STIINTE POLITICE – INSTITUTII POLITICE SI GUVERNARE

3.1 SISTEMUL INSTITUŢIONAL ROMÂNESC

Sistemul instituţional românesc reprezintă ansamblul relaţiilor dintre diferitele puteri şi autorităţi ale statului. Pot fi distinse:

  • autoritatea deliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativă;
  • autoritatea prezidenţială, îndeplinind funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate, de reprezentare a statului roman şi de garant al independenţei naţionale şi teritoriale a ţării;
  • autoritatea guvernamentală, având ca funcţie principală asigurarea înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice.

Unele autorităţi sunt centrale (Parlamentul, Guvernul), altele sunt locale (Consiliul local, Primăria).

Sub aspect funcţional-relaţional, autorităţile publice sunt rezultatul unui proces în mai multe etape. Într-o primă etapă, corpul electoral alege prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat membrii celor două camere ale parlamentului.

Ca urmare a constituirii unei noi majorităţi parlamentare şi în conformitate cu procedurile constituţionale, Preşedintele intervine într-o a doua etapă prin desemnarea unui candidat pentru funcţia de Prim-ministru.

A treia etapă constă în învestirea Guvernului de către Parlament în şedinţă comună a celor două camere prin acordarea votului de încredere. Dacă votul de învestitură a fost acordat, Preşedintele procedează la numirea Guvernului.

Alte relaţii privesc revocarea din funcţie. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie preşedintele României în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Parlamentul poate face uz de moţiunea de cenzură prin care, în condiţiile acceptării ei prin vot, se retrage încrederea acordată Guvernului. Atât votul de încredere, cât şi moţiunea de cenzură pot fi rezultatul deliberat al acţiunii guvernamentale prin angajarea răspunderii în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.

Un alt aspect important şi controversat al relaţiilor instituţionale îl reprezintă delegarea legislativă. Parlamentul poate decide, printr-o lege specială de abilitare, delegarea legislativă în favoarea Guvernului.

Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin câteva mijloace specifice:

  • exercită dreptul la iniţiativă legislativă;
  • poate solicita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe şi trebuie să solicite aprobarea Parlamentului pentru ordonanţele de urgenţă emise;
  • poate “provoca” un vot de neîncredere sau o moţiune de cenzură, angajându-şi răspunderea în faţa Parlamentului;
  • poate solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgenţă;
  • membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.

Între cele două Camere există relaţii caracteristice reglementate prin regulamente speciale:

  • organizarea unor şedinţe commune;
  • transmiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă în vederea dezbaterii şi eventualei lor adoptări;
  • constituirea comisiei paritare pentru declanşarea procedurilor de mediere, atunci când una dintre Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră.

Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la problemele urgente şi de importanţă deosebită; el poate participa la şedinţele Guvernului, caz în care prezidează acele şedinţe; primul-ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de preşedintele României, angajându-şi astfel propria răspundere politică.

3.2 GUVERNUL ÎNTRE PARLAMENT ŞI PREŞEDINŢIE

Pentru cazul concret al României există două categorii de guvernanţi: Preşedintele şi Guvernul, între aceste două autorităţi existând o anumită dualitate care face ca regimul politic românesc să fie definit ca unul semiprezidenţial, deoarece şeful statului nu are doar un rol pur onorific, ci puteri reale pe care le poate exercita în raport cu Parlamentul prin intermediul mesajelor, în raport cu Curtea Constituţională prin numirea unui număr de judecători ai acesteia, în raport cu Guvernul sau împreună cu acesta, precum şi prin dreptul de a recurge la referendum.

Guvernul este rezultatul voinţei comune a Preşedintelui şi Parlamentului şi este de presupus că doar cu greu şi-ar putea exercita mandatul fără încrederea Şefului Statului.

3.3 ALCĂTUIREA ŞI MODUL DE FUNCŢIONARE A GUVERNULUI

Şedinţa de guvern este funcţia guvernamentală cea mai importantă juridic, deoarece reprezintă cadrul în care se dezbat şi se decid ordonanţe şi hotărâri guvernamentale. O serie de puteri ale Guvernului nu pot fi exercitate decât în şedinţele de Guvern sau ca urmare a deliberărilor din acestea; aprobarea proiectelor de legi, ordonanţe sau hotărâri, autorizarea primului-ministru de a angaja răspunderea Guvernului în faţa Parlamentului.

Miniştrii au putere de decizie personală asupra departamentului ministerial pe care îl conduc. O influenţă politică reală au mai ales miniştrii membrii ai Biroului Executiv. Biroul Executiv al Guvernului are ca obiectiv rezolvarea operativă a unor probleme curente ale guvernării şi urmărirea punerii în aplicare a dispoziţiilor guvernamentale, fiind compus din Primul Ministru, miniştrii de stat, miniştrii de finanţe, de interne, al apărării şi de justiţie.

Din perspectiva importanţei funcţiilor în stat, Primul Ministru urmează imediat după Preşedintele Republicii, preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Ca influenţă, urmează în ierarhia guvernamentală miniştrii de stat, care sunt însărcinaţi cu coordonarea activităţii anumitor domenii, fără a ocupa în mod obligatoriu un portofoliu ministerial. În cazul în care un ministru de stat dirijează un department ministerial, acesta are un rang şi o autoritate superioare ministerului din care face parte.

Independenţei totale a Preşedintelui faţă de Parlament şi faţă de Guvern i se opune dependenţa relativă a Guvernului în raport cu aceste două autorităţi publice, care împreună au roluri specifice în numirea sau în revocarea cabinetului. Preşedintele desemnează candidatul la funcţia de Prim Ministru, iar acesta alcătuieşte Guvernul, de presupus nu fără o prealabilă consultare a Şefului statului. Dar atât Preşedintele, cât şi Primul Ministru au o libertate de alegere limitată de acordarea încrederii de cre Camerele legislative, astfel că atât nominalizarea Premierului, cât şi alcătuirea Guvernului trebuie să fie susceptibile de a primi acordul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Revocarea Guvernului este consecinţa unui vot de neîncredere al parlamentului, rezultat al unei moţiuni de cenzură depusă de cel puţin o pătrime din senatori şi deputaţi sau ca urmare a angajării răspunderii de către Guvern asupra programului său, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.

În cazul în care moţiunea de cenzură este votată ori dacă Guvernul nu a mobilizat votul majorităţii asupra textului pentru care şi-a angajat responsabilitatea, Primul Ministru va prezenta demisia sa Preşedintelui, care va angaja consultări în vederea alcătuirii unei noi echipe guvernamentale.

Preşedintele poate cere Parlamentului un nou vot de încredere asupra Guvernului şi dacă cele două Camere resping de cel puţin două ori cererea de învestire, se poate recurge la dizolvarea acestora.

 

3.4 RAPORTURILE DINTRE GUVERN ŞI PREŞEDINTE

Primul Ministru are drept de contrasemnătură asupra unora din decretele prezidenţiale, ceea ce implică o serie de puteri commune în domeniul politicii externe, apărării naţionale, în acordarea graţierii sau conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare.

Existenţa majorităţii prezidenţiale asigură preşedintelui o largă marjă de manevră, pe câtă vreme coabitarea absolută sau relativă îi limitează sfera de influenţă. Coabitarea absolută presupune că majoritatea guvernamentală este compusă din reprezentanţii curentelor adverse Preşedintelui, care astfel nu beneficiază de nici un suport parlamentar, pe când coabitarea relativă este rezultatul unei coaliţii guvernamentale din care fac parte şi concurenţi sau adversari politici ai Şefului statului.

Preşedintele este învestit şi cu dreptul de a numi, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, la propunerea Primului Ministru, pe unii membrii ai Cabinetului. Premierul poate propune şi Preşedintele poate numi miniştrii în caz de remaniere, fără a mai consulta Parlamentul.

3.5 RAPORTURILE GUVERNULUI CU PARLAMENTUL

Parlamentul îşi manifestă în raport cu activitatea guvernamentală atribuţiile sale de control şi de delimitare, deşi între cele două autorităţi publice parteneriatul este mai degrabă regula, acordul între actul de decizie guvernamental şi sprijinul majorităţii parlamentare fiind destul de des.

În ceea ce priveşte interpelările privind direcţia generală a politicii Guvernului, răspunsul este de competenţa Premierului.

Formă a luptei parlamentare dintre majoritate şi opoziţie, moţiunea de cenzură reuşeşte foarte rar să determine căderea guvernelor, dar slăbeşte poziţia acestora în faţa partenerilor de coaliţie, a sindicatelor sau a opiniei publice.

Puterea de iniţiativă legislativă este împărţită între Guvern, cele două Camere sau cel puţin 250.000 de cetăţeni, dar în realitate ea este exercitată în cvasitotalitate de către Cabinet.

Practica guvernării după 1997 a transformat ordonanţa de urgenţă într-o situaţie curentă, ceea ce poate determina dezechilibre între diverşi posesori ai puterilor şi instituţiile pe care aceştia le reprezintă, cu accent pe relaţia Parlament – Guvern. Argumentul invocat pentru abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe este slaba productivitate legislativă. În fond este vorba despre o manieră prin care Parlamentul încearcă să eludeze o parte din responsabilitatea sa în probleme în care costul politic este mare şi repercusiunile asupra proximelor alegeri pot fi nefavorabile.

3.6 TIPOLOGII ALE REGIMURILOR POLITICE ÎN EUROPA CENTRALĂ DUPă 1989

În cazul statelor central şi est europene, originea noilor regimuri politice apare diversă, relevând experienţe şi soluţii particulare.

O ipoteză de lucru ar fi cea conform căreia fondarea noilor regimuri s-ar datora revoluţiilor. Schimbarea regimului prin revoluţie pune în discuţie câteva caracteristici importante:

  • acţiunea de înlocuire a regimului în funcţie în numele unei legitimităţi noi, încarnată de revoluţie;
  • participarea mulţimilor ce aspiră la a se identifica cu poporul şi apelul la violenţă;
  • minoritatea ce îşi asumă conducerea se legitimează în consensul majorităţii privind înlocuirea regimului.

Rigiditatea lui Ceauşescu, ca şi nationalismul său nu cunosc echivalent în celelalte state central europene. Inexistenţa dezbaterilor în interiorul partidului comunist, incapacitatea acestuia de a genera o cât de mică tendinţă reformatoare au dus la forma violentă a revoluţiei româneşti.

Juridic vorbind, România cunoaşte un regim intermediar, caracterizat prin alegerea directă a Preşedintelui ce dispune de câteva puteri importante (dizolvarea Parlamentului, chiar dacă limitată la perioada desemnării Primului Ministru şi convocarea referendumului prin care poate contracara hotărârile legislativului), dar şi prin existenţa unui Guvern responsabil în faţa Parlamentului. Regimul intermediar, situat între cel prezidenţial şi cel parlamentar, numit de Duverger semi-prezidenţial, este însă un hibrid care depinde de relaţiile de putere ce se stabilesc între preşedinte, guvern şi partidul (partidele) majorităţii parlamentare. Acest tip de regim poate glisa în funcţie de forţa partidelor spre un regim parlamentar sau spre unul prezidenţialist. Puterile pe care Constituţia le oferă preşedintelui României îi permit acestuia să-şi impună, în anumite condiţii, un candidat la funcţia de prim-ministru şi, în eventualitatea unui conflict cu Parlamentul, să recurgă la referendum. Raporturile juridice dintre Preşedinte, Parlament şi Guvern sunt deci dependente de relaţia Preşedinte-partid(e) politic(e). Puterea preşedintelui României nu constă în prerogativele sale. Din cele trei elemente considerate esenţiale pentru definirea sistemului politic prezidenţialist, alegerea directă a preşedintelui, alegerea prin scrutin majoritar a parlamentarilor şi puterea reală de a dizolva Parlamentul (preşedintele României nu are o posibilitate reală de dizolvare a parlamentului, Constituţia prevăzând condiţionarea dizolvării parlamentului de respingerea de către acesta de două ori în 60 de zile a votului de încredere pentru formarea Guvernului), în cazul României doar prima condiţie este întrunită. Influenţa Preşedintelui României vine din poziţia sa în raport cu principalii actori politici, cu partidele. Raportul dintre partide şi şeful statului, stabilitatea instituţională şi influenţa acestuia din urmă asupra vieţii politice sunt factori importanţi în consolidarea regimului politic.

Regimul politic explică specificul organizării puterilor, respectiv modul de desemnare, competenţele, regulile juridice şi politice care constituie cadrul raporturilor dintre ele.

Nu se poate vorbi despre un model al statului central european care să fie comun şi României. Dacă există o similitudine în ce priveşte ideea statului unitar între statele central europene, o diferenţă importantă nu trebuie neglijată; în cazul României este prevăzut şi caracterul naţional al statului.

Sursa: Cristian Pârvulescu, Politici şi instituţii politice

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s