DOCTRINE POLITICE – CRESTIN-DEMOCRATIA

Creştin-democraţia se înscrie în mişcarea de centru-dreapta.

În Europa postbelică, creştin-democraţia a devenit sinonimă politicii de conducere păstrătoare a status quo-ului, caracterizată de pragmatism şi scutită de idei novatoare. Soluţiile aduse pentru de creştin-democraţi pentru construirea statului bunăstării nu numai că nu sunt copii ale soluţiilor social-democrate, ci de cele mai multe ori sunt mai originale.

Creştin-democraţia şi catolicismul politic sunt termini care parţial se suprapun. Ivirea denumirii de “creştin” în numele partidelor şi al organizaţiilor depăşeste în esenţă (şi uneori şi în realitate) graniţele cultului catolic, dar în aceste organizaţii dominarea catolică este decisivă în cele mai multe ţări ale Europei din punct de vedere spiritual, dar şi din punctul de vedere al temeliei lor.

 

 

 

Originile mişcărilor politice creştin-democrate

Mişcările politice inspirate din catolicism, mai ales constituirea creştin-democraţiei şi a socialismului creştin sunt fenomene ale politicii moderne.

Fuziunea catolicismului cu politica a fost întemeiată de politica imperială tradiţională a Bisericii. Ca părţi integrante ale modernizării, fenomene precum urbanizarea, proletarizarea, destrămarea comunităţii naturale etc., precum socialismul născut ca răspuns la toate acestea, au fost cauza apariţiei Bisericii pe câmpul de luptă politic al democraţiei de masă.

În enciclicele sale, mai ales în Rerum Novarum, principalul iniţiator al mişcărilor de reformă, Leon al XIII-lea, criticând deopotrivă mişcările revoluţionare şi sistemul economic capitalist, a acceptat rolul activ al statului în economie şi a îndemnat la înnoirea ordinii economico-sociale existente. Deşi literatura de specialitate numeşte în unanimitate această orientare drept “progresivă”, conducerea Bisericii mult timp nu s-a putut împrieteni – sau doar parţial – cu sistemul politic al democraţiei, mai ales cu ideea suveranităţii populare.

Alianţa catolicilor cu conservatorii se destramă rapid, cauza fiind, înainte de toate, faptul că nu era rentabilă lupta alături de partide nepopulare, aristocratice în faţa liberalilor din ce în ce mai plini de succes. În acelaşi timp, creştin-democraţia este strâns legată de conservatorism prin respectarea “valorilor tradiţionale”.

În Europa, deplasarea generală a catolicilor spre stânga a coincis cu apariţia la sfârşitul secolului a partidelor catolice europene autonome. În lumea anglo-saxonă, în schimb, alianţa catolicilor şi a liberalilor (mai apoi partide muncitoreşti) a funcţionat bine, iar acest lucru explică şi de ce acolo nu a apărut o subcultură politică catolică conştientă.

Începând cu anii ’60, poate fi observată dezintegrarea subculturii politice catolice. Atributul de “catolic” a fost schimbat de numeroase organizaţii cu cel de “creştin”, desemnând şi prin aceasta îndepărtarea de catolicismul politic tradiţional, autonomia faţă de Biserică şi exprimând deschiderea mai mare în direcţia protestanţilor şi a ateilor. În Germania şi în Olanda, unificarea într-un singur partid a catolicilor şi a protestanţilor a însemnat de la sine ruperea creştin-democraţiei de politica catolică.

 

Modele diferite

Unificarea italiană: papii au răspuns cu boicotarea politicii italiene, îndemnând credincioşii să nu mai participe la viaţa politică. Dar concordatul încheiat cu Mussolini (1929) a rezolvat opoziţia dintre papalitate şi Italia. Mişcarea catolică bazată pe cooperative, bănci şi organizaţii reprezentative puternice a dat naştere, în cele din urmă propriului său partid, Partito Populare Italiano.

În Germania s-a năcut – independent de voinţa papeiCentrum-ul, ca reacţie spontană a Kulturkampf-ului lui Bismark potrivnic catolicismului. Temelia partidului a fost formată dintr-o mare varietate de organizaţii sociale conduse de preoţi.

Franţa este considerată leagănul creştin-democraţiei; aici s-a format, la mijlocul secolului XIX, sistemul ideologic liberal modern al catolicismului. În 1924 s-a format partidul catolic Parti Démocrate Populaire. Cu toate acestea, în Franţa nu s-a constituit un partid creştin puternic, partidele catolice nereuşind niciodată să mobilizeze majoritatea catolicilor. De sentimentele antirepublicane ale catolicilor au profitat în primul rând nu partidele catolice, ci politicienii regalişti.

Faţă de Franţa, în Olanda şi Belgia s-a înfiinţat nu numai o reţea puternică de organizaţii, dar în majoritatea cazurilor s-a reuşit să se realizeze şi unitatea acestora. În Belgia s-au consolidat pentru prima dată organizaţii creştine care au aderat la principii democratice.

 

Ideologia

În cadrul tradiţiei catolicismului politic, încă de la început două curente au fost rivale între ele: curentul creştin-democrat, radical, şi “catolicismul social”, mai paternalist, conservator, fidel liniei conducătoare a Vaticanului. Dat fiind că Vaticanul a sprijinit conservatorismul confesional, nu este de mirare că până la al doilea război mondial ideologia catolică nu se poate identifica cu creştin-democraţia.

Din mai multe puncte de vedere, democraţia creştină vrea să umple golul dintre liberalism şi socialism, dintre individualism şi colectivism, dar, în acelaşi timp, are viziuni independente bazate pe solidaritate, personalism şi subsidiaritate, valori creştine construite pe o imagine a comunităţii organice. Deosebirea dintre creştin-democraţie şi conservatorismul modern este reprezentată de rezerva faţă de piaţă, de necesitatea consultării între actorii sferelor statului şi ale pieţei, iar deosebirea faţă de conservatorismul autoritar constă în refuzarea pedepsei cu moartea şi a naţionalismului, precum şi în afirmarea reformelor sociale pentru eradicarea sărăciei. Creştin-democraţia se deosebeşte de modelul de bunăstare social-democrat prin neacceptarea intervenţiei statului şi a redistribuţiei radicale, prin acceptarea ideologiei “capitalismului social”, prin accentuarea răspunderii individuale.

După cel de-al doilea război mondial a început afirmarea uneia dintre caracteristicile importante ale creştin-democraţiei, şi anume a internaţionalismului şi angajamentului pentru promovarea unei politici de pace. După al doilea război mondial, creştin-democratia a fost marcată puternic – aproape că acesta i-a dat esenţa – de angajamentul pentru ideea europeană. Această concepţie aparţine valorilor tradiţionale ale creştin-democraţiei: pluralismul ideologic şi social, descentralizarea, federalismul, subsidiaritatea. Subsidiaritatea, ca recunoaştere a rolului pozitiv al comunităţilor existente, precum şi drepturile decizionale aplicate la nivelul cel mai de jos al aparatului de stat au devenit principii de bază ale integrării europene.

Rădăcinile ideologice ale creştin-democraţiei depăşesc graniţele dintre stânga şi dreapta, dintre socialism şi capitalism. Această constatare este foarte adevărată în ceea ce priveşte curentul creştin social, uneori numit creştin socialist. În anii postbelici, partidele creştin-democrate, care au apărut ca o forţă de centru, adeptă a reformelor, au fost pe punctul de a pune la îndoială modelul pieţei libere. Cu referire la o situaţie particulară, s-a afirmat că “sistemul economic capitalist nu a corespuns intereselor sociale şi de stat ale poporului german”. În Europa de Est se pune în mod cu totul special dilema, cunoscută de fapt şi de către partidele creştin-democrate vestice, a stângii şi a dreptei.

Partidele creştine de azi nu se deosebesc în foarte multe privinţe de celelalte partide de dreapta.

Faptul că însemnătatea socială a creştinismului a trecut prin secularizare, transformându-se în “creştinism social”, a contribuit la reducerea specificului mişcărilor politice creştin-catolice. Scopul principal al catolicismului socio-cultural modern nu mai este răspândirea dogmelor, ci răspândirea solidarităţii, a armoniei şi cooperării, principii care pot fi urmărite atât de atei, cât şi de cei care aparţin unei alte confesiuni.

 

Rolul subcultural al bisericii

Iniţiatorii organizaţiilor catolice erau priviţi de către conducerea Bisericii mai degrabă ca reprezentanţi ai stângii periculoase decât ca politicieni care îşi aduceau contribuţia la extinderea influenţei Bisericii. Mişcările creştin-democrate pot fi explicate ca emancipare a credincioşilor faţă de Biserică.

În gruparea catolicilor în organizaţii politice, rolul-cheie l-a avut Biserica. În toate cazurile însă, relaţia dintre Biserică şi partid (cel oficial) era tensionată. Libertatea de mişcare a partidului poate fi îngrădită şi de legătura strânsă cu Biserica. Partidul trebuie să renunţe din principiu la alegătorii anticlericali, dar activitatea conducătorilor partidului poate fi îngrădită de Biserică atât în ceea ce priveşte alegerea coaliţiei, cât şi în ceea ce priveşte formarea ideologiei.

Este evident că legătura dintre Biserică şi partidele creştine a slăbit în toată Europa în deceniile care au trecut. Biserica îngrădeşte participarea clerului la politica de partid. Pe de altă parte, a devenit riscant şi pentru partide să urmărească în mod fidel doctrinele Bisericii.

 

 

Partidele creştine

Putem vorbi despre partide creştine o dată cu apariţia Centrum-ului german. Esenţială este puternica fărâmiţare din anii ’90 a mişcării creştin-democrate în mici partide creştine de stânga sau de dreapta.

Partidele creştin-democrate sunt grupate în trei organizaţii europene.

  1. Nouvelles Équipes Internationales (NEI), formată în 1947, a fost oficial doar uniunea politicienilor creştini, nu şi a partidelor, dar a reprezentat punctul de plecare al integrării partidelor, găsindu-şi mai târziu continuatorul in
  2. European Union of Christian Democrats EUCD, Roma)
  3. La sfârşitul anilor ’70 (1976) a apărut Partidul Popular European (EPP) pentru coordonarea reprezentanţilor creştin-democraţi în Parlamentul European.

Partidele catolice (mai târziu creştin-democrate) au ajuns cel mai aproape de modelul partidului de masă (organizaţii locale, activitate permanentă, membrii numeroşi, cotizaţie etc.). Aceste partide au fost în acelaşi timp puternice şi vulnerabile: rar au ajuns la autonomie deplină, dar în acelaşi timp au fost capabile să integreze mase largi. Succesele spectaculoase ale partidelor creştin-democrate au fost obţinute şi prin căderea de acord în interiorul partidului a reprezentanţilor patronatului şi muncitorilor.

 

În ţările în care alături de partidul creştin funcţionează partide puternice conservatoare sau liberale, şansa ca partidul creştin să-şi păstreze trăsăturile caracteristice este mai mare.

 

 

ORTODOXISMUL POLITIC”: PERICOL SAU FANTASMĂ?

 

O primă presupoziţie în această privinţă include afirmaţia potrivit căreia Biserica ortodoxă a adoptat cândva şi ar fi gata să reamorseze o linie politică proprie, cu ajutorul căreia să-şi atingă mai lesne obiectivele naturale şi supranaturale. O a doua presupoziţie ar fi aceea că, în anumite perioade, Biserica ortodoxă cedează tentaţiei de a-şi folosi impactul pastoral pentru realizarea unor scopuri definite în afara ierarhiei de drept divin. În primul caz, Bisericii ortodoxe i se atribuie strategia unui partid dornic să modeleze societatea prin preluarea puterii. În cel de-al doilea caz, se presupune că Biserica ortodoxă este suficient de abilă pentru ca discursul ei să poată fi instrumentalizat politic, în condiţii de benevolat sau de manipulare insidioasă.

Vom încerca analiza relaţiei dintre teologia ortodoxă şi sfera practică a politicii. Întreaga învăţătură christică referitoare la acţiunea politică a Bisericii se concentrează asupra conceptului de Împărăţie a Lui Dumnezeu.

 

Dacă lăsăm deoparte clivajele confesionale, particularismele liturgice şi decupajele regionale care asigură extrema diversitate a creştinismului de la sfârşitul secolului XX, descoperim că toţi creştinii împărtăşesc un stil de viaţă ale cărui componente nu s-au schimbat esenţial din epoca apostolică până astăzi. Creştinii demni de acest nume sunt toţi acei oameni capabili să gestioneze, cu orice risc, tensiunea dintre loialitatea civilă şi refuzul net al oricărei forme de idolatrii politice. Loialitatea faţă de Stat ca realitate subalternă şi trecătoare nu se poate concilia cu fidelitatea faţă de Dumnezeu ca realitate supremă şi veşnică decât cu preţul jertfei de sine. Politizarea ortodoxiei este o infracţiune spirituală de gravitatea ereziei.

Biserica ortodoxă s-a divizat după criterii etnice şi mai apoi naţional-statale. A apărut astfel tentaţia de a reduce proiectul panortodox la un mozaic de naţiuni cu structuri ecleziastice autonome. Repudierea filetismului (aceasta este denumirea tehnică a “naţionalismului ecleziastic”) nu a avut ecoul scontat în rândul unor populaţii aservite, care puneau apartenenţa la un neam mai presus de apartenenţa la aria dreptei credinţe. Combaterea turcocraţiei a mobilizat mult mai multe energii decât apărarea identităţii ortodoxiei în faţa Islamului, iar Bisericile post-bizantine au fost cel mai adesea obligate să valideze starea de fapt. Bisericile ortodoxe şi-au diluat vrând-nevrând vocaţia ecumenică, dar au contribuit efectiv şi lăudabil la emanciparea statală a sârbilor, a românilor, a grecilor sau a bulgarilor.

Dreptul Bisericii de a-şi prezerva identitatea dogmatică reprezintă prima consecinţă a libertăţii religioase pe care democraţia însăşi este chemată să o apere.


Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina Mungiu-Pippidi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s