de 4 ani, iar alegerea reprezentanţilor în această Cameră a Parlamentului german se face prin două voturi. Un vot este pentru lista de partid şI celălalt pentru scrutinul uninominal.

Întâietate în intrarea în Bundesag au cei care au fost câştigători în circumscripţiile uninominale, şI abia apoi cei care au fot votaţi pe liste de partid.

Partidul obţine locuri în Parlament proporţional cu voturile primite pe listele depuse în circumscripţiile electorale. Pragul electoral pentru intrarea în Parlamentul german este de 5%, sau dacă a obţinut cel puţin 3 deputaţi în circumscripţii uninominale.

Deciziile Bundestagului se iau, de regulă, cu majoritate de voturi, excepţie făcând cazurile expres menţionate în Constituţie.

Preşedintele Germaniei şI cancelarul se aleg cu majoritate absolută, schimbarea unui articol din Constituţie cerând cel puţin două treimi din voturile Bundestagului şI două treimi din voturile Bundesratului.

 

2. Bundesratul este ales de către guvernele locale, care îşi trimit membri în Camera numită şI Consiliul Federal.

Fiecare land dispune de cel puţin trei voturi în cadrul Bundesratului. Valabilitatea votului unui land ţine de exprimarea monolitică a acestuia. Dacă reprezentanţii unui land în Bundesrat votează diferit, voturile nu sunt valabile. În funcţie de numărul de locuitori, fiecărui land I se mai adaugă unul sau două voturi, peste minimul de trei. De exemplu, landurile care au peste patru milioane de locuitori deţin 4 voturi în Bundesrat. Landurile care au este 6 milioane de locuitori deţin 5 voturi în Camera nealeasă prin vot universal a Parlamentului german.

O hotărâre în Bundesrat se ia cu voturile a cel puţin două landuri – 3+3.

În structura de putere a Parlamentului german, Bundesratul este considerat ca având funcţia de echilibrare a sistemului reprezentativ. El reprezintă guvernul , dar face parte din structura parlamentului, ca o contraputere la Bundestag. El face echilibrul dintre interesele federale şI interesele fiecărui land în parte.

 

3. Preşedintele Germaniei este ales de Adunarea Federală, alcătuită din reprezentanţi ai Bundestagului şI din delegaţi ai parlamentelor locale, în număr egal cu reprezentanţii Bundestagului. Puterea preşedintelui este contrabalansată de puterea cancelarului, în sensul că actele semnate de Preşedintele Germaniei au valoare juridică doar atunci cînd sunt contrasemnate de cancelarul federal sau de ministrul de resort. Preşedintele se alege pe o durată de 4 ani şI mandatul poate fi reînnoit o singură dată. În caz de vacanţă a postului, Preşedintele Germaniei poate fi înlocuit de Preşedintele Bundesratului.

 

4. Guvernul este compus din miniştri de resort şI cancelar, care este şef al acestuia. Cancelarul este ales de Bundestag, în urma propunerii Preşedintelui, alegerea, apoi numirea lui de către Preşedinte putând-se face doar dacă un candidat la postul de cancelar a obţinut o majoritate absolută de voturi. Dacă un candidat propus de Preşedinte nu este ales, Bundestagul poate să propună în termen de 14 zile şI să aleagă cancelarul. Dacă nici în aceste condiţii cancelarul nu poate fi ales, atunci se încearcă din nou scrutinul în Bundestag pentru un candidat la funcţia de cancelar, Preşedintele fiind apoi obligat fie să numească în funcţie candidatul care a obţinut numărul cel mai mare de voturi, fie să dizolve Bundestagul.

 

Cancelarul stabileşte componenţa guvernului. el propune miniştri care sunt numiţi sau eliberaţi din funcţie de către Preşedinte. Mandatul cancelarului este dependent de mandatul forului care îl alege – Bundestagul. La încetarea mandatului Camerei alese a Parlamentului german, încetează şI mandatul cancelarului, el putând rămâne în funcţie, la cererea preşedintelui, până la alegerea succesorului său.

În istoria RFG s-a întâmplat în mai multe rânduri ca pe funcţia de cancelar să fie realeasă aceeaşi persoană, după cum şI miniştri pot fi numiţi din nou de cancelar atunci când îşi face guvernul.

Guvernul poate fi revocat, Bundestagul retrăgându-i votul de încredere. Problema pe care o ridică sistemul instituţional german este aceea că retragerea votului de încredere guvernului trebuie să coincidă majoritatea parlamentară ostilă şI înţelegerea asupra viitorului cancelar, care înseamnă structura şI politica noului guvern.

Când cancelarul cere votul de încredere Bundestagului şI acesta îi este respins, el poate solicita Preşedintelui dizolvarea Parlamentului, care se face într-o perioadă de 21 de zile. Dacă în această perioadă Bundestagul reuşeşte alegerea unui nou cancelar cu majoritate absolută de voturi, prerogativa Preşedintelui de dizolvare a Camerei este anulată.

Sistemul politic de tranziţie pe care l-a proiectat Constituţia RFG din 1948 s-a dovedit a “fi o tranziţie perpetuă”, după cum observ J.Karpinschi. În cei 40 de ani de la adoptarea Constituţie Germania a avut 6 Preşedinţi şI 6 cancelari, fiecare dintre aceştia fiind realeşi o dată, sau în două rânduri.

În această perioadă, creştin-democraţii, unul din cele două partide importante ale Germaniei, au dat patru cancelari, iar social-democraţii doi.

Al treilea partid important a fost Partidul Liberal, care a participat numai la guverne de coaliţie, uneori schimbând coaliţia, ceea ce a dus la schimbarea Guvernului.

Sistemul de partide german face parte dintre tipurile de sisteme de partide numite “două partide şI jumătate”.

Creştin-democraţii au avut o majoritate parlamentară doar în 1957-1961. Restul guvernărilor creştin-democrate au fost fie în coaliţie cu liberalii, fie în coaliţie cu socialiştii, aşa cum s-a întâmplat între 1966-1969.

Democrat-creştinii (Uniunea Creştin-democrată şI Uniunea Creştin-socială sunt o formaţiune politică catolic-protestantă. UCS este majoritar în Bavaria, care este un land cu o majoritate catolică. În celelalte landuri acţionează UCD, ambele partide fiind împreună în forumul federal. În ţinuturile prusace aflate în fosta RDG şI în nordul Germaniei predomină protestanţii, aici fiind baza electorală a Partidului Social-Democrat, care a renunţat în Congresul de la Bad Godesberg din 1959 la idealurile revoluţionare şI la ideologia marxistă.

Partidul Liberal Demcorat s-a aflat la conducere doar în alianţe: cu guvernul lui Adenauer 1949-1957, cu cel al lui Erhard 1961-1966, şI în cel al lui Kohl 1982-1998.

Cu social-democraţii au făcut guverne între 1969-1982, cu guvernele lui Brandt şI Schmidt şI cu guvernul lui Schroeder. Ei au obţinut voturi în jurul procentului de 10%.

Partidul Ecologist a fost reprezentat în Bundestag începând cu 1983, când au depăşit cu puţin pragul de 5%. Procentul a urcat la 8% în 1987, şI în 1990 nu au mai reuşit să obţină pragul de 5%, doi deputaţi din fosta RDG obţinând totuşi locuri în Bundestag, aceştia provenind de la Alianţa ’90 (doi ecologişti).

Partidul Comunist din fosta RDG a dispărut în urma primului parlament, partidul postcomunist PSD reuşind să trimită câţiva deputaţi, pentru că a avut cam 10% în fosta RDG.

În 1990, după unificarea montară şI unificarea teritorială, s-au organizat alegeri libere în landurile din care armata sovietică s-a retras abia în 1994. Cele mai multe voturi au fost obţinute de creştin-democraţi în patru landuri, în Brandenburg câştigând social-democraţii.

În mai 1990 reunificarea Germaniei nu a adus rezultate electorale spectaculoase. Schimbările au fost mai degrabă neimportante, observă în continuare J.Karpinski, dominantă pentru întreaga Germanie fiind atunci ideologia creştin-democrată. Schimbările produse de reîntregirea Germaniei s-au regăsit în pătrunderea câtorva deputaţi verzi şI comunişti în Bundestag, prin voturile obţinute în landurile fostei RDG.

One thought on “Stiinte Politice | TIPOLOGIA REGIMURILOR POLITICE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s