DOCTRINE POLITICE – NATIONALISMUL

NAŢIONALISMUL, POLITICA ETNICĂ ŞI NAŢIONAL-COMUNISMUL

 

Cel mai iustru reprezentant intelectual al naţionalismului românesc este Nicolae Iorga.

Supravieţuirea comunismului declarat mort înainte de vreme în haina unui naţionalism redescoperit face această temă extreme de actuală.

În ceea ce priveşte abordarea naţionalismului ca doctrină, aici pot exista două răspunsuri diferite. Primul ar fi acela că naţionalismul nu este o doctrină sau o ideologie, ci o metodă, printre altele, de mobilizare politică, în folosul unor elite care îl utilizează fără a-l considera drept filosofia lor generală de organizare a societăţii. Al doilea răspuns este acela că naţionalismul este o ideologie politică cu implicaţii prescriptive asupra politicii, iar combinaţiile variate în care îl găsim se datorează nu subordonării sale faţă de alte corpuri de doctrină – ele îi sunt mai întotdeauna subordonate în aceste asocieri -, ci cameleonismului său, datorat sintezei dintre universalismul său ca doctrină şi apelul său specific către fiecare naţiune în parte.

Considerat îndeobşte ca o doctrină exclusivistă, naţionalismul este, paradoxal, dacă îl privim în limitele statului naţional de care nu poate fi separat, o doctrină mai inclusivistă decât celelalte, iar partidele naţionaliste sunt de regulă catch-all parties, reunind aderenţi din întreg corpul social, având ca unic criteriu de includere cultura, înţelegând prin aceasta, cel mai adesea, limba comună.

 

Etnie, etnicitate, naţiune, naţionalism

Smith şi Hutchinson sintetizează şase trăsături definitorii ale etnicităţii:

  1. un nume comun propriu;
  2. un mit al originii comune;
  3. amintiri colective;
  4. cultură comună (religia, obiceiurile sau limba);
  5. o legătură cu o vatră, nu neapărat fizic ocupată de către etnie;
  6. un sentiment de solidaritate.

Ce are în plus naţiunea faţă de etnie? Există un tip de definiţie care accentuează elementul subiectiv al naţiunii, sentimentul de solidaritate zilnic supus acelui “plebiscit cotidian” de care vorbea Renan, şi un altul care încearcă să obiectiveze diferenţa, accentuând legătura dintre naţiune şi stat, definind naţiunea prin intermediul cetăţeniei. T.K. Oomen conchide că majoritatea definiţiilor leagă teritoriul de naţiune. O naţiune este, deci, o entitate teritorială cu care membrii au o legătură afectivă şi în care investesc un sens moral. Naţionalitatea este identitatea colectivă pe care membrii unei naţiuni o capătă prin identificarea cu naţiunea. Fuziunea teritoriului cu limba, spune Oomen, este cea care dă naştere naţiunii: naţiunea este o comunitate în comunicare cu vatra sa.

Anthony Giddens defineşte naţiunea ca “o colectivitate în cadrul unui teritoriu clar demarcate, care este subiectul unei administraţii unitare, monitorizată de aparatul intern al statului şi al altor state”.

Wajker Connor scrie că: “Naţiunea este un grup etnic care se autodiferenţiază… Viziunea proprie a unui grup despre el însuşi, mai curând decât caracteristicile “tangibile”, constituie esenţa în stabilirea existenţei sau neexistenţei unei naţiuni”.

Statul, conform celei mai banale definiţii pornind de la monopolul forţei descries de Weber, poate fi definit ca o instituţie legal constituită care oferă rezidenţilor săi securitate faţă de posibilele agresiuni interne sau externe. Definiţiile statului şi ale naţiunii au în comun teritoriul.

Anthony Smith şi Ernest Gellner consideră că ţinta finală a naţiunii este formarea unui stat naţional. Alţii, ca Oomen, contestă aceasta sau măcar încearcă să separe modelul european – în care formarea statului naţional s-a impus ca obiectiv al naţionalismului originar şi a corespuns organizării sociale şi politice europene – de restul lumii, de lumea în dezvoltare, în care grupurile naţionale şi graniţele nu corespund.

Nevoia de omogenitate culturală a societăţii moderne a dat naştere naţionalismului.

Istoric, am putea clasifica naţionalismul luând în considerare un moment de referinţă, cel al realizării proiectului statului naţional. Este ceea ce şi face un autor contemporan, Charles Tilly, care clasifică naţionalismele în două tipuri: state-led şi state-seeking, naţionalisme “conduse de stat” şi “în căutare de stat”.

Între naţionalismul subiectiv, “romantic” al lui Fichte şi Herder descries ca religie seculară, ca substitute al religiei şi cel descris de autorii liberali ca inseparabil formării unui stat democratic modern, există o varietate de nuanţe. Una dintre acestea se referă la “etno-naţionalism”, acel naţionalism bazat pe loialităţile primordiale. Naţionalismul a fost descris şi de Worsely ca instituţionalizare a unei identităţi etnice particulare prin ataşarea ei de către stat.

Dintre toate definiţiile şi descrierile nuanţate ale naţionalismului, se impun două distincţii fundamentale: prima, între doctrina occidentală a naţionalismului şi cea proteiformă a mişcărilor etnice şi naţionaliste din lumea a treia, o distincţie geografică deci, şi a două, între perioada care precede sau succeed cu puţin formarea statului-naţiune şi cea de după relative consolidare a acestuia, cu alte cuvinte, o distincţie istorică. Kohn susţine că naţionalismul occidental este precedent statului modern, în vreme ce acela est-european şi al lumii a treia este adesea o reacţie la un stat care nu corespunde graniţelor etnodemografice.

 

 

A treia Europă şi naţionalismul

Gellner dă exemplul Europei Centrale şi de Răsărit pentru a-şi ilustra teoria privitoare la vârstele diferite ale Europei. Gellner contestă faptul că în această regiune a continentului au existat condiţiile preexistente necesare formării statului naţional – Marea Cultură şi modelul statal ideal. Rezultatul, după Gellner, este împingerea unor state-naţiune, datorită proiectului politic wilsonian de autodeterminare, într-o realitate pentru care nu au încă vârsta istorică. Statele naţionale nu sunt un produs firesc al istoriei, ci doar al unei conjuncturi politice.

Am putea fi de acord cu absenţa Marii Culturi în ceea ce priveşte ţările ortodoxe, excluse sau în orice caz mult mai îndepărtate de marea familie vest-europeană, moştenitoare directă a culturii greco-romane. Dar Răsăritul, cum a argumentat Iorga în Bizanţ după Bizanţ, nu a fost lipsit de un model statal. Diferenţa, după părerea noastră, este una de dezvoltare, mai mult decât una de cultură. Un argument este diferenţa dintre naţiunile care au fost incluse – până la finele secolului XIX şi începutul secolului XX – în Imperiul Habsburgic faţă de cel Otoman. Ambele au fost împiedicate să-şi continue evoluţia naţională la viteza firească. Dată fiind întârzierea în dezvoltarea economică şi socială, raportul urban-rural ca urmare a acesteia este net dezavantajos naţiunilor mici din zona de influenţă otomană, şi acest lucru, într-o măsură mai mare decât diferenţa culturală, explică întârzierea formării naţionale a acestor state.

 

Naţionalismul românesc; tendinţe şi diviziuni

Peter Sugar clasifică naţionalismul românesc drept “birocratic”. El consideră naţionalismul est-european apropiat de cel vestic prin orientarea anticlericală, egalitariană şi constituţională. El consideră naţionalismul ceh drept cel mai apropiat – deşi nu similar – naţionalismului vest-european, şi îl etichetează ca atare drept burghez (sau liberal, i-am zice noi). Polonia şi Ungaria nu au avut, în aceeaşi măsură ca Cehia, o clasă mijlocie autohtonă şi, ca atare, naţionalismul lor a fost unul de tip aristocratic. În România, naţionalismul a fost unul de stat, justificând toate politicile prin prisma proiectului naţional. Acest naţionalism de stat este denumit de Sugar naţionalism birocratic, ca şi cel din Grecia şi Turcia. Serbia şi Bulgaria, lipsite şi de clasă mijlocie şi de aristocraţie, şi de stat dezvoltă, după Sugar, un naţionalism populist sau de masă.

Examinând doar cazul românesc, ni se pare justă observaţia lui Sugar că birocraţia de stat, această pseudoburghezie românească, cum au denumit-o Zeletin şi Manoilescu, a fost principalul promotor al naţionalismului devenit politică de stat, dar este exagerat să se spună că toate politicile au fost subordonate celei iredentiste. Formarea unui stat de tip occidental, modernizarea economică, socială şi politică au caracterizat proiectul elitei conducătoare (în primul rând cea liberală) şi a regelui Carol I într-o măsură infinit mai mare decât realizarea unificării cu teritoriile locuite de români din cuprinsul statelor vecine. Au existat chiar adversari ai Unirii în rândul elitei politice din Regat.

Dar nu realizarea statului naţional ca proiect liberal a dus la apariţia unui naţionalism mai agresiv, ci realizarea sa doar pe jumătate, incapacitatea de a lua în mâinile burgheziei autohtone puterea economică. Potrivit lui Manoilescu, naţionalismul a început să se desfacă din vraja liberalismului şi, încetând de a se confunda cu interesele burgheziei liberalo-capitaliste, a păşit spre forma sa desăvârşită şi autonomă, care este naţionalismul totalitar. Doar pe calea naţionalismului totalitar, cale deschisă de Germania, credea Manoilescu, poate fi realizat dezideratul naţionalismului economic, singurul apt să resolve problemele subdezvoltării. Naţionalismul democrat nu este de sorginte totalitară sau şovină, ca acela descris de Manoilescu.

Filiaţia atât de des acceptată a naţionalismului românesc Iorga-Cuza-Codreanu ni se pare suspect de simplistă, ba chiar destul de neadevărată. Discursul despre solidaritatea politică sau cetăţenească, spre deosebire de cea etnic-naţională, este o caracteristică a naţionalismului civic şi se deosebeşte fundamental de punctele de vedere ale unor Cuza, Crainic sau Nae Ionescu, izvorând din aceeaşi conştiinţă disperată a faptului că naţiunea română este neterminată ea însăşi – nu doar ca forme, ci şi sub aspectul conştiinţei naţionale, ca atingere a unei identităţi culturale veritabile.

Tipuri de naţionalism dezvoltate în spaţiul românesc:

  1. Naţionalism liberal;
  2. Naţionalism conservator;
  3. Naţionalism fundamentalist ortodox sau mistic;
  4. Naţionalism revoluţionar.

Naţionalismul mistic/fundamentalismul ortodox este un naţionalism de tip revoluţionar, care îşi trage originile din dezamăgirea precoce faţă de instituţiile democratice considerate un eşec din cauza faptului că sunt “străine”, este un naţionalism care contestă şi ordinea politică a statului.

În perioada de după crearea statului naţional, avem un naţionalism conservator, ai cărui ideologi sunt Iorga şi Motru, şi unul mistic, cu accente revoluţionare, care identifică esenţa românismului cu ortodoxismul, descries ca stare de a fi în care voinţa de a deveni altceva este absentă. Din această perspectivă, o notă esenţială a naţiunii este confesiunea, Nae Ionescu contestând practice faptul că naţiunile occidentale multiconfesionale ca francezii, germanii sau englezii pot fi calificate ca atare.

Naţionalismul revoluţionar de tip Crainic sau Cioran se desparte, prin accentul pe care îl pune asupra voinţei, de Nae Ionescu şi fundamentalismul ortodox. “Naţionalismul nostrum”, scria Cioran, “trebuie să plece din dorinţa de răzbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gând mesianic, din dorinţa de a face istorie”. Şi tot Cioran se despărţea de naţionaliştii conservatori, scriind: “Găsecs că, în România, singurul naţionalism fecund, creator şi vitalizant nu poate fi decât unul care nu numai că ignoră tradiţia, dar o neagă şi o înfrânge”.

Tuturor acestor tipuri de naţionalism le urmează naţionalismul comunist al lui Ceauşescu.

Existenţa naţionaliştilor noştri de astăzi se datorează existenţei unui partid etnic cu un proiect naţionalist – autodeterminarea internă a minorităţii maghiare. Noul “transilvanism”, ideologia dominantă în cadrul UDMR, partidul-umbrelă al etnicilor maghiari, predică drept program politic “separaţia”, nu una iredentistă, ci una pe bazele unei autonomii largi şi a bilingvismului oficial.

Naţionalismul este şi va rămâne singura ideologie cu o bază veritabilă populară din România post-comunistă. De ideologia naţionalistă, în grade diferite, sunt atinse toate partidele din sistemul politic post-comunist – din simplul motiv că acele condiţii de bază, care făceau din ne-naţionalişti o minoritate între cele două războaie mondiale, sunt neschimbate şi astăzi, când statul şi naţiunea sunt în continuare, apropae în întregime, de creat sau de recreat.

 

 

ASPIRAŢIILE NAŢIONAL-POLITICE ALE MINORITĂŢII MAGHIARE DIN ROMÂNIA

 

UDMR nu este partid politic, nici formaţiune politică cu o singură doctrină politică, ci o organizaţie care şi-a propus să “reprezinte comunitatea magiară din România şi să apere interesele acesteia”.

Aspiraţiile minorităţii maghiare nu de definesc neapărat drept naţional-politice. Din punctul de vedere al aspiraţiilor politice, comunitatea maghiară este eterogenă. Pe de altă parte însă, majoritatea maghiarilor au o aspiraţie naţională comună: păstrarea identităţii naţionale. Realizarea acesteia presupune însă împlinirea unui deziderat politic: democratizarea României, sistemul democratic fiind singurul cadru în care comunitatea maghiară îşi poate păstra identitatea naţională.

Markó Béla susţine că majoritatea legiuitorilor români înţeleg unitatea dintre stat şi naţiune în sens etnic, nu politic sau civic. Distincţia dintre naţionalismul majorităţii şi cel al minorităţii constă în aceea că unul este ofensiv, iar celălalt defensiv.

Principalele mijloace prin care maghiarii din România doresc să-şi realizeze aspiraţiile sunt autonomia culturală şi cea teritorială.

Autonomia culturală sau personală conferă membrilor unui grup posibilitatea de a-şi constitui instituţii proprii, prin care să-şi dezvolte identitatea, indiferent de locul de reşedinţă. În cadrul autonomiei personale, comunităţile au dreptul de autoadministrare şi de execuţie în domeniul învăţământului, culturii, activităţii şi asistenţei sociale şi al informaţiei. Mai mult, autonomia culturală pe principii de ordin personal presupune exercitarea unor drepturi în sfera decizională şi executivă – prin instituţii şi organisme ale minorităţii.

Autonomia teritorială: potrivit poziţiei principiale fundamentale a UDMR, viaţa administrativă locală trebuie să se bazeze pe autonomia cea mai largă a administraţiilor publice locale şi pe descentralizarea maximă a puterii, ceea ce presupune exercitarea unor competenţe în sfera conducerii şi autoadministrării locale, în interesul păstrării, dezvoltării şi valorificării practice a specificităţii unităţii administrative-teritoriale date.

Markó Béla: “Nu sunt adeptul catalogărilor generalizatoare, nu cred că se poate afirma sau dovedi că un popor întreg are o calitate sau alte, fie ea pozitivă sau negativă. Este interesant însă să observăm modul în care este înţeleasă toleranţa românească. Ea este concepută în general ca o atitudine pasivă, de neimplicare raportată la existenţa, activitatea sau modul de gândire a altor etnii. Spre deosebire de acest comportament distant, în accepţiunea occidentală a termenului (atribuit ideologiei liberale), toleranţa presupune acţiune. În Vest, toleranţa reprezintă o intervenţie a majorităţii în vederea creării de oportunităţi pentru minorităţi. Este vorba de controversata discriminare pozitivă (affirmative action) menită să creeze şanse egale celor care, din cauza unui handicap –numeric, fizic etc. – nu dispun de posibilităţile de care se bucură membrii majorităţii.

Membrii comunităţii maghiare din România au fost chemaţi de nenumărate ori în presă să facă dovada loialităţii lor faţă de statul român, atrăgându-se de fiecare dată atenţia opiniei publice asupra faptului că parlamentarii UDMR au votat împotriva adoptării Constituţiei. În această privinţă trebuie subliniată relaţia de reciprocitate dintre cetăţean şi stat. Cetăţeanul datorează loialitate statului, dar statul este la dispoziţia contribuabilului, şi nu invers. În schimbul respectării legilor ţării, a faptului că şi-a satisfăcut stagiul militar în slujba patriei, urmare a faptului că plăteşte taxe, cetăţeanul este îndreptăţit să se bucure de serviciile oferite de stat.

 

 

ISTORISM ŞI NAŢIONALISM ÎN ROMÂNIA MODERNĂ

 

Actualitatea temei

Discursul naţional a fost acompaniat peste tot în Europa de un discurs istoric, a cărui finalitate era să legitimeze noile aspiraţii, întemeindu-le pe valori îndelung verificate din trecut. Tradiţia era pusă în sprijinul unui prezent sensibil la tot ce putea înlesni reuşita peoiectului naţional. Istorismul desemnează o exaltare a virtuţilor proprii, adesea în contrast, dacă nu în adversitate cu alte neamuri. “Istorismul n-a fost doar o inflaţie patriotardă, etnocentristă, şovină, ci un fenomen complex, care în anumite zone geopolitice a putut avea urmări funeste, dar care, totuşi, în altele a condus la trezirea de energii latente în sens creator”.

 

Istoria şi emergenţa istorismului

Cât despre români, această pătrundere în modernitate s-a făcut pe seama unui complex de factori, între care ideea naţională a jucat un rol eminent. În spaţiul românesc ne confruntăm cu un dublu paradox: un paradox al apartenenţei, care a dus la metafora insulei latine într-o mare slavă, în timp ce proiectul redresării se întemeia în esenţă pe un raport privilegiat cu latinitatea apuseană; şi un paradox al simultaneităţii, al sincronizării cu Occidentul prin “arderea etapelor”.

 

O lume secularizată abandona Providenţa în favoarea unei Istorii (scrisă cu majusculă) ce avea să ducă la hecatombele primei conflagraţii mondiale şi la seria de orori ce jalonează, dezonorant, secolul XX.

 

Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina Mungiu-Pippidi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s