DOCTRINE POLITICE – SOCIAL-DEMOCRATIA

DOCTRINA SOCIAL-DEMOCRATĂ

 

  1. Fundamentele doctrinei social-democrate

Doctrinele şi mişcarea socialistă apărute în prima jumătate a secolului XIX în Europa Occidentală sunt un produs al modernităţii. În sensul său de bază, generic, socialismul este reacţia socială faţă de ordinea socială modernă, esenţialmente polarizată, născută prin acumularea primitivă a capitalurilor. Socialismul apare ca o expresie ideologică emancipatoare a mişcării muncitoreşti, formă politică de opoziţie faţă de capitalismul antreprenorial şi liberalismul clasic, proces de socializare a valorilor lansate lumii moderne de ideile revoluţiei de la 1789.

Ideile doctrinei social-democrate au apărut în mişcarea socialistă europeană spre sfârşitul secolului XIX, în condiţiile disputelor ideologice din cadrul Internaţionalei a II-a (1889-1914) dintre marxişti –susţinătorii socialismului revoluţionar – şi revizionişti – adepţii socialismului democratic reformist.

În evoluţia Internaţionalei a II-a se pot distinge următoarele confruntări ideologice majore: lupta marxismului contra anarhismului; disputa dintre “ortodoxia revoluţionară şi erezia reformistă”; ciocnirea marxismului clasic cu leninismul.

Leszek Kolakowski susţinea: “A fi marxist înseamnă … a fi convins:

  • de apariţia unei tendinţe istorice “naturale” spre socialism, ca o consecinţă inevitabilă a proceselor de acumulare.
  • că socialismul implică proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie.
  • că socialismul presupune accesul tuturor la educaţie, existenţa libertăţilor democratice, un sistem evoluat de protecţie socială şi suprimarea armatelor permanente.
  • că socialismul permite accesul tuturor la bunăstare şi la dezvoltare culturală, dar că lupta pentru socialism se bazează pe clasa muncitoare.
  • că înaintarea spre socialism are drept condiţie lupta economică şi politică a proletariatului, iar această luptă cere ca proletariatul să se organizeze mai întâi în partide politice autonome.
  • că sistemul capitalist n-ar putea fi modificat radical doar prin reforme; cu toate acestea, lupta pentru reforme – legislaţia muncii, democratizarea instituţiilor politice, ameliorarea salariilor – este indispensabilă, deoarece pregăteşte proletariatul pentru luptele viitoare.
  • că sistemul capitalist va fi eliminate pe cale revoluţionară.
  • că interesele proletariatului sunt aceleaşi în lumea întreagă;
  • că progresul tehnic determină în manieră decisivă modificările structurii de clasă.
  • că socialismul nu este numai un program politic, ci o concepţie asupra lumii potrivit căreia doctrinele religioase şi spiritualiste sunt expresii ale unei conştiinţe mistificate.

Scenariul catastrofic” al marxismului comunizant a fost infirmat de procesul de maturizare a capitalismului, proces care constă în încheierea acumulării primitive de capital. Trecerea de la capitalismul individualist-antreprenorial centrat pe acumularea primitivă a capitalului la capitalismul managerial cu funcţii sociale s-a realizat în condiţiile ascensiunii principiilor democratice şi ale implementării acestora în regimuri politice pluripartidiste, parlamentare. O inovaţie socială – capitalismul managerial cu deschidere socială susţinut prin reformismul etatic neoliberal – a deschis calea producerii unor importante modificări democratice în structura socială, în sensul depolarizării acesteia prin iniţierea procesului de deprolatarizare a clasei muncitoare şi creşterea numerică a clasei mijlocii, însoţite de întărirea poziţiilor şi influenţei acestora.

Ortodoxia revoluţionară marxistă era atacată de anarhişti, care considerau că sistemul capitalist nu poate fi ameliorat, că parlamentarismul diminuează antagonismul funciar dintre proletariat şi burghezie, neutralizând potenţialul acţiunii directe şi spontane al celui dintâi contra statului capitalist şi ordinii sociale burgheze. Pe de altă parte, ortodoxia revoluţionară marxistă era subminată din interior, după dispariţia lui Engels, de revizionismul reformist iniţiat de Eduard Bernstein. Bernstein susţinea: [Admit cu francheţe că am simţit şi am fost foarte puţin interesat de ceea ce în mod obişnuit a fost denumit “scopul final al socialismului”. Acest scop, oricare ar putea fi, nu înseamnă nimic pentru mine, mişcarea este totul…] Revizionismul reformist iniţiat de Eduard Bernstein vizează două planuri concrete: moral şi social-prospectiv. În opoziţie cu viziunea revoluţionară marxistă, socialismul reformist bernsteinian accentuează asupra importanţei şi oportunităţii căii paşnice, graduale, parlamentare spre socialism.

 

Este incomplet să vedem social-democraţia modernă doar ca pe o simplă versiune revizuită a marxismului ortodox. Ceea ce a făcut Eduard Bernstein şi ceea ce a devenit social-democraţia nu a fost doar un exerciţiu de revizuire a marxismului, ci dezvoltarea unui alt fel de ideologie. Este o ideologie care nu se bazează pe materialism, ci pe morală. Bernstein recurge la Kant pentru a defini calea către o politică a alegerilor etice. Socialismul nu mai este văzut ca separat de societatea “burgheză”, ci ca parte integrantă a unui proces comun de dezvoltare, derivând din rezervorul umanismului occidental.

 

Pe aceleaşi poziţii reformiste, democratice se plasează şi socialiştii independenţi francezi. Acţionând sub lozinca “să fim revoluţionari când circumstanţele o cer şi reformişti mereu!”, socialiştii francezi au susţinut cucerirea puterii pe calea democratică a alegerilor libere, substituirea necesară şi progresivă a proprietăţii capitaliste cu proprietatea socială. Opunându-se internaţionalismului marxist, socialiştii francezi au apărat ideea naţională. Socialismul francez a reuşit să concentreze forţele politice ale stângii în Partidul Socialist, al cărui principal teoretician a fost Jean Jaurès.

 

Socialismul englez nu a suferit influenţa marxismului. Fundamentele intelectuale din Fabian Society nu sunt revoluţionar-marxiste, ci social-reformiste. Legătura dintre revizionişti şi socialiştii fabieni se baza pe credinţa în “inevitabilitatea gradualităţii”.

 

Validitatea generală a principiilor socialismului – dreptul la o viaţă demnă şi la autonomia persoanei în contextual securităţii colective – fac din ideea socialistă raportată la o etică universală o revendicare ce adresează tuturor fiinţelor umane. Socialismul trebuie să fie opera celor interesaţi în echitatea socială, nu rezultatul urii sociale şi al luptei de clasă. Nu lupta de clasă a unei părţi a societăţii este calea spre socialism – demonstrează Henri de Man -, ci revendicările legale dirijate spre realizarea normelor universal valabile: dreptul cetăţeanului de participare la viaţa politică; dreptul fiinţei umane la muncă; dreptul lucrătorului la negocierea condiţiilor de muncă; dreptul producătorului la produsul muncii sale; dreptul minorilor la educaţie şi al celor slabi la protecţie socială. Imanenţa schimbării sociale stă la baza strategiei social-democrate privind posibilitatea schimbării ordinii sociale prin reforme declanşate în interiorul aceleiaşi ordini sociale.

 

 

 

  1. Definiri contemporane ale social-democraţiei. Teorie şi acţiune, sinteză şi compromis

În general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică conform cărora reformele economice şi sociale în beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate în cadrul democraţiei, libertăţii şi sistemului parlamentar. Din această perspectivă se poate afirma conţinutul mixt, compozit al doctrinei social-democrate. Astfel, o definiţie concisă oferă Leszek Kolakowski: social-democraţia este “un compromis între liberalism şi socialismul marxist sau, chiar mai mult, o versiune socială a liberalismului”. Social-democraţia este văzută de Stephen Padgett şi William E. Patterson ca “produsul unei diviziuni în tradiţia socialistă între aceia care încearcă realizarea idealurilor socialiste în cadrul instituţiilor societăţii capitaliste liberale (social-democraţii) şi aceia care rămân în afara acestor instituţii, cu obiectivul de a le înlătura prin forţa revoluţionară comunistă”. Social-democraţia s-a inspirat din idealurile socialiste, dar rămâne profund condiţionată de mediul politic în care evoluează şi de aceea încorporează valori liberale.

 

Potrivit lui William E. Patterson şi Alastair H. Thomas, “social-democraţie înseamnă socialism democratic incluzând toate partidele stângii necomuniste… Criteriul operaţional ar fi calitatea de membru al Internaţionalei Socialiste”.

 

Şi exegeţii francezi ai social-democraţiei subliniază importanţa conjuncţiei între socialism şi democraţie. “În momentul naşterii Internaţionalei I – în 1864 – toate marile tendinţe sindicaliste, anarhiste, proudhoniste, marxiste, condamnă democraţia reprezentativă”. Problema democraţiei este aceea care separă socialismul reformist de socialismul revoluţionar marxist.

 

Social-democraţia încearcă să fie o sinteză a teoriei şi acţiunii, a scopului socialist şi a mijloacelor politice democratice, un compromise rezonabil între ideea echităţii sociale şi realitatea diferenţierilor individuale, reformismul distributive operat prin statul de drept şi concurenţa intereselor particulare şi de grup.

 

Evoluţia ideologică a partidelor social-democrate şi socialiste din ţările Europei Occidentale după 1950 se caracterizează prin respingerea socialismului revoluţionar marxist şi accentuarea strategiei reformist-pragmatice confirmată în praxisul politic. O caracteristică importantă a acestei orientări este depăşirea caracterului de clasă şi lărgirea reprezentativităţii sociale a social-democraţiei. Partidele social-democrate şi socialiste europene nu se mai consideră, în mod auto-restrictiv, partide ale clasei muncitoare. Dorindu-şi o bază socială şi electorală largă şi cuprinzătoare, aceste partide se auto-definesc ca partide “populare”, ale “muncii”, ale “tuturor salariaţilor”, ale “majorităţii naţionale” etc. Lărgind apelul către populaţie, social-democraţii au slăbit preeminenţa generală a clasei ca determinant al comportamentului politic al indivizilor.

Partidele social-democrate servesc deseori ca armă politică pentru forţa muncitorească organizată, iar pe de altă parte se prezintă ca reprezentantele unor interese trans-clasiale. Conform teoriei lui Adam Przeworski, social-democraţia este complet integrată în sistemul “democraţiei capitaliste”.

 

O altă caracteristică a social-democraţiei este promovarea şi susţinerea economiei mixte, bazată pe coexistenţa sectorului public şi a celui privat. Rudolf Hilferding analiza trecerea de la capitalismul industrial fondat pe libera concurenţă la capitalismul organizat, ca pe o posibilitate de intervenţie etatică în gestiunea economiei prin instrumentul planificării. Se susţine influenţa statului şi participarea sindicatelor la gestiunea economică, atât la nivelul întreprinderii, cât şi la nivel naţional.

 

După al doilea război mondial, social-democraţia este relansată prin întâlnirea cu teoria economică a lui John Maynard Keynes. Elementele programului Keynesian:

  • în materie de cheltuieli publice – ridicarea nivelului cererii efective ca detonator al intervenţiei statului în economie;
  • în problema economisirii – descurajarea risipei întreţinute prin sistemul parazitar al rentelor viagere şi încurajarea creşterii consumului social ca stimulent al creşterii ofertei şi al relansării produţiei;
  • în ceea ce priveşte folosirea forţei de muncă – favorizarea contractului salarial pentru a face previzibil costul muncii;
  • în problema redistribuirii veniturilor – solvabilizarea unei părţi cât mai mari a populaţiei;
  • în materie de investiţii – scăderea costului creditului pentru favorizarea cererii în domeniul investiţiilor;
  • în materie de comerţ exterior – asumarea riscului protecţionismului vamal, atunci când situaţia de sub-competitivitate a economiei naţionale o cere.

 

Apărută ca o strategie auto-corectivă a capitalismului în perioada marii depresiuni (1929-1933), keynesismul a conturat direcţiile unei politici economice intervenţioniste etatice favorabile capitalismului managerial cu funcţii sociale. În ceea ce priveşte joncţiunea keynesismului cu social-democraţia, se consideră că aceasta a fost posibilă deoarece:

  1. keynesismul a oferit un fundament teoretic şi ideologic credibil pentru plasarea economiei sub controlul politic al statului de drept;
  2. demonstrând că expansiunea economică depinde de lărgirea bazei de consum şi de creşterea ariei sociale a distribuţiei veniturilor şi bogăţiei, keynesismul a legitimat din punct de vedere economic doctrina echităţii sociale;
  3. keynesismul a furnizat o formulă pentru economia mixtă de înaltă performanţă;
  4. keynesismul este strategia “capitalismului bunăstării sociale”.

 

Programul de la Bad Godesberg din anul 1959 al Partidului Social-Democrat din Republica Federală a Germaniei consacră principiul: Concurenţă în măsura posibilului, planificare atât cât este necesar.

 

Doctrina social-democrată presupune referinţa la anumite valori centrale: libertatea, solidaritatea, justiţia socială. Libertatea individuală trebuie împletită însă cu libertatea colectivă.

 

Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina Mungiu-Pippidi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s