Fondul Monetar International. Istoric, structura si functii

Istoricul FMI 1

 

Fondul Monetar Internaţional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-Woods, fiind instituţia responsabilă cu asigurarea condiţiilor monetare şi financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internaţional din istoria relaţiilor internaţionale şi vizează un ansamblu de principii şi reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb şi al cooperării monetare multilaterale (Drăgoescu, 2000, p. 21)

Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept iniţiatori Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat majoritatea aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituţiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor ‘40. În acest proces de durată au fost implicate două personalităţi marcante, John Maynard Keynes, de partea britanică, şi Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariţia unor recesiuni economice de proporţii, precum şi izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de liberalism2 a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit soluţia comună pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituţie globală care să fie o versiune îmbunătăţită a Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere economic, pacea şi prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerţul liber între naţiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizaţia Internaţională a Comerţului (ITO).3 Plecând de la lecţiile perioadei interbelice, politicile monetare şi ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comerţului liber; ele nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine (Helleiner, 1993). Pentru consacrarea acestei lecţii în modul de funcţionare al economiei internaţionale s-a avut în vedere fondarea unei instituţii financiare internaţionale care să monitorizeze politicile monetare şi de schimb ale statelor membre.

Datorită diferenţei semnificative dintre poziţia internaţională (politică şi economică) a Marii Britanii şi a SUA, la acea oră, cele două planuri iniţiale au evidenţiat câteva puncte de dezacord.4 Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării economiilor naţionale în cazul importului de tendinţe deflaţioniste şi de furnizarea de lichidităţi internaţionale pentru ţările cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea şi stabilitatea cursurilor şi de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive în privinţa comerţului liber. Totuşi, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economişti au crezut ferm în importanţa unei ordini mondiale organizate conform principiului “comerţului liber”, pentru asigurarea păcii şi prosperităţii internaţionale. Pe plan naţional, ocuparea totală a forţei de muncă şi un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de ţeluri. Controlul capitalului, control direcţionat împotriva mişcărilor speculative şi ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerţului şi prin urmare, supuse cerinţelor acestuia (Ruggie, 1982).

Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deşi în negocierile politice dintre cele două părţi s-au pierdut mai multe elemente importante (Gardner, 1969, capitolul VII). Propunerile americane au avut câştig de cauză ţinând cont de circumstanţele economice şi politice care făceau din SUA, la acea oră, cea mai importantă putere şi cel mai important creditor al lumii, deţinând 75% din rezervele monetare mondiale. (Drăgoescu, 2000, p. 20)

Scopurile declarate ale noii organizaţii, Fondul Monetar Internaţional, aşa cum au rezultat la finalul negocierilor, erau:

  1. promovarea cooperării monetare internaţionale;
  2. facilitarea expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi contribuirea, prin acestea, la promovarea şi menţinerea unor nivele înalte de ocupare şi de venituri reale şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice”;
  3. promovarea stabilităţii ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb şi evitarea deprecierii schimbului prin competiţie;
  4. contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi şi la eliminarea restricţiilor de schimb extern care împiedică dezvoltarea comerţului mondial;
  5. punerea la dispoziţie de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii în corectarea balanţelor de plăţi, “fără a recurge la măsuri destructive pentru prosperitatea naţională şi internaţională”.
  6. diminuarea duratei şi nivelului dezechilibrului din balanţa de plăţi externă a membrilor săi.5

Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internaţional inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internaţională, universalitatea sistemului – orice stat care recunoaşte prevederile statutului FMI poate adera la această organizaţie şi, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internaţional, fixitatea parităţii şi cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desfiinţarea restricţiilor asupra plăţilor curente, în vederea multilateralizării plăţilor, convertibilitatea în aur a dolarului, la care se raportează celelalte monede şi asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaţionale în concordanţă cu nevoile de echilibrare a balanţei de plăţi externe ale ţărilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt) (Bruon, 1990, cap. 1, Lenain, 1993, p.50, Drăgoescu, 2000, p. 22-23).

Resursele FMI, esenţiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza contribuţiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare ţară plătea o cotă în aur şi valută naţională, proporţională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost esenţiale în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr de bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art. XII, 5a). Cota şi numărul de voturi au asigurat de la început o poziţie superioară a Statelor Unite, în interiorul instituţiei. Aceasta poate fi percepută ca o primă breşă în spiritul idealist şi multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluţie menită să asigure Congresul că SUA şi-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituţii, fără de care nu şi-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.6

Spiritul planurilor iniţiale a fost subminat încă de la bun început sub mai multe aspecte. Reticenţa Congresului, care se temea că resursele americane vor fi canalizate, prin intermediul FMI, pentru a contribui la reconstrucţia întregii Europe (ceea ce includea statele comuniste), laolaltă cu dificultăţile tranziţiei postbelice, mult mai mari decât cele prevăzute în 1944, au împiedicat lansarea imediată a Fondului. Evoluţiile ulterioare ostile dintre SUA şi URSS au avut un impact negativ decisiv. În acest context, SUA au decis că multilateralismul avut în vedere la sfârşitul războiului nu mai era adecvat. Reconstrucţia Europei de Vest, devenită de interes strategic+militar, trebuia asigurată unilateral, prin Planul Marshall. Fondurile oferite prin acest plan şi condiţiile lor au adus FMI în situaţia de a fi, la sfârşitul anilor ’40, o instituţie prea puţin prezentă pe scena internaţională.

La momentul terminării reconstrucţiei Europei, când toate ţările au declarat totala convertibilitate (1958), a apărut un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a căror valoare era fixată în raport cu dolarul, la rândul lui raportat la etalonul aur. Mai rigid decât fusese plănuit, sistemul monetar postbelic a avut o viaţă scurtă. Mecanismul prin care monedele statelor membre ale FMI primeau o echivalare fixă în dolari, iar dolarul era raportat la o cantitate fixă de aur a fost, o perioadă, în avantajul SUA. Dolarul reprezentând principala valută forte, SUA nu mai trebuiau să fie preocupate, în politica lor economică, de echilibrarea balanţei de plăţi externe, întrucât însuşi sistemul monetar presupunea existenţa unei cantităţi mari de dolari în afara SUA, cu alte cuvinte, o balanţă de plăţi deficitară.

Problemele au apărut atunci când SUA au supra-utilizat acest mecanism, astfel că s-a ajuns la situaţia în care exista o ofertă foarte mare de dolari pe pieţele internaţionale, provenită din exporturi de capital, dar şi din numeroase cheltuieli militare. Dolarii s-au acumulat treptat în conturi din străinătate, generând credite în lanţ, astfel că, în anii 60 deja, cantitatea de dolari existentă în lume, în circulaţie, depăşise stocurile de aur ale SUA. Odată atinse limitele încrederii în paritatea oficială dolar – aur, unele bănci centrale au cerut SUA schimbarea dolarilor deţinuţi în rezervele lor, cu aur (Bordo, 1993, p. 36). Spirala creată a generat o criză monetară, cu repercusiuni asupra sistemului monetar internaţional. Incertitudinea şi temerile băncilor centrale, referitoare la sustenabilitatea convertibilităţii dolarului, exporturile de capital ale SUA, resursele importante pe care le-a absorbit războiul din Vietnam, toate aceste fenomene au contribuit la evoluţia Statelor Unite dintr-un creditor mondial, în poziţia de debitor mondial. La această situaţie s-a adăugat reticenţa ţărilor europene în ceea ce priveşte ajustarea şi reaprecierea valutelor (Bordo, 1993, p.37-38), astfel că sistemul a acumulat tot mai multă presiune asupra dolarului, a cărui convertibilitate în aur a devenit incertă, ceea ce a alimentat în spirală alte presiuni. Fiind cvasi-inutil pentru o perioadă atât de lungă, FMI nu a avut prea multe de spus în rezolvarea crizei. În final, preşedintele Nixon a decis să soluţioneze problema printr-un act unilateral, anunţând la 15 august 1971 suspendarea convertibilităţii dolarului.7

În urma acestor evoluţii, o parte din sarcinile FMI au rămas fără obiect. Nu numai că lumea a început să se îndrepte către un sistem de valute flexibile, dar ea a devenit cu fiecare zi o piaţă financiară tot mai integrată. Schimbările tehnologice şi ascensiunea corporaţiilor multinaţionale au erodat autonomia naţională economică şi financiară. În acest mediu, Fondul s-a confruntat cu ameninţarea de a deveni un anacronism instituţional. În 1974, Robert Aliber, un economist american, afirmă că singurul vestigiu al sistemului gestionat de FMI după 1945 este FMI însuşi, adică „un fond comun de rezerve de dimensiune modestă şi de utilitate discutabilă, dată fiind creşterea rapidă a rezervelor internaţionale, şi 1800 de funcţionari remuneraţi generos care au sarcina de a veghea la aplicarea unor reguli de joc care nu mai există.” (apud Lenain, 1993, p.46)

 

În anii 70, după denunţarea convertibilităţii dolarului în aur, la nivel internaţional s-a pus foarte serios problema rolului FMI pe viitor, în termenii permanenţei sau desfiinţării instituţiei. Treptat, s-a conturat opinia potriva căreia Fondul rămâne forul cel mai adecvat pentru discuţiile referitoare la reformarea sistemului monetar internaţional. Pentru reflecţia privind posibile modalităţi de reformare, în septembrie 1972 s-a constituit Comitetul celor 20, organism ce şi-a încheiat activitatea în 1974 şi a fost înlocuit de Comitetul interimar.8 Deliberările din cadrul Comitetului celor 20 au stabilit că, în conjunctura politică, economică şi socială a acelor ani, reforma treptată, eşalonată, a sistemului monetar internaţional era versiunea de preferat. Consecinţele crizei petrolului, ale crizei economice mondiale, stag-flaţia ca nou fenomen afectând economiile dezvoltate, toate acestea aduseseră foarte multe bulversări în plan economic şi social, astfel că noi reaşezări ale sistemului ar fi adus prea multe incertitudini şi consecinţe incontrolabile.

Prin Acordurile de la Kingston, din 1976, FMI lua act de noile realităţi internaţionale şi punea capăt în mod oficial tensiunilor apărute în sistemul financiar internaţional ca urmare a denunţării convertibilităţii în aur a dolarului. „Acordurile de la Kingston au consemnat: majorarea cotelor de participare ale ţărilor membre la capitalul soial al FMI cu 33,5%; utilizarea pe scară mai largă a resurselor FMI în monedele naţionale ale ţărilor membre pentru operaţiunile şi tranzacţiile Fondului; restrângerea rolului aurului în Sistemul Monetar Internaţional (demonetizarea lui), inclusiv prin vânzarea unei părţi a aurului deţinut de FMI […]; sporirea capacităţii FMI de a acorda asistenţă financiară ţărilor membre pentru echilibrarea balanţelor de plăţi externe; lichidarea divergeneţelor dintre SUA şi Franţa în problema cursurilor valutare, permiţându-se mai întâi ţărilor membre să-şi aleagă regimul valutar care le convine, inclusiv prin folosirea cursurilor sub supravegherea FMI, iar mai apoi, când condiţiile economice şi financiare permit, să se trecă la un sistem de parităţi şi cursuri stabile, dar ajustabile, controlat de FMI.” (Drăgoescu, 2000, p. 47). Principiile noi convenite la Kingston s-au reflectat într-un nou statut al FMI, în vigoare de la data de 1 aprilie 1978.

În anii ’70 au avut loc însă şi alte evoluţii, în care FMI a identificat noi “nişe de oportunitate”. Crizele petrolului au disponibilizat mari sume de “petrodolari”, din partea statelor exportatoare, pentru împrumuturi pe piaţa internaţională. Către sfârşitul decadei însă, condiţiile economice şi financiare s-au schimbat, astfel că statele care luaseră împrumuturi uşor accesibile pe pieţele private, mai ales ţări aflate în curs de dezvoltare, s-au trezit în situaţia de a avea datorii imense, cu ai căror termeni de plată nu mai puteau ţine pasul. Criza economică din anii ’70 a lovit cel mai puternic ţările în curs de dezvoltare, care au pierdut resurse financiare, pe de o parte, prin faptul că rezervele lor valutare erau exprimate preponderent în dolari americani, monedă care s-a depreciat puternic şi, pe de altă parte, prin faptul că, în condiţiile inflaţiei şi oscilaţiilor ratelor de schimb, dobânzile la creditele acumulate au crescut semnificativ. Tot mai multe ţări în curs de dezvoltare au început să aibă dificultăţi importante în plata datoriei lor externe, adăugate efortului economic intern orientat spre exporturi, pentru obţinerea valutei necesare plătirii ei. S-a ajuns astfel ca datoriile externe ale unor ţări în curs de dezvoltare să devină o problemă majoră pentru sistemul economic şi financiar internaţional, rămasă ca atare pe agenda internaţională până astăzi.

Fiind singura organizaţie interguvernamentală cuprinzătoare, specializată pe chestiuni monetare şi financiare, FMI a decis să intervină şi a început să ofere împrumuturi ţărilor aflate în curs de dezvoltare, pentru a le asista în transformarea economiilor lor în economii viabile, care să poată susţine plata la zi a datoriei externe şi a penalităţilor adăugate, fără a rezulta probleme macroeconomice deosebite. Din responsabilitatea iniţială de supraveghere a economiilor statelor membre, Fondul a recuperat ideea de consultanţă pentru ţările datornice, consultanţă referitoare la modul de ajustare a politicilor şi de eliminare a problemelor structurale. Pornind de la această practică, împrumuturile au dobândit prevederi şi condiţionări, care au luat forma unor politici economice, monetare şi financiare recomandate de Fond, negociate cu guvernele ţărilor în cauză, asumate în final de acestea pentru perfectarea acordurilor de împrumut.

FMI şi-a păstrat rolul de creditor al ţărilor în curs de dezvoltare pe tot parcursul anilor ’80. În 1985, cu prilejul reuniunii FMI şi BM de la Seul, secretarul trezoreriei americane, James Baker, a pledat pentru reomandări de politici, în cadrul programelor de ajustare structurală, care să fie nu atât defavorabile creşterii cheltuielilor publice şi expansiunii cererii interne, cât mai ales favorabile creşterii economice. Acest nou curent a generat adaptări doctrinare în cadrul FMI. Echilibrul balanţei de plăţi rămâne obiectivul primordial, dar răspunsul la problema dezechilibrului ei vizează înlăturarea oricăror obstacole structurale în calea creşterii economice, inclusiv prin dereglementarea pieţelor interne şi liberalizarea ofertei. În urma acestor adaptări doctrinare, au rezultat cinci domenii pentru politici publice reformiste:

  • reforma fiscalităţii – eliminarea impozitelor progresive, reducerea taxelor pe exporturi;

  • calitatea cheltuielilor publice – reducerea acestora, mai ales a cheltuielilor neproductive (militare, de exemplu) şi investirea în infrastructura fizică şi în capitalul uman, ca măsuri favorabile creşterii;
  • liberalizarea comerţului exterior – deschiderea economiei spre comerţul global;

  • reforma pieţelor financiare – facilitarea mobilizării economisirii interne, ameliorarea politicilor monetare, liberalizarea ratei dobânzii.

Aceste programe vor înregistra succese, mai ales în ţări ale Asiei de sud-est şi ale Americii Latine, dar nu vor reuşi să reducă sărăcia în Africa şi nici disparităţile de venituri în America Latină. (Lenain, 1993, cap. III)

 

Ca urmare a răsturnării regimurilor comuniste din Europa de Est, statele din regiune au iniţiat, în 1989, reforme politice şi economice de o amploare fără precedent. Transformarea economiilor centralizate comuniste înspre economii de piaţă nu se putea face fără ajutor internaţional, dat fiind că guvernelor angajate pe calea reformelor le lipseau atât fondurile, cât şi expertiza (teoretică şi tehnică) necesară. Exisa însă o instituţie internaţională abilitată să supervizeze şi să ofere consultanţă în domeniul financiar şi monetar. Prin urmare, FMI a început să pună la dispoziţia guvernelor postcomuniste împrumuturi şi să vegheze activ, prin condiţionarea complexă a împrumuturilor, la evoluţia acestor ţări către o economie de piaţă. În 2005, Fondul este încă implicat în câteva dintre ţările din regiune, cu toate că evoluţiile recente i-au deschis o altă perspectivă.9

Criza financiară din Mexic, din 1995 şi, mai ales, criza din Asia de sud-est, începută în 1997, care a degenerat într-o criză globală a sistemului financiar internaţional, s-au constituit în noi ameninţări la adresa stabilităţii pieţelor globale. În consecinţă, FMI a fost ”redescoperit” de către membrii săi marcanţi, mai cu seamă de SUA, drept o sursă posibilă de ajutor financiar în cazuri limită (atât datorită fondurilor proprii, cât şi fondurilor pe care le poate mobiliza din resurse internaţionale private), pentru ţări al căror eşec economic ameninţă stabilitatea economiei globale. Dezbaterea în ceea ce priveşte evoluţia instituţională recentă a FMI, ca instituţie creditoare de ultimă instanţă, este o dezbatere încă deschisă. Nu vom insista asupra ei, cu atât mai mult cu cât, pentru cercetarea de faţă, activitatea FMI ca instituţie implicată în reformele economice şi politice ale statelor angajate pe drumul dezvoltării este mult mai importantă.

    Structură şi funcţionare

 

1. Structură

Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie hibrid, reunind caracteristici ale unei organizaţii internaţionale interguvernamentale dar şi ale unei societăţi anonime pe acţiuni, de drept american. 10 Fondul este situat pe teritoriul SUA, în Washington D.C. „Acţionarii” săi sunt ţările participante la Conferinţa de la Bretton Woods şi cele care au semnat Acordul de înfiinţare până la data de 27 decembrie 1945, plus ţările care au aderat între timp la acest acord şi la organizaţie.11 Guvernele statelor (viitoare) membre au decis aşadar înfiinţarea sa, pentru a rezolva într-un cadru multilateral probleme financiare importante, ceea ce îl face să fie, în egală măsură, o organizaţie internaţională, afiliată de altfel sistemului specializat al agenţiilor ONU. Spre deosebire de alte organizaţii, statele membre sunt reprezentate în structurile sale de conducere potrivit unui principiu de proporţionalitate cu puterea economiei naţionale.

Ţările membre ale FMI au următoarele drepturi:

  • dreptul la vot şi la participare în adoptarea deciziilor

  • dreptul de a efectua tranzacţii şi operaţii cu FMI

  • dreptul de a cumpăra valută convertibilă sau Drepturi Speciale de Tragere (DST) din resursele Fondului, în schimbul monedei naţionale, pe termen scurt sau mediu, în caz de nevoie pentru echilibrarea balanţei de plăţi;

  • dreptul de a primi alocaţii de DST

  • dreptul de a deveni membu al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Dreptul la vot este proporţional cu participarea ţării la resursele de ansamblu ale Fondului, similar cu acţionarii, în cazul unei societăţi pe acţiuni. Ţările membre subscriu şi participă la capitalul Fondului prin cote-părţi; o cotă parte are valoarea nominală egală cu 100.000 de Drepturi Speciale de Tragere (DST), unitatea de calcul proprie FMI.12 Numărul de cote-părţi care poate fi subscris de către o ţară anume este decis de conducerea FMI, în funcţie de situaţia economică şi financiară a ţării membre. Tendinţa generală a fost însă ca, pe măsură ce numărul membrilor FMI a crescut, cotele-părţi să fie diminuate, pentru ca principalii membri (statele cu cele mai puternice economii) să aibă o pondere de vot constantă, raportată la numărul total. Deciziile FMI se iau cu majoritate de voturi, pentru deciziile importante fiind nevoie de reunirea unei majorităţi calificate (70% din voturi), iar pentru deciziile majore, care vizează viitorul FMI (schimbări de cote-părţi, alocarea DST, vânzarea unor părţi din rezervele de aur) este nevoie de o majoritate calificată de 85% din voturi. Practica însă face recursul la votarea propriu-zisă destul de rar, deciziile luându-se cel mai adesea pe baza unui consens al statelor (Lenain, 1993, p. 17).

Structura de conducere a FMI cuprinde organisme care oglindesc similitudinile cu o societate pe acţiuni: există un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu executiv (de administraţie), un director executiv şi două comitete ale Consiliului guvernatorilor.

Consiliul guvernatorilor reuneşte reprezentanţii fiecărei ţări membre, mai exact guvernatorii cu drept de vot şi câte un membru supleant pentru fiecare guvernator, cu drept de vot doar în cazul absenţei guvernatorului.13 Consiliul guvernatorilor este organul suprem de conducere al FMI şi se reuneşte în şedinţe plenare, cel puţin o dată pe an. Reuniunea sa plenară reprezintă de fapt Adunarea Generală a FMI, care are loc de obicei în luna octombrie sau noiembrie a fiecărui an. Între prerogativele Consiliului se numără primirea de noi membri, retragerea calităţii de membru, schimbarea Statutului, cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, tranformări ale cotelor de participare ale ţărilor membre.

Următorul organ, în ordine ierarhică descrescătoare, este Consiliul executiv (Consiliul de administraţie), alcătuit din 24 de administratori (directori executivi). Cinci dintre ei sunt reprezentanţi direcţi ai unor state membre ale FMI (SUA, Japonia, Franţa, Germania şi Marea Britanie). Federaţia Rusă, China şi Arabia Saudită au obţinut şi ele, ulterior membrilor citaţi anterior dreptul de a avea propriul reprezentant.14 Restul de 16 administratori reprezintă ţări grupate în „circumscripţii”, care îşi aleg un singur reprezentant. Deciziile Consiliului executiv se iau cu majoritate calificată, fiecare director executiv dispunând de un număr de voturi egal cu suma voturilor de care dispune fiecare ţară membră a grupului care l-a ales. Consiliul este răspunzător de administrarea activităţilor curente ale FMI. El asigură coordonarea operaţiunilor şi respectarea principiilor în relaţiile financiare, valutare şi de creditare internaţională. Consiliul decide aprobarea acordurilor negociate de reprezentanţii statelor şi experţii FMI şi, prin aceasta, acordarea de credite.

Următoarea poziţie de autoritate în cadrul Fondului este reprezentată de funcţia directorului general (managing director). Directorul general este ales de Consiliul de administraţie. El nu poate fi ales dintre guvernatori sau dintre directorii executivi (membri ai Consiliului de administraţie). Printre atribuţiile sale se numără prezidarea întâlnirilor Consiliului de admnistraţie, exprimarea votului în caz de balotaj, participarea la reuniunile Consiliului guvernatorilor. Directorul FMI reprezintă organizaţia în mod curent, în relaţiile cu terţi şi asigură gestionarea permanentă a Fondului, sub supravegherea Consiliului executiv. Decizia statelor, devenită cutumă, a stabilit că directorul executiv al FMI va fi întotdeauna un european, iar preşedintele Băncii Mondiale (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) va fi întotdeauna un american.

Consiliul guvernatorilor şi Consiliul de administraţie beneficiază, în activitatea lor, de sprijinul a două organe suplimentare: Comitetul Interimar şi Comitetul Dezvoltării.

Comitetul Interimar a fost înfiinţat în 1974 şi are un rol consultativ. El este alcătuit din 24 de membri, miniştri de finanţe sau guvernatori ai băncilor centrale ale statelor membre, desemnaţi de o manieră similară cu membrii Consiliului de administraţie. Cea mai importantă menire a sa este formularea de opinii şi rapoarte referitoare la problemele gestionării şi transformării sistemului monetar internaţional, inclusiv în ceea ce priveşte posibilele schimbări de profunzime în cadrul FMI sau în modalităţile sale de interacţiune cu mediul extern.

Comitetul Interimar se reuneşte de două ori pe an, în aprilie sau mai, respectiv odată cu Adunarea generală. Scopul său constă în avansarea unor propuneri referitoare la orientările generale ale FMI în perioada următoare, în contextul analizei sistemului financiar internaţional şi a evoluţiilor mediului internaţional în general. Dimensiunea sa redusă, comparativ cu membrii Consiliului guvernatorilor (24, prin contrast cu 184 de membri, în 2005) îl consacră ca un forum mult mai propice discuţiilor despre starea şi perspectivele sistemului financiar internaţional şi rolul FMI (Lenain, 1993, p. 16).

În ultimii ani, au existat voci care au arătat că rolul de sfătuitor al acestui Comitet şi de consilier al marilor decizii ale Fondului a fost subminat continuu de puterea G7 de a lua decizii referitoare la viitorul sistemului financiar internaţional şi al economiei globale (Killick, 1995, Buira, 2003).

Între organele de conducere ale FMI se numără şi Comitetul dezvoltării, înfiinţat în 1972, ca urmare a încredinţării unui mandat de către G77 preşedintelui grupului, pentru înfiinţarea unui comitet care să reprezinte ţările membre, având ca arie de specializare chestiunile monetare. Comitetul dezvoltării este un organism de nivel ministerial care are ca scop promovarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a participării lor la dezbaterea chestiunilor monetare, financiare şi referitoare la dezvoltare, în cadrul instituţiilor Bretton Woods.15 Comitetul asistă Consiliul guvernatorilor, prin activităţi de analiză şi consultanţă în domeniul sprijinirii dezvoltării şi al transferului real de resurse către ţările în curs de dezvoltare. Comitetul are 24 de membri, nouă de pe continentul african, opt de pe continentul latino-american şi şapte ţări asiatice, care se întâlnesc de două ori pe an, de obicei simultan cu reuniunile Comitetului interimar.16

Structura operaţională a Fondului cuprinde, în afara acestor organe de conducere şi consiliere la nivelul conducerii, departamente geografice, departamente funcţionale şi servicii speciale, departamente care au atribuţii în domeniul informaţiilor şi legăturilor şi serviciile de susţinere. Departamentele geografice sunt organizate în prezent pe următoarele regiuni: Europa I, Europa II, Asia şi Pacific, Africa, Orientul Mijociu şi Emisfera Occidentală. Negocierea acordurilor privind utilizarea resurselor financiare ale FMI de către statele membre şi monitorizarea îndeplinirii angajamentelor revine în sarcina departamentului de care aparţine fiecare stat care solicită asistenţă. Tot din aceste departamente provin şi repezentanţii rezidenţi ai FMI, care sunt funcţionari detaşaţi în unele din ţările membre pentru a facilita comunicarea dintre FMI şi guverne şi pentru a constitui un factor suplimentar de monitorizare şi presiune în vederea respectării angajamentelor asumate de ţara respectivă în raport cu Fondul (Drăgoescu, 2000, p.38).

În ceea ce priveşte personalul FMI, acesta număra, în aprilie 2005, 1633 de cadre, dintre care aproximativ 1008 economişti (un procent de cca 62%, Raportul anual, 2005, p. 89). Din anii 1960, personalul FMI creşte în medie cu 5,1% pe an (conform calculelor lui Vaubel, în Bandow şi Vasquez, 1994).

 

2. Funcţiile FMI

Aşa cum rezultă indirect din prezentarea istoricului instituţiei şi a structurii ei, precum şi din trecerea în revistă a activităţii FMI în ultimii ani, funcţiile Fondului Monetar Internaţional constau în:

  1. coordonarea sistemului monetar internaţional;

2. supravegherea politicilor monetare, financiare şi economice ale statelor membre;

3. furnizarea de credite pe termen scurt şi mediu, din resursele proprii, pentru asistarea unor dezechilibre ale balanţei de plăţi, în ţările membre;

4. intermedierea obţinerii unor credite pe termen scurt şi mediu, din fonduri private sau naţionale, pentru finanţarea dezechilibrelor balanţei de plăţi în ţările membre;

5. monitorizarea şi acordarea de credite în situaţiile în care problemele financiare ale unei ţări riscă să se transforme într-un pericol pentru stabilitatea sistemului financiar global;

  1. oferirea asistenţei tehnice către alte organizaţii internaţionale şi către statele membre.

Dintre acestea, două funcţii sunt foarte importante pentru înţelegerea rolului şi funcţionării FMI: supravegherea şi finanţarea (creditarea) membrilor.

 

Supravegherea exercitată de FMI se realizează atât bilateral, cât şi multilateral. Supravegherea bilaterală se concretizează anual prin consultările prevăzute la articolul IV din Statutul FMI. Scopul „consultărilor la articolul IV”, cum sunt ele denumite de altfel, este examinarea situaţiei financiare şi economice la nivel naţional şi formularea unor recomandări generale referitoare la politicile monetare, ale ratei de schimb şi, în general, politicile financiare şi economice de urmat pentru asigurarea stabilităţii şi a unei evoluţii pozitive la nivelul economiei naţionale a statului cu care se realizează consultările.

O altă formă de supraveghere bilaterală se realizează atunci când are loc discutarea acordurilor financiare şi a programelor economice pe care ţările membre urmează să le implementeze, pentru respectarea termenilor acordurilor cu FMI.

Supravegherea multilaterală se realizează prin întocmirea şi analiza rapoartelor pregătite în departamentele Fondului referitoare la perspectivele economiei mondiale, la nivel global şi regional. Aceleaşi rol îl îndeplinesc, implicit, şi discuţiile periodice referitoare la evoluţiile pieţelor financiare internaţionale şi ale sistemului financiar mondial, redactate în scris şi tipărite adesea în publicaţiile periodice ale FMI. Monitorizarea economică şi financiară pe care FMI o realizează se concretizează bi-anual prin rapoartele denumite World Economic Outlook, o sursă importantă de date economice referitoare la toate regiunile şi statele lumii, disponibilă pentru publicul larg.

Rolul de supraveghere a sistemului monetar internaţional a fost pus însă în umbră, de mulţi ani, prin asumarea unui activism pronunţat în domeniul asistenţei financiare oferite ţărilor în curs de dezvoltare şi celor cu economii în tranziţie (Drăgoescu, 2000, p. 61).

Finanţarea acordată statelor membre

Creditele acordate de FMI sunt destinate, în general, echilibrării pe termen scurt şi mediu a balanţei de plăţi curente a ţărilor membre. Utilizarea resurselor FMI de către ţările membre pentru rezolvarea unor deficite ale balanţei de plăţi îmbracă două forme de bază: „trageri” de la FMI şi credite propriu-zise.

Tragerile de la FMI pot să ia forma unor „schimburi valutare”, în sensul că orice membru poate să cumpere de la FMI moneda altei ţări sau DST-uri, contra monedei naţionale. Într-o perioadă fixă de timp, Fondul obligă acest membru să îşi răscumpere moneda naţională şi să platească un comision pentru operaţiunile realizate.

Nici un stat membru nu poate să solicite FMI o cantitate de valută forte mai mare decât valoarea propriei cote-părţi. Există de altfel câteva praguri prestabilite pentru efectuarea operaţiunilor financiare de „tragere”. Preluarea de către o ţară a unui echivalent de 25% din valoarea propriei cote-părţi, în valuta de care are nevoie sau în DST-uri, se poate face automat, în orice moment şi fără condiţii. Această operaţiune se numeşte „tragere în contul tranşei-rezervă”.17 Orice acordare de fonduri în valută care depăşeşte acest prag se încadrează în categoria tranşelor superioare de credit şi poate fi efectuată doar prin asumarea anumitor condiţionări şi măsuri de corectare a dezechilibrelor economice. Nici o operaţiune de tragere în contul propriei cote-părţi nu poate depăşi echivalentul a 200% din contribuţia unei ţări la resursele FMI (Bruon, 1990, p.162).18

În aceste situaţii este impropriu să vorbim despre împrumuturi propriu-zise, ele reprezentând operaţiuni de schimbare a propriei cote-părţi în schimbul unei valute forte, urmând ca moneda naţională să fie răscumpărată după corectarea problemelor cu care se confruntă statul care efectuează tragerea. Dincolo de un anumit plafon însă, nici operaţiunile de tragere nu au loc fără condiţionări impuse de FMI şi angajamente din partea ţării solicitante.

Creditele propriu-zise se acordă de FMI în mod condiţionat, în funcţie de angajamentele ţării solicitante şi progresele înregistrate în domeniul unor politici economice menite să redreseze economia pe termen scurt şi mediu.

Condiţionarea” este un principiu fundamental pentru practica FMI, foarte mult dezbătut în literatura de specialitate (vezi Bruon, 1990, p. 82-86, Lenain 1993, p.103-105, Collier et al., 1998, Toderean 2002a, cap. 2, Buira, 2003, cap. 3). Conceptul de condiţionare s-a conturat treptat şi indirect. Mai întâi, au existat prevederile Statutului iniţial, care afirmă că acordarea de credite în cadrul tranşei-aur (tranşa-rezervă, după 1971) este necondiţionată, subînţelegându-se că alte tranşe de credite sunt, prin urmare, condiţionate. Ulterior, Fondul a precizat, cu ocazia efectuării unor trageri în contul primei tranşe de credit, că aceasta se acordă cu condiţia ca membrul care solicită tragerea să facă eforturi rezonabile pentru rezolvarea problemelor sale. Pentru a efectua trageri în contul tranşelor superioare de credite, ţara trebuie să furnizeze „justificări solide”. Desigur, evaluarea „rezonabilităţii” eforturilor revine personalului specializat şi conducerii FMI.

Abordarea inspirată de concepţiile lui Jacques Pollack va sta la baza condiţionării, ca practică a FMI. Ea este un răspuns la un anumit tip de identificare a problemelor economice ale statelor membre, desemnat prin conceptul de deficit structural. El apare la mijocul anilor 1970, provenind din ceea ce s-a numit abordarea monetară a balanţei de plăţi, potrivit denumirii dată de Jacques Pollak, într-un articol pubicat în 1957 (Lenain, 1993, p. 51).

Pe scurt, abordarea susţine că, într-o economie deschisă care are rate de schimb fixe, autorităţile nu deţin total controlul masei monetare. Orice lărgire a creditului dincolo de cea permisă de creşterea venitului naţional provoacă în mod necesar un deficit al balanţei de plăţi, o pierdere a rezervelor oficiale şi, deci, o comprimare a masei monetare. Dacă obiectivul autorităţilor este echilibrarea balanţei de plăţi, trebuie acţionat asupra ofertei de credit bancar, prin limitarea creditării sau prin creşterea ratei dobânzii. Dincolo de raţiuni doctrinare, această înclinaţie spre modele monetariste se baza şi pe raţiuni practice: în ţările în curs de dezvoltare, statisticile monetare erau mult mai sigure şi simplu de obţinut, decât statisticile de evaluare a politicilor bugetare şi structurale. Mai mult, aceste instrumente monetare permiteau identificarea unor consecinţe pe termen scurt, în timp ce instrumentele bugetare şi structurale nu permit decât transformări pe termen mediu şi lung (Lenain, 1993, p. 51-52).

Accentul cade aşadar, în primii ani de ajustare structurală, pe comprimarea cererii pentru restabilirea echilibrului exterior. În această epocă, creşterea economică şi dezvoltarea activităţii economice nu ţin de ”reţeta” FMI. Treptat însă, FMI realizează că ajustarea externă nu va fi durabilă, în absenţa creşterii economice. Măsuri de încurajare a creşterii economice încep să figureze în programele de ajustare (Lenain, 1993, p. 53).

Condiţionarea a fost şi mai bine conturată spre sfârşitul anilor ‘60, când Fondul a calificat tranşele de credit ca fiind „lichiditate condiţionată” (Drăgoescu, 2000, p. 110). Condiţionarea a fost consacrată oficial în 1968, prin definirea clauzelor care trebuie integrate în acordurile de confirmare (acordurile stand-by), inclusiv a clauzei de realizare, care impune ţării asistate să îndeplinească anumite criterii cantitative înainte de eliberarea unei tranşe superioare din cadrul împrumutului.

Cele mai multe programe de împrumut au drept criterii de performanţă: plafonarea creditului intern total, reducerea deficitului bugetar, ridicarea unor interdicţii în domeniul politicilor comerciale şi de schimb, limitarea anumitor forme de credit intern. Printre măsurile standard care pot fi întâlnite în recomandările FMI se numără: deprecierea monedei naţionale, liberalizarea preţurilor interne (gândită ca măsură de relansarea a producţiei interne), mobilizarea ratei de economisire a populaţiei, prin politici adecvate (în special o rată a dobânzii pozitivă, în termeni reali). De remarcat însă că deprecierea monedei naţionale şi creşterea preţurilor la importuri, pe care o generează, nu înseamnă automat substituirea acestor importuri cu bunuri produse intern, mai ales în cazurile în care nu există o astfel de industrie sau nu există capacitatea de a o dezvolta la scara cerută de piaţă (Lenain 1993, p. 54).

În anii 1980, scopul principal al programelor FMI era atingerea unei balanţei de plăţi viabile, deci sustenabile de către statul în cauză, în condiţiile unui sistem de comerţ şi plăţi deschise. Criticile au arătat că acest lucru este mult prea restrictiv şi că, prin măsurile tipice recomandate de FMI, se pun de fapt obstacole în calea creşterii economice a ţărilor asistate. În anii 1990, odată cu asumarea conducerii FMI de către Michel Camdessus, obiectivul primordial declarat de FMI a devenit creşterea economică şi, prin ea, ajustarea deficitelor balanţei de plăţi. (Killick, 1995, p. 18-19)

Practica ultimelor două decenii a consacrat tendinţa unei multiplicări a condiţiilor pentru acordarea împrumuturilor, inclusiv în sensul diversificării domeniilor de politici publice în care se înscrie îndeplinirea acestor condiţii. Pentru anii ’80, Drăgoescu (2000, p. 115) atribuie o medie de 8 criterii pe acord, unele ajungând la 14. Autoarea semnalează de asemenea extinderea condiţionărilor înspre variabile microeconomice, cum ar fi preţul la anumite produse. Mai mult, în anii 1990 criteriile au continuat să se multiplice şi să se diversifice, discutându-se în anumite cazuri inclusiv de criterii politice (Killick, 1995; Bird, 1995).

 

Acordarea creditelor din resursele FMI se face pe baza unui document denumit „acord de confirmare” sau acord stand-by, deoarece el reprezintă în practică o linie de credit deschisă de Fond pentru ţara care solicită ajutorul. Prin semnarea aceastui acord, ţara care urmează să beneficieze de împrumut se angajează să implementeze un program de măsuri economice şi financiare, aprobat şi monitorizat de FMI, cu scopul de a obţine stabilizarea macro-economică şi a evita apariţia unor dezechilibre ale balanţei de plăţi pe viitor. Împrumutul deschis printr-un acord de confirmare se acorda iniţial pe o perioadă de la unu la doi ani, în trageri trimestriale. Pentru eliberarea fiecărei tranşe, existau criterii de performanţă a căror respectare era evaluată de FMI.

Începând cu anii ’70, a devenit tot mai clar atât pentru FMI, cât şi pentru ţările care solicitau împrumuturi, că dezechilibrele balanţelor de plăţi sunt un simptom al unor probleme mult mai profunde, care trebuie rezolvate pe termen mediu şi lung. În urma instituirii unor noi mecanisme în acea perioadă, FMI poate acorda împrumuturi pe o perioadă de până la trei ani, condiţionările vizând la rândul lor măsuri de ajustare structurală şi de rederesare economică pe termen mediu. Sumele se acordă în tranşe, condiţionate de respectarea criteriilor de performanţă stabilite în programul aprobat de FMI. Plata acestui tip de credite se face într-o perioadă de 3 ani şi 4 luni până la 5 ani. (Killick,1995, p. 9-11)

Acordurile de împrumut pentru o perioadă standard de trei ani au primit denumirea de acorduri lărgite. Ele pot să cuprindă o sumă mai mare decât acordurile de confirmare, mergând până la acordarea a 100% din cota ţării la FMI pentru fiecare an din durata împrumutului. Pentru acordarea unui împrumut în aceste condiţii, ţările solicitante trebuie să prezinte nu numai un program de măsuri structurale, ci şi strategii de gestionare şi controlare a cererii, pentru atingerea obiectivelor scontate (ex. frânarea creditelor, reducerea creşterii masei monetare) (Drăgoescu, 2000, p. 114). Facilitatea de finanţare extinsă (Extended Fund Facility, FFE), deschisă prin acordurile lărgite, oferă credite pentru programe pe termen mediu, care vizează ajustări structurale pentru corectarea balanţei de plăţi negative a unui stat. Un program de tip FFE cuprinde, în general, o perioadă de trei ani şi poate fi prelungit, în anumite cazuri, până la patru ani. Aprobarea programului de ajustare şi acordarea creditului se realizează pe baza aprobării unor măsuri detaliate pentru primul an, urmând ca acestea să fie revizuite şi completate pentru fiecare din anii următori. Resursele sunt acordate în funcţie de îndeplinirea criteriilor de performanţă, iar plata datoriei se eşalonează pe o perioadă cuprinsă între 4 ani şi jumătate până la 10 ani. (Killick, 1995, p. 9-11)

Eforturile ţărilor în curs de dezvoltare de a echilibra balanţa lor de plăţi şi de a revigora economia pentru a putea plăti datoriile lor externe au fost asistate de FMI, începând cu 1986, cu un nou tip de împrumut, Facilitatea de ajustare structurală (Structural Adjustment Facility, FAS). Facilitatea de ajustare structurală reprezintă de fapt împrumuturi acordate în termeni speciali ţărilor cu venituri foarte reduse, care se confruntă cu probleme prelungite ale balanţei de plăţi. Programul de măsuri macro-economice pentru rezolvarea acestei probleme vizează o perioadă de trei ani şi este redactat în cooperare de către reprezentanţi ai FMI, BM şi ai guvernului în cauză. El se concretizează sub forma unui document-cadru de politică economică (policy framework paper, PFP). Tranşele împrumutului se acordă în funcţie de detalierea prealabilă, într-un program anual, a acestui document cadru. Condiţionarea în cazul acestui tip de finanţare este relativ redusă, plata împrumutului eşalonându-se pe o perioadă de la 5 ani şi jumătate la 10 ani. (Killick, 1995, p. 9-11)

La sfârşitul anului 1987, s-a adăugat un nou tip de creditare, cu aceeaşi destinaţie, Facilitatea de Ajustare Structurală Întărită” (Enhanced Structural Adjustment Facility, FASI). Facilitatea de ajustare structurală întărită (FASI) prezintă termeni similari FAS, fiind diferite prevederile referitoare la accesul la astfel de fonduri, monitorizarea programelor şi condiţionarea, care este mult mai severă. Tipurile de acorduri din categoria FASI prevăd îndeplinirea anumitor obiective trimestriale, criterii de performanţă semni-anuale şi o revizuire a programului la fiecare jumătate de an. Măsurile de ajustare avute în vedere sunt deosebit de dure şi au drept ţintă creşterea economică şi, prin aceasta, rederesarea balanţei de plăţi. (Killick, 1995, p. 9-11). Obiectivele programului se ajustează în funcţie de schimbările survenite. Prima tranşă de împrumut se acordă ţării în cauză după ce Consiliul de administraţie al Fondului aprobă documentul-cadru şi segmentul care se referă la măsurile de luat în primul an al programului. Progresele care trebuie realizate se stabilesc prin anumiţi indicatori de performanţă, de obicei sub formă cantitativă (anumite valori pentru indicatorii macroeconomici aleşi). Eliberarea tranşelor următoare nu este direct condiţionată însă de atingerea acestor indicatori, alte ajustări putând fi transferate pentru segmentele anului 2 şi 3, cu acordul FMI.

Facilitatea de finanţare compensatorie imediată (Compensatory Funding Facility, FFCI) furnizează resurse pe termen scurt pentru acele state membre care întâmpină probleme legate de scăderea veniturilor din exporturi sau de o creştere a nevoilor de importuri agricole. Ea se acordă în condiţiile în care problemele cu care statul vizat se confruntă sunt temporare şi nu ţin de puterea de decizie şi control a acelui stat. FMI acordă această finanţare pentru ca statul în cauză să menţină ritmul reformei şi al măsurilor structurale necesare corectării balanţei de plăţi atunci când se confruntă cu anumite şocuri economice externe. Plata acestor împrumuturi se realizează într-o perioadă cuprinsă între 3 ani şi 4 luni şi 5 ani. În anii 1990, această facilitate s-a conturat treptat ca o suplimentare de fonduri pentru statele care deja încheiaseră acorduri stand-by sau FASI, devenind aşadar, la rândul ei, supusă unei condiţionalităţi mai stricte. (Killick, 1995, p.17)

Facilitatea de transformare sistemică (Systemic Transformation Facility, FTS) a fost creată în 1993 pentru a asista financiar eforturile de transformare a ţărilor Europei centrale şi de est. Ea avea menirea de a oferi resurse financiare statelor membre care se confruntau cu dezechilibre importante ale balanţei de plăţi, rezultate din schimbările bruşte ale relaţiilor comerciale tradiţionale, bazate pe preţuri centralizate şi pe aranjamente preferenţiale în cadrul CAER, către relaţii comerciale multilaterale, bazate pe criterii de piaţă. Una dintre premisele acordării acestei facilităţi este cooperarea deplină cu FMI în proiectarea unor măsuri economice de ajustare a statelor vizate, în condiţiile în care datele economice preexistente erau foarte diferite de cerinţele standard presupuse de toate celelalte facilităţi de finanţare ale FMI. Condiţionarea în cadrul acestui tip de program este destul de redusă, prima tranşă, echivalentă cu jumătate din totalul sumei aprobate, eliberându-se la începutul programului, iar a doua eliberându-se după 6 până la 12 luni de la acest moment, dacă au fost respectate condiţiile impuse. Plata acestui tip de finanţare se face într-o perioadă de la 4 ani şi jumătate până la 10 ani. (Killick, 1995, p. 9-11)

În decembrie 1997, Fondul a decis înfiinţarea unui alt tip de finanţare, Finanţarea pentru Resurse Suplimentare (Supplementary Resource Facility, FRS), pentru a ajuta statele membre să facă faţă unor pierderi bruşte şi grave ale încrederii pieţei. Această facilitatea a fost folosită în ziua următoare pentru a se acorda cel mai mare împrumut din istoria FMI, către Coreea de Sud şi a se încerca, astfel, prevenirea unor consecinţe dezastruoase pentru pieţele financiare globale.

Pentru a avea acces la credite, ţările care solicită fonduri din partea FMI trebuie să adreseze Fondului o scrisoare de intenţie, însoţită de un memorandum de politci economice. Urmează asumarea unui program de ajustare structurală (configurat de obicei pe trei ani), definit într-un document cadru de politică economică, în care sunt prevăzute obiectivele economice defalcate pe fiecare an şi politicile de urmat. Acest document este redactat de către experţii FMI, ai Băncii Mondiale şi reprezentanţii guvernului ţării solicitante. El se reactualizează în fiecare an, pe durata programului.

Măsurile de ajustare asumate trebuie să vizeze consolidarea balanţei de plăţi şi, mai recent, să încurajeze creşterea economică. Succesul lor este indicat de criteriile de realizare, care reprezintă anumite obiective privind nivelul unor parametri macroeconomici, fixate în documentele de solicitare a împrumutului, a căror valoare, analizată trimestrial, indică măsura în care programul de ajustare a fost bine implementat, producând efectele dorite.

În 1999, FMI a lansat, împreună cu BM şi plecând de la limitările puse în evidenţă de funcţionarea FASI, „Iniţiativa în favoarea ţărilor sărace foarte îndatorate”, cu obiectivul declarat de a contribui la soluţionarea problemei datoriilor externe ale ţărilor cu un nivel scăzut de dezvoltare. Ea a constituit un pas important în asumarea de către FMI şi BM a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, fixate prin documentele ONU şi prin cele ale OCDE (Buira, 2003, cap. 4).

 

O a treia funcţie pe care FMI o îndeplineşte, pe lângă supraveghere şi finanţare, este acordarea asistenţei tehnice ţărilor membre. Aceasta reprezintă un domeniu de activitate mult mai puţin vizibil decât acordarea de credite şi aprobarea programelor de ajustare structurală, deşi joacă un rol aparte în economia politică internaţională actuală.19 FMI oferă servicii de informare, formare, asistenţă şi consiliere altor organizaţii interguvernamentale şi ţărilor în curs de dezvoltare sau în tranziţie. Cele mai frecvente forme de asistenţă tehnică sunt deplasarea unor echipe de experţi şi evaluarea­/consilierea pe teren, formarea unor reprezentanţi ai administraţiei centrale cu putere de decizie în implementarea programelor de ajustare şi acordarea unor burse şi stadii de formare, la sediul FMI, pentru economiştii ţărilor în tranziţie şi în curs de dezvoltare.

O formă a acestei asistenţe tehnice este şi desemnarea unui reprezentant permanent al FMI într-o anumită ţară, ale cărui sarcini vizează consilierea guvernului şi a băncii centrale în privinţa politicilor economice de urmat şi, desigur, evaluarea implementării acordurilor semnate de ţara în cauză cu FMI.

Asistenţa tehnică oferită de FMI se referă cel mai adesea la:

– politici fiscale şi bugetare (legislaţia referitoare la fiscalitate, colectarea impozitelor şi taxelor, inclusiv cele vamale, controlul cheltuielilor publice, privatizarea, modalităţile de gestionare şi monitorizare a cheltuielilor publice, gestionarea datoriei publice şi finanţarea politicilor sociale);

  • politica monetară (organizarea şi funcţionarea băncii centrale, funcţionarea pieţei valutare, reglementările bancare, intervenţiile băncii centrale pe piaţă, controlul pieţei de capitaluri, gestiunea rezervelor valutare şi mecanismele de compensare bancară),

  • statistică şi analiză economică utilizate la nivelul administraţiei centrale şi a băncilor centrale (metode de programare financiară, previziuni macro-economice, statisticile referitoare la balanţa de plăţi, statisticile monetare şi cele bugetare);

  • alte domenii ale gestiunii financiare la nivel macro (negocierea şi restructurarea datoriei externe, asistenţă juridică în domeniul financiar, reglementări fiscale, ş.a.) (Lenain, 1993, p. 112)

3. Resursele FMI

FMI foloseşte, pentru evidenţa operaţiunilor şi resurselor sale, o unitate de cont proprie, denumită Drept Special de Tragere (DST). Această „monedă proprie” scriptică a FMI a început să fie emisă în 1970, fiind iniţial echivalentul unui dolar american. În timp, valoarea DST a ajuns să se calculeze în funcţie de un coş valutar alcătuit din monedele celor cinci state membre cele mai puternice. Statele membre trebuie să îşi raporteze cotele lor părţi la un nivel constant al DST, atribuit lor, pe baza unei rate de schimb a monedei naţionale determinată de FMI. 20

Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumită sumă în moneda lor naţională la activele Fondului, o alta în devize şi în aur, dar această contribuţie se calculează, în interiorul FMI, în echilvalentul ei în DST. O schimbare în valoarea activelor Fondului în moneda unei ţări generează o debitare sau o creditare, în raport cu ţara respectivă, pentru a menţine constantă valoarea în DST a deţinerilor FMI în moneda ţării.

Resursele de creditare ale FMI sunt împărţite, după cum rezultă şi din prezentarea funcţiilor organizaţiei, în resurse proprii şi resurse atrase din exterior. În prima categorie intră cotele-părţi ale statelor membre, rezervele FMI constituite pe baza profitului net rezultat din perceperea de comisioane şi dobânzi, precum şi alte resurse proprii. În a doua categorie intră împrumuturile contractate de FMI pentru completarea şi diversificarea resurselor de creditare şi alte angajamente ale FMI faţă de ţările membre.

Membrii FMI cu economii puternice, alte organizaţii financiare internaţionale sau alte instituţii financiare private pot decide să aloce resurse către FMI, la cererea de împrumut venită din partea acestuia, pentru ca la rândul său, Fondul să acorde credite în cadrul unor programe de asistenţă financiară pentru statele membre aflate în dificultate. Cele mai „impunătoare” cazuri, din punctul de vedere al sumelor mobilizate de FMI au fost Mexic, în februarie 1995, acordul de confirmare prevăzând un împrumut de 12,1 miliarde DST şi Coreea de Sud, în decembrie 1997, cu un împrumut de tip FRS în valoare de 15,5 miliarde DST.21

Rezervele FMI se constituie pe baza profitului net înregistrat de instituţie la finele fiecărui an financiar. Potrivit Statutului FMI, profitul instituţiei poate fi canalizat către constituirea şi sporirea rezervei speciale, constituirea şi sporirea rezervei generale şi distribuirea de dividende ţărilor membre, proporţional cu cotele-părţi. Este de remarcat că a treia variantă nu a fost utilizată niciodată de către FMI.

Cotele-părţi subscrise de statele membre pot fi revizuite, atât în sensul creşterii lor, cât şi în sensul scăderii. Până la acest moment, fiecare modificare a adus o creştere a cotelor-părţi, fapt ce a fost primit în general foarte favorabil de ţările care recurg la ajutorul financiar al FMI, întrucât creşterea cotelor-părţi semnifică şi creşterea cuantumului împrumuturilor pe care o ţară le poate primi de la FMI (Lenain, 1993, p. 97).

Ţările cărora Fondul le-a acordat împrumuturi de-a lungul timpului au fost de altfel nemulţumite, în general, de cantitatea limitată de resurse pe care Fondul o poate pune la dispoziţia statelor membre (nu mai mult de 300% faţă de cota-parte a unei ţări, pentru fiecare caz individual, şi nu mai mult de 60% din rezervele sale, ca total agregat al împrumuturilor acordare la un moment dat). „Având în vedere că mărimea cotei de participare a unei ţări determină drepturile ţării membre, înţelegem de ce, cu toată strădania Fondului de a perfecţiona modul de stabilire a mărimii cotelor-părţi, acesta este frecvent, permanent am putea spune, criticat, mai ales de către ţările în curs de dezvoltare care apreciază că ele au cele mai mici cote, deşi au cele mai mari nevoie de credite.” (Drăgoescu, 2000, p. 73). De altfel, în 1987, în cadrul unei reuniuni la Washington, Comitetul dezvoltării a propus stabilirea unui indice al sărăciei, de care să se ţină cont în determinarea mărimii cotei-părţi pentru fiecare ţară. Această propunere, ca de altfel alte proiecte reformatoare, au rămas fără ecou pentru moment. (vezi Toderean, 2002a).

Revizuirea cotelor-părţi se face o dată la fiecare cinci ani, Fondul dorind ca resursele sale să reprezinte un procent aproximativ constant din valorea schimburilor comerciale globale. Creşterea substanţială a schimburilor comerciale internaţionale în ultimele decenii a dus la creşterea cotelor-părţi ale statelor. Prin revizuirea lor, FMI doreşte să oglindească schimbările intervenite în economia mondială, în poziţia diferitelor ţări în cadrul acesteia şi, totodată, să menţină un anumit echilibru între grupe de ţări. Semnificativ rămâne faptul că revizuirile cotelor-părţi au decurs de fiecare dată, până în prezent, de o manieră care să nu aducă primele cinci economii ale lumii la o pondere totală a voturilor lor sub 40%. În mod similar, indiferent de evoluţia economiei lor, Statele Unite nu au avut niciodată un număr de voturi mai mic de 17%, ceea ce implică un drept de veto în chestiunile fundamentale ale FMI, care trebuie adoptate cu 85% din voturi.

 

Concluzii / Rezumat

 

Trei etape în istoria FMI:

Perioada de 25 de ani a regimului dela Bretton Woods, în timpul căreia Fondul a (încercat, n.n.) să ajute ţările occidentale pentru a-şi stabiliza eocnomiile

Perioada în care s-a axat pe programe de ajustare structurală, în ţările în curs de dezvoltare.

Perioada de dupa 1989, când a contribuit la programele de reformă ale ţărilor est-europene şi la tranziţia lor la economia de piaţă. Lenain P. 6

Se adaugă, perioada de după mijlocul anilor 1990, când devine lender of last resort. N.n.

 

Faptul că FMI a început să funcţioneze propriu-zis abia la începutul anilor 50 şi că în anii 60 era deja în criză, ca de altfel modul în care a survenit şi a fost soluţionată criza sistemului monetar intrernaţional, la finele anilor 60 şi în ani 70, arată că FMI nu a fost folosit niciodată ca o expresie autentică a cooperării monetare internaţionale. Din contră, pus în faţa faptului împlinit prin deciziile unilaterale ale statelor membre, mai ales ale celor cu economii puternice, însuşi Fondul a trebuit să se adapteze şi să îşi caute noi „nişe” de acţiune. P. 45

Între anii 70 – 90 soluţiile pentru reformarea sistemului financiar internaţional nu au putut fi convenite, în ciuda presiunilor şi semnalelor în acest sens venite dinspre unele cercuri politice, ale societăţii civile, sau chiar dinspre pieţele financiare internaţionale. Supravegherea funcţionării sistemului monetar internaţional a rămas formal în sarcina FMI, care şi-a asumat acest rol prin soluţii care să îi asigure utilitatea şi permanenţa. P. 59

Dacă în primele decenii de funcţionare a FMI, accentul politicilor de condiţionare cădea pe politici de controlare şi limitare a cererii, pentru a încuraja stabilitatea financiară şi economiile interne, în ultimii zece ani accentul s-a deplasat treptat înspre politici de consolidare a fundamentelor economice ale producţiei şi spre utilizarea cât mai eficientă a resurselor. P. 113

Tensiuni semnificative din cauza contradicţiior societate pe acţiuni – organizaţie interguvernamentală.

 

Pe parcursul anilor de asistenţă acordată ţărilor în curs de dezvoltare, FMI şi-a schimbat doctrina de mai multe ori, ca urmare a criticilor care i-au fost adresate de către guverne şi de către observatori exterior, dar mai ales ca urmare a experienţei practice acumulate. Doctrina Fondului a trecut prin mai multe stadii: programe de ajustare economică şi financiară, programe orientate către creşterea economică, programe de ajustare structurală şi programe menite să combată sărăcia. Lenain P. 70

Nu întotdeauna ţările vizate au adoptat cu adevărat măsurile cerute de FMI, care lovesc în anumite grupuri de interes. „Liberalizarea importurilor elimină surse de profit de care beneficiau câţiva importatori şi câteva întreprinderi privilegiate; dereglementarea financiară este însoţită de rate ale dobânzii mai ridicate, ceea ce provoacă revolta întreprinderilor cu datorii; de asemenea, eliminarea subvenţiilor pentru anumite produse de consum provoacă nemulţumirea populaţiei urbane. Din toate aceste motive, guvernele preferă adesea programe de ajustare pur marcoeconomice, care sunt în aparenţă mai „neutre” şi mai abstracte, faţă de refrome structurale care aduc atingere unor interese particulare.” (Lenain, 1993, p. 59) Experienţa arată că sunt respectate mai degrabă criteriile macro-economice, decât reformele structurale, care întârzie adesea să fie implementate.

1 Acest capitol foloseşte, într-o formă amendată şi extinsă, părţi din capitolul 2 al cărţii Reforma organizaţiilor internaţionale. O analiză a FMI ( Toderean, 2002a).

2 În sensul pertinent pentru domeniul Relaţiilor internaţionale.

 

33 Instituţia nu a putut exista ca atare, fiind încorporată într-o formă redusă de instituţionalizare, aceea a acordului GATT. GATT a stat, în cele din urmă, la baza înfiinţării Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 1995.

44 În acest context, planul lui Keynes, publicat în 1943, a argumentat în favoarea unei Uniuni Internaţionale de Clearing, care trebuia să joace în esenţă rolul unei Bănci Centrale Mondiale. Ea urma să ofere lichidităţile internaţionale necesare comerţului mondial şi să emită o valută neutră, bancaur, a cărei valoare să fie fixată în funcţie de aur. Fiecare valută naţională urma să-şi stabilească paritatea prin referinţă la bancaur. UIC a fost menită să acţioneze ca un centru pentru realizarea politicilor economice globale, prin reglementări, supravegheri şi coordonări ale economiilor naţionale şi ale interacţiunilor lor (Bordo, 1993, p.32-33). Publicat în acelaşi an, planul lui White a pus un accent mai mare pe problema stabilităţii ratelor de schimb şi mai mic pe necesitatea unor lichidităţi internaţionale generoase. Aspectele monetare şi financiare ale ordinii de după război urmau să fie încredinţate unui Fond de Stabilizare. Acesta ar fi reglat şi supravegheat valoarea de paritate a fiecărei valute naţionale în termeni de unitas (valuta neutră) şi ar fi asigurat rigiditatea ratelor de schimb, modificările lor urmând a fi întreprinse doar în cazuri de dezechilibre fundamentale. Schimbări importante în valoarea parităţii urmau să fie făcute doar după adoptarea lor prin vot, în cadrul Fondului.

5 Prezentarea se bazează pe textul original al Articolelor, art. I, sublinierea noastră . Textul integral, în limba engleză, este reprodus în anexă în Toderean, 2002a.

6 Tendinţa a fost accentuată în continuare prin localizarea în Washington a cartierelor generale şi prin statutul conferit Directorilor Executivi. Despre aceste evoluţii şi despre concesiile necesare pentru a obţine aprobarea Congresului, a se vedea Gardner, 1969, capitolele VII şi XIII.

 

7 Măsura a fost recunoscută oficial de către FMI în cadrul întâlnirii de la Kingston, Jamaica, în 1976.

8 Vezi şi subcapitolul următor, referitor la organizarea FMI.

9

10 Acest subcapitol se bazează pe informaţiile preluate din Bruon (1990), Lenain (1993), Killick (1995), Bird (1995), Drăgoescu (2000) şi Buira (2003), precum şi pe informaţiile disponibile pe pagina electronică a FMI, www.imf.org, în mod special rapoartele anuale ale ultimilor 10 ani. Nu am indicat în dreptul fiecărei informaţii sursa, acolo unde este vorba despre detalii factuale, care se regăsesc în orice prezentare a structurii şi funcţiilor FMI. Am menţionat autorii de fiecare dată când am întâlnit o nuanţă de interpretare, sinteză, etc., care să depăşească informaţia pur factuală de circulaţie largă.

11 România este membră din 1972.

 

12 O explicaţie mai extinsă a ceea ce înseamnă DST-uri, pentru FMI, se găseşte în subcapitolul dedicat prezentării resurselor instituţiei.

13 În cazul României, ministrul finanţelor este guvernator, iar guvernatorul BNR este supleant.

14 Arabia Saudită, începând din 1978, când a devenit a şasea economie, ca putere, între statele membre. …, Rusia cândva după 1989 (când, n.n.)

15 El este un comitet consultativ comun pentru FMI şi Banca Mondială.

16 Ţările membre sunt: Algeria, Argentina, Brazilia, Columbia, Cote d’Ivoire, RD Congo, Egipt, Etiopia, Gabon, Ghana, Guatemala, India, Iran, Liban, Mexic, Nigeria, Pakistan, Peru, Filipine, Africa de Sud, Sri Lanka, RA Siriană, Trinidad-Tobago şi Venezuela.

17 Până la momentul denunţării convertibilităţii, tranşa-rezervă era denumită tranşa-aur, deoarece ea reprezenta acel procet din cotele-părţi ale statului membru, depus la FMI sub formă de aur.

18 Iniţial, limita maximă era 100% din cotă, însă, ca urmare a dezechilibrelor din economia mondială şi a nevoii de creditare a statelor în curs de dezvoltare, aceasta a fost mărită la 200%. (Bruon, 1990, p.161-162)

19 Vezi de exemplu asistenţa tehnică pe care FMI o pune la dispoziţia Comisiei Europene, în evaluarea performanţelor economice ale ţărilor candidate şi asociate, care este preluată din datele Fondului. Este cu siguranţă cazul evaluărilor economie ale României , realizate de Comisie în ultimii ani.

20

3 thoughts on “Fondul Monetar International. Istoric, structura si functii

  1. F.M.I- organizatie criminala GRUP TARORIST-ECONOMIC FINANCIAR – creat cu scopul de control apsolut a resurselor naturale ,financiare , economice, strategice si umane

    Like

  2. O prezenatre mai mult sau mai putin completa. Exemple concrete de implementare a politicilor FMI (in ultimii 30 de ani) si ”reusita” lor acolo unde au fost aplicate. Pacat ca nimeni nu vrea sa ne deschida ochii si in acest sens. Cred ca ar fi deranj mare coane.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s