Supravetuire | 16. FOAMEA

16. FOAMEA

16.1. Mănâncă ceea ce găseşti

16.2. Hrana vegetală E bună de mâncare? Plantele comestibile

16.3. Hrana animală Păsările, Insectele, Melcii, limacşii, viermii,Găsirea vânatului, Vânătoarea

16.4. Pescuitul Unde? Când? Cum? Ce trebuie aruncat?

16.5. Cum găteşti

16.6. Păstrarea alimentelor

16.7. Unde găseşti hrana În regiunile polare, în deşert, Pe ţărmul mării, în junglă, Pe munte

Oricine are nevoie de hrană pentru căldură şi energie, sau pentru refacere după muncă grea ori o boală. Chiar când omul doarme, numai pentru respiraţie şi funcţiile vitale sunt necesare 1700 cal/ zi. Pentru o muncă grea se ard până la 5 500 cal/zi.

În general, foamea, singură, nu omoară repede. Ba, uneori face bine: în viaţa normală, postul vindecă boli, chiar grave. Un om sănătos poate supravieţui câteva zile cu rezervele de hrană existente în corpul său. Prima şi a doua zi de post sunt mai grele, apoi apare obişnuinţa. Omul rezistă chiar şi câteva săptămâni fără să mănânce alimente solide, dar în acest timp devine atât de slăbit încât sigur va cădea victimă bolilor, infecţiilor sau pericolelor mediului înconjurător.

În condiţii de supravieţuire, după ce scapi de chinurile imediate ale accidentului, starea ta va depinde de hrana pe care o vei găsi. Mesele vor avea un regim combinat din: conserve, plante (fructe) comestibile, vânat, produse din pescuit. Va trebui să-ţi înfrângi scârba şi să te adaptezi la alimentele accesibile, crude, cum ar fi: gândaci, broaşte, arici sau păsări.

În general, nu vei găsi hrană în cantitatea necesară unei alimentaţii suficiente. Aceasta impune raţionalizarea, adică economisirea alimentelor şi distribuirea lor cu maximum de exigenţă. Nu risipi energia; economiseşte caloriile!

Ar fi nevoie de câteva cărţi ca să se poată detalia ce este voie sau sănătos să mănânci şi ce nu (de exemplu, numai plante există peste 300.000 specii). Dar se pot da câteva reguli generale ca să nu mori de foame.

Echilibrarea regimului alimentar este la fel de importantă ca şi îndestularea cantitativă cu hrană. Mănâncă variat; înghite grăsimi, proteine, hidrocarbonaţi, minerale şi vitamine în proporţiile corecte.

Hidrocarbonaţii (glucidele) se digeră uşor şi constituie o sursă directă de energie. Ei taie greaţa produsă la digerarea grăsimilor sau la descompunerea propriei grăsimi ^din corp. Sunt de două feluri: zaharuri (din sirop, zahăr, miere, fructe sau melasă) şi (amidon (din rădăcini, cereale, tuberculi – aceştia trebuie totdeauna gătiţi). 1 g de hidrocarbonaţi produce 4 cal.

Grăsimile sunt o formă concentrată de energie. 1 g produce 9 cal. Necesită i digestie îndelungată pentru care se consumă multă apă. Se găsesc în animale, ;şte, ouă, lapte, nuci, ciuperci şi în unele zarzavaturi.

Proteinele se găsesc în carne, peşte, ouă, lactate, nuci, seminţe, legume, ciuperci. il g produce 4 cal.

Mineralele sunt vitale pentru sănătate. Fosforul, calciul, sodiul, potasiul, clorul, magneziul, sulful sunt necesare în cantităţi mai mari; iar fluorul, fierul, iodul în cantităţi mai mici.

Sarea este mineralul cel mai important. Corpul pierde zilnic prin sudoare şi urină cam 10 g de sare care trebuie obligatoriu înlocuită. Primele semne ale lipsei de sare sunt durerile musculare, ameţeala, greaţa, oboseala. Remediul este să înghiţi un vârf de cuţit de sare, dizolvată în 1/2 1 de apă. Sarea se înghite numai dizolvată în apă, altfel deranjează stomacul şi dăunează rinichilor. În trusa de supravieţuire ai sare. Apa de mare conţine sare cam 15 g/l, dar nu o bea aşa, mai întâi dilueaz-o cu apă proaspătă, sau evaporeaz-o ca să obţii cristale de sare. Dacă eşti departe de mare, ai putea obţine sare din anumite plante, de exemplu: în America de Nord din rădăcina copacilor hickory; în Asia de sud-est din rădăcina palmierului nipa. Fierbe rădăcinile până se evaporează toată apa şi apar cristale negre de sare.

Dacă nu găseşti sare ca atare, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să consumi sânge de la animale, căci conţine numeroase minerale utile.

Oligoelementele sunt anumite minerale (stronţiu, aluminiu, arseniu, aur, seleniu) necesare în cantităţi foarte mici, dar a căror lipsă produce îmbolnăvirea.

Vitaminele (o duzină) sunt substanţe esenţiale pentru om. De exemplu vitamina A îmbunătăţeşte vederea. Unele vitamine (D şi K) sunt produse de corpul omenesc; dar majoritatea trebuie procurate din surse exterioare. Lipsa lor îndelungată produce boli ca: scorbutul, beri-beri, pelagra sau rahitismul.

16.1. MĂNÂNCĂ CEEA CE GĂSEŞTI (vezi #16.7)

Foamea este cel mai bun bucătar

Mănâncă cât mai mult, oricând poţi (în afară de cazul în care nu ai apă destulă).

Încearcă să mănânci hrană caldă cel puţin o dată pe zi. Păstrează proviziile şi conservele pentru situaţiile extreme (citeşte instrucţiunile de pe cutii sau pachete şi nu depăşi termenul de păstrare). Lungeşte-le, amestecă-le cu alimentele pe care le găseşti înjur: iarbă, ferigi, coajă de copac, ouă, crustacei, melci, şopârle, broaşte, alge, veveriţe, greieri, şoareci, termite, lăcuste, pescăruşi – şi alte zeci de alimente.

Când nu ai apă suficientă la dispoziţie, încearcă să mănânci numai plante. Acestea nu fac sete, spre deosebire de peşte, carne, ouă (vezi #5).

Tot ce mişcă şi este viu – constituie un aliment bun, consistent. Fac excepţie: toate broaştele râioase, unii crustacei, câţiva peşti de apă sărată, anumite organe ale unor vieţuitoare (de exemplu ficatul urşilor polari şi al focilor, pielea salamandrelor, capul şerpilor).

16.2. HRANA VEGETALAA

E buna de mâncat?

Cum verifici:

1. Dacă: are coaja păroasă, cleioasă, mucilaginoasă; creşte în apropierea unui cadavru de animal – arunc-o.

2. Rupe planta, freac-o între degete: nu trebuie să irite pielea, să miroase urât, să aibă suc lăptos. Aşteaptă câteva minute, să te convingi.

3. la o bucăţică mică din ea şi ţine-o 5 minute între dinţi şi buza inferioară.

4. Dacă în acest timp nu se produce în gură un gust de săpun, amar, iute, arzător, mestec-o şi înghite-o.

5. Dacă după 112 oră nu apar semne rele, mai mănâncă puţin – cam o lingură.

6. Dacă după 1 oră totul e în ordine, mănâncă mai mult – cam 2 linguri.

7. Dacă în următoarele 8 ore nu apar semne rele, mănâncă o cantitate mai mare – aproximativ o mână.

8. Dacă în următoarele 10 ore nu apar semne de boală la stomac, înseamnă că planta respectivă este bună de mâncare.

Nu verifica mai mult de o plantă o dată.

Unele plante bune de mâncat nu satisfac acest test, dar majoritatea plantelor comestibile îl trec.

După ce o plantă trece examenul indicat mai sus, nu mânca imediat o cantitate mare, ci creşte-o treptat, zilnic. O cantitate mică de mâncare otrăvitoare nu are puterea să omoare sau să producă o boală gravă, dar o cantitate mare o poate face.

Nu amâna, ci caută rezerve şi verifică plantele comestibile din zonă – cât timp încă mai ai ce mânca.

O plantă pe care o mănâncă păsările sau animalele poate să nu fie bună şi pentru om. Înainte de a o mânca, verific-o la fel ca pe alte plante necunoscute -aşa cum am arătat mai înainte.

Plantele comestibile

Dacă nu ştii sau nu poţi să identifici ce fel de plantă este, aplică-i metoda de verificare de mai sus. S-ar putea ca o parte a plantei să fie comestibilă şi alta nu. Cercetează, încearcă, experimentează şi verifică separat care sunt părţile cele mai bune şi mai gustoase ale unei plante: frunzele, tulpinile, rădăcinile, fructele, coaja, sucul, tuberculii, rădăcinile, seminţele, păstăile, florile, mugurii, nucile, bulbii, mlădiţele.

Unele plante otrăvitoare seamănă bine cu cele comestibile. Nu risca: verifică-le cu atenţie.

Învaţă cumva să identifici plantele comestibile – s-ar putea ca aceste cunoştinţe să-ţi salveze viaţa! Studiază cărţile de botanică etc.

O plantă poate fi recunoscută cu ajutorul unor elementele de identificare, care ar trebui reţinute înainte de a pleca în călătorie:

– Zona unde creşte: fiecare plantă creşte numai în anumite locuri;

Forma şi mărimea: este înaltă şi lemnoasă? scurtă şi cu tija moale? ca un tufiş? are crengi?

Frunzele: mari sau mici? ascuţite sau rotunde? cu margini zimţate sau rotunde? au culoare uniformă sau sunt pestriţe?

Florile: nu apar oricând, tot anul, dar dacă există, notează: culoarea, mărimea, forma, cresc individuale sau în ciorchine, unde cresc pe plantă;

Fructele sau seminţele: sunt cărnoase? tari? reţine culoarea, forma, mărimea; cresc individuale sau în ciorchine, păstăi sau capsule etc.

Rădăcinile – dacă nu au o formă specială, specifică, nu pot servi la identificare. Pentru supravieţuire poate fi suficientă cunoaşterea (temeinică) a doar 2-3 specii mai răspândite, lată câteva recomandări:

– Zona temperată: păpădia, urzica, ştevia, pătlagina.

– Zona tropicală şi subtropicală: palmierul, smochinul, bambusul.

– Zona deşertică: mescal, părul ţepos, baobabul, acacia (nu în Americi).

– Zona polară: molidul, salcia şi răchita (în nord), lichenii, plantele din zona temperată, care vara cresc şi aici.

– Zona de coastă: laver, varecul.

Plantele comestibile care pot fi găsite aproape peste tot (cele specifice anumitor zone geografice – vezi şi la #13) sunt:

a) Ierburile (inclusiv orezul, secara, grâul). Îngrămădeşte iarba pe o cârpă sau pe o haină şi bate-o cu un băţ ca să scuturi seminţele. Freacă, rupe şi suflă pleava, iar boabele sau seminţele bagă-le într-un vas. Aruncă seminţele negre sau veştede. Bate-le, zdrobeşte-le, macină-le. Fierbe-le sau prăjeşte-le. Şi tulpinile lor sunt bune de mâncat.

b) Coaja de copac (straturile interioare) poate fi mâncată fiartă ori prăjită, sau mestecată crudă. Dacă însă este prea amară nu o folosi.

c) Boabele trebuie mai întâi verificate cu grijă – ar putea fi otrăvitoare, chiar dacă păsările le mănâncă.

d) Ferigile (mai ales frunzele tinere) pot fi mâncate la nevoie. Îndepărtează prin frecare perişorii: rupe creanga tânără, strânge tulpina cu palma şi trage frunzele prin pumn. Fierbe-le. Feriga adultă distruge vitamina B din corp, ceea ce provoacă moartea. Mănâncă numai vârfurile tinere, strâns ghemuite ca un arc. Toate ferigile din zona temperată nordică sunt comestibile când sunt tinere, dar unele sunt prea amare.

e) Iarba elefantului (în toate zonele calde şi umede) creşte mai înaltă ca omul şi are seminţe care seamănă cu fitilul de la artificii. Fierbe rădăcinile, florile şi mugurii.

f) Bambusul are multe părţi comestibile: seminţele, mugurii şi rădăcinile. Există multe varietăţi de bambus: de la un fel de iarbă înaltă (prin locurile umede) până la copaci de peste 30 m înălţime. Creşte oriunde are suficientă umezeală şi căldură.

g) Iarba de mare – creşte agăţată pe stânci, sau plutitoare, poate fi mâncată dacă este sănătoasă, proaspătă şi tare. Însă produce şi măreşte setea. Dar nu consuma iarba de mare când e vâscoasă, lipicioasă sau putredă.

h) Muşchiul şi lichenii pot fi răzuiţi, cojiţi sau culeşi de pe pietre şi de pe stânci. Spală-i bine în apă şi fierbe-i.

Sunt necomestibile şi periculoase plantele:

– Cu suc lăptos (cu excepţia unora bine stabilite, ca păpădia);

– Roşii la culoare;

– Cu fructele împărţite în 5 segmente;

– Fructele şi boabele strălucitor colorate;

– Care irită, ard sau rănesc pielea;

– Cu peri mici pe tulpină şi pe frunze (irită gura şi tubul digestiv);

– Cu frunze ofilite şi veştede (de exemplu frunzele verzi, tinere, de mure, fragi, prun, piersic sau cireş sunt comestibile, dar veştede sunt otrăvitoare);

– Cu gust greţos.

Ciupercile sunt periculoase pentru omul obişnuit, nepriceput. Evită-le – afară de cazul în care ştii precis că nu sunt otrăvitoare. Cele de mărime mijlocie sunt mai uşor de identificat şi mai puţin stricate de insecte. Culege ciuperca întreagă, ca să fie mai uşor de identificat. Până te lămureşti singur sau cu ajutor, ţine ciupercile separat – altfel, cele otrăvitoare vor contamina şi celelalte ciuperci sau plante.

Pentru siguranţă, toate plantele ar trebui gătite şi fierte, mai ales dacă nu eşti sigur că sunt comestibile.

Atenţie – gătirea sau fierberea nu îndepărtează otrava ciupercilor.

În plante pot fi două otrăvuri cunoscute, ambele uşor de descoperit:

Acidul cianhidric – are gust şi miros de migdale sau de piersici amare. Exemplul cel mai la îndemână este laurul – striveşte o frunză şi memorează mirosul. Evită sau aruncă orice plantă care miroase aşa.

Acidul oxalic – sărurile sale (oxalaţii) se găsesc în plante cum ar fi: rubarba (reventul) sălbatică şi măcrişul lemnos. Se recunoaşte după senzaţia de ascuţit, uscat, înţepător, şi după arsura produsă pe piele sau pe limbă. Evită sau aruncă orice plantă care produce astfel de senzaţii.

Culegerea plantelor trebuie făcută metodic. Adună recolta într-un coş, într-o cutie sau o plasă astfel încât să nu se strivească, ceea ce le-ar provoca vestejirea urgentă.

* Frunze şi tulpini -alege-le pe cele tinere, sunt mai gustoase şi mai fragede. Pentru a le desprinde, apucă frunzele sau ramurile de lângă tulpină (dacă le rupi de la vârf, se pot sfâşia).

Frunzele conţin multe minerale şi vitamine. Nu le fierbe prea mult.

Tulpina unor plante este comestibilă. Dacă este moale, jupoaie coaja fibroasă (aţoasă), tai-o bucăţi sau felii, apoi fierbe-o. Miezul unor tulpini mai bătrâne poate fi mâncat după ce a fost extras prin despicarea tulpinii. Fibrele rezultate pot fi folosite la împletituri sau funii. Numeroase ierburi pot fi conservate prin uscare – dar nu în bătaia directă a soarelui.

* Rădăcini şi tuberculi – alege plantele mai mari şi mai bine dezvoltate. Dacă nu poţi smulge rădăcina din pământ, sapă în jurul ei, apoi salt-o în sus cu un băţ sau cu o ţepuşă.

* Florile unor plante sunt comestibile: tei, salcâm, trandafir, hamei, ciuboţica cucului, muşeţel. Fă ceai din ele.

* Fructe – culege numai fructele coapte, bine colorate, de la plantele mari şi bine dezvoltate. Murele sau zmeura verzi şi tari sunt indigeste. Curăţă coaja tare şi amară de pe fruct.

Atenţie! Anumite seminţe şi boabe sunt foarte otrăvitoare. Gustă, dar nu înghiţi. Verifică-le cu metoda indicată mai sus şi aruncă orice sămânţă care nu are gust bun, este amară sau arde limba (exceptând condimentele ca piperul etc). Uneori spicele unor cereale, în loc de seminţele normale au total sau parţial nişte excrescenţe cu boabe mari, ca de fasole, negre. Acestea sunt otrăvitoare. Aruncă întregul spic!

* Nucile conţin proteine şi grăsimi, fiind un aliment valoros. Eventualul gust amar poate fi îndepărtat prin spălarea miezurilor zdrobite în apă curgătoare, de râu. Nucile coapte cad din pom – scutură pomul sau loveşte crengile cu un

băţ. Pentru a sparge mai uşor o nucă (sau orice alt obiect): cu o mână dă-i drumul | să cadă de la o mică înălţime pe o suprafaţă dură (piatră sau masă), iar cu celalată loveşte-o exact în momentul ciocnirii (exersează şi vei reuşi).

16 3 HRANA ANIMALĂ

Pentru a supravieţui trebuie să pui frâu atât milei sau dragostei faţă de animale, cât şi scârbei faţă de unele alimente.

Păsările sunt comestibile, dar nu toate au gust bun. Păsările de pradă, carnivorele, trebuie bine fierte. Cele necarnivore sunt gustoase, dar se ascund bine şi se sperie uşor. Multe păsări se pot prinde cu capcane tip cutie care cade. Pentru cele care stau pe crengi se pot monta laţuri. În pădure pune capcanele în poieni, în luminişuri sau pe malul râului.

Toamna păsările năpârlesc şi nu pot zbura pe distanţe lungi. Raţele, gâştele, păsările ierbivore pot fi prinse uşor în acest sezon. Apropie-te de cuib cu grijă (târâş, nu în picioare) până ajungi la o distanţă suficient de mică să arunci cu pietre sau să dai cu băţul.

Unele păsări îşi apără cuibul cu hotărâre; poţi fi atacat cu ciocul sau cu aripile, de una sau de un stol. Păsările mari care nu zboară (de exemplu struţul) pot da lovituri foarte puternice cu piciorul.

Insectele conţin grăsimi, proteine, hidrocarbonaţi. Învinge-ţi scârba şi mestecă-le – dar numai după ce le-ai fiert sau le-ai prăjit.

Caută-le în scorburi, în locuri umbrite şi umede, în copaci bolnavi sau lemne putrede. Adună numai insecte vii, nu lua din cele bolnave, moarte, urât mirositoare sau care produc iritaţie când le atingi. Atenţie când scormoneşti – scorpionii, păianjenii, şerpii se ascund tot în cotloane, crăpături sau văgăuni.

Multe insecte pot fi mâncate în stare crudă, dar gătite sunt mai gustoase. Cel mai sigur este să le fierbi, sau prăjeşte-le pe pietre încinse ori pe jăratic. Îndepărtează picioarele şi aripile insectelor mari – au peri care irită tubul digestiv. Stoarce măruntaiele omizilor păroase şi mănâncă-le; nu mânca pielea, nici coaja (e iritantă). Scoate şi aruncă platoşa tare de pe cărăbuş etc.

Insectele mici pot fi strivite sau pisate până devin o pastă. Aceasta se găteşte sau se usucă până ce devine o pulbere – care se adaugă la alte feluri de mâncare ori în supă.

NU mânca:

– Insectele care se hrănesc cu hoituri, cu gunoi sau cu excremente – ar putea avea microbi;

– Viermii care trăiesc pe faţa de jos a frunzelor (adeseori secretă otrăvuri) -dar îi poţi folosi ca momeală la pescuit;

– Insectele şi omizile cu culori vii, contrastante – de obicei sunt otrăvitoare;

– Insectele păroase – probabil conţin substanţe iritante;

  • Gândacii mari (rădaşcă etc.) au fălci şi cleşti puternici – cu care muşcă.

Termitele trăiesc în zonele calde. Majoritatea sunt vegetariene, dar speciile mari au fălci ascuţite cu care muşcă orice.

Cuibul sau muşuroiul atinge 2-3 m înălţime. Sparge bucăţi din el şi scufundă-le în apă ca să iasă termitele. O bucată de cuib pusă pe jăratic produce un miros care alungă ţânţarii. La pescuit atârnă o bucată de muşuroi deasupra apei: termitele care cad din ea vor atrage peştii. Dacă înfigi un băţ în cuib, termitele îl vor muşca şi rămân agăţate de el când îl scoţi; totuşi, recolta nu va fi mare. Îndepărtează aripile termitelor mari înainte de a le fierbe sau de a le prăji. Ouăle lor sunt de asemenea hrănitoare.

Albinele sunt comestibile. Mierea este foarte hrănitoare dar greu de cules. Cuiburile, stupii, se găsesc în scorburi, prin văgăuni sau sub o consolă de piatră. Atacă-le noaptea: ţine la intrarea în stup o torţă aprinsă, făcută din iarbă, astfel încât fumul să intre în stup. Apoi astupă gaura. Albinele mor şi vei putea mânca atât insectele, cât şi mierea. Înainte de a le mânca îndepărtează-le aripile, picioarele şi acul. Gustul se îmbunătăţeşte prin fierbere sau prăjire. Şi fagurii pot fi mâncaţi. Ceara serveşte la impermeabili zarea hainelor şi la fabricarea lumânărilor. Câteodată există riscul ca mierea să conţină substanţe toxice, luate de la plantele otrăvitoare. Mirosul ar putea fi o indicaţie – dar aplică testul de verificare al comestibilităţii indicat pentru plante (vezi la #16.2).

Viespile sunt periculoase. Caută o hrană mai binevoitoare.

Furnicile – majoritatea au o muşcătură usturătoare. Unele produc acid for-mic. Pot fi mâncate după ce sunt fierte cel puţin 6 minute pentru a scăpa de otravă.

Lăcustele şi greierii – au corpul rotofei şi picioarele musculoase. Plezneşte-le şi doboară-le cu o ramură înfrunzită sau cu o haină. Îndepărtează aripile, antenele şi picioarele scurte. Pot fi mâncate şi crude, dar mai bine prăjite – pentru a le omorî paraziţii.

Melcii, limacşii, viermii – trebuie mâncaţi proaspeţi, dar preparaţi.

Melcii se găsesc în apă dulce sau sărată şi pe pământ. Cei cu cochilii viu colorate pot fi otrăvitori. Melcii de mare nu sunt comestibili. Melcii şi limacşii culeşi vor fi ţinuţi nemâncaţi câteva zile sau hrăniţi numai cu plante verzi, comestibile, pentru ca în acest timp să elimine otrăvurile din corp. Înainte de a-i găti lasă-i să stea câtva timp în apă sărată, pentru a-şi curăţa măruntaiele. Se fierb 10 minute; se adaugă ierburi pentru gust.

Viermii, larvele conţin multe proteine. Înfometează-i o zi, sau stoarce-le murdăria. Pot fi uscaţi pe pietre încinse, la soare, apoi prin pisare se obţine un praf care se amestecă cu alte alimente.

* Pericole: numeroasele boli periculoase transmise de muşte sau alte insecte şi paraziţi invizibili pot fi luate din apa şi din hrana nefiartă.

Găsirea vânatului – vezi şi #16.7.

*Urme şi semne: dacă înveţi să citeşti semnele nu totdeauna evidente pe care le lasă animalele – vei şti peste ce-o să dai şi cum le poţi vâna.

Numai mamiferele mari umblă ziua. Majoritatea mamiferelor mici umblă şi se hrănesc noaptea, la fel şi cele care le vânează.

Urmele dintre vizuină şi locul de adăpat sau de hrană sunt mai vizibile pe teren moale: pământ umed, zăpadă, nisip umed. Vechimea urmei rezultă din claritatea conturului şi conţinutul de apă: cu cât este mai netă, cu atât este mai recentă.

Dimineaţa devreme verifică urmele de aproape, pe lângă sol. Dacă roua sau pânzele de păianjen sunt deranjate, urma este proaspătă. Tunelurile făcute prin tufişuri şi crengile rupte de-a lungul traseului indică mărimea animalului care le-a făcut. Dacă frunzele rupte nu s-au veştejit şi crengile rupte sunt verzi, elastice, înseamnă că urma este proaspătă.

* Urmele de la hrănire: coaja de copac muşcată, resturile de hrană – indică prezenţa animalului şi poate sugera ce momeală să foloseşti la capcane.

* Excrementele: mărimea şi cantitatea lor indică felul animalului; cele vechi sunt tari, fără miros, cele proaspete sunt moi şi au miros. Muştele îţi atrag atenţia către ele. Desfă o bucată ca să vezi ce a mâncat animalul – şi ce momeală ai putea pune. Cantităţile mari de găinaţ indică prezenţa cuiburilor de păsări. Găinaţul păsărilor care se hrănesc cu seminţe este mic, puţin cantitativ şi moale, aproape lichid (arată că este apă în apropiere); al celor de pradă – care se hrănesc cu carne – conţine resturi nedigerate.

* Pământul scurmat arată activitatea unor animale care căutau insecte, rădăcini sau tuberculi. Bulgării sfărâmicioşi şi moi arată că urma este proaspătă. O băltoacă de noroi dovedeşte că pe acolo s-au bălăcit porci.

* Mirosul şi zgomotul pot ajuta la identificarea animalelor. Pe vreme rece, geroasă, respiraţia animalelor produce un norişor de abur care poate fi văzut de departe (la fel ca şi respiraţia ta!).

* Vizuini: unele sunt uşor de găsit. Cele ascunse pot fi demascate de urme sau de excremente.

Vânătoarea: şansele cele mai mari le ai cu animale mici şi insecte. Du-te la vânătoare înarmat mai întâi cu bun simţ, cu logică şi minte. Nu te aştepta să reuşeşti de la început. Succesul vine încet, pe măsura exerciţiului şi a creşterii îndemânării.

Armele. Foloseşte orice fel de armă. Praştia făcută cu elasticul de la bretele şi o bucată de piele luată de la un animal mort. Beţe, ghioage, suliţe. Cuţite. Pietre. Praştia din sfoară, arcul cu săgeţi, o puşcă.

Ascute bine cuţitul (vezi #2.3).

Arcul cu săgeţi: este cea mai eficientă armă improvizată, uşor de fabricat şi simplu de mânuit.

Băţul trebuie să fie din lemn cât mai uscat; dacă nu ai decât lemn umed, fă mai multe arcuri, ca să-l înlocuieşti pe cel folosit şi care-şi pierde repede elasticitatea.

Lungimea optimă a băţului: de la şoldul drept până la palma mâinii stângi (ţine braţul stâng întins în diagonală). Lăţimea: cam 5 cm la mijloc, se subţiază la 1,5 cm la capete (fig. 16.1). Crestează câte un şanţ pentru prinderea corzii la 1,5 cm de fiecare capăt al băţului (fig. 16. 2). După fasonare, unge băţul cu ulei sau grăsime.

Coarda poate fi făcută dintr-o fâşie sau un şiret din piele (lată de 3 mm), o sfoară, viţe sau fibre împletite. Coarda montată pe arcul neîncordat va sta foarte slab întinsă; tensiunea adevărată apare numai când se încordează arcul. Când nu foloseşti arcul, e preferabil să ţii coarda neagăţată pe băţ.

16.1. Confecţionarea unui arc

16.2. Legarea corzii de băţul arcului

16.3. Săgeată

Săgeata, cât mai dreaptă şi netedă, va avea cam 60 cm lungime şi 6 mm diametru. La un capăt, se sapă un şanţ în care va intra coarda arcului (fig. 16.3). Tot la coadă se fixează (prin înfăşurare cu sfoară subţire) 3 aripioare din pene, frunze sau ţesătură (fig. 16.4). Vârful săgeţii fie se ascute pur şi simplu şi se arde pentru durificare, fie i se adaugă un vârf dur din piatră, os sau tablă (fig. 16.5). Fixarea vârfului dur se face crăpând capul băţului; în furca astfel apărută se înfige vârful şi totul se leagă cu sfoară sau tendoane umede (acestea se strâng când se usucă, rigidizând foarte bine îmbinarea).

16.4. Ampenajul săgeţii

16.5. Vârfuri pentru săgeţi: a – din cremene; b – din tablă; c – vârf ars; d – din os

Cum tragi cu arcul: pune o săgeată în arc. Ţine băţul arcului cu mînă stânga (mijlocul arcului cam la înălţimea ochilor) şi întinde braţul; mâna dreaptă apucă coada săgeţii şi o trage înapoi cu o mişcare lină prin faţa corpului. Coada şi corpul săgeţii trebuie să ajungă la nivelul ochilor (fig. 16.6). Ţinteşte calm în lungul săgeţii, apoi dă-i drumul. Experimentează şi antrenează-te să tragi cu arcul improvizat. Coarda şi săgeata în mişcare pot freca obrazul ori antebraţul şi produce arsuri. Protejează-le cu bucăţi de ţesătură sau de piele.

Praştia (fig. 16.7) încărcată Cu o piatră rotundă şi netedă de aprox. 2 cm se roteşte deasupra capului într-un plan aliniat ţintei. La momentul potrivit eliberează una din sfori şi proiectilul va zbura spre ţintă. Experimentează cu diverse lungimi de sfoară etc.

Catapulta (fig. 16.8) se confecţionează cu bucăţi de cauciuc tăiate dintr-o cameră auto sau de bicicletă.

Suliţa va avea o lungime de aproximativ 90 cm, pentru aruncare, iar pentru împuns cam 180 cm. Vârful se face din tablă, piatră sau cuţit (fig. 16.9). Precizia aruncării poate fi îmbunătăţită cu ajutorul unui „aruncător” din lemn – vezi fig. 16.10.

Armele de foc trebuie ţinute curate. Nu cumva să înfunzi ţeava, sau să încerci s-o desfunzi trăgând un foc. Curăţă ţeava cu apă caldă şi trece prin ea o cârpă legată de o sfoară. În cazul în care este foarte frig, curăţă toată unsoarea de pe puşcă. Protejeaz-o, înfăşoar-o cât mai bine să nu o atingă zăpada sau gheaţa. Ţine-o afară la rece, nu în adăpostul încălzit.

16.6. Tragerea cu arcul

16.7. Praştie

16.8. Praştia – Catapultă

La vânătoare. Când nu te pricepi, cea mai bună metodă este una simplă şi mai directă. Înarmează tovarăşii cu beţe şi cu o plasă. Înconjuraţi o zonă cu tufişuri. Dă-le foc la un capăt iar în cealaltă parte aşteaptă şi atacă animalele care fug să scape. Dacă nu este foc, înaintaţi dinspre margini spre centrul zonei, călcând în picioare buruienile.

Sau, altă variantă, la un copac cu scorbură sau vizuină: dă-i foc; astupă sau bagă beţe în găurile prin care animalul dinăuntru ar putea scăpa – mai puţin una, la care pândeşti cu băţul, măciuca sau plasa pregătită.

Sau aprinde un foc la intrarea într-o vizuină subterană şi aşteaptă să iasă.

Trage cu praştia ori cu puşca din poziţia cea mai stabilă pe care o găseşti şi numai după ce te-ai apropiat cât mai mult de ţintă. Încearcă să termini treaba dintr-o singură aruncare sau împuşcătură. Ţinta cea mai bună este, în general, umărul, pieptul sau capul animalului. După ce animalul, pasărea sau reptila cade, nu te repezi la el, ci reîncarcă imediat arma şi fii gata să tragi din nou dacă se scoală şi fuge. Aşteaptă 5 minute, stai şi observă. Dacă e rănit, pierderea de sânge îl slăbeşte şi când ajungi lângă el nu va mai avea putere să se repeadă la tine. Dacă animalul rănit pleacă, aşteaptă 15 minute până te iei după el; altfel, va alerga toată ziua. Apropie-te cu foarte mare atenţie de un animal mare rănit-să nu devii tu vânatul!

Încearcă să surprinzi vânatul şezând – jos sau în picioare. Dar nu este uşor să-ţi reuşească surpriza, e nevoie de o anumită tehnică:

a) Caută să descoperi pe unde trec de obicei animalele. Semnele sunt: excremente, urme, pământ bătătorit. Zonele cele mai bune: apa (locul unde se adapă), poienile din pădure sau marginile desişului.

b) După ce ai descoperit poteca animalelor – nu merge pe ea. Pregăteşte-te să vânezi în zori sau la asfinţit.

c) Ascunde-te cu faţa la vânt sau cea mai slabă adiere. Dacă soarele străluceşte, j cel mai bine ar fi să-l ai în spate.

16.9. Vârfuri de suliţă

16.10. Dispozitiv pentru aruncarea suliţei

d) Stai nemişcat la pândă. Nu face nici un zgomot. (Pentru a opri sau a evita un strănut, deschide larg ochii, sau apasă tare cu vârful degetului sub nas).

e) Apropie-te târâş de animal numai când mănâncă, bea sau se se uită în altă parte. Când urmăreşti vânatul mişcă-te fără zgomot, încet, cu pauze dese, regulate. Pipăie terenul cu piciorul dinainte, păstrând greutatea corpului pe piciorul dinapoi. Când te-ai convins că solul e sigur şi nu cedează, poţi înainta. Dacă animalul te vede, încremeneşti pe loc. S-ar putea să fie mai mult curios decât speriat. Stai nemişcat până ce se uită în altă parte sau reîncepe să pască.

f) Nu rupe crengi, nu mişca frunzele, nu te profila la orizont.

Încearcă să vânezi noaptea cu ajutorul unei lumini. Ar putea să atragă vieţuitoare, dându-ţi posibilitatea să le loveşti sau să le împungi. Dacă încerci şi exersezi, o să înveţi. De exemplu, să sperii sau să stârneşti o broască cu o mână şi să o prinzi cu cealaltă.

Du-te să vânezi în zori, mergând spre deal, şi întoarce-te la tabără după-amiaza. Urmele sunt mai uşor de văzut când mergi spre deal. Iar peste zi curenţii produşi de încălzirea aerului se ridică, ducând şi mirosurile – deci la întoarcere cobori spre vale şi o să miroşi vânatul înainte de a te simţi el.

Dacă vrei sau trebuie să vânezi seara, începe să adaptezi ochii la întuneric cu cel puţin o oră înainte de apus; oricum, animalele vor vedea mai bine decât tine.

Cu capcane: în mod inevitabil succesul va fi doar întâmplător, afară de cazul în care eşti foarte priceput. Dar s-ar putea să ai noroc.

Mai întâi cercetează temeinic semnele lăsate de vieţuitoarele din zonă.

Apoi instalează o mulţime de capcane pentru a prinde, a strangula ori a zdrobi prada: laţuri, curse sau gropi. În fig. 16.11, 16.12, 16.13 şi 16.14 se arată diverse modele şi principii de funcţionare – care pot fi adaptate.

Pune capcane simple şi mici, care să fie bine mascate încât să pară naturale şi să nu-i sară în ochi animalului. Nu vei putea prinde animale mari cu capcane complicate şi incomode.

În primul rând ai nevoie de elastic, sfoară sau sârmă. Aşează capcana într-o zonă cât mai îngustă a potecii. Dacă poteca este prea lată, îngusteaz-o tu cu pietre, crengi, frunziş sau ierburi – dar aranjează-le aşa încât să pară naturale.

Improvizează, dar foloseşte bunul simţ. De exemplu, un brăduţ îndoit, de care e legat un laţ, poate să nu sară în sus cum ar trebui când îl declanşează un animal – din cauză că a îngheţat bocnă de frig în poziţia de aşteptare.

16.12. Laţ pentru vânătoare

Ochiul laţului va avea o mărime care să permită intrarea capului, dar nu şi a corpului animalului. Dacă n-ai altă treabă, poţi să stai şi să ţii coada laţului cu mâna, gata să tragi de ea la nevoie.

Stai ascuns, nemişcat, nu face zgomot, pândeşte apariţia animalului. Existenţa unui fel de animal înseamnă de obicei că mai sunt sau mai vin şi altele.

Prin sărutarea dosului mâinii poţi încerca să produci chiţăituri puternice, care să atragă un animal spre laţ.

La instalarea unei capcane trebuie luate toate măsurile pentru a înlătura orice miros care poate alunga animalele. Capcana trebuie spălată cu apă clocotită sau cu leşie din cenuşă de lemn, apoi clătită bine de mai multe ori, după care se ascunde sub un strat de frunze uscate. Orice manipulare a capcanei după spălare se face cu beţişoare sau mănuşi etc.

La instalarea capcanei trebuie respectate următoarele reguli: mediul în care se acţionează va fi cât mai puţin modificat; pregătirea capcanei se face departe de locul amplasării; capcana va fi instalată de regulă pe înserat şi ancorată de un punct fix; momeala, pregătită în aceleaşi condiţii stricte pentru evitarea mirosului demascator, va fi pusă numai după instalarea capcanei.

Pentru obişnuirea animalului cu prezenţa hranei în locul respectiv, cu 2-3 zile înainte de instalarea capcanei în locul acesteia va fi pusă momeala (ouă, păsări, carne, prune uscate, alune, castane etc).

Păsările sunt uşor tentate de momeli (boabe de cereale, insecte, viermi, seminţe etc.) şi pot fi prinse cu laţul (confecţionat din sfori, păr din coadă de cal împletit, sârmă, cablu metalic, fir de nylon) sau cu plase. O altă metodă de prindere a păsărilor constă în ungerea cu clei a unor beţişoare lungi de 10-12 cm, aşezate pe sol, împreună cu momeala. Beţişoarele se lipesc de picioarele şi aripile păsărilor. Cleiul, obţinut din răşină de brad, se mai poate pune şi în cornete de hârtie sau carton, înfipte în pământ. Pasărea îşi introduce ciocul în cornetul de hârtie ca să apuce momeala şi cornetul i se lipeşte de cap.

16.1 1. Capcane – laţuri şi declanşatoare

16.13. Groapa capcană

16.14. Capcana cu lespede şi momeală

Un alt procedeu este împrăştierea pe sol a boabelor de grâu îmbibate în alcool.

Păsările se pot prinde şi cu ajutorul unei aţe lungi de 20-30 m, un băţ de 10 cm şi un lighean (sau copaie, butoi, găleată, cutie din metal sau lemn). Se aşează ligheanul cu deschizătura în jos, se pune momeala sub el, o parte a gurii sprijinindu-se pe băţul al cărui cap de sus este legat de aţă. După intrarea păsării sub capcană trage de aţă. Scoate pasărea prinzând-o cu mâna sub lighean.

Omoară şi despică pe loc animalul prins, aruncă măruntaiele. După câteva ore, acestea vor atrage alte animale. Remontează şi armează din nou capcana.

Pericole la vânătoare – vezi # 4.7.

16.4. PESCUITUL

Cele mai multe specii de peşti sunt comestibile. Peştii otrăvitori trăiesc mai ales la tropice, aproape de malul apei. Nu uita însă că peştele mâncat măreşte setea.

Mai întâi stai şi observă obiceiurile peştilor, ce fel de hrană preferă şi cum o iau, apoi foloseşte-ţi mintea pentru a-i prinde.

Unde? Un loc propice pentru pescuitul cu undiţa este acolo unde apa are adâncimea mai mare şi este liniştită atât dimineaţa, cât şi seara. În râurile puţin adânci – în bălţile de sub sau de după praguri. După sau sub pietre. Sub mal. Sub o cascadă. Dar încearcă şi în alte locuri.

Când? Pescuieşte la reflux, când apa se retrage. Una dintre zonele cele mai bogate în hrană este situată între limitele apei crescute şi apei retrase (flux şi reflux).

Pescuieşte în zori sau la asfinţit. Peştele este atras de lumină. Peştii zburători pot fi atraşi pe plută sau în barcă dacă reflectezi lumina unei lanterne, chiar şi a lunii, pe o pânză, pe o cămaşă sau o tablă; trebuie prinşi imediat după ce au căzut înăuntru, altfel sar înapoi în apă.

Creveţii, crabii şi racii pot fi prinşi folosind o combinaţie de metode: căutarea în locurile cu adâncime mică, iluminare cu o torţă sau o lanternă şi utilizarea unei plase.

Cum? O undiţă poate fi improvizată destul de uşor: sfoara – din fire scoase dintr-o ţesătură, o haină sau o cârpă; cârligul – dintr-un ac îndoit (deşi ar fi mult mai bun un cârlig adevărat) ş.a.m.d. Cârligul mai poate fi făcut şi din os, sârmă sau lemn. Pentru a evita muşcarea sau ruperea sforii, cârligul va fi legat de sfoară prin intermediul unei sârme subţiri (fig. 16.15).

Încearcă cu diferite momeli: râme, viermi, fluturi, lăcuste, came crudă, pâine, mămăligă, pene, plastic, măruntaie de peşte, cârpă colorată sau metal strălucitor.

Smuceşte în sus şi în jos prin apă momeala mai grea, din metal, pentru a atrage peştii (cârligul şi momeala trebuie să fie suficient de grele ca să se scufunde repede).

Se mai poate pescui şi cu priponul, în care scop se foloseşte un fir de cordelină lung de 2-3 m, ancorată de un pom, şi un fir de nylon cu 10-15 cârlige, pe care se prinde momeala. Cârligele se aruncă în apă seara şi se scot dimineaţa.

În zilele călduroase se poate pescui cu mâna şi coşul. În zilele geroase, când apa îngheaţă, se poate pescui la copcă.

Un alt procedeu constă în schimbarea cursului unui pârâu (pârâiaş) pe o altă albie, timp de 3-4 ore. După scurgerea şi secarea apei, peştele rămas în băltoace se prinde cu mâna.

O undiţă legată de un zmeu (vezi la #3) va putea ajunge departe deasupra apei

– mărind şansele de succes. Sfoara undiţei va fi legată de sfoara zmeului astfel încât să se poată desprinde uşor, fără a trage şi a scufunda zmeul. De exemplu cu un ac îndoit, într-un singur loc, astfel încât smucitura produsă de muşcătura peştelui să provoace desprinderea. Sau, prinderea celor două sfori va fi făcută astfel încât desprinderea de pe mal să poată fi comandată de pescar.

Alte metode de pescuire:

a) Prinde peştele cu mâna goală, căutându-1 sau zgândărindu-1 sub pietre. Nu te strădui să-l apuci – bagă mână sub el şi aruncă-1 pe mal. Noaptea, când peştele stă liniştit în locuri cu apă domoală şi mică, se poate pescui cu ajutorul unei furculiţe sau ţepuşe ascuţite, prinsă rigid de un lemn cu lungimea de aprox 60-100 cm, cu grosimea de 3-4 cm. Atrage peştele cu lanterna şi înfinge furculiţa în el.

b) Umblă prin apa mică şi loveşte peştele cu băţul, înţeapă-1 cu o suliţă (fig. 16.16), sau prinde-1 în plasă (fig. 16.17). S-ar putea ca aceste manevre să poată fi executate şi de pe mal.

c) Mână mai întâi peştele spre bălţile învecinate mai puţin adânci, acolo va fi mai uşor de prins. Peştii pot fi împinşi aruncând în apă corali sau crustacei arşi şi pisaţi (adică var), bătând apa cu un băţ etc.

d) Fabrică o plasă din orice sfoară sau sârmă ai la îndemnă. Din pânză se poate face o plasă, tocmai bună pentru creveţi. O bucată de plasă cu forma aproxi-mativ dreptunghiulară poate fi întinsă de-a latul râului între doi oameni

– care merg repede prin râu, ridicând totodată pietrele de la fund şi săltând des plasa afară din apă, aproape de fiecare dată cu ceva pradă prinsă.

16.16. Furci pentru pescuit (cu 2 şi 3 dinţi)

16.15. Cârlige pentru pescuit

16.17. Plasa pentru pescuit

O plasă atârnată într-un lac, râu sau în mare – va opri şi va prinde peştii care trec. Pentru a introduce şi a agăţa plasa sub gheaţă se pot folosi crengi sau beţe manevrate prin găuri (copci), dar este nevoie de efort şi răbdare. Greutăţile care trag şi desfăşoară plasa se pot face din pietre, iar flotoarele din lemn, dopuri de plută sau pungi din plastic umflate cu aer (fig. 16.18).

e) Capcanele pentru peşti se pot face din bolovani şi beţe (fig. 16.19). Pândeşte şi studiază mişcarea cârdurilor sau a bancurilor de peşti. Peştii de mare vin adesea spre mal odată cu refluxul şi înoată de-a lungul ţărmului.

Peştii de lac vin spre mal dimineaţa şi seara.

Alege locul pentru capcană când apa este mare (la flux) şi construieşte-o în timpul refluxului.

Foloseşte orice ocazie oferită de fundul apei, orice formaţie naturală – bancuri de nisip, stânci submarine, terasă – şi înglobeaz-o ca parte a capcanei. Încearcă s-o încadrezi în peisajul subacvatic, să nu sperie şi să respingă peştii. Pune-te în locul peştelui şi vezi ce ar „gândi” el.

0 plasă prinde peşte mereu, iar o capcană păstrează peştele proaspăt până la momentul consumului. Merită efortul de a le construi şi de a le folosi.

Ce peşte trebuie aruncat?

1. Cel cu pielea înmuiată, cu branhiile vâscoase sau cu ochii înfundaţi;

2. Care miroase urât;

3. Cu carnea neelastică, pe care – dacă o apeşi cu degetul gros, rămâne o urmă înfundată.

Alte semne de pericol sunt: pielea goală sau osoasă – în loc de solzi; peştele care gâfâie sau pufăie când este scos din apă; peştele acoperit cu ţepi sau ace (care pot provoca răni otrăvite).

De asemenea, aruncă înapoi în apă meduzele, calcanii cu corpul în formă de pătrat şi coadă lungă, şerpii de mare (aceştia au coada turtită). Fereşte-te de midiile sau stridiile negre.

Nu aduna crustacei morţi. Cei vii se mişcă şi se agaţă mai tare de piatră când îi atingi. Nu mânca moluşte cu scoica în formă de con sau cilindru.

16.5. CUM GĂTEŞTI

1 .Curăţă alimentele la interior şi exterior, cât mai repede după ce le-ai adunat.

2. Oricând poţi, prelucrează hrana la foc (prin fierbere, coacere sau prăjire).

3. Usucă la foc sau la soare hrana care prisoseşte (carne, peşte).

16.18. Fixarea plasei sub ghiaţă

16.19. Capcana pentru peşti

În condiţii de survival cea mai bună metodă de gătit este fierberea. Dacă se poate, bea şi apa în care ai fiert. Hrana scoasă din mare se fierbe în apă de mare. La fiertura de peşte sau de carne adaugă plante.

Dacă nu ai un vas în care să găteşti şi să fierbi, atunci coace deasupra focului sau jăraticului carnea înfiptă într-o crăcăna. Sau înveleşte carnea în lut, noroi sau frunze umede, fără a o curăţa de piele, şi coace-o în jăratic.

Sau – improvizează:

– Unelte pentru gătit (fig. 16.20 şi 16.21);

16.20. Dispozitive pentru gătit: a – cleşte pentru vase sau carne; b, c – suporţi pentru vase

– Un vas de gătit – din coaja interioară, jupuită de pe un trunchi de salcie (fig. 16.22). Apa se poate fierbe şi într-un vas confecţionat din hârtie sau carton (nu arde când e plin cu apă).

Prepararea alimentelor de origine animală depinde în primul rând de anotimp. Vara de pildă, datorită temperaturii ridicate şi a muştelor, carnea se poate strica

16.21. Cuier

16.22. Vesela pentru bucătărie: a cană din bambus; b – lingură de lemn; c – jupuirea cojii de copac; d – vase din coajă de copac

În câteva ore. Prin pregătirea şi conservarea cărnii la scurt timp după sacrificare se poate prelungi durata ei de utilizare.

Pentru sacrificare, animalul prins şi omorât se agaţă cu capul în jos de o creangă sau de un cui; i se taie beregata, se scurge bine sângele şi se jupoaie imediat, după care se scot măruntaiele. Eviscerarea se face cu mare grijă pentru a nu sparge intestinele. Atenţie mare să nu-i spargi vezica biliară (fierea), căci carnea devine amară.

După o tratare sumară cu sare şi după uscare, pielea poate fi folosită ca aşternut sau îmbrăcăminte (vezi şi #12.7).

Toate părţile unui animal sunt comestibile, inclusiv părţile cărnoase ale craniului.

Oasele nu se aruncă: se sărează, se pun la fum puternic, apoi se depozitează împreună cu carnea într-o cutie închisă ermetic, care se introduce în apă rece. Carnea împreună cu cartofii, tuberculii sau rădăcinoasele se pot consuma ca felul doi, iar oasele se folosesc la ciorbe. Este bine ca prăjirea să se facă direct pe jar sau pe grătar.

Dacă pe moment nu ai foc şi este foarte frig, lasă carnea să îngheţe tun. Ca să mănânci, cojeşte sau taie felii foarte subţiri pe care le încălzeşti până aproape de temperatura de topire.

Păsările vânate se opăresc cu apă clocotită şi se jumulesc de pene. Apoi le despici şi le scoţi intestinele, după care le găteşti sau le afumi. Fulgii pot fi folosiţi ca un bun material termoizolant la încălţăminte, îmbrăcăminte sau aşternut.

Păsările şi mamiferele mari pot fi gătite întregi sau pe părţi. Carnea animalelor mari se fierbe înainte de a se pune la fript, pentru a se înmuia şi frăgezi.

Peştii se curăţă de solzi, apoi li se scot branhiile, se spintecă pe burtă şi se aruncă vasele de sânge şi intestinele. Se taie şi se aruncă capul, se spală în apă curată, după care se frig sau se fierb. Eventual se sărează, apoi se pun la uscat sau la fum timp de 2-3 zile. Se pot consuma cruzi sau gătiţi.

Peştii pot fi fripţi pe un grătar improvizat, direct pe jar sau înşiraţi pe un băţ care se învârteşte deasupra focului.

Broaştele sau şerpii se decapitează şi se jupoaie înainte de a fi gătiţi (pielea lor poate fi toxică). Părţile otrăvitoare ale animalului (de exemplu capul de şarpe) se aruncă. Spintecă-i abdomenul şi răsuceşte-i pielea înapoi ca şi cum ai scoate o mănuşă. Aruncă pielea şi măruntaiele.

Broaştele, şerpii neveninoşi, şopârlele pot fi fripte (prăjite), susţinute de un băţ sau pe o sârmă introdusă în corp. Şerpii mari sau tipării trebuie întâi fierţi şi numai după aceea preparaţi. Ouăle lor sunt comestibile şi se pot consuma crude, fierte sau jumări. Broaştele ţestoase se fierb până li se desprinde carapacea de corp.

Moluştele şi Crustaceii (stridii, midii, crabi, raci) trebuie lăsate peste noapte în apă curată ca să se cureţe.

În loc de sare se poate folosi cenuşă de cicoare.

Rădăcinile multor alimente de origine vegetală devin comestibile abia după ce florile s-au scuturat. De toamna până primăvara rădăcinile sunt mai bogate în amidon. Rizomii şi tuberculii care conţin amidon trebuie să fie prelucraţi cu căldură: prăjiţi, copţi sau fierţi, altfel amidonul crud se digeră greu. Majoritatea sunt toxici şi greu digerabili în stare crudă. Orice rădăcină trebuie bine gătită: se spală în apă curată, se fierbe până se înmoaie, apoi se frige pe pietre încinse în jăratic. Pentru ca focul să le pătrundă mai iute, taie-le în cubuleţe. Verifică dacă s-au copt cu ajutorul unui beţişor ascuţit.

Fructele şi boabele se consumă de obicei crude. Grăunţele şi fructele cu coajă tare se coc şi se mănâncă numai după curăţare. Coacerea se poate face într-un vas metalic, pe o tablă sau pe o plită, iar în lipsa acestora se poate folosi o piatră sau o lespede întinsă ori scobită. Numeroase fructe sunt cultivate şi deci cunoscute.

Unele fructe pot fi păstrate în stare uscată. Pentru uscare lasă-le să stea întinse, răsfirate în strat gros de o bucată, vreo 10 zile, dar nu în bătaia directă a soarelui. Fereşte-le de umezeală (ploaie sau rouă).

Când mânănci muguri, frunze sau mlădiţe, alege numai părţile de culoare verde deschis. În afară de plantele care se consumă de obicei crude, în salate (untişorul, măcrişul, păpădia), toate celelalte se fierb în mai multe ape, pentru a se înlătura aciditatea şi gustul amar. Mugurii sunt fragezi primăvara şi vara. Unii pot fi mâncaţi în stare crudă; alţii trebuie gătiţi: spală-i cu apă curată, freacă şi curăţă perii, fierbe-i în puţină apă – astfel încât să se coacă în aburi.

16.6. PĂSTRAREA ALIMENTELOR

Deşi supravieţuirea se referă de obicei la o perioadă scurtă de timp, se poate întâmpla ca izolarea să se lungească (de exemplu pe o insulă pustie etc). În astfel de cazuri apar probleme suplimentare – de exemplu păstrarea şi conservarea alimentelor.

Ţine peştele viu în capcană până când ai nevoie de el. Sau depozitează-1 într-o cutie scufundată în apă. Hrana moartă, de exemplu carnea, care nu poate fi consumată sau fiartă, va fi tăiată în felii şi uscată la soare puternic.

Acoperă hrana. Înveleşte-o ca s-o fereşti de insecte sau animale. Atârn-o de crengi, unde nu poate fi atinsă de animale.

Foloseşte ambalaje umede: moluşte învelite cu alge; boabe, fructe sau rădăcini înfăşurate cu muşchi ori frunze umede. Păstrează hrana la rece în găuri săpate în pământ, în mal sau în stâncă. O cârpă udă pusă ca protecţie deasupra găurii va produce şi o răcire. Hrana îngropată în zăpadă sau în nisip nu se strică (dar mar-chează locul)!

Alimentele pot fi uscate la soare, la vânt sau la foc. Hrana uscată e mai puţin atacată de mucegai şi de viermi.

Carnea grasă se păstrează greu. Îndepărtează grăsimea şi freac-o cu sare. Atârnă carnea sărată într-un loc bine aerisit.

Carnea poate fi afumată – se usucă şi capătă o pojghiţă protectoare. Carnea se scoate de pe os, se spală bine cu apă rece, se sărează bine şi se afumă la foc puternic timp de 2-3 zile. Pentru afumare, amenajează o afumătoare – un fel de colibă mică. Pe fundul ei aşează jăratic din belşug, iar deasupra jăraticului frunze (neotrăvitoare; nu de conifere – căci se aprind). Atenţie – nu trebuie să apară flăcări. Taie carnea în fâşii fără grăsime, de max 2,5 cm grosime şi atârnă-le deasupra frunzelor fumegânde, a jăraticului. Etanşează coliba. Procesul durează 18 ore. Ai grijă să nu se aprindă afumătoarea.

Şterge, curăţă mucegaiul apărut pe carnea depozitată. Dacă aerul este umed, carnea şi peştele – chiar uscate la soare sau afumate – trebuie uscate din nou pentru a nu mucegai. Dacă aerul este cald, fierbe zilnic din nou carnea şi peştele (chiar dacă au mai fost fierte).

Cea mai sigură metodă pentru a nu te îmbolnăvi sau otrăvi cu alimente stricate este să mănânci numai hrană proaspătă şi fiartă sau gătită la foc.

16.7. UNDE GĂSEŞTI HRANA (vezi şi #13.6)

În regiunile polare ai nevoie de mai multă hrană decât în cele călduroase. Dar tocmai în astfel de zone extreme hrana este foarte rară – deşi în zonele sub-arctice se găseşte din belşug.

În zona Antarcticii: singurele plante sunt lichenii şi muşchiul. Majoritatea păsărilor migrează toamna, dar pinguinii rămân. Sunt mai uşor de prins când clocesc.

În zona Arcticii: Uneori urşii albi sunt însoţiţi de vulpi polare care se hrănesc cu resturi. Animalele şi păsările nordice sunt migratoare şi posibilitatea de a le găsi depinde de anotimp.

În zona de tundră sau pădure: se găsesc plante şi animale în tot cursul anului. Plantele din tundră sunt mai mici decât echivalentele lor care cresc în zona temperată.

Vegetaţia este uneori abundentă, alteori ascunsă. Observă unde se lasă jos păsările.

Majoritatea plantelor sunt bune de mâncat, cu două excepţii foarte periculoase: fragii de mare, otrăvitori (boabe roşii, albe sau albastre care cresc în ciorchini) şi cucuta de apă (plantă din familia pătrunjelului, creşte înaltă de 1-2,5 m, cu frunze roşii care miros urât când sunt zdrobite).

Mănâncă licheni, alge, rădăcini, verdeţuri, boabe – dar nu te atinge de ciuperci, învaţă să distingi lichenii comestibili – de ciuperci.

* Hrana animală: în zona Arctică se găsesc tot felul de animale, şansele mai bune de supravieţuire fiind pe mal, în zona de coastă, unde sursele de hrană: peşte, păsări, foci, sunt mai sigure.

S-ar putea vâna animale mici: marmote, veveriţe, iepuri, porci ţepoşi, bizami, şobolani, castori, gâşte. Evident că trebuie evitate animalele mari – de exemplu urşii (polari) şi morsele în afară de cazul în care ai puşca, îndemânarea şi curajul necesare. Ocoleşte-le.

Urmele animalelor nu sunt greu de urmărit în zăpadă, dar ai grijă să laşi în urma ta un şir de semne sau fanioane bine vizibile – pentru a putea regăsi tabăra la întoarcere. Agaţă-le suficient de sus ca să nu fie acoperite de vreo ninsoare proaspătă.

Cerbul caribu poate fi atras dacă fluturi o cârpă şi mergi în 4 labe. Veveriţele de pământ şi marmotele pot să dea peste tine dacă stai între ele şi vizuina lor. Sărutarea dosului palmei produce un zgomot asemănător celui făcut de un şoarece sau de o pasăre rănită şi atrage răpitoarele. Caută mai întâi un ascunziş spre care să bată vântul. Ai răbdare. Nu renunţa.

Dacă ai o armă cu proiectile (puşcă, arc, catapultă, praştie) care poate trage de jos, de lângă sol, stai ascuns după un ecran de zăpadă sau de cârpe.

Bufniţele, corbii, cocoşii polari (ptarmigani) sunt destul de blânde şi pot fi uşor prinse iarna. Multe păsări năpârlesc vara şi nu pot zbura. Ouăle pot fi mâncate în orice stadiu al embrionului.

Focile pot da hrană şi îmbrăcăminte. Sunt mai uşor de vânat pe gheaţă, când au pui (între martie-iunie). Puii proaspăt rataţi nu ştiu să înoate. În afara sezonului de puiere, focile se vânează la copcile sau găurile pentru respirat (de formă tronconică, cu vârful în sus), făcute în gheaţă. Dacă gheaţa e groasă, se văd urmele de dinţi şi labe, rămase de la încercările focii de a menţine sau de a lărgi gaura.

Omoară animalul lovindu-l cu un ciomag, apoi lărgeşte gaura ca să-l poţi scoate din apă.

Orice carne trebuie bine fiarta sau friptă înainte de a o mânca (de obicei este infectată cu bacilul trichinelozei). Nu mânca niciodată ficat de focă sau urs polar (conţine cantităţi mari, chiar mortale de vitamină A).

* Prepararea cărnii (vezi şi #16.5): scurge sângele, scoate măruntaiele, jupoaie cadavrul cât mai este cald. Fă pielea sul înainte de a îngheţa. Taie carnea în porţii, fiecare de mărime convenabilă pentru o masă, şi îngheaţă-le. Nu reîncălzi mâncarea, carnea – consumă resturile reci. Lasă untura pe carnea oricărui animal, afară de focă. Untura de focă trebuie îndepărtată repede. Înainte de a se râncezi şi a altera carnea.

Rozătoarele (veveriţe, iepuri) sunt adeseori bolnave de tularemie, care poate fi luată şi de om, de la paraziţi sau prin atingerea animalului infectat. De aceea se recomandă purtarea mănuşilor când manipulezi şi jupoi animalul. Fierbe bine carnea.

Pescuitul la copcă depinde de găsirea unui loc cu gheaţă suficient de subţire ca să o poţi găuri sau tăia. Cum se face o undiţă – vezi #16.4.

Raţia zilnică ar trebui să conţină cel puţin 4 000 calorii. Important este să mănânci mai mult şi mai des decât în sezonul călduros. Creşterea raţiei de alimente se va face pe cât posibil cu lichide, glucide şi vitamine (A, B^ B., şi C).

Evită alcoolul fiindcă este un aliment netermogen; nu numai că nu întăreşte organismul, dar îl lasă şi fără apărare la acţiunea frigului.

Bea şi mănâncă ceva cald, cât mai des posibil. Micul dejun va fi consistent, iar prânzul poate fi înlocuit cu gustări luate la intervale de 2 sau 3 ore. Cel puţin o data înaintea dejunului şi o dată înainte de cină bea ceva cald. Oricât de mare ar fi oboseala, nimeni nu se va culca înainte de a mânca şi a bea ceva cald. Nu consuma alimente şi băuturi îngheţate sau aproape de 0°C.

Pe cât posibil, trebuie evitată formula „hrană rece”.

În zonele de deşert: când ai apă puţină trebuie să mănânci puţin, în porţii mici (vezi la #5).

Căldura taie foamea. Nu te forţa să mânănci. Proteinele măresc temperatura corpului şi pierderea de apă. Dacă ai apă puţină sau chiar deloc, mănâncă mai multă hrană ce conţine umezeală (fructe şi zarzavaturi). În deşert hrana se strică repede. După ce deschizi o cutie de conserve, consum-o toată. Ţine proviziile la umbră, acoperite sau îngropate.

Hrana vegetală este rară. Încearcă fructe, rădăcini, frunze de cactus (curăţate de ţepi).

Iarba cea mai verde este şi ea bună de mâncare.

S-ar putea să găseşti numeroase animale: insecte, reptile, rozătoare, mici mamifere – care se ascund sau se îngroapă peste zi. Câteodată pot fi văzute gazele, antilope, păsări venite aproape de o sursă de apă. Dar hrana animală cea mai probabilă va consta din şerpi, şobolani, şopârle, melci (limaci), lăcuste – şi asta doar când ai noroc.

Pe o insulă pustie: de bază va fi hrana scoasă din mare – dacă nu este otrăvitoare. Pe mal şi în lagunele de corali găseşti moluşte, castraveţi de mare, crabi, arici de mare, raci, creveţi.

Urmăreşte urmele lăsate de broaştele ţestoase pe nisip. Ţestoasele pot fi răsturnate pe spate (atenţie la gheare şi la bot), li se taie capul, apoi sunt coapte. Ouăle se găsesc îngropate în nisip lângă mal, la aproximativ 0,5 m adâncime.

Chiar pe insulele aride şi pustii poţi găsi ceva buruieni comestibile – unele dintre ele au flori galbene cu gust de măcriş de baltă. Se pot găsi de asemenea palmieri de cocos şi palmieri cu conuri răsucite (fructele comestibile seamănă cu ananasul). Dar insulele tropicale sunt rareori pustii – de obicei pe ele se găseşte multă hrană.

Pe ţărmul mării: caută şi prinde peşti sau moluşte în băltoacele rămase după reflux, sau sapă în nisipul rămas descoperit după retragerea mării. Mănâncă numai moluştele (stridii sau midii) pe care le-ai cules vii, verificându-le astfel: cele cu două scoici trebuie să se închidă, să se strângă când sunt ciocănite. Melcii de mare au un fel de clapă la intrarea în cochilie, care trebuie să se închidă bine la scuturarea cochiliei. Melcii turtiţi sunt bine prinşi de stâncă. Desprinde-i cu o lamă sau cu un cuţit. Dacă se desprind greu – sunt buni de mâncat; numai cei bolnavi sau morţi se desfac uşor.

În zonele poluate, moluştele bivalve pot acumula mari cantităţi de substanţe toxice. În zonele tropicale midiile sunt otrăvitoare vara, mai ales dacă marea este roşiatică sau fosforescentă. În zona arctică midiile negre sunt otrăvitoare în tot cursul anului.

Moluştele trebuie obligatoriu fierte cel puţin 5 minute, ca să se elimine eventualii paraziţi sau substanţele toxice.

Pe majoritatea ţărmurilor timpul optim pentru pescuit şi cules de pe mal este în primele două ore după nivelul superior al fluxului. Valorifică mareea, mişcarea apei, prin amenajarea din timp a unor capcane pentru peşti.

Noaptea poţi vâna caracatiţe: le atragi cu o lumină şi le împungi cu o suliţă. Pentru a omorî o caracatiţă, întoarce-o pe dos; bagă mâna în interiorul pungii cărnoase, apucă măruntaiele şi trage tare. Sau împunge-o între ochi; sau loveşte-o de o piatră. Carnea de caracatiţă e tare, dar hrănitoare. Fierbe corpul şi frige tentaculele.

Dacă vremea sau fluxul te împiedică să iei hrana din mare, culege şi mănâncă plante de pe mal.

Plantele, iarba de mare sunt în general binevenite pentru alimentaţie, dar algele albastru-verzi care cresc uneori în bălţile cu apă dulce, din vecinătatea ţărmului, sunt foarte otrăvitoare.

Castraveţii de mare cresc pe fundul mării sau în nisip. Ei seamănă cu nişte castraveţi negri, buboşi, lungi de până la 20 cm. Fierbe-i 5 minute.

Aricii de mare se agaţă de stânci imediat sub nivelul minim la reflux. Fierbe-i, despică-i şi mănâncă-le interiorul ca de ou, dar aruncă-i dacă ţepii nu se mişcă la atingere, sau interiorul le miroase urât.

Păsările de mare pot fi vânate cu momeli prinse în cârlige legate cu sfoară, presărate printre resturi de mâncare şi gunoaie împrăştiate pe stânci sau pe pietre,; sau aruncând în aer momeala înfiptă în cârligul undiţei, ca s-o prindă din zbor. Înainte de a te aventura să escaladezi stâncile pentru a găsi cuiburi cu ouă, caută-le pe sol.

În junglă: din cauza temperaturii ridicate a mediului înconjurător hrana necesită o atenţie deosebită: alimentele trebuie să fie diversificate, păstrate şi depozitate cu grijă, consumate repede. Foloseşte cât mai puţine grăsimi, mai multe paste făinoase şi glucide; bea multă apă – echivalentă cu cantitatea eliminată din corp.

Pot fi vânate sau pescuite numeroase mamifere, reptile, păsări şi peşti. Probabil că hrana va consta mai degrabă din animale mici: broaşte, şopârle, şerpi, insecte, viermi sau păsări – decât din vânat mare.

În junglă există multă hrană – dar pădurea tropicală o face greu de găsit. Poţi găsi mai multă hrană dacă nimereşti vreun teren cândva cultivat de indigeni şi acuma părăsit.

La marea varietate de plante tropicale comestibile, de la bambus şi iarbă până la crini sau ferigi, se adaugă bananele, trestia de zahăr, ananasul, papaia, mango, smochinele. Se găsesc numeroase fructe, rădăcini, frunze comestibile. Unele sunt mai uşor de recunoscut – dar pe multe altele s-ar putea să nu le ştii. Dacă nu eşti sigur – verifică-le dacă sunt comestibile cu testul de la #16.2.

a) Nucile de cocos pot constitui sau înlocui orice hrană (vezi #5). Cocotierul creşte pe arii foarte întinse din zona tropicală şi subtropicală, oferind numeroase materiale: frunziş pentru colibă; fibre pentru funii; lapte şi miez de nucă.

Pentru a ajunge la miez trebuie spartă nuca. O nucă mare conţine până la 1 litru de lapte comestibil, gustos, răcoritor. Nu bea laptele scurs dintr-o nucă verde (crudă) sau maro închis (veştedă) pentru că vei face diaree.

Laptele se scoate printr-o gaură dată într-unul dintre cei doi ochi ca două puncte negre ale nucii, cu ceva ascuţit, o ţepuşă, sau lovind nuca imediat sub „ochi” cu o piatră ascuţită sau un topor. Dacă n-ai cuţit, poţi curăţa nuca de învelişul fibros cu ajutorul unui băţ de lemn tare pe care-l înfigi în pământ. Capătul de sus al băţului trebuie să fie cioplit sub forma unei dalte. Apoi loveşte nuca de vârful băţului înfipt, astfel încât lama să pătrundă printre fibrele învelişului – şi răsuceşte nuca. Apoi despică coaja.

Miezul trebuie mâncat câte puţin odată; în cantitate mare provoacă indigestie. Uleiul se extrage din nuca spartă, expusă la căldură (soare sau foc), adunându-1 pe măsură ce se scurge. Sau fierbe miezul şi culege uleiul adunat la suprafaţa apei. Uleiul frecat pe corp serveşte la: protecţia pielii împotriva arsurii solare sau a contactului prea lung cu apa sărată; vindecarea bătăturilor şi băşicilor; îndepărtarea insectelor. Din ulei de cocos se poate fabrica săpun – prin amestecare cu cenuşă de lemn (sodă).

Vezi la #14.2 – cum te caţări pe un palmier ca să ajungi la nuci.

b) Sagotierul este un palmier cu trunchi ţepos. Răzuieşte miezul de sub coajă, îmbibă-1 cu apă, stoarce şi coace resturile.

c) Rădăcina, frunzele, ramurile de taro trebuie fierte. Frunzele au forma urechii de elefant.

d) Papaia este fructul în formă de dovlecel al unei specii de palmier (însă evită frunzele sale cu suc lăptos).

e) Mango sunt (şi ele) o excepţie de la regula sucului lăptos. Ele seamănă cu perele mari şi cresc pe nişte copaci noduroşi cu coroană deasă.

f) Smochinele – comestibile, cresc pe copaci cu suc lăptos.

g) Fructul de pâine (cu suc lăptos) arată ca un pepene gălbui verde şi creşte în copaci cu frunze având aspect de piele.

h) Yamele (asemănătoare cartofilor) trebuie scoase de sub plantele cu frunze gigantice şi aspre.

Hrana maimuţelor are multe şanse să fie bună şi pentru oameni, dar verific-o înainte de consum.

Peştii se digeră uşor, dar la tropice se strică repede. Curăţă-i bine, aruncă măruntaiele şi mănâncă-i urgent. Nu încerca să-i conservi. Peştii din apele stătătoare sau încet curgătoare pot avea paraziţi. Fierbe-i 20 de minute.

Chiar şi apa ar putea să fie infectată cu amoebe care produc dizenterie. Fierbe-o totdeauna.

Pe munte – la înălţimi mari, în afară de licheni şi păsări se găseşte foarte puţină hrană. Ca să mănânci ceva, coboară în zona pădurii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s