Stiinte Politice | IDEOLOGIILE POLITICE SI DOCTRINELE POLITICE

I. Ce este ideologia? Ideologia ca discurs justificator al puterii politice

1. Ideologia. Origini. Sensul peiorativ al ideologiei

Ideologia este unul dintre cele mai controversate concepte ale ştiinţei politice, sociologiei şI filosofiei deopotrivă. Ea a primit cel puţin 150 de definiţii (1), puţine concepte în aria ştiinţelor umaniste fiind atît de disputate de teoreticieni. (2) Stabilirea definiţiei cu care vom opera apare ca un pas necesar acum, cînd vom pune problema tendinţelor de confiscare a termenului de către diferite mişcări şi curente de gîndire. Ce este deci o ideologie? Răspunsul la această întrebare va trebui să pună inclusiv problema raporturilor dintre ideologie şi doctrină politică.

În legătură cu concepţia despre opinii a iluminiştilor francezi (3) şi cu ideile lui Bacon despre idolii minţii noastre (“prejudecăţile”), ideologia a apărut ca termen distinct pentru prima dată în secolul XVIII la Condillac şi Destutt de Tracy, potrivit cărora “ideologia ” însemna ştiinţa ideilor sau studiul genezei ideilor din senzaţii. Scopul pe care îl avea Antoine Destutt de Tracy în jurul anului 1800, cînd lucra la Elemente de ideologie, era acela de a crea un sistem de gîndire şI analiză care să se opună metafizicii, considerată incapabilă de a se ocupa de studiul riguros al ideilor. Intrată în istoria ideilor şI a conceptelor politice în calitate de ştiinţă ce avea să restabilească adevăratul studiu al ideilor, termenul a ajuns astăzi, ne spune Thomas Ibanez în “Ideologie şI relaţii intergrupuri” (R.Y.Bourhis, J.-F. Leyens coord., Stereotipuri, discriminare şI relaţii intergrupuri, Polirom, 1996 (1994)) să aibă un sens exact opus celui de pornire. Sensul peiorativ îi este fixat conceptului în epocă de chiar Napoleon, care acuza pe acei “ideologi inofensivi” care reprezintă o ameninţare pentru ordinea socială. (4) De la Napoleon însă termenul a fost asimilat de discursul analitic doar în această calitate negativă, cele mai multe dintre accepţiunile acestuia trimiţînd la un divorţ al discursului ideologic de cel de tip ştiinţific. De unde am putea porni într-o arheologie a conceptului pe această dimensiune negativă în secolul al XIX-lea? Să poposim întîi la Marx şI la a sa Ideologie germană (1845).

 

1. Marxism şi ideologie

 

Un moment aparte în evoluţia semnificaţiilor acordate conceptului de ideologie îl repezintă marxismul, pentru care ideologia este o disimulare, o “falsă conştiinţă” prin intermediul căreia se urmăreşte ocultarea apartenenţei individului la o clasă socială:

“Această definiţie marxistă aduce cu sine ideea unei distorsiuni, a unei deformări prin răsturnare; în consecinţă, prima funcţie atribuită ideologiei este aceea de a produce o imagine răsturnată a realităţii”. (5) La Marx este uşor de observat cum misiunea revoluţionară se rataşează la teoria ideologiei: oamenii au întîi de toate o viaţă reală (praxisul); există apoi o reflectare a ei în imaginaţia oamenilor, reflectare care este chiar ideologia, atunci cînd ea repezintă imaginea răsturnată a lumii reale. (6)

În tradiţia marxistă L.Althuser defineşte ideologiile în Pour Marx astfel: “…sistem (posedînd propria sa logică şi rigoare) de reprezentări (imagini, mituri, idei sau concepte)…”, ele avînd o existenţă şi un rol istoric în cadrul unei societăţi determinate, orice societate “secretînd ideologia” ca element şi atmosferă necesară pentru propria sa esenţă. (7)

2. Ideologie şi utopie

Un alt moment semnificativ în definirea idelogiei îl reprezintă anul 1929, cănd K.Mannheim îşi publică lucrarea Ideologie şi utopie. Potrivit opiniei sale, ideologia se află într-o relaţie de tip special cu utopia, de care nu diferă decît prin trăsături secundare. Mannheim distinge între “concepţia psihologistă” asupra ideologiei, care se referă la o deghizare mai mult sau mai puţin conştientă a naturii reale a situaţiei, a cărei adevărată recunoaştere n-ar fi în acord cu anumite interese, şi o “concepţie totală’ asupra ideolgiei. Aceasta din urmă se referă la ideologia unei epoci sau a unui grup socio-istoric concret, cu accent într-o astfel de analiză pe caracteristicile şi structura mentală a epocii sau grupului în ansamblul său.

Ideologiile se definesc în mod esenţial prin incongruenţă, prin discordanţă în raport cu realitatea socială şi politică. Ele sunt profesate mai curînd de clasa conducătoare, iar clasele defavorizate sunt cele care le denunţă. Utopiile definite astfel apar la Mannheim ca fiind purtate, mai degrabă, de clasele aflate în ascensiune; ideologiile privesc înapoi, utopiile privesc înainte. Ele se acomodează cu realitatea pe care o justifică şi o disimulează, pe cînd utopiile atacă frontal realitatea şi o fac să explodeze. Într-un proces de transformare, o utopie poate deveni ideologie în măsura în care clasele în ascensiune au cucerit puterea politică, ceea ce fusese o cerere de schimbare şi transformare a realităţii (utopia), devenind acum o formulă de justificare socio-politică necesară noilor clase ajunse la putere. (8)

 

3. Ideologia politică: discurs pentru acţiune socială şi mobilizare

 

Ideologia politică ţine de dimensiunea mobilizatoare şi simplificată la maximum a unor idei politice sau sisteme de gîndire, astfel încît ea să se poată transforma în opinii sociale acceptate de un grup de indivizi care încearcă să-şi dea o identitate politică. Ideologia politică, datorită caracterului său simplificator şi funcţiei sale mobilizatoare se exprimă în slogane, lozinci sau formule lapidare, apropiate de o retorică, de o artă a persuasivului. În acest moment, ne spune Ricoeur în Eseuri de hermeneutică, se face trecerea de la funcţia integratoare la funcţia justificatoare a oricărei ideologii. (9)

Orice dominaţie, orice putere politică vor să se justifice şi folosesc în mod obligatoriu o anumită retorică. Retorica devine ideologică în momentul în care este pusă în slujba procesului de legitimare a autorităţii, cum este cazul exemplar al “limbii de lemn”. Cu această trăsătură încep să se precizeze caracteristicile negative şi peiorative ale ideologiei, concentrate în funcţia sa de disimulare a realităţii. Mai mult, ideologiile politice implică o definire a realităţii care să cheme la acţiune şi să mobilizeze masele pentru acţiune socială. Ideologiile stîrnesc pasiuni politice şi cheamă la sacrificiu, zicînd cu Macridis şi Hulling:

“O ideologie este, deci, un set de idei şi credinţe împărtăşite de un anumit număr de indivizi. Ea statuează ce are valoare şi ce nu, ce trebuie să fie menţinut şi ce trebuie schimbat, formînd atitudinile celor care împărtăşesc toate acestea. În contrast cu filosofia şi teoria, care se ocupă de cunoaştere şi înţelegere, ideologiile sunt legate de comportament şi acţiune politică. Ele incită oamenii la acţiune politică şi oferă cadrul necesar pentru o astfel de acţiune. Ele stîrnesc pasiuni şi cheamă la sacrificiu” (10)

 

4. Ideologie şi doctrină politică

 

Spre deosebire de ideologie, o doctrină politică este “…un ansamblu de idei (teze, articulate, de regulă, pe baza unui principiu unificator), care interpretează, apreciază şi tinde să orienteze realitatea politică, în lumina unor valori care exprimă opţiuni ideologice”, ne spune Ovidiu Trăsnea în Doctrine politice şi acţiune politică. (11) Astfel, în opoziţie cu ideologia politică ce reprezintă întotdeauna o operă colectivă, doctrina poate fi elaborată de un partid, dar în egală măsură de o persoană, aşa cum este cazul doctrinei lui Richelieu, al doctrinei Monroe, etc.

Dar, ca şi ideologia, doctrina, continuă O.Trăsnea, se constitie ca suport pentru acţiunea politică. În această dinamică a relaţiei dintre ideologie şi doctrină, avem uneori de-a face cu un proces de ideologizare a doctrinelor politice:

“Pe măsură ce viaţa politică a devenit tot mai complexă şi mai agonistică, caracterul ideologic al doctrinelor politice se accentuează. Pe de o parte, ideologia are un caracter mai larg, corespunzînd a ceea ce unii politologi numesc familii politice. În cadrul acestora putem întîlni diverse doctrine, diferite prin nuanţe ideologice, deşi uneori poartă aceeaşi denumire au etichetă. Întărirea caracterului ideologic al doctrinelor politice face ca acestea, pornind de la o anumită analiză de fapte (orice doctrină porneşte de la un fapt real) să prefigureze caracteristicile unei “bune societăţi” pe care şi-o asumă ca ideal” (12).

Dincolo de deosebirile de nuanţă ale doctrinelor şi ideologiilor politice, se poate vorbi de ceea ce s-ar putea numi o “matrice doctrinară”, pentru fiecare caz în parte. Ceea ce ne interesează în acest moment este modul în care putem analiza şi identifica modele strucutrale care dau seamă de atitudini şi practici de tip ideologic.

 

II. Ideologia şi tipurile de atitudini faţă de partidele politice

 

Ideologia politică este strîns legată de relaţia pe care un individ sau un grup o are cu un partid sau o formaţiune politică. Există patru scheme de dezvoltare a preferinţelor partizane/ideologice ale indivizilor şi instituţţiilor sociale, ne spune Annick Percheron în La socialisation politique (1993):

 

1. Identificarea clară cu un partid politic, în urma unei cunoaşteri bune a cîmpului politic. Acest lucuru se întîmplă în Marea Britanie sau în Italia, unde clivajele sunt foarte clare iar clivajele partizane sunt net tranşate;

2. O identificare puternică cu un partid, dar fără adeziunea în mod necesar faţă de programul politic, sau cel puţin nu a celui prezent. In această configuraţie, partizanatul şi opţiunea ideologică sunt legate de alţi vectori de orientare, precum familia sau etnia;

3. O proximitate în raport cu o familie politică, ce se face nu în funcţie de etichete, ci de valori împărtăşite. In acest caz avem de-a face nu cu adeziunea la partid sau la program, ci cu adeziunea la o idee sau o cauză – războiul din Golf, Algeria franceză, pentru sau împotriva regimului de la Vichy, etc.

4. O proximitate mai largă, impregnarea de reprezentări, norme şi valori fiind inconştientă, deci puţin profundă.

 

Oricare ar fi axa de raportare ideologică la un partid sau o formaţiune politică determinată, continuă autoarea, trebuie să ţinem seama că identitatea politică este direct dependentă de cultura sau ţara respectivă, după cum, de la o ţară la alta, identitatea politică nu se defineşte în acelaşi fel în funcţie de componente socio-culturale identice. In Italia, de exemplu, religia joacă un rol important în formarea identităţii politice. In Franţa sau în Marea Britanie grupul de apartenenţă este instanţa ce joacă un rol fundamental în construirea identităţii politice, pe cînd în SUA aceste elemente au rol secundar. (13)

 

III. Modele de analiză a ideologiei

 

Specialiştii în ştiinţa politică identifică mai multe paradigme de analiză a ideologiei în general, a ideologiei de tip politic, în particular. Integrînd perspectiva politologului francez Ph. Braud, propunem patru astfel de moduri de a interpreta şi analiza ideologia.

 

1. Ideologia ca formă de stigmatizare

O primă interpretare este cea care ne atenţionează că etichetele “ideologie” sau “ideologic” aplicate pe o doctrină sau un sistem de idei le scoate pe acestea în afara oricărei prezumţii de interpretare obiectivă a realităţii. Încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea “ideologia” se propunea pentru a desemna peiorativ doctrine care au ambiţie de a propune o nouă ordine socială. Dezbaterile ideologice stigmatizează <prejudecăţile ideologice> sau se autofelicită pentru că au dat la o parte <zgura ideologică> din discursul politic. (14)

 

2. Opoziţia ideologie/ştiinţa savantă

Tradiţia aceasta de interpretare a fost dezvoltată de linia marxistă de gîndire pe opoziţia ideologie/ştiinţă, o ştiinţă a proletariatului opunîndu-se ştiinţei burgheze, considerată a avea un rol mistificator în în explicarea şi interpretarea realităţii sociale. Din această perspectivă, Marx îşi considera “savant” doar propriul discurs, pe cînd cele ale lui Smith şi Ricardo, de exemplu, erau discursuri ideologice. Din această perspectivă putem trage concluzia că ideologiile politice construiesc realitatea socială în mod partinic, în funcţie de propriile lor idealuri, care sunt departe de a reflecta sau interpreta în mod obiectiv problemele sociale sau politice. (15)

 

3. Ideologie şi religie – apelul la credinţe şi reprezentări sociale sistematizate

Acest din urmă tip de abordare este cel potrivit căruia ideologia desemnează reprezentări sociale. Ideologia este, în acest sens, un ansamblu coerent de reprezentări mentale care trimit la organizarea socială şi politică. Departe de a fi juxtapuneri de stereotipuri, ideologiile sunt ansambluri organizate, coerente, care se elaborează pe baza unei munci de explicaţie teoretică. Care este realţia ideologiei cu religia?

a. Apelul la noţiunea de credinţă deosebeşte ideologiile politice de ansamblurile coerente de credinţe religioase prin faptul că ele nu fac apel la instanţe transcendentale. Oamenii au nevoie să-şi întemeieze opiniile şi credinţele pe realităţi nedemonstrate şi indemonstrabile. Credinţele răspunzînd astfel unei nevoi sociale. Dar credinţele religioase fac trimitere la o lume transcendentă. Ideologiile se referă la Cetatea terestră, o formă de organizare socio-politică ce poate fi atinsă în lumea de aici. (16)

 

4. Ideologiile ca forme de violenţă simbolică asupra lumii sociale

 

În relaţia dintre puterea politică şi lumea socială, violenţa simbolică devine în societatea contemporană un element sine-qua-non. Ideologiile fac apel la violenţa simbolică, ne spun analiştii savanţi ai ideologiilor, în sensul lui Bourdieu, care consideră că valorile, conţinutul credinţelor sociale sunt elaborate în anumite medii sociale interesate în acumularea de capitaluri culturale şi de capitaluri simbolice care tind să devină dominante. Comportamentele sociale şi relaţiile de putere se orientează şi se strucutrează la nivelul societăţii în funcţie de sisteme de norme şi valori sociale stagbilite de reprezentanţii claselor care deţin puterea. Aceştia construiesc simboluri de legitimare a puterii poltiice în forma încare aceasta este stabilită la un moment dat. De exemplu, sistemul educaţional dintr-un regim politic sau altul produce şi diseminează valori care să asigure stabilitatea regimului politic în forma în care acesta este stabilit la un moment dat. În aceste consiţii avem o ideologie fascistă, nazistă, comunistă sau o ideologie democratică, în funcţie de valorile şi credinţele de care clasa politică doreşte să se folosească pentru a menţine echilibrul regimului.

 

5. Condiţii pentru succesul ideologiilor

Există două condiţii care fac posibilă impunerea şi asimilarea la nivel social a ideologiilor:

1. Raţionalizarea în termeni generali şi universali a exigenţelor particulare proprii mediului specific căruia i se adresează. Libertatea trebuie să fie astfel definită, de exemplu, încît în definiţia ei să se regăsească brutarul, jurnalistul, profesorul, muncitorul deopotrivă. Doar în aceste condiţii o “ideolgie a libertăţii” poate avea succes social şi impact asupra lumii căreia I se adresează.

2. Difuziunea hegemonică a credinţelor. Aceasta presupune existenţa unor instituţii care să deţină monopolul de transmitere, sau să poată devaloriza credinţele adverse. (17) Ideile şi reprezentările sociale ale unei ideologii social-politice trebuie să dispună de un aparat de transmitere către lumea socială. Cele mai eficiente aparate de transmitere şi de impunere a ideologiilor sunt sistemul de învăţămînt şi mass-media.

 

 

 

 

1. vezi A.Noess et alt., Democracy, Objectivity and Subjectivity; Studies in the Semantics and Cognitive Analysis of Ideological controversy, Oslo, 1956

2. N.Kallos, Călina Mare, Ideologie şi ştiinţă, Editura Politică, Bucureşti, 1964, pp. 8-9

3. Francis Bacon vorbeşte despre “Idolii şi noţiunile false care au pus stăpînire pe intelectul omenesc şi s-au înrădăcinat adînc întrînsul, nu numai că au năpădit spiritele oamenilor aşa încît adevărul abia poate pătrunde, dar chiar dacă îi este dat să pătrundă vor reveni şi vor tulbura înoirea ştiinţelor…”; vezi R.Bacon, Noul Organon, Editura Academiei, Bucureşti, 1957, p. 41. Emile Durkheim contesta această “prejudecată” baconiană, considerînd că înseşi ideile şi categoriile cele mai abstracte (timp, spaţiu) se află în fiecare moment al istoriei în strînsă legătură cu structura socială corespunzătoare; din perspectiva durkheimiană pănă şi categoriile logicii au un caracter social, acestea fiind în strînsă legăură cu reprezentările colective. Ele sunt impuse individului şi creează impresia că sunt universale şi necesare. Acordul social asupra acestor moduri fundamentale de gîndire (cum sunt categoriile) e necesar pentru cooperarea socială, prin care se defineşte chiar societatea; vezi Emile Durkheim, Les formes elementaires de la vie religieuse, Alcan, Paris, 1925, p. 628

4. vezi N.Florea, Ideologie şi cunoaştere, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 7

5. cf. Irina Stănciugelu, Hermeneutică şi postmodernism, lucrare de diplomă, Facultate de Filosofie, 1996, mss., cap. O analiză hermeneutică a ideologiei, pp. 59-60

6. In cadrul marxismului ideologia apare definită atît la Marx, cît şi la Engels, în diferite momente de elaborae a concepţiei acestora. Cel mai sintetic defineşte ideologia Engels în “Scrisoare către Mehring”: “Ideologia este un proces pe care aşa numitul cugetător îl îndeplineşte, ce-i drept, în chip conştient, dar fals conştient’; vezi K.Marx, Fr.Engels, Opere alese, vol. 2, Editura Politică, Bucureşti, ed. 3-a, 1967, p. 469. Marx vorbeşte despre ideologi ca “teoreticieni idealişti”, idem, pp. 465-466; vezi şi Ideologia germană, pp. 29-30; vezi comentariile şi analiza lui R.Boudon, L’ideologie ou l’origine des idees recues, Fayard, Paris, 1986, cap. 2

7. Louis Althuser, Pour Marx, Maspero, Paris, 1965, pp. 238-239

8. Karl Manheim, Ideology and Utopia, Routledge & Kegan, London 1954, ed. 7-a, pp. 49-51

9. Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Humanitas, Bucureşti, 1994

10. vezi Roy C.Macridis, Mark H.Hulling, Contemporary Political Ideologies. Movements and Regimes, Harper Collins, New-York, 1996, ed. 6-a, p. 9

11. Ovidiu Trăsnea, “Doctrine politice şi acţiune politică”, în Ion Mărginean (coord.), Partide politice şi orientări doctrinare în Romania anilor ’90, partea I, cercetare sponsorizată de CNCSU, 1996, mss., Biblioteca SNSPA, pp. 16-17

12. idem, p. 15; vezi şi pp. 18-22, pentru o scurtă prezentare a doctrinelor şi ideologiilor politice

13. vezi La socialisation politique, (texte reunite de N.Mayer, A.Muxel), Armand Colin, Paris, 1993; vezi şi analiza “La socialisation politique: defense et illustrations”, în Traite de science politique, M.Grawitz, J.Leca (ed), vol. 3, cap. “L’Action politique “(1985); vezi şi pp. 81-82

14. în Le Monde, 01.17. 1986, Lionel Jospin vorbeşte la Convenţia Naţională a Partidului Socialist de necesitatea de a fonda “…valorile socialismului în lumea reală, altfel ele riscă să se reducă la o ideologie, adică o voziune abstractă şi deformată a lumii”; vezi Philippe Braud, Sociologie politique, LCDJ, Paris, 1998, pp. 203-204

15. Braud, op.cit., p. 207

16. idem, pp. 206-207

17. idem, pp. 209-210

 

IV. Tipologia ideologiilor politice

 

Vorbind despre o tipologie a ideolgiilor politice, observăm că aproape tot ce se referă la partide politice, sistem de partide, cutură politică, sistem de guvernare, şI programe de partid poate intra într-o formă sau alta sub termenul de ideolgie. Dacă o ideolgie politică este rezultatul transformării şI simplificării uni sistem de idei în căutare de suport politic, aproape nimic din ceea ce ţine de analiza sau practica sistemelor politice nu poate scăpa unei astfel de etichetări.

În funcţie de instituţia sau agentul care se legitimează pe piaţa politică, putem spune că avem de-a face cu ideologii de regim politic, ideologii de partid politic, ideologii de regim politic, ideologii sociale, ideologii ale guvernării, complexe ideologice ale unei coaliţii de guvernare, etc. În cele ce urmează vom încerca să stabilim termenii fundamentali ce pot intra în aria conceptului de ideologie, prin apelul la organizaţii şI partide politice pe de o parte, prin apelul la tipuri de regimuri politice, pe de altă parte. Din această perspectivă, vom avea ideolgii de partid şi ideologii de regimuri politice democratice şI totalitare, partide politice ce pot fi intitulate de dreapta sau de stînga, conservatoare sau progresiste, social-democrate sau creştin-democrate, aproape nimic din ceea ce înseamnă viaţă de parid la nivelul exprimării sale în mesaje pentru electorat sau pentru lumea socială neputînd scăpa temenului de ideolgie. Începem cu ideologiile de regim politic.

 

1. Ideologia regimurilor politice de tip totalitar

 

Caracteritica fundamentală a ideologiilor totalitare este aceea că ele pot explica totul prin inducţii succesive de la o singură premisă condsierată a fi adevărată, observa H.Arendt în Originile toaitarismului. Ideologiile totalitare îşi asumă astfel o dimensiune ştiinţifică.

 

Ideologia de tip totalitar se poate defini prin intermediul a trei caracteristici.

 

  1. Centrarea pe dinamica istoriei, căreia îi găseşte o ultimă etapă de evoluţie

 

Ideologiile au pretenţia de a fi explicaţii totale în raport cu istoria şI devenirea acesteia. Centrate pe elementul transformare şI mişcare, ideologiile nu sunt interesate de explicaţii care să dea seamă de validitatea construţiei logice întemeiate pe propoziţa axiomatic adevărată de la care se pleacă. Pretenţiile de explicare sunt deci totale: ideologiile totalitare explică istoria trecută, istoria prezentă şI nevoia de evoluţie istorică pe o anumită cale configurată de partidul politic sau de liderul care propune această ideologie. În cadrul ideologiilor de tip totalitar orice altă pretenţie explicativă este respinsă ca fiind neadevărată şI condamnabilă în egală măsură.

 

 

2. Indepenenţa în raport cu orice experienţă reală, care ar putea-o infirma

 

Pe această dimensiune se întemeiază pretenţia de a rupe legătura cu orice experienţă, pretinzînd că există o realitate dincolo de ceea ce se poate obseva, o realitate pe care doar prin intermediul construcţiilor explicative o putem percepe. Ideologia politică pretinde astfel un “al şaselea simţ”, cum observă H.Arendt, ce poate fi oferit doar de propria logică interpretativ-explicativă ce integrează tot ceea ce se întîmplă în istorie şI în societate. Orice conflict este interpretat prin ideea de conspiraţie la adevărata ordine a lucrurilor, investind cu semnificaţii diferite şi negative orice relaţie socială ce tinde să iasă de sub propria interpretare.

 

 

3. Ordonarea faptelor pe o propoziţie axiomatic adevărată

 

Gîndirea ideologică organizează şI ordonează faptele istorice într-o demonstraţie proprie, indepedentă de faptele realităţii. Construcţia ideologică se pretinde ca fiind singura formă de explicare a realului social-politic căreia i se poate atribui caracteristica ştiinţificităţii (Arendt, op.cit. pp. 610-611). Ideologia marxistă nu are nici cea mai mică îndoială că epoca socialistă şi apoi cea comunistă vor urma capitalismului prin revoluţia proletară. Naţional-socialismul pleacă de la propoziţia axiomatic adevărată că rasa ariană este superioară şi că are dreptul la această poziţie, după cum ideologia fascistă este convinsă că tot ceea ce există, material şi spiritual, trebuie să se supună statului.

 

În ceste condiţii, idelogiile de tip totalitar se pot transforma în arme cu care liderii politici stăpînesc şI stabilesc regulile de interacţiune, într-un cuvînt, structura ordinii social-politice. În momentul în care ideologiile de tip totalitar sunt însoţite de monopolizarea aparatului de propagandă şI de al aparatului de represiune, opţiunea pentru o altă ideologie, un alt punct de vedere, diferit de cel asumat de ideologia dominantă este o revoltă împotriva ordinii “reale”, “adevărate”, care îşi asumă acum dreptul şi mjloacele de a pedepsi “conspiraţiile”, “duşmanii de clasă”, “duşmanii de rasă”,” inamicii poporului” etc.

 

Regimurile politice organizate totalitar sunt definibile în raport cu cele de tip autoritar, în mod fundamental prin existenţa unei ideologii transformatoare şI explicative fără rival în societate. Ideologia oficială se propune în regimurile politice de tip totalitar ca adevărul unic asupra lumii şI asupra istoriei, un adevăr ce trebuie susţinut şI apărat cu orice preţ de către liderii de partid, de către guvernanţi sau de către liderii mişcării:

Nu putem avea dreptate decît în partid, cu partidul şI prin partid, spunea Trotski, căci istoria nu a oferit alt mod de a avea dreptate.”

Căpătînd identităţi de sine stătătoare în rasism şI în materialismul dialectic şI istoric, cele două formule explicative ale istoriei au oferit principiile de construcţie atît pentru ideologia leninistă, cît şI pentru ideolgia nazistă. Conducătorii celor două regimuri politice au reuşit să menţină controlul absolut al maselor prin intermediul terorii, care este parte integrantă a mecanismelor de funcţionare şI de construcţie a ideologiilor de tip totalitar. Regimurile politice sprijinite de ideologii totalitare au deci nevoie de teroare pentru a se putea menţine. În ce constă teroarea şi care sunt formele ei? Nu cumva propaganda totalitară, devenită îndoctrinare este o formă a terorii, alta decît acţiunea de represiune fizică şi directă?

 

2. Propaganda totalitară ca formă a terorii

Conceptul de propagandă este unul aplicabil atît regimurilor politice de tip totalitar, cît şI regimurilor poltice de tip democratic. Putem, de exemplu, vorbi în cazul acestora din urmă despre propaganda de partid, care urmăreşte maximizarea impactului social al partidului aflat în competiţia pentru putere, într-un cadru politic organizat pe principii de tip pluralist. Toţi agenţii şI competitorii politici au dreptul la aceeaşi propagadă, prin care să atragă electorat şi susţinere socială pentru ideile sau instituţiile pe care le reprezintă.

În cazul ideolgiilor de tip totalitar, spune H.Arendt, propaganda este înlocuită cu îndoctrinarea. Care este diferenţa dintre cele două concepte şI realităţile politico-sociale la care se referă acestea?

“Oriunde totalitarismul stăpîneşte controlul absolut, el înlocuieşte propaganda cu îndoctrinarea şI foloseşte violenţa nu atît pentru a-i speria pe oameni (lucrul acesta se face doar în fazele iniţiale, cînd mai există încă opoziţia politică), cît pentru a realiza constant doctrinele sale ideologice şI minciunile sale practice.” (pp. 448-449)

Propaganda are rolul de a crea suportul social pentru a ajunge la putere. O dată ajunşi la putere, liderii partidelor unice şI ideologii de partid transformă propaganda într-o îndoctrinare, în sensul că prin intermediul porpagandei se urmăreşte schimbarea sistemului de aspiraţii sociale şI crearea Omului nou, propovăduit de ideolgia de partid. În realitate, este vorba despre un model de individ care să fie incapabil să se revolte împotriva principiilor şi acţiunilor partidului unic şI ale liderului său.

Obedienţa este deci caracterisitica fundamentală a tipului nou de om pe care îl reclamă orice ideologie toalitară.O astfel de personalitate obedientă însă se poate obţine doar prin asimilarea ideilor şI principiilor ideolgiei oficiale, prin crearea uni sistem de convingeri care să susţină regimul politic de tip totalitar. Socializarea politică devine astfel controlată la toate nivelele sale de către elita de partid, care urmăreşte anularea oricărui tip de sistem axiologic diferit de cel al ideologiei totale. Încercarea tuturor regimurilor politice totalitare şI a partidelor nou ajunse la putere de a monopoliza întîi sistemele educaţionale şI procesul educativ în şcoli, la difeite nivele, nu apare ca un fenomen întîmplător. Omul nou la care se referă fiecare ideolgie de tip totalitar în parte este gîndit a fi realizat prin intervenţia în sistemul de învăţămînt, care să creeze cetăţenii obedienţi de mîine. O gîndire de perspectivă vine astfel să construiască legitimitate socială pe termen lung unui regim politic ce se susţine doar prin intermediul aparatului represiv.

 

Propaganda al cărui subiect sunt ideologiile totale nu se poate realiza decît în formula îndoctrinării, prin care se crează nu opţiuni posibile, ci sisteme reale de orizonturi de aşteptare şI sisteme de convingeri şI de atitudini de obedienţă faţă de aparatul de partid şi de stat. Contestarea este un fenomen exterior oricărei ideologii totalitare. Ea este crimă majoră şI se sancţionează pe măsură. Dacă astfel de contestări reale nu există, atunci ele se vor inventa, pentru că ideolgia de tip toalitar nu poate funcţiona fără un obiect al condamnării. Ca şI regimul politic, ea are nevoie de existenţa unor duşmani care să conspire şI care trebuie eliminaţi într-o formă au alta. Dacă ei nu există, atunci trebuie inventaţi.

 

 

Propaganda şI îndocrinarea pot fi definite pe un continuum ale cărui extreme sunt propaganda pluralistă şI lipsa oricărei nevoi de propagandă. De exemplu, atunci cînd controlul este absolut, nevoia de propagandă dispare, cum este cazul lagărelor de concentrare. Propaganda este necesară pentru obţinerea puterii, dar ea devine îndoctrinare atunci cînd este însoţită de teroarea generată de aparatul de represiune.

 

Teroarea, spune H.Arendt, a jucat un rol mai mare în nazism decît în comunism. Diferenţa constă în aceea că naţional-socialiştii au încetat să atenteze la marile personalităţi, căutînd să execute lideri mici şI membri partidelor concurente, lucru care voia să demonstreze că, de fapt, este mai bine să fii membrul unui partid politic anume, decît să fii membrul altuia sau funcţionar în organizaţiile de stat care nu au nici-o putere în faţa deciziilor naţional-socialiste. Teroarea capătat astfel rădăcini sociale mult mai stabile, pentru că nimeni şI nimic nu mai putea fi sigur în afara partidului naţional socialist.

Argumentele ideolgiei de tip totalitar se întemeiază pe faptul că adevărul demonstraţiilor sale va apărea doar în viitor, ceea ce scoate de sub orice control veridicitatea acestora. Apelul la miturile politice de diferite tipuri este aici evident, mitul Vîrstei de Aur fiind, în fapt, cel mai reprezentativ pentru acest tip de argumentare. Dar Vîrsta de Aur este o lume şI o formă de organizare a societăţii care nu poate fi controlată. În momentul în care se coboară realitatea mitică la nivel de realitate empirică, eşecul ideologiilor totalitare este iminent. O astfel de greşeală a făcut regimul Ceauşescu în România: Vîrsta de Aur devenise o realitate dacă nu tangibilă, cel puţin posibil a fi aproximată în timp. Comparaţia cu realitatea socială însă lăsa în afara oricărei îndoieli minciuna ideologică. Comunismul românesc falsificase una dintre consiţiile fundamentale ale miturilor politice pe care se întemeia ideologia sa totalitară: ieşirea din atemporal.

 

5. Ideologii totalitare ca fenomene de masă

 

Masele sunt subiectul central al ideologiilor totalitare, pentru că acestea se adresează unor indivizi ce trebuie să iasă de sub controlul propriilor sisteme axiologice, altele decît cele ale ideologiei oficiale.

Ideologiile de tip totalitar au avantaje evidente pentu o societate ce se urmăreşte a fi transformată în societate de masă. Masele nu au nevoie de construcţii argumentative complicate. Or, în acest caz, simplitatea de construcţie a ideologiilor totalitare, care pot să explice totul în termeni simpli, este o condiţie fundamentală a controlului pe care acestea îl pot obţine asupra socialului. :

“Eficienţa acestui tip de propagandă demonsrează una din caractersticile principale ale maselor moderne. Ele nu cred în nimic vizibil, în realitatea propriei experienţe; ele nu se încred în ochii şI urechile lor, ci doar în imaginaţia lor, care poate fi stîrnită de orice este în acelaşi timp universal şI consistent în sine. Ceea ce convinge masele nu sunt faptele, nici măcar cele inventate, ci doar coerenţa unui sistem din care se presupune că ele fac parte. Repetarea, oarecum exagerată, în importanţa lor, din cauza credinţei comune în capacitatea inferioară a maselor de a înţelege şI a-şi aminti, e importantă doar pentru a le convinge de consecvenţa în timp.” (p. 461)

 

Gîndirea de masă face posibil impacul pozitiv al ideologiilor totalitare. Acest tip de gîndire colectivă se defineşte în afara contingentului şI a realităţii imediate. Aceasta din urmă este explicată nu pornind de la fapte reale sau de la principii verificabile, ci de la axiome adevărate prin ele însele – selecţia speciilor pentru nazism şI legea evoluţiei către comunism pentru regimurile şI ideologiile comuniste, la care se adaugă proiectarea verificării argumentării într-un viitor indefinit în timp.

 

 

Ideologia de tip totalitar este deci construită pe negarea oricărei posibilităţi de explicare a lumii, alta decît cea acceptată de propriile principii. Ea stabileşte legi ale istoriei pe care încearcă să le demonstreze prin apelul la “ştiinţa” ce oferă premisele de construcţie. Darwinismul social, întemeiat pe selecţia speciilor şI pe eliminarea speciilor sau a indivizilor mai puţin dotaţi de la natură, alături de materialismul dialectic şI istoric nu lasă loc nici unei alte posibilităţi de interpretare a istoriei sau a sensului acesteia. Totul este înscris în premisa de plecare şI totul se explică prin aceasta. Alt tip de explicaţie este deviaţionistă şI trebuie eliminată. Or, eliminarea ei nu poate fi făcută dcît prin eliminarea fizică a autorilor. De aici nevoia de control social şI de teroare poliţienească pentru asigurarea monopolului absolut asupra viziunii despre lume şI despre ordinea socială.

Ideologia de tip totalitar face astfel apelul la întregul de explicat: el este partidul, statul total şI mecanismele lor, care au rolul de instrumente pentru apărarea adevărului oficial.

 

Ideologiile totalitare trimit la controlul total al societăţii. Această nevoie de control este realizată prin mecanisme de persuasiune, propagandă şI îndoctrinare. Scopul este simplu de identificat: autoreproducerea puterii politice şI a ordinii sociale întemeiat de aceasta. Ca să poată rezista însă puterea trebuie să facă apel atît la mijloace de represiune, cît şI la mijloace de convingere. Adevărul este unic în acest caz şI nu este altul decît adevărul oficial. De aici, ştiinţa trebuie să demonstreze doar ceea ce nu intră în conflict cu ideologia oficială, statul totaliar subsumîndu-şi astfel cercetarea ştiinţifică şI ideologizarea acesteia. O descoperire a unei personalităţi într-un domeniu sau altul devine descoperire a statului totalitar. Dacă ea intră în conflict cu interesle de partid şI de stat, unica soluţie este elimnarea deviantului.

 

V. Concluzii

 

 

1. Ideolgiile politice se referă la ansambluri structurate de reprezentări, idei, principii de organizare şI de explicare a lumii sociale. Ele reprezintă adevărate “viziuni despre lume”, care trebuie să ofere un sens individului cu privire la propia existenţă, la relaţiile cu ceilalţi şI la cursul istoriei.

2. Ideologiile maschează originea supoziţiilor din care provin şI caracterul or specific, în opoziţie cu universalul pe care, de fapt, încearcă să îl explice şi să îl acrediteze.

3. Logica toalitarismului şI a ideologiei sale este întemeiată pe premise al căror adevăr este indiscutabil şI de la care se deduc succesiv argumente şI construcţii ideatice cu valoare socială mobilizatoare.

4. Spre deosebire de doctrină, ideologia are un rol mobilizator – atragerea de participare dinspre lumea socială. Participarea politică se reduce, în cazul ideologiilor de partid, la susţinerea agendei şI programelor politice pe care acestea le propun.

5. În cazul regimurilor politice de tip democratic, ideologizarea are un caracter pluralist, oferind individului posibilitatea de a alege ideologia cea mai potrivită cu aspiraţiile şI interesele sale.

 

 

VI. Tradiţii ideologice

 

1. Ideologiile politice – nevoia de ideal-tipuri

 

Elementele ideologiilor politice trebuie discutate dintr-o perspectivă a dinamamicii lor în decursul mai multor secole de evoluţie. În realitate, elementele ideologiilor tradiţionale şI ale noilor ideologii apărute la sfîrşit de secol XX au semnificaţie doar în măsura în care le vom privi în calitate de ideal-tipuri. Două sunt motivele pentru care am optat pentru această formulă de prezentaare. Primul se referă la schimbarea în timp a conţinutului pe care îl are tradiţia, de exemplu, sau ierarhia, autoritatea şI legimitatea acesteia, în cadrul unuia şi aceleiaşi ideologii.

Cel de-al doilea motiv pentru care am apelat la o astfel de prezentare prin intermediul elementelor fundamentale este aceea că una şI aceeaşi ideologie -ideologia consevatoare şI partidele conservataore, de exemplu, au semnficaţii cu totul şI cu totul diferite în epoci istorice diferite. De exemplu, partidele comuniste care au rămas la putere după căderea regimurilor de aceeaşi natură între 1989-1991, sunt, în mod categoric, partide de stînga, adică progresiste, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Intenţiile lor sunt însă conservatoare, dar nu în sensul tradiţional al termenului, ci în sensul păstrării unei oridini socio-plitice sau de interacţiune socială care să le confere privilegiile pierdute. Iată deci că unul şI acelaşi partid politic poate fi purtătorul şi promotorul unor elemente şi politici care aparţin de două tipuri de ideologii, total opuse: stînga progesistă şI dreapta conservatoare. Acesta ar fi încă un argument pentru disctincţia între ideologiile politice analizate din perspectivă academică şi ideologiile politice prezente în discursul şi programele diferitelor partide politice care se autointitulează de stînga, de dreapta, conservatoare, social-democrate, creştin-democrate etc. Începem cu ideologia liberală.

 

1. Ideologia liberală

 

La origini, liberalismul a fost o doctrină politică ce se opunea absolutismului şI dreptului divin al regilor, susţinînd drepturile naturale ale indivizilor şI egalitatea naturală a acestora. Fără să meargă pe linia egalităţii sociale, liberalismul a căpătat diferite variante specifice epocilor şI spaţiilor cultural-istorice în care s-a manifestat.

Elemetele ideolgiei liberale sunt:

1. Individualismul – principiul de construcţie ideologică ce se referă la importanţa indvidului în societate. Ca entitate, individudul este superior oricărei alte formule sociale de organizare sau de grup. Acest lucru, ne spune A.Heywood, a dus la concluzia că liberalisml este neutral din punct de vedere moral, pentru că el oferă aceleaşi şanse tuturor membrilor societăţii, care pot intra în competiţie pentru aceleaşi bunuri, pe baza unor criterii care se aplică tuturor în acelaşi fel. De aici, o altă caracterisitică a ideologiei de tip liberal.

2. Egalitatea. Ideologia liberală se autopropune ca formula ce mai bună de realizare a egalităţii între oameni, pentru că ea face apel, în primul rînd, la egalitatea naturală şi la tipurile de egalitate compatibile cu aceasta. Oamenii se nasc egali, ne spune contractualismul – doctrina ce a oferit primele elemente de construcţie şI întemeiere a liberalismului.

Egalitatea în faţa legii şi egalitatea în participarea la delegarea de reprezentanţi care să guverneze sunt alte tipuri de egalitate promovate de idelogia liberală. Fondată în drepturile naturale, egaliatea de tip liberal tinde să construiască un sistm de libertăţi şi egalităţi care să ducă înspre o selecţie meritocratică a indivizilor în competiţia pentru putere sau pentru diferite resurse sociale, funcţii în stat, etc.

3. Libertatea. Ideolgia liberală propune libertatea ca o contrapondere a egalităţii. Egalitatea liberalismului nu este posibilă decît acolo unde funcţionează principiul libertăţilor individuale. Libertatea are astfel preeminenţă în raport cu egalitatea în doctrina liberală, pentru că aceasta poate întemeia sistemul de egalităţi ale dreptului natural, pe cînd egalitatea nu poate susţine în mod necesar un sistem de libertăţi. Problema devine foarte simplă atunci cînd ne întrebăm cine stabileşte limitele şI natura egalităţii. Dacă este o putere care nu ţine cont de libertăţile indivizilor, orice şansă de realizare a liberăţii este anulată.

4. Raţiunea. Lieberalii cred că lumea are o structură raţională şI că raţiunea umană poate descoperi şI poate organiza lumea, în acord cu depturile indivizilor. Raţiunea poate stabili şI regulile de interacţiune socială care să poată anula deosebirile naturale dintre individzi.

5. Toleranţa. Ideologia liberală acceptă ideea de competiţie a diferitelor forţe politice pentru guvernare. Liberalii cred că este vorba despre o armonie naturală care reise din acceptarea şI luarea în consideraţie a tuturor punctelor de vedere.

6. Consensul de tip liberal este întemeiat pe alegeri şI pe consimţămîntul populaţiei. Ideolgia liberală încurajează reprezentativitatea şI democraţia competitivă.

7. Constituţionalismul este o altă caracterisitică a ideologiei liberale. Lipsită de o Constituţie care să garanteze drepturile indivizilor, o guvernare poate deveni tiranică sau totalitară.

 

2. Conservatorimul

Ideile conservatorismului politic au început să se asambleze în doctrine abia în secolul a XIX-lea, spre deosebire de cele de tip liberal, care se desăvîrşiseră la nivel de construcţie închegată încă din a doua jumătate a secolului luminilor.

Ideologia politică de tip conservator se întemeiază pe o serie de elemente pe care le vom prezenta sintetic în cele ce urmează.

1. Tradiţia. Ideea de a “conserva” se referă la o anumită formulă de organizare, la o ordine social-politică, la un sistem de valori, etc. În aceste condiţii, tradiţia şi păstrarea tradiţiei trimite la nevoia de conservare a unor acumulări culturale şi politice, ale trecutului, care s-au dovedit a fi utile şI viabile la nivel social. Conservarea tradiţiei este preferată schimbării pentru că oferă stabilitate şI securitate, dînd indivizilor sensul propriei existenţe în cadrul unei culturi şI ordini sociale create prin acumulări de tip istoric, fără salturi (revolte, revoluţii etc.).

2. Pragmatismul ar fi o altă caracterisitcică a conservatorismului. Coservatorii subliniază limitele raţiunii (A.Heywood), condamnînd ordonarea şi organizarea lumii şi a societăţii pe baza unor principii abstracte. Raţiunea singură nu poate crea, în afara tradiţiei istorice, sisteme sociale şI politice viabile. Conservatorii propun astfel propriile lor idei ca o “atitudine a minţii”.

3. Imperfecţiunea umană duce la o dimensiune pesimistă a conservatorismului ideolgic asupra naturii umane. Pentru corectarea acestor imperfecţiuni este nevoie de instituţii puternice, de un stat puternic pentru că indivizii sunt coruptibili din punct de vedere moral. Legi dure, pedepse aspre şI ordine asigurată de stat sunt elemente ale ideolgiei conservatoare.

4. Organicismul se referă la dimensiunea istoricistă a ideologiei conservatoare. Societatea umană are un ritm şI o ordine naturale de evoluţie, departe de a fi artefactul uman pe care conservatorii îl văd în liberalism. Structurile sociale reprezintă astfel instituţii necesare – familii, comunităţi de diferite tipuri, naţiunea. Conservarea acestor forme de organizare comunitară înseamnă unor reguli naturale de evoluţie istorică.

5. Ierarhia ca parte a ideologie consevatoare fce trimitee la o ordoare naturlă a competnţelor, a posibilităţilor fizice şI intelectuale, care trebuie păstrată. Inegalităţile şI ierrhiile sociale sunt parte a unei armonii naturale care poate fi păstată doar în acastă formulă.

6. Autoritatea este un element necesar ar oricărei guvernări. Ea aparţine doar celor cunoscători şI este legată de o aristocraţie naturală. Această aristorcraţie este astăzi construită pe ideea de educaţie şI practică (competenţă). Libertatea trebuie să coexiste cu responsabilitatea, iar datoriile cu drepturile cetăţenilor.

7. Proprietatea este absolut necesară pentru ideolgia conservatoare, pentru că ea este măsură a independenţei individuale.

 

Conservatorismul şI ideolgiile de tip conservator pot fi paternaliste sau “neo-conservatoriste”, ele reprezentînd tot atîtea forme de reevaluare şI readaptare a tradiţilor conservatoare la imperativele societăţii contemporane.

 

Conservatorimul de tip paternalist este întemeeiat pe principiul noblesse oblige, în care datoria este preţul privilegiilor. Conservatorismul paternalist este rezultatul unei combinări între principii şI prudenţă, acest tip de ideologie avîndu-şi originea în primele scrieri ale premierului britanic Disraeli (1804-1881).

 

În evoluţia sa istorică, ideologia conservatoare a trebuit să răspunsă politicii laissez-faire a liberalimului tradiţional, pe de o parte, planificarii socialiste şi comuniste pe de altă parte. Propria viziune despre ordinea economică era întemeiată pe combinarea ideilor de competiţie pe piaţă şI reglementările statale, relaţia dintre indivizi şI stat putînd fi ajustată pragmatic în funcţie de ceea ce individul realizează: iniţiativă privată, dar fără individualismul egoist, cum ar spune consevatori paternlişti.

 

După cel de-al doilea război mondial partidele politice de tip creştin democrat au preluat ideologii de tip consevator, creînd ideea de piaţă socială (cazul german). Această dimensiune economică a ideologiei conservatorismului paternalist acceptă proprietatea privată şI competiţia pe piaţă în măsura în care ea este socială, în sensul că poate fi folosită în scopul mai larg al societăţii. (A.Heywood).

 

Noua dreaptă: varianta conservatoare şi varianta liberală

 

a. O construcţie contemporană în cadrul ideologiei conservatoare este ceea ce s-a numit Noua dreaptă. Noua dreaptă apare în anii ’70 ai secolului nostru, cînd autoritatea statului era în declin, impactul doctrinei şI măsurilor intervenţioniste keynesiene fiind din ce în ce mai potrivite pentru reglarea economică a societăţii. SUA şI Marea Britanie au reuşit să transforme ideologia noii drepte în politici concrete. Thatcherismul şI ale reganismului de la începutul anilor ’80 reprezintă formule politice ale ideolgiei conservatoare Noua dreaptă.

 

b. Noua dreaptă poate fi definită, de asemenea, ca o revigorare a ideologiei liberale. Neoliberalul clasic, spune Heywood, ar fi Hayek şI teoreticienii economiei de piaţă de după al doilea război mondial, precum Milton Friedman şI Robert Nozick. Ideologia neoliberală se construieşte pe ideea importanţei individului şI a pieţei în reglarea relaţiilor economice şI sociale. Statul trebuie să fie unul minimal, funcţiile sale putînd fi, în anumite condiţii, în totalaitate preluate de instituţii pe care astăzi le-am numi “ale societăţii civile”.

 

c. Neoconservatorismul se defineşte prin revigorarea principiilor conservatorismului de secol XIX. Este vorba depsre o restaurare şI o reîntemeiere a autorităţii în societate şI revigorare a tradiţiei şI a valorilor tradiţionale, relative la familie, naţiune, religie. Fiecare dintre aceste trei principii de definire a neoconsevatorismului este legat de o funcţie socială specifică. Autoritatea garantează ordinea socială şI stabilitatea, prin reîntmeierea respectului şi disciplinei. Valorile tradiţionale asigură în ideologia neoconservatore coeziunea socială şI pot face existenţa civilizată posibilă.

 

 

 

 

3. Ideologia socialistă

 

Deşi doctrinarii şI ideologii socialişti încearcă să identifice originile socialismului chiar în Republica lui Platon, în Utopia lui Thomas Morus sau în ideologia mişcării diggerilor de la mijlocul secolului al XVII-lea din Anglia, socialismul a apărut abia în secolul al XIX-lea, în calitata sa de ideologie politică. În cadrul ideologiei socialiste există, de asemenea, mai multe curente şI tendinţe specifice de tip revizionist, extremele fiind ideolgia comunistă şI ideologia social-democrată. Ca extremă pe această axă a socialismului, ideolgia comunistă este una de tip revoluţionar. Ea ţinteşte la dislocarea sistemului social-politic existent: ordinea politico-socială de tip capitalist treebuie înlocuită în mod revoluţionar de una de tip socialist. La cealaltă extremă se situează ideolgia social-democrată. Aceasta devine, în special după cel de-al doilea război mondial, o combinaţie a ideilor de libertate şI egalitate, în condiţiile în care se acceptă parlamentarismul, votul universal, egalitatea tuturor în faţa legii, drepturile naturale, etc. adică majoritatea elementelor ideologiei liberal-democrate. Social-democraţia respinge revoluţia proletară. Pornind în a doua jumătate a secolului trecut ca ideologie a transformării graduale, prin majorităţi parlamentare, ea a renunţat în cele din urmă la ideea de transformare a strucutrii socio-politice. Elementele noi pe care social-democraţia le-a promovat şi prin care s-a acreditat la nivel mondial sunt protecţionismul social, intervenţia limitată a statului în economie şi crearea unei ierarhii nelimitate în venituri, pornind de la un minimum “decent” al nivelului de trai – welfare state. O astfel de ideologie de tip social-democrat a ajuns să domine Europa sfîrşitului de secol XX, cu excepţia Spaniei şi României, unde guvernele nu aveau o strucutră politică şi ideologică social-democrată. Sau cel puţin nu una expres formulată şi asumată. În realitate, principiile social-democraţiei, combinate cu idei conservatoare sau creştin-democrate, precum alianţa cu Biserica, de exemplu, tind să devină axe ideologice pentru guvernări europene.

 

Şase elemente ale socialismului

1. Comunitatea este o idee fundamentală în construcţie ideologică socialistă, omul fiind văzut a o fiinţă socială ce trăieşte în interiorul unei comunităţi, ce îi conferă identitatea socială. Ideologia socialistă pare înclinată să explice acţiunile umane în termeni de determinări sociale, mai degrabă, decît în termenii liberali de alegeri raţionale de tip individual.

2. Fraternitatea este parte a lozincii revoluţionare franceze, alături de libertate şI egalitate. Deşi în credoul liberal fraternitatea nu a putu fi admisă, aşa cum nici egalitatea în formula ei fundaţionistă, idelogia socialistă acceptă ideea de cooperaţie în detrimentul celei de competiţie, a celei de colectivitate în defavoarea celei de individ.

3. Egalitatea socială este un alt element al ideologiei socialiste. Ca axă a ideologiei socialiste, ea se referă la o egalitate a rezulatelor în defavoarea unei egalităţi a oportunităţilor, aşa cum se prezintă aceeaşi idee în ideologia liberală. Exerciţiul drepturilor şI obligaţiilor legale se întemeiază pe principiul egalităţii, iar nu pe cel al libertăţii.

4. Nevoile umane trebuie să fie factor de stabilire a formulei de redistribuţie a resurselor sociale. Pornind de la extremismul comunist al repartiţiei după nevoi, există un întreg evantai de formule socialiste, potrivit cărora redistribuirea resurselor şI a veniturilor sociale rezultate din impozite şi taxe încasate la bugetul de stat trebuie să se facă în funcţie de politici pentru diferite categorii sociale considerate dezavantajate. Ideolgia socialistă în această formulă se regăseşte în acel stat al bunăstării, statul social care stabilieşte un minimum de venituri pentru satisfacerea nevoilor de bază ale indivizilor ca părţi ale comunităţii sociale.

5. Clasele sociale sunt un alt element al ideologiei socialiste. Ideologia socialistă a fost la începuturi o ideologie de clasă, care a apărut o dată cu fenomenul industrializării. Industrializarea a dus la apariţia unei clase muncitoare ce a început să se organizeze în sindicate şI partide politice în cadrul unei logici a reprezentativităţii pe care o oferea sistemul democratic întemeiat pe valorile liberale. Ideologia socialistă urmăreşte dispariţia diferenţelor de clasă, cuantificate în elemente de prestigiu şI oportunităţi sociale, a diferenţelor de venituri realizate în funcţie de munca depusă etc.

6. Proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie este un element prin excelenţă marxist în ideologia socialistă. Preluată de partidele comuniste în formula naţionalizării principaleleor mijloace de producţie, apoi de către mişcări socialiste precum mişcarea laburistă din Marea Britanie prin naţionalizarea unora dintre industriile şI serviciile importante ale societăţii, acest element de doctrină socialistă se întemeiază pe ideea unei proprietăţi comune, o proprietate a poporulului muncitor sau a clasei muncitoare asupra mijloceclor care produc profit în societate. Văzută fie ca scop al socialismului, fie ca mijloc, proprietatea comună a căpătat forme diferite în cadrul unor ideologii diferite ale partidelor politice dintr-o ţară sau alta, în funcţie de epoca istorică. Stilul sovietic este astfel diferit de stilul britanic sau stilul socialismului francez în ceea ce priveşte naţionalizarea şi limitele naţionalizării. Partidele şI ideologiile social-democrate se deosebesc de ideologiile socialiste sau comuniste, acestea din urmă neacceptînd ideea de proprietate privată sau de piaţă liberă. De altfel, nu întîmplător, începînd cu perioda interbelică, partidele social-democrate au refuzat contactul cu partidele comuniste organizate după ideologia lui Big Brother de la Răsărit – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

 

Aşa cum se observă din prezentarea principiilor generale ale socialismului, este nevoie să distingem clar între o ramură marxist-revoluţionară şI una social-democrată în interiorul ideologiei socialiste. Cele două linii ideologice au început să se construiască încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi au ajuns curente disjunctive în cele două războiae mondiale, cînd una dintre caracteristicile distincte ale ideologiei social-democrate europene, în general, era ruptura cu socialismele extreme de tip revoluţionar. Ce a dus la o astfel de ruptură de linii ideologice în cadrul socialismului?

 

a. Marxismul construieşte o exlicaţie a istoriei şI o formulă de rezolvare a problemelor social-politice pe ideile de luptă de clasă şI de evoluţie inevitabilă către societatea socialistă şI societatea comunistă, prin intermediul revoluţiei proletare. Înstrăinarea muncitorului de munca sa, pe care Marx o defineşte ca o simplă marfă scosă pe piaţă, condiţiile sociale şI politice mizere create de clasa burgheză prin monopolul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, precum şI absorbţia privată a plus-valorii (profitului) sunt toate elemente ale unui proces istoric ce va duce către revoluţia proletară. Revoluţia proletară va elimina toate aceste monopoluri prin crearea proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie iar munca va fi răsplătită la adevrata ei valoare.

Socialismul nu este însă decît o etapă tranzitorie în evoluţia societăţii umane. Etapa finală a evoluţiei istorice este societatea comunistă, în care chiar statul va dispărea, pentru că acesta îşi încheie misiunea istorică prin apariţia unui om nou. Societatea comunistă va fi întemeiată pe principiul repartiţiei după nevoi şI al obligaţiei asumate de a munci la maxima capacitate de care dispune fiecare.

 

b. Social democraţia propune o construcţie ideologică ce diferă fundamental de cea marxistă. Înainte de toate, social-democrţaia elimină ideea de revoluţie socială care să ducă la schimbarea sistemuli politic şI a ordinii sociale. Admiţînd sau nu ideea de societate socialistă ca societate a viitorului, ideologia social-democrată acceptă transformările lente, democratice în cadrul unor formule parlamentare. Dacă în perioda interbelică social-democraţia mai era încă o doctrină de clasă, după cel de-al doilea război mondial, partidele social-democrate s-au transformat din partide ale “gulerelor albastre” (partide cu un electorat muncitoresc) în partide care au un electorat compus în egală măsură din “gulere albe” (electorat ce provine din zona serviciilor, intelectuali, etc.) şI “gulere albastre”. Singurul partid social-democrat care a păstrat în ideologia sa ideea de naţionalizare a principalelor mijloace de producţie după al doilea război mondial a fost Partidul Laburist al Marii Britanaii, care a eliminat principiul de provenienţă marxistă abia în 1994. În rest, partidele europene social-democrate s-au construit pe ideologii care au asimilat valorile liberale şI democratice, deosebindu-se de partidele liberale sau democrat-creştine la nivelul limitelor de intervenţie a statului în economiei şI în stabilirea protecţiei sociale. De altfel, în acestă perioadă partidele politice şI ideologiile de partid încep să evolueze tot spre ceea ce s-ar putea numi catch-all parties – partide care se adresează tuturor segmentelor electorale.

 

4. Fascismul ca ideologie corporatistă

 

Ideologia politică de tip fascist este întemeiată pe un corp de idei în care statul şI corporaţiile (asociaţii profesionale) sunt termeni fundamentali. Fascismul este ideologia totalizantă – acel Stato totalitario al lui Mussolini fiind în fapt elementul de construţcie care trimite această ideologie în categoria construcţiilor totalitare, care nu acceptă un competitor pe piaţa politică şI socială. Fascismul are o întemeire economică şI socială pe organizarea în corporaţii – asociaţii profesionale ale diferitelor tipuri de muncitori, care sunt controlate de către stat. Acesta este motivul pentru care nu trebuie să asociem idelogia fascistă de tip corporatist cu ideolgia corporatistă a lui Mihail Manoilescu. Aşa cum îl prezintă doctrinarul român, corporatismul trebuie să fie integral şI pur: statul are rolul de arbitru al interacţiunii dintre corporaţii, fără să deţină controlul asupra politicilor fiecăreia dintre acestea. Astfel, corporaţia devine singurul izvor al legitimităţii actelor normative şi acţiunilor economice sau politice întreprinse în societate (corporatismul pur). Prin extinderea corporaţiilor şI la nivelul funcţionarilor şI al armatei, al sănătăţii etc. corporatismul capătă atributul de integral.

Fascismul are şI el idealul omului nou, iar tendinţele expansioniste ale lui Il Duce sunt un alt argment de trimitere a ideologiei fasciste în categoria idelogiilor totalitare. “Nimic din ce e omenesc, fie material, fie spiritual nu există în afara statului. Totul în şI prin stat” – acestea sunt principii fondatoare ale idelogiei totaitare de tip fascist. Fascismul este o formă de anticapitalism, antiliberalim, antiindividualism, anticomunism. Identitatea individuală este absorbită în identitatea colectivă, fie că este cea a corporaţiilor, fie că este cea a comunităţilor familiale, orăşeneşti, de meserii sau a comunităţii naţionale.

Expresia ultimă pe care o capătă aceasă identifiacre a indvidului cu comunitatea este cea a naţional-socialismului german, care stabileşte rasa şi apartennţa la o rasă declarată de el superioară, drept principiu fondator de calităţi individuale şi sociale.

 

5. Anarhismul ca ideologie antistatală

 

Anarhismul este o ideologie care nu a reuşit să se construiască la nivel concret în nici-o societate. Departe de a fi egală cu dezordinea pur şI simplu sau cu haosul social, anarhismul este o ideolgie care apărut la mijlocul secolului trecut şI a ţintit la distrugerea mitului statului ca instanţă de tip natural şI deci cu rol necesar în evoluţia omenirii.

Nu dezorganizarea este deci principiul întemeietor al ideologiei anarhiste, după cum suntem tentaţi să definim termenul “anarhism” la nivelul simţului comun. Idelogia anarhistă este o ideologie a organizării, dar este vorba despre o organizare construită în afara statului. Rolul statului este luat de instituţii sociale stabilite prin acordul indivizilor şI al comunităţilor. Anarhismul, la nivel de ideologie, se referă la un ideal de organizare niciodată atins. Din această perspectivă, ideologia anarhistă este o formă extremă a liberalismului antietatist, aşa cum a fost el exprimat în anii ’70 ai secolului nostru de R.Nozick în Anarchy, State, Utopia. Anarhismul (Nozick, Goodwin) ţintesc la maximizarea libertăţii şI a posibilitiţii de alegere raţională a individului într-o societate de piaţă în care fiecare individ este răsplătit în funcţie de propriile capacităţi şI intiţiative. Participarea la un buget de asigurări sociale sau de politici sociale este parte a iniţiativei individului, care nu este dator să plătescă impozit pentru redistribuirea acestei părţi din cîştigul personal în alte scopuri decît doreşte el însuşi, ca proprietarul real al veniturilor obţinute.

Acest anarhism individualist este completat de anarhismul colectivist al lui Proudhon, de exemplu, care ne vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea despre calitatea socială a fiinţei umane în organizări comunitare care să se substituie organizării şI instituţiilor statale. Comunităţile umane şI profesionale de agricultori, muncitori, meşteşugari, etc. pot dezvolta un sistem de intercţiuni sociale în afara statului pe principiul solidariăţii şI al cooperării, care este principiu de construcţie al colectivităţilor umane. Anarhismul colectivist este astfel denumit un anarhism al reciprocităţii: mutualimul.

 

 

 

6. Ideologia feministă

 

Feminismul este o ideologie politică ce a căpătat semnificaţie socială reală şi mobilizatoare abia în a treia treime a secolului nostru. Ese vorba aici despre un val ultim al feminsmului precdat de valuri succesive, care încep cu obţinerea dreptului de vot în anii ’40 ai secolulu trecut. Aces prim val feminist se încheie o dată cu dispariţia obiectului central de construcţie ideologică – dreptul la vot.

În anii ’60 însă a început să se construiască ideologia feministă pe alte valuri care deveiseră parte a conşieinei sociale şI culturii politice a societăţilor occidentale. Principiile de construcţie ideolgică sunt acum cele referitoare la egalitatea de şanse într-o societate alcătuită pe principii sexiste, în care cultura şI sistemele de interacţiune, de selecţie, etc. nu oferă femeilor posibilitatea de a participa cu şanse egale în competiţia pentru putere, în ulitmă instanţă. Pricipiul organizării sexiste a societăţii este acompaniat de cel al posibilităţii de a răsturna o astfel de formulă soială creatoare de inegalităţi de şanse pentru femei.

Feminismul liberal se centrează pe diferenţa de drepturi şI oportunităţi egale pentru femei şI pentru bărbaţi. Reforma propusă de feminsmul liberal ţinteşte reorganizarea sferei publice şI oferirea de şanse şi oportunităţi egale femeilor în interacţiunea lor cu bărbaţii în sfera publică.

Feminismul socialist este centrat pe ideea de subordonare socială a femeilor în cadrul unui mod de organizare socială de tip capitalist. Femeile sunt acum privite din perspectiva funcţiei pe care o au la nivel economic – aceea de a asigura viaţa de familie, munca domstică şi educaţia unei generaţii viitoare muncitori capitalişi.

Feminismul radical se distinge prin identificarea unui clivaj fundamental în societate, care este cel bărbaţi-femei. Societăţile, indiferent de epocă, sunt organizate pe principii patriarhale, în care o jumătate a populaţiei – femeile, este controlată de cealaltă jumătate – populaţia de de bărbaţi. Feminismul radical este, de aceea, pentru o revoluţie sexuală – o restructurare fundamentală a rolurilor femeilor şi bărbaţilor în societate, a vieţii publice şI a vieţii private.

 

7. Ecologismul. Asimilarea ecologismului de către diferite doctrine politice

 

Ideologia politică de tip ecologist este o reacţie socială împotriva industrializării şI a poluării industriale, a distrugerii spaţiilor verzi din raţiuni de producţie şI de politici economice ale statului şI ale agenţilor individuali în egală măsură. Ideologia verde a apărut cam în aceeaşi perioadă cu ideologia feministă şI a devenit ideologie politică în momentul în care primele partide ecologiste au căpătat reprezentanţă parlamentară.

Eco-socialismul este o ideolgie creată prin asimilarea valorilor socialiste, în sensul construirii unui duşman în capitalism.

Eco-feminismul caută originile actualei crize ecosistemice în puterea bărbaţilor.

Eco-conservatorismul aplică ideea de conservare şI de păstrare a tradiţiei la valorile sistemului biologic. Orgaizîndu-se grupuri de presiune care pot crea demonstraţii de stradă, ecologiştii au deveit în Germania, de exemplu, un partid politic cu reprezentanţi în Bundestag.

 

Ideolgia ecologistă are drept ultim scop mobilizarea maselor şI influenţarea deciziei politice în direcţii conservării biosistemului, ceea ce înseamnă că orice decizie politică de amploare trebuie să ţină seama de priorităţi de ordin ecologic, în scopul stopării fenomenului de degradare a biosistemului.

 

8. Fundamentalismul religios

 

Ideologiile religioase fundamentaliste sunt prezente în toate societăţile în care fenomenele de birocratizare şi instituţionalizare care au creat statul modern nu au reuşit să cuprindă şI secularizarea. Altfel spus, ideologiile fundamentaliste cu importanţă reală în politică există în toate societăţile în care valorile religioase au rămas parte a comportamentului cotidian, relaţia cu Dumnezeu sau Allah fiind acreditată şi practicată sistematic prin intermediul unui comportament ritualizat cotidian.

Tradiţiile religoase cele mai puternice în sensul întemeierii şi orientării comportamentului guvernanţilor sunt în Palestina şi în lumea islamică. Fundamentalismul islamic a început să se propage ca ideolgie politică extrem de influentă în lumea contemporană o dată cu revoluţia iraniană în 1979, cînd şeful religios Khomeini creează primul stat islamic. Ideologia islamică fundamentalistă va deveni purtătoarea valorilor tradiţionale şI religioase, care vor refuza sincronizarea cu modelul occidental. Ideologiile islamiste au devenit, conchide A.Heywood, o formă de canalizare a aspiraţiilor socialiste în lumea Orientului Mjlociu, Africii de Nord şI a unei părţi din Asia, articulînd astfel aspiraţiile sociale ale sărăcimii oraşelor care era pînă în anii ’70 deschisă ideologiilor marxiste şI socialiste.

 

 

 

 

 

One thought on “Stiinte Politice | IDEOLOGIILE POLITICE SI DOCTRINELE POLITICE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s