Stiinte Politice | CULTURA POLITICA. SOCIALIZAREA SI IDEOLOGIA POLITICA

1. Cultura politică şi ideologia

Intr-un anume sens, ideologia devine partea militantă a culturii politice, atîta vreme cît ea încurajează prozelitismul pentru o idee sau pentru un partid ori regim politic. Ea este “un sistem de idei, altfel spus, de idei sistematic solicitate pentru a da seamă de situaţiile cele mai diverse. (…) Nu numai că ea nu neagă conflictele, aşa cum se întîmplă cu miturile fondatoare ale unui popor, dar ea le exacerbează provocînd afronturi verbale şi fizice, de fiecare dată cînd se iveşte ocazia.” Or, în aceste condiţii, producţia ideologiilor sau a opiniilor concurente este un proces care se pliază pe competiţia între grupuri rivale care îşi propun să construiască trecutul, să inventeze origini, să realizeze o lume morală de un anumit fel, cu temeiurri în trecut sau cu proiecţii în viitor.

 

2. Memoria politică

 

Cultura politică şi ideologia politică trebuie analizate în relaţia lor directă cu memoria politică. A nu uita nimic înseamnă să ne lăsăm pradă nebuniei, spunea George Stirner. Situaţia se aplică şi în cadrul politicii. Exemplare în acest sens sunt situaţiile în care s-a găsit Germania după cel de-al doilea război mondial, cînd s-a dovedit a fi atît de dificil să judece membrii activi ai structurilor naziste, sau după reunificare să judece ofiţeri Stasi ai serviciilor secrete, ai poliţiei de frontieră, etc.

Selectivitatea memoriei politice este ilustrată, de exemplu, de situaţia generalului Pinochet, care a venit la putere în Chile în urma loviturii de stat în care au murit mai mulţi demnitari ai regimului ales în mod democratic, în frunte cu Preşedintele Allende. Autoritarismul chilean, care a durat între 1973-1983 a pus capăt vieţii mai multor mii de indivizi, instaurîndu-se un regim de teroare militară. Cazul construit prin incidentul britanic al fostului şef de stat chilean este un exemplu de conflict între memoriile colective ale mai multor naţiuni. Comunitatea cea mai insistentă în cererea de extrădare a fostului şef de stat pentru a fi judecat a fost cea spaniolă. Demonstraţiile de stradă din Barcelona sau Zaragoza pentru extrădarea generalului, sunt un exemplu pentru selecţia pe care memoria colectivă spaniolă a realizat-o în comparaţie cu comunitatea chileană, pentru care faptele fostului şef de stat nu împiedicau deţinerea funcţiei de senator pe viaţă de către acesta, după renunţarea la poziţia de şef de stat în regimul autoritar pe care îl condusese. Aşa cum se poate observa, memoria politică este selectivă. Ea impune uitarea anumitor elemente, în funcţie de factori culturali specifici. Vedem astfel că vectorii de memorie politică sunt idei forţă care direcţionează preferinţe şi canalizează opinii politice.

În funcţie de astfel de vectori stabiliţi conjunctural sau impuşi de către un partid sau o grupare politică un eveniment poate rămîne în memoria colectivă sau nu. Reactivarea informaţiilor referitoare la un anumit eveniment sau fapt social este un mecanism de impunere şi forţare a selecţiei evenimentului respectiv în memoria colectivă a unei comunităţi. Aniversarea Revoluţie române din decembrie 1989 şi dezbaterile din mass media la sfîrşitul fiecărui an calendaristic sunt semnificative pentru mecanismele de impunere şi selectarea de evenimente în memoria colectivă a unui popor.

 

3. Cultura politică. Perspective în analiza culturii politice

 

În literatura de specialitate există trei linii de abordare a culturii politice.

1. Linia întemeiată de Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului. În acest sens, se poate vorbi despre o cultură politică dependentă de elementele fundamentale ale doctrinei religioase. Astfel, acţiunile sociale şi economice ale protestanţilor, spunea M.Weber, sunt determinate de ideile şi credinţele religioase noi apărute prin reforma protestantă. Un exemplu relevant în acest sens este ideea de vocaţie profesională care apare ca element fundamental în protestantism pentru trimiterea harului divin. Un astfel de comportament economic întemeiat de religia creştină de rit protestant a fost fundamental în determinarea şi accentuarea unui comportament economic ce se înscrie în spiritul capitalismului: asceză, capitaizare, reinvestire. Pe de altă parte, protestantismul scoate puterea politică de sub incidenţa puterii religioase. Regele poate să impună religia în regatul propriu, el fiind şef al Bisericii. Ceea ce înseamnă că în societatea respectivă nu cultura de tip religios şi credinţele religioase devin dependente de puterea politică, situaţie exact inversă în raport cu doctrina Bisericii catolice, în care papa cerea supunere regilor şi principilor pe motivul superiorităţii puterii religioase în raport cu puterea politică.

2. Linia etnologiei culturaliste, întemeiată de Ruth Benedict în analiza indienilor Pueblo, Margareth Mead în analiza populaţiilor samoane şi a studiilor lui Abraham Kardiner, Ralph Linton, care privesc factorii culturali în aportul lor la stabilirea personalităţii individuale.

3. O altă tradiţie este legată de empirismul american de la începutul secolului nostru asupra regiunii multiculturale din jurul Lacului Michigan în urma afluxului de imigranţi.

 

4. Ce este cultura politică?

Ca şi concept al ştiinţei politice, cultura politică va fi definită pentru prima dată în mod explicit de către Almond şi Verba în The Civic Culture in Five Nations (1963), apoi în The Civic Culture Revisited (1980), astfel:

Un ansamblu de cunoştinţe, percepţii, evaluări, atitudini şi dispoziţii care permit cetăţenilor să ordoneze şi să interpreteze instituţiile şi procesele politice, precum şi propriile lor relaţii cu aceste instituţii şi procese.” (3)

Cultura politică este analizată de Almond şi Verba din perspecetiva unei tipologii care este determinată de atitudinea cetăţenilor faţă de societatea politică (guvernanţi, instituţii politice, etc. – pe care autorii le numesc “obiecte politice”). Avem astfel trei tipuri de cultură politică:

  1. Cultura politică de tip parohial, care se defineşte prin inexistenţa unei relaţii de reciprocitate între guvernanţi şi guvernaţi. Acest tip de cultură politică se regăseşte în societăţile tribale, în care guvernaţii nu contestă nici forma politică de organizare, nici guvernanţii sau acţiunile lor.
  2. Cultura politică de tip dependent, care se defineşte ca o cultură politică a societăţilor moderne şi premoderne. Cetăţenii au informaţii despre sistemul şi instituţiile politice, dar nu participă al viaţa politică.
  3. Cultura politică de tip participativ, în care cetăţeniii se angajează în procesul decizional. Aceasta este cultura poltiică a democraţiilor.

 

În realitate, culturile politice ale diferitelor societăţi sunt mixaje între aceste trei tipuri ideale de cultură politică.

O definiţie asemănătoare celee date de Almond şi Verba culturii politice propune Ph.Braud:

“Cultura politică este constituită dintr-un ansamblu de cunoştinţe şi credinţe ce permit indivizilor să dea sens experienţei cotidiene, a propriilor lor raporturi cu puterea care îi guvernează şi cu grupurile care le servesc drept referinţe identitare”.

 

Aşa cum se observă, conceptul de cultură politică intră în raporturi directe cu cel al “definiţiei savante” a ideologiei. Amîndouă se referă la credinţele sociale cu conţinut politic, în sensul de ordine politică. Diferenţa dintre cele două concepte se referă la accentul pus pe relaţia cu lumea socială. De exemplu, ideologia trimite la credinţe politice angajante, mobilizatoare care urmăresc schimbarea şi transformarea sau menţinerea unei anumite ordini politice. Cînd vorbim despre cultură politică, ne situăm într-un spaţiu analitic, neangajant, într-o zonă ce trimite la neutralitate.

 

5. Cultura politică şi sistemul politic. Dimensiunile culturii politice

Fiecare sistem politic este ancorat într-o cultura politică, ne anunţa D.Kavanagh, reluînd una dintre concluziile părinţilor fondatori ai conceptului de “cultură politică”, Verba si Almond. În varianta originara, termenul de cultura politica se referea la

“…orientarile politice specifice – atitudini fata de sistemul politic si diferitele sale parti, precum si atitudini fata de rolul binelui în sistem. Vorbim despre o cultura politica exact asa cum putem vorbi despre o cultura economica sau o cultura religioasa”.

În acest sens, cultura politica poate fi definita ca “un set de orientari fata de un set special de obiecte si procese sociale”.

Autorii propun ca aceste atitudini, sentimente, credinte politice, cunoasterea despre sistemul politic, sa fie asociate fiecarei natiuni în parte. Putem astfel vorbi de o “cultura politica a natiunii”, precum si de un tip aparte de cultura politica – cultura civica, aceasta din urma fiind nimic altceva decît cultura politica a democratiilor. Relatia dintre cultura politica si fiecare natiune în parte se justifica prin tipuri de orientare politica, definite prin felul în care diferitele natiuni internalizeaza si asimileaza clasele de obiecte si relatii politice. Avem astfel de-a face cu “orientarea cognitiva” – cunoasterea despre, si credinta cu privire la sistemul politic, rolurile sale si detinatorii acestor roluri; “orientarea afectiva” – sentimentele privind sistemul politic, rolurile sale, personalul si performanta; “orientarea evaluativa” – judecatile si opiniile cu privire la obiectele politice care în mod tipic implica o combinare a standardelor si criteriilor de valoare cu informatia si sentimentele.

Înţelegerea conceptului de cultura politica presupune, asa cum se observa, o abordare bidimensionala. Pe de o parte, avem de-a face cu o dimensiune cognitiva, referirea la cunoasterea ideilor, doctrinelor, programelor diferitelor partide politice, Constitutia statului, structura si mecanismele de functionare etc. Al doilea aspect este se refera la partea emotional-afectiva si valorica a relatiei dintre cetateni si politica. Aceasta înseamna ca cetateanul aflat în fata urnelor opteaza pentru un partid sau altul, de exemplu, si prin intermediul credintelor, sentimentelor, opiniei acreditate în cadrul diferitelor grupuri de care apartine, toate acestea alcatuind acel fond necritic aperceptiv de raportare la politica.

Pornindu-si cariera în calitate de concept cu dubla semnificatie, una rationalista si alta afectiv-emotionala, cultura politica a primit în numai 13 ani de la lansarea sa cel putin 30 de definitii, ne anunta G.Patrick la Congresul mondial al Asociatiei Internationale de Stiinte Politice tinut la Edinburg în 1976. În 1989 J.R. Gibbins încerca sa ordoneze diferitele definitii care s-au dat culturii politice, propunînd o tipologie a acestora: a. definitii psihologice – cele centrate pe individ si perceptiile individuale ale politicului; b. definitii sociologice – cele referitoare la perceptiile colective ale lumii politice, asociate cu cele de tip individual; c. definitii zise “obiective”, care pune problema culturii politice în termenii normelor sociale si valorilor consensuale; d. definitii euristice, care ofera un tip ideal, cu rol de explicare a unor fenomene partiale (comportament, credinte, etc); e. definitii lingvistice – un discurs cu întelesuri pentru un grup determinat; si f. definitii care fac referinta la cultura nationala, ideologii politice sau ideologia dominanta.

În 1994, revista Sfera Politicii va avea ca tema cultura politica, oferind cititorilor o analiza aplicata a conceptului la spatiul românesc. Cristian Pîrvulescu întregeste cadrul teoretic de validitate al termenului, punînd în discutie dimensiunea religioasa a acestuia. Izolînd spatiul românesc din perspectiva relatiei dintre cultura politica si religie, acesta afirma ca

Inexistenta conflictului dintre puterea temporala si puterea spirituala, specific crestinismului occidental, si care a avut atît de mare importanta în initierea procesului democratic, a facut ca, în cazul românesc, religia sa nu contribuie la formarea unor optiuni democratice. Într-un asemenea spatiu rolul liderului politic de tip charismatic este important, dezvaluind un model mitic de raportare la putere”.

Daca acceptam ipoteza universaliilor politice si a imaginarului politic în care întîlnim forme general-umane de raportare la politic, observam ca aceasta raportare mitologica la Putere nu este deloc una specific româneasca. Puterea politică, oricare ar fi ipostazele în care aceasta se întrupeaza, în societati cu un regim totalitar si în regimuri poliarhice deopotriva, are nevoie de spectacolul în care este angajata o întreaga mitologie politica prin care ea se autolegitimeaza în fata unui social care are el însusi nevoie de acest spectacol si de mitologia care îl întemeiaza. Astfel, oameni politici, partide, grupari politice si electorat deopotriva au nevoie de acest tip mitologic de relatie cu lumea socială.

Vorbind despre originile culturii politice românesti, C.R.Pîrvulescu considera ca determinantii majori care au dus la modelarea unui anumit tip de cultura politica în spatiul românesc au fost elementul national si dimensiunea rurala a civilizatiei românesti, lumea occidentala avînd drept spatiu de cristalizare a culturii politice lumea urbana, mai degraba. Aceste determinatii au dus la o dinamica specifica a culturii politice românesti. Astfel, continua autorul, afirmatia potrivit careia “jumatate de secol de dominatie comunista a modificat în profunzime mentalitatea”, nu se justifica întru totul, caci,

Realitatea este ca regimul comunist a folosit baza mentala preexistenta, ale carei elemente precum ideea egalitatii în obste, refuzul economiei de piata, respingerea capitalismului ca imoral au fost locuri comune. Aranjamente economice de tip feudal, care exprimau obisnuinte mentale, rezistau înca prin anii ’30 ai secolului nostru în mediul rural. Capitalismul abia începuse sa-si faca simtita prezenta la sate. Dezbaterea democratica si ideea de conflict implicata de aceasta nu faceau parte din orizontul civilizatiei rurale”, “obisnuintele politice” create de regimul comunist românesc integrîndu-se unui sistem de valori si traditii anterior.

Ipoteza rezistentei la schimbare a societatii românesti în perioada de tranzitie este argumentata prin sondaje de opinie succesive (IRSOP 1991, 1993, 1994, IMAS – 1994), de unde reiese ca scorurile cele mai mari le aveau “institutiile consensului” – Armata si Biserica, iar Parlamentul – ca “institutie a conflictului” (în sensul de dezbatere democratica) neavînd în 1994, de exemplu, aprecieri pozitive mai mari de 24%. Concluzia pe care o trage autorul este aceea ca scorurile obtinute de cele trei institutii sunt determinate inclusiv de tipul de cultura politica româneasca, vazut ca unul care privilegiaza mai degraba institutii ale consensului decît institutii ale conflictului. (25)

Desi este discutabila ipoteza inexistentei culturii politice de tip democratic în România anilor ’30 (elementul liberal apare la generatii succesive de teoreticieni precum Sutu, Ghica, Strat, urmata de generatia Martian, Xenopol, Aurelian, încheindu-se cu St.Zeletin care ofera chiar o filosofie a liberalismului în formula neo-liberalism; Marin Preda ofera, de asemenea un model paradigmatic al dezbaterilor politice în formula si la nivelul culturii civice a lumii rurale românesti, prin discutiile din poiana lui Iocan, etc.), ideea referitoare la un tip specific de cultura politica româneasca în perioada de tranzitie poate fi absorbita în cadrul teoretic pe care îl circumscriu termenii de imaginar politic si cultura civica. Din aceasta perspectiva, putem explica rezistenta la schimbare a culturii politice românesti prin rezistenta la schimbare a imaginarului politic românesc modelat de ideologia si propaganda comunista.

 

Zoltan Rostas ofera si el o analiza interesanta a conceptului de cultura politica prin aplicare la spatiul românesc, în Capcanele culturii politice (26). Autorul pleaca de la “confuzia aproape generala” manifestata în operationalizarea acestui concept în spatiul românesc, la nivelul clasei politice si a elitei mass media în mod special:

Ca si conceptul de societate civila (de care este sensibil legata – sintagma cultura politica, n.ns) cultura politica nu a facut o cariera prea stralucita în ce priveste acuratetea stiintifica maifestata în utilizarea termenului. Daca din multitudinea de articole aparute în presa ultimilor ani vom lua în considerare doar serialul de interviuri “Sondaj CN:Toamna politica vazuta de politicieni” din numerele din aceasta vara ale cotidianului Curierul National, vom putea observa o confuzie aproape generala, atît la ziaristi cît si la politicieni. Din cincisprezece politicieni de frunte numai Adrian Nastase si Stelian Tanase s-au apropiat – cît le-a permis spatiul oferit de interviu – de acceptiunea corecta a culturii politice. Cred ca un sondaj profesionist de opinie efectuat în rîndul elitei mediatice si politice ar oferi o imagine si mai dezastruoasa”.

În continuare, autorul observa ca acceptiunea acreditata pentru acest termen în spatiul românesc se refera la cunostinte obtinute prin lectura, prin instructie. Nu e de mirare, de altfel, pentru ca aceasta este acceptiunea cea mai la îndemîna, venita pe filiera unuia dintre “idolii” sociali care asociaza “cultura” cu “a şti”, “a cunoaşte”.

Eroarea, desi este asemănatoare cu asociaţia dintre un interpret de muzica clasica si unul de muzica populara care nu a vazut în viata lui un portativ si amîndoi sunt interpreti la vioara, este una care apare prin definirea si întelegerea unilaterala a conceptului de cultura politica. Este vorba de o întelegere reductionista, în sensul identificarii culturii politice cu ceea ce eu propun a se numi cutura civica, sau civism.

 

 

 

6. Cultura civică şi imaginarul politic

În analiza conceptului de cultură politică vom pastra caracterul bidimensional al acesteia, propunînd reconfigurarea conceptului prin introducerea termenilor de cultura civica si imaginar politic.

În constructia simpla propusa mai sus, cultura civica va reprezenta aspectul rational al culturii politice, adica tot ceea ce tine de raportarea “în cunostinta de cauza” (sau presupus a fi “în cunostinta de cauza”) la obiecte politice; cultura civica defineste aici omul cunoscator, în sensul de cetatean informat (sau care crede ca este informat si cunoaste) despre structuri institutionale si mecanisme politice, acest tip de individ fiind nu cercetatorul, ci produsul informational creat de mass media. Imaginarul politic va defini partea afectiv emotionala sau non-rationala a raportarii la diferite obiecte politice. Imaginarul politic se refera la cetateanul în calitate de homo religiosus si homo symbolicus, în sensul de individ care are nevoie de credinte sau realitati meta-fizice la care sa se poata raporta, în cautarea de identitate politica.

Referindu-se la dimensiunea mitologica a relatiei dintre electorat si politica, imaginarul politic cuprinde sentimente, credinte, convingeri, valori care filtreaza perceptia asupra politicului si care sunt parti integrante ale identitatii si apartenentei sale la diferite grupuri sociale

(etnice, profesionale, etc.) structurate formal sau informal. În aceasta perspectiva, imaginarul politic este parte integranta a imaginarului social, si se refera la nevoia individului de a-si gasi o identitate politica în calitate de cetatean al unui anumit sistem politic. Imaginarul politic va fi tratat în continuare ca un ansamblu de arhetipuri cu caracter de universalitate pentru specia umanã.

Acesta este nivelul cel mai profund de prezentare a fiintei umane ca zoon politikon. La acest nivel putem discuta despre nevoia de mituri politice a omului ca animal social, caracterizat prin socialitate si sociabilitate în egala masura (mitul Salvatorului, al Vîrstei de Aur, al dusmanului ascuns si al conspiratiei, etc.)

Un al doilea nivel este reprezentat de configuratii de reprezentari ca interiorizari ale unei imitatii sociale.

Acesta este nivelul intermediar, între arhetipuri si al treilea nivel, cel al reprezentarilor concrete, care ofera ocazia unei perceptii individuale si de grup în perspectiva unei identitati politice determinate. Acest al treilea nivel se refera la identitatea concreta rosie, verde, de stînga sau de dreapta – cu o optiune clara pentru un partid de o anumita culoare, etc. Tratînd imaginarul politic în aceasta perspectiva tridimensoinala, avem reuniti în aceeasi persoana – Cetateanul, pe homo religiosus, homo simbolicus si zoon politikon.

Omul ca fiinta religioasa exprima nevoia individului de a se raporta la o instanta metafizica întemeietoare, o nevoie de a crede în ceva care sa reprezinte nivelul ultim de întemeiere al actiunilor sale. Cînd ne referim la homo religiosus plecam de la premisa ca ceea ce distinge indivizii reali este nu natura instantei la care se raporteaza ca temei actional, ci forma concreta pe care aceasta instanta o capata, în functie de determinanti culturali, sociali, sau de structura individuala de personalitate. Instanta metafizica poate fi Dumnezeu, statul ideal, societatea comunista sau orice idee abstracta fara corespondent empiric. Nevoia de raportare si întemeiere metafizica a individului poate, de asemenea, sa fie multistadial întemeiata, în sensul ca dupa Dumnezeu – temeiul ultim – poate sa apara o alta instanta, subordonata sau derivata din aceasta, cum ar fi ideea de egalitate în fata legii, sau de egalitate în fata votului, asa cum cele doua idealuri pot reprezenta ele însele o instanta metafizica, în afara raportarii la divinitate. Un ateu respinge ideea de Dumnezeu, dar el ramîne legat de principiul crearii Universului prin explozia fondatoare – o metafora prin excelenta, sau a aparitiei societatii umane prin proces lung de trecere a umanitatii prin diferite faze de dezvoltare, în afara ipotezei creationiste. Deci el ramîne coerent cu nevoia de a crede în ceva de dincolo de ceea ce putem direct percepe cu simturile noastre.

Astfel, mitologiile diferitelor popoare, precum si mitologiile politice raspund unei nevoi de sacru a fiintei umane. Tot ceea ce este profan a avut altadata o dimensiune de sacralitate, ne spunea Eliade. Din aceasta perspectiva, procesul de secularizare crescînda a culturii umane apare, în fapt, ca unul de retragere a sacrului dinspre un domeniu catre un altul, socialul si politicul în egala masura, avînd o nevoie constanta de sacru, în afara caruia nu se poate legitima si întemeia. Acesta este sensul în care operez cu termenul de zoon politikon ca homo religiosus.

 

Asimilînd terminologia si distinctiile operate mai sus, se poate accepta ipoteza potrivit careia stabilitatea unui sistem politic tine de masura în care Puterea reusete sa gestioneze, sa legitimeze si sa-si stabileasca discursul legitimant în concordanta cu factorii cheie ai imaginarului politic si ai culturii civice din societatea în care-si exercita functia ordonatoare.

În cazul în care societatea respectiva este una de tip democratic, sansele reale ale Puterii de a se legitima si autoreproduce sunt direct legate de conditia respectarii imaginarului politic al vremii. Este greu de acceptat ideea unei perpetuari a Puterii în conditiile în care aceasta provoaca una sau alta dintre universaliile politice care structureaza imaginarul societatii de tip democratic. În ciuda absenteismului politic în alegerile electorale si a impresiei de inactivitate/neimplicare a cetatenilor în viata politica, Puterea risca, de exemplu, propria prabusire prin simpla anuntare a interzicerii unui drept fundamental al cetateanului (libertatea cuvîntului, de exemplu), drept care devine piesa de baza într-o societate în care s-au proclamat si respectat o anumita perioada drepturile cetatenilor. Ceea ce înseamna ca Puterea trebuie sa-si adapteze discursul la tipul de cultura politica pe care o prezinta societatea ale carei resurse le gestioneaza.

7. Puterea si cultura politică în societati aflate în tranzitie. Cazul românesc

Societatile aflate în tranzitie de la un regim totalitar la unul de factura democratica reprezinta un caz special din punctul de vedere al relatiilor între Putere si cultura politica, în sensul ca aici avem de-a face cu mutatii structurale rapide la nivelul universaliilor care structureaza imaginarul politic. Acesta este cazul societatii românesti al carui agent ordonator – Puterea politica – a cunoscut o schimbare structurala fundamentala în 1989. La o prima aproximare, folosind datele concrete ale fenomenului de schimbare din România anilor 1989-1990, s-ar parea ca avem de-a face cu schimbari la nivelul institutiilor politice care antreneaza rapid schimbari la nivelul culturii politice. Ipoteza ar putea fi sustinuta de faptul ca noul agent al Puterii care a înlocuit clica politica din jurul lui Ceausescu a fost perceput de o majoritate electorala ca agentul purtator al unor valori democratice, valori care, ne-ar sugera alegerile din 1990, au urmat imediat schimbarii politice din 1989. În realitate, lucrurile n-au stat deloc asa. La un nivel analitic de suprafata, situatia respecta si intra în nevoia acuta de ordonare pe care mintea noastra o cere. La un nivel de profunzime, observam însa ca logica faptelor nu urmareste pe cea a minti noastre, oferinu-se astfel înca un argument pentru adevarul usor de acceptat, dupa care nu tot ceea ce e logic valid este si real. Îmi propun sa sugerez în continuare care au fost mecanismele ce invalideaza o astfel de ipoteza a schimbarii rapide la nivelul culturii politice în România post-decembrie l989. Plecam de la cultura politica specifica regimului comunist.

 

Mi se pare neîndoielnic faptul ca, prin aparatul sau de propaganda, regimul comunist românesc a reusit sa creeze (sau cel putin sa influenteze) moduri de perceptie a lumii politicului, moduri de evaluare, sentimente si credinte politice în spatiul românesc. Departe de a fi ajuns la idealul de “om nou” pe care si l-a propus în Codul eticii si echitatii socialiste – “robotul decerebralizat” si ascetul dez-irationalizat, golit de sentimente si credinte exprimabile altfel decît în spatii ultra-private – regimul comunist a reusit sa modeleze printr-o socializare politica agresiva si prin staruinta acesteia, un tip de individ cu o cultura politica doar partial alterata de aceasta îndoctrinare a carei piesa cheie este limbajul univoc ce pretinde alinierea la un comportament colectiv al supunerii si raportarii obediente la politica “partidului-far”.

Spun ca acest limbaj al îndoctrinarii a modificat doar partial perceptia, valorile si sentimentele politice ale individului, doar prin raportare la “omul nou” pe care regimul dorea sa-l creeze. Altfel, îndoctrinarea comunista a lasat urme adînci în imaginarul politic românesc. Acestea s-au facut evidente imediat ce individul a fost pus în situatia noua de “cetatean”, adica aceea de individ care sa participe activ la treburile Cetatii. În aceasta ipostaza noua, straina celui ce fusese actorul unei piese de mimare colectiva a acceptarii regimului Ceausescu, individul s-a vazut nevoit sa opteze pentru una sau alta dintre formatiunile politice care se ofereau în 1990 pe piata politica româneasca. Întrebarea la care nu am raspuns

 

8. Socializarea politică

Socializarea este procesul de transmitere de informaţii cu caracter cultural şi de integrare culturală a individului. Prin procesul de socializare, individul se construieşte în sensul integrării sale în comunitatea e care aparţine, peornind de la comunitatea primară care este familia, pînă la comunitatea cea mai alrgă pe care o putem considea ca fiind naţiunea. Socializarea este un proces de transmitere de valori, de învăţare şi de acceptare, de aprofundare şi de construcţie de identitate individuală prin raportarea la identitatea culturală a grupului sau grupurilor de referinţă.

In perspectivă politică socializarea este procesul de transmitere şi de asimilare a valorillor şi normelor politice care se desfăşoară al nivel implcit sau într-o formă explicită. Se poate vorbi despre stadii sau etape ale socializării politice.

Avem astfel o socializare primară care se desfăşoară în perioada ccopilăriei, perioadă în care copilul integrează valori şi norme culturale şi poltice. Cercetările despre socializarea politică timpuie au început în SUA după 1959, proeict în care au fos angajae sociologia, psihologia şi pedagogia ddeopotrivă. Relevant pentru această etapă a socializării politice timpurii este studiul lui David Easton, care ne oferă un model teoretic al socializării politice a copiilor. Modelul lui Easton este construti în patru etape.

1. Politizarea. In prima etapă copilul este sensibilizat la domeniul politic.

2. Personalizarea: copilul ia contact cu sistemul politic prin intermediul cîtorva figuri de autoritate, percepute fie ca avînd un rol pozitiv, fie ca avînd un rol negativ pentru comunitate.

3. Faza idealizării . Autoritatea personalizată ţine direct de judecăţile de valoare. Atitudinea de ură sau de iubire este deci construită în această a doua fază a socializării politice.

4. Instituţionalizarea se referă la trecerea de la percepţia individuală a figurilor de autoritate la percepţia globală a unui sistem de autorităţi.

Modelul lui Easton pentru copiii americani nu se potriveşte însă modelului situaţiei din Franţa, spune Maurice Duverger. Cercetările făcute de sociologii francezi arată că fazaa personalizării este foarte slabă, nici chiar în timpul generalului De Gaulle copiii francezi neavînd o percepţie şi o imagine foarte clară asupra figurii de autoritate reprezentată de Preşedintele francez. Autorittatea politică este percepută de copilul rancez ca una abstractă, constrîngătoarre şi îndepărtată, faţă de care acesta arată un detaşament afectiv şi o distanţă clare. Trăsăturile pe care copilul francz le atribuie autorităţii politice par să fie parte a unei percepţii colective naţionale, care se reăgăseşte în <gustul francezilor pentru autorităţi îndepărtate şi difuze>, reguliel impersonale căutate de francezi asigurîndu-;e independenţa şi protecţia faţă de arbitrariul autorităţilor.

Dacă aşa stau lucrurile, se poate vorbi despre o socializare timpurie cu caracteer naţional?

Analizînd manualele şcolare, acestea transmit o cultură burgheză vulgarizată în clasele primare şi mai elaborată în clasele secundare-superioare. Bourdieu şi Passeron vorr merge mai departe în La reproduction (1970), identificînd ideologiile subiacente proceesului de şcolarizare.Ideologia transmisă nu este de factură directă, ci este inculcată printtr-o a doua limbă – “gramatică generatoare de comportamente politice”. Puterea politică foloseşte acum o violenţă simbolică în a impune ca legitime semnificţaii prin disimularea raporturilor de forţă ce satu la fundamentul puterii.

Socializarea politică a copiilor are ca obiect “…transmiterea culturii existente, şi anume valorile care fondează autoritatea, puterea, ierarhia. Legitimitatea constă în faptul că o putere, o autoritate, o ierarhie sunt considerate calegitime – adică în conformitate cu sistemul de valori – de cătrecea mai mare parte dintre mebrii unei colectivtităţi. De exemplu, un rege este legitim dacă cea mai mare parte a supuşilor săi cred că monarhia este regimul legiim şi că posesorul coroanei este cel care trebuie să o poarte conform normelor admise de colectivitate. (…) Această simplă definiţiene face să înţelegem faptul că aculturaţia politică are ca scop principal menţinerea sistemului de legitimitate existent.”

 

9. Vîrstele socializării politice

1. Pînă la 7 ani copilul se identifică cu adultul în preferineţ şii acţiuni cu diimnsiune de tip politic. După vîrsta de 7 ani apare o relaţie de cooperare, în care se construieşte o annumită autonomie a conştiinţei. Rgulile pînă atunci acceptate, vor face obiectul unei reevaluări

2. 11-12 ani, este <vîrsta critică> cînd copilul devine capabil să argumenteze şi să înţeleagă mai obiectiv credinţele pe care l e primeşte. La 12-13 ani acesta percepe mai bine conflictele, diferenţele, ameliorîndu-şi mai bine cunoaşterea emiului social. Abia începînd de la această vîrstă copilul poate percepe diferenţiat fenomenele <politice>, în măsura în care ele seamănă celor ale adulţilor.

 

Socializarea copiilor este urmată de o aculturaţie permanetă, tipul de educaţi şi valorile pe care aceasta este fondată fiind decisive în tipul de identitate politiăc pe care socializarea politiăc îl realizează.

Astfel, familia transmite pentru copii şi pentru adolescenţi preferinţe partizane durabile care pot constitui pentru individul adult adevărate grile de analiză i de percepţie a evenimentelro şi fenomenelor politice.

Trecînd de la cazul american la cel francez, observăm că în Franţa, copiii au o reacţie de respingere faţă de termeni care trimit la o relaţie de tip conflictual – partid, sindicate, clase, ideologii. Cuvintele cele mai bine acceptate sunt cele de Patrie, Republică, Stat, drapel, <libertate-egalitate-fraternitate>, după care urmează instituţiile politice: democraţie, cetăţean, ales, vot, lege. Această asimilare se opereazăă înainte de vîrsta de 10 ani.

Cunoaşterea politică nu este strict legată de nivelul social al părinţilor. Intre vîrstlele dde 13-18 ani, 37% dintre copiiiii de muncitori, 39% dintre cei de cadre superioare, faţă de 36% de copiii de agricultori au o cunoaştere <bună> a politicii. Copiii de profesori au nivelul cel mai ridicat de cunoaştere (48%). Copiii de muncitori acceptă mai bine vocabularul conflictual şi îl cunosc mai bine decît copiii din mediile favorizate.

In ceea ce priveşte interesul pentru politică, diferenţa este semnificativă, fenomenul fiind explicat prin faptul că mediile sociale mai educate au o poziţie pozitivă faţă de politică. Astfel 50% dintre copiii de profesori, 36% dintre cei care au părinţi cu studii superioare, 20% din mediul muncitoresc şi 18% din mediul agricultorilor, manifestă un interes puternic pentru politică.

Pornind de la aceste date preliminare, putem distinge între tipuri de aculturaţie. Astfel, dacă puterea care stabileşte coordonatele socializării este de tip totalitar, putem vorbi despre o aculturaţie monolitică, în sensul că mijloacele de transmitere sunt în puterea unui singur individ sau grup. In cazul în care puterea nu este unică şi mijloacele de informare în masă, şcolile, alte instituţii de aculturaţie sunt libere, sau sunt în componenţa unui stat democratic, se poate vorbi despre o aculturaţie de tip pluralist.

 

10. Socializarea politică şi credinţele inculcate de guvernanţi

Socializarea politică este direct legată de constrîngerea politică. Dacă procesul de socializare politică este reuşit, atunci constrîngerea politică nu mai are nevoie să se prezinte în forme de violenţă fizică sau legală, pentru că valorile care sunt purtate de puterea politică respectivă sunt interiorizate, asimilate şi oferă astfel cîmpul supunerii civice. Din această perspectivă,

“Socializarea politică este procesul de inculcare a credinţelor şi reprezentărilor relative la putere (dimensiunea verticală) şi la grupuri de apartenenţă (dimensiunea orizontală). In fapt, ne există societate politică viabilă în lipsa interiorizării unui minimum de convingeri comune referitoare la aparteneţa la comunitate şi la legitimitatea guvernămîntului acesteia. Contează foarte puţin dacă aceste convingeri sunt dondate sau nu în raţiune; este suficient că ele produc adeziune socială.” Agenţii implicaţi în acest proces de socializare politică sunt atît guvernanţii, cît şi guvernaţii. Primii, pentru a-şi legitima poziţia la vîrful puterii, ceilalţi, pentru a se putea integra în sistemul de valori politice al societăţii.

Din această perspectivă, regimurile politice de tip democratic şi dinamica statului european sunt direct legate de apariţia în imaginarul colectiv şi de asimilarea valorilor pe care se întemeiază puterea politică. Constrîngerea prin forţă este astfel înlocuită cu auto-constrîngerea şi autoimpunerea, cum observa în 1939 Norbert Elias în La dynamique de l’Occident.

Pe de altă parte, un proces reuşit de socializare politică prin care se interiorizează credinţele fondatoare de ordine social-politică “…răspunde de asemenea unei exigenţe a celor guvernaţi. O socializare eficace facilitează psihologic acceptarea consttrîngerilor.”

O astfel de interiorizare a valorilor politice poate crea inclusiv sentimentul libertăţii individuale, de vreme ce un anumit tip de comportament se transformă din normă politică impusă în normă politică asimilată.

A. Şcoala şi socializarea politică

Cercetările asupra şcolii ca factor de socializare politică au arătat că influnenţa ei în acest sens este cu mult mai mare pentru copii care vin din medii defavorizate, sistemul educaţional public şi privat rezolvînd handicapul cognitiv al acestora. In spaţiul american, s-a constatat că cunoaşterea programelor de partid pentru copiii negiri a crscut cu 10 procente, faţă de 2 procetne pentru copiii albi, ambele categorii paricipînd la acelaşi învăţămînt.

Pentru cazul francez, A.Percheron subliniază hiatusul între cunoaşterea de reguli abstracte şi realitatea conflictuală a politicului. Copiii care provin din mdiul privilegiate au o mai bună unoaştere a primelor, iar cei care provin din medii defavorizate au o percepţie mai realistă a conflictelor sociale.

Pentru sistemele democratice,

“Scoala este un loc de învăţare concretă a democraţiei pe plan paticipatiării la viaţa şcolară (alegerea de delegaţi, asociaţii, etc.)”, şcoala fiind un loc de învăţare a relaţiilor sociale (ierarhii, coduri, etc.), atîtî în relaţiile cu cadrele didactice, cît şi în relaţiile cu camarazii.

 

B. Socializarea politică şi mass-media

Mc Quail arată în Mass Communcation Theory (1983) că există trei etape în cercetarea influenţei mass-media asupra lumii sociale. Primul ciclu este cel al anilor ’40, cînd cercetătorii se nelinişteau de imensa putere a mijloacelor de comunicare în masă. Cel de-al doilea ciclu este cel al anilor ’60, cînd, după Lazarsfeld, mass media sunt privite ca neavînd un efect major în formarea şi modelarea atitudinilor şi comportamentelor sociale şi politice. Astăzi, subliniază autorul, mass medi a a dobîndit pentru o majoritate de indivizi rolul de sursă legitimă, facilă şi accesibilă de informaţie cotidiană. Participînd la construirea realităţii, mass media individul participă la o realitate fabricată de media, care, în special televiziunea, nu dă credibilitate decît opiniilor majoritare, eliminînd opiniile dizidente. Mass media tinde astfel să preia controlul şi să se substituie grupurilor de referinţă tradiţionale, participarea politică a individului fiind direct legată de distribuţia opiniilor prezentate de media. Media întreţine în acest fel conformismul social:

“…chiar şi cei care nu îşi schimbă opinia, au tendinţa de a nu o exprima iar această tăcere întăreşte opinia <majorităţii> reducînd în aceeaşi mişcare numărul de adeziuni la opinia minoritară.”

Teza referitoare la efectele limitate şi cea referitoare la efectele importante se întîlnesc totuşi şi, în acelaşi timp se diferenţiază prin felul în care pun problema influenţei, observă Chagnollaud. Ele sunt, de fapt, complementare. De exemplu, mass-media întreţine opinii şi imaginea instituită în viaţa politică, a codurilor sau a simbolurilor prin care guvernanţii se legitimează. In egală măsură însă mass media a devenit un element fundamental în strategiile de menţinere şi de perpetuare a puterii. Producînd informaţii despre viaţa opolitică, ea transmite date despre guvernanţi şi acţiunile lor, sistemul reprezetnaiv al democraţiilor fiind dependent astăzi de prezentarea faptelor politice, a campnaiilor electorale prin mass meddia. In afara controlului electoral, guvernanţii democraţiilor reprezentative au căopătat o instanţă de control cel puţin la fel de importantă: reporterii în căutare de ştiri despre activtatea guvernanţilor şi a partidelor politice.

 

 

David Easton, J.Dennis, Children in the Political System, New York, 1969

Maurice Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1988 (1973), ed.3-a, Dominique Chagnollaud, Science politique, Dalloz, Paris, ed. 2-a, 1999

Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, ed. 4-a. 1998

Yves Schemeil, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994

Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalist, -.-.-.-.

Ralph Linton, Les fondaments cultureles de la personalite, Dunod, Paris, 1965 (1945) Abraham Kardiner, L’individu et la societe, Gallimard, Paris, trad. 1969 (1939)

Gabriel Almond, Sidney Verba (eds), The Civic Culture Revisited, Little Brown, Boston, 1980, p. 340; The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy in Five Nations, Princeton University Press, 1963

The Civic Culture Revisited din 1980,

Phillpipe Braud, La sociologie politique, LGDS, Paris, 1988

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s