Lobby si Advocacy – Clarificari conceptuale, teoretice si metodologice ale activitatii/profesiei de lobby

Clarificări conceptuale

 

În continuare, vom defini conceptele centrale ale acestei profesii. La fel ca majoritatea conceptelor ce caracterizează sfera politicii, şi noţiunile de faţă fac obiectul a numeroase controverse. Plecând de la constatarea că nu există o singură definiţie general acceptată sau legalizată pentru nici unul dintre termenii de mai jos, vom încerca să alegem dintre cele care se află la dispoziţia cercetătorului pe cele mai potrivite pentru demersul nostru.

Prin grup de interese se înţelege „o entitate care încearcă să reprezinte interesele unor secţiuni particulare ale societăţii, în scopul de a influenţa procesul politic” (Saurugger apud. Coman 2005, p. 163). Cu alte cuvinte, „grupurile de interese facilitează elaborarea politicilor publice şi se folosesc de apropierea de societate pentru a contribui la aplicarea acestora” (Draus apud. Coman 2005, pp. 163-164).

În ceea ce priveşte noţiunea de grup de presiune, reţinem intrarea din Dicţionarul de Politică Oxford, care arată faptul că acesta este un „termen alternativ pentru grup de interese, adesea utilizat spre a arătă dezaprobarea faţă de grupul respectiv sau faţă de metodele sale”(Grant în McLean 2001, p. 201).

La origine, termenul lobby desemna o alee acoperită, iar apoi a căpătat sensul de anticameră, vestibul, culoar, hol. Ulterior a desemnat şi zona adiacentă unei adunări legislative, unde este uşor să-i întâlneşti pe membrii parlamentului, şi treptat termenul s-a extins şi asupra persoanelor aflate în aceea zonă. În prezent, lobby-ul nu se reduce doar la a face anticamera1, ci înseamnă „o influenţă formală asupra decidenţilor politici pentru a influenţa conţinutul unei decizii” (Andersen şi Eliassen apud. Coman 2005, p. 164). Aceasta este şi accepţiunea pe care o vom utiliza pe parcursul acestei lucrări2.

Vom folosi sintagma lobby european referindu-ne la lobbyul desfăşurat pe lângă instituţiile UE, iar pe cea de lobby eficient pentru campania de lobby care şi-a îndeplinit obiectivele3.

Prin lobbyist vom înţelege „o persoană care este în mod profesional folosită spre a-şi exercită influenţa în numele clienţilor sau care îşi consiliază clienţii cum să-şi exercite influenţa în folosul propriu”(Grant op.cit., p. 258). Cei care fac lobby variază foarte mult, începând de la oamenii de afaceri şi secţiile de comunicare instituţională a unor mari firme şi terminând cu ambasadele străine. „Acei lobbyşti care funcţionează ca intermediari profesionişti, cum sunt firmele de consultanţă politică sau avocaţii specializaţi în oferta de consiliere politică, sunt numiţi uneori lobbyşti angajaţi prin contract, spre deosebire de lobbyştii interni permanenţi, folosiţi de firme”(ibidem).

Lobbyul nu înseamnă corupţie sau presiune, şi se deosebeşte de reprezentarea intereselor prin intermediul partidelor politice. Luigi Graziano(1998) clarifică aceste potenţiale surse de confuzie. Astfel, lobbyul „exclude în principiu schimbul corupt de servicii” şi, spre deosebire de corupţie, păstrează un anumit grad de incertitudine privind rezultatul final(Graziano 1998, p. 41). Lobbyul nu se reduce doar la presiune. „Presiunea reprezintă ultima etapă într-un proces cu multe faţete care include strângerea de informaţii, pregătirea propunerilor de politici publice şi a unei strategii potrivite pentru a susţine aceste propuneri, căutarea de aliaţi precum şi alte aspecte” (Graziano 1998, pp. 42-43). Referindu-se la expertiza pe care o deţin grupurile de interese şi lobbyştii, Graziano le distinge de reprezentarea intereselor prin partidele politice. „Lobbyul este o reprezentare specializată şi expertă, foarte diferită prin natura sa faţă de reprezentarea generală şi nespecializată realizată prin intermediul oficialilor aleşi” (Graziano 1998, p. 43).

Noţiunea de acces va fi utilizată în sensul atribuit de Pieter Bouwen(2002, 2003). Astfel, deoarece „măsurarea influenţei este un demers destul de problematic în ştiinţa politică”(Bouwen 2003, p. 1), Bouwen nu studiază influenţa grupurilor de interese, ci accesul pe care acestea îl au pe lângă instituţiile europene implicate în procesul legislativ şi executiv al UE. „Trebuie accentuat faptul că acces nu înseamnă în mod necesar influenţă. Totuşi, câştigarea accesului la instituţiile UE este o condiţie necesară pentru exercitarea influenţei asupra procesului legislativ al UE”(ibidem).

Prin influenţă vom înţelege: „capacitatea unui subiect politic de a modifica opiniile, atitudinile şi comportamentul altora în direcţia dorită. Influenţa se corelează cu puterea şi autoritatea, dar se deosebeşte într-o măsură de ele prin faptul că nu recurge întotdeauna la constrângere, preferând să folosească persuasiunea” (Tămaş 1996, p. 131). Conceptul de transparenţă se referă la dreptul cetăţenilor europeni de a beneficia de difuzarea informaţiilor necesare pentru a-şi forma o părere clară despre problemele societăţii în care trăiesc şi despre ceea ce s-ar putea face pentru rezolvarea lor.

Prin reglementarea activităţii de lobby vom înţelege „elaborarea unui sistem de reguli privind activităţile factorilor politici de decizie şi/sau ale lobbyştilor. Această reglementare poate consta în instrumente legislative formale sau mai puţin formale, ca, de exemplu, codurile de conduită” (Greenwood 1998 apud. Coman 2005, p. 166). „Reglementarea activităţii de lobby reprezintă un ansamblu de dispoziţii ce stipulează ceea ce grupurile de interes pot sau nu pot face în tentativa de a influenţa deciziile politice” (Thomas 1998 apud. Coman 2005, p. 166).

 

Clarificări teoretice

Studiul lobbyului face parte din aceea ramură a ştiinţei politice ce se ocupă cu grupurile de interese. Referindu-se la acestea din urmă, Emiliano Grossman notează: „Problematica facţiunilor, a corporaţiilor sau a grupurilor este una curentă în toate scrierile ce teoretizează sistemele politice de mai bine de două sute de ani. Această tematică este contemporană cu primele scrieri asupra statului modern şi a capacităţii sale de a guverna”(Grossman 2005, p. 13).

Deoarece obiectivul acestei lucrări nu îl reprezintă prezentarea numeroaselor terorii şi controverse privind grupurile de interese, ne vom rezuma în a cita câteva contribuţii pe care le considerăm esenţiale.

Astfel, Grossman consideră că „putem distinge două mari curente [în ceea ce priveşte grupurile de interese – n.n.]: primul respinge grupurile, le consideră nefaste pentru definiţia voinţei generale şi deci dăunătoare pentru democraţie. Al doilea curent, pe care am putea să-l numim <<pragmatic>>, separă parţial această analiză, dar consideră că este imposibil de a eradica grupurile din viaţa politică şi că, din acest motiv, îi revine guvernului sarcina de a le reglementa rolul pentru a le limita potenţialele efecte negative” (Grossman 2005, p. 13). Pentru secolul XIX primul curent e reprezentat de Jean-Jacques Rousseau cu al său Du contract social, iar cel de al doilea de către James Madison, Federalist Paper No. 10, şi Alexis de Tocquevile, De la démocratie en Amérique. În secolul XX autorii mai degrabă favorabili grupurilor de interese sunt Arthur Bentley, The Process of Government. A study of Social Pressures, şi Robert Dahl, Who Governs?, iar perspectivele critice sunt reprezentate de scriitorii francezi(ibidem).

Şi Luigi Graziano are o perspectivă dihotomică asupra teoriilor privind grupurile de interese. Astfel, se face distincţie între perspectiva socio-centrică şi cea stat-centrică. Prima se referă la tradiţia anglo-saxonă, iar cea de a doua la tradiţia franceză. Aceste perspective corespund noţiunilor de „public interest” şi „intérèt général”. Cele două concepte ilustrează două viziuni diferite asupra a ceea ce înseamnă Public. „<<Public>>, în prima sintagmă, se referă la ceea ce o colectivitate deţine în comun, dar şi la un spaţiu public (ca în jardin public, public square). Acesta desemnează o arenă care aparţine în aceeaşi măsură atât statului cât şi societăţii. Sfera publică pentru Habermas are o conotaţie similară: se referă la ceea ce nu este privat în societatea civilă (opinia publică, presa, piaţa, profesiile). Prin contrast, intérèt général nu poate fi decât prerogativa statului şi a instituţiilor acestuia. Nu poate fi pluralizată şi presupune o vue d’ensemble a societăţii şi a nevoilor acesteia. Deşi actorii sociali pot să-ţi urmărească în mod liber diversele scopuri, ceea ce este comun, public, de importanţă supremă pentru naţiune cade sub jurisdicţia exclusivă a statului”(Graziano 1998, p. 44).

Această dihotomie se suprapune într-o oarecare măsură pe relaţia dintre teoria corporatistă şi cea pluralistă. Iată cum prezintă Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice modul în care aceste teorii abordează grupurile de interese: „Teoria corporatistă s-a configurat în opoziţie fermă cu pluralismul ca model al vieţii politice axat pe grupuri de interese, dar pe măsura rafinării progresive a teoriei prin valorificarea dovezilor empirice, devine tot mai evident că pluralismul şi corporatismul nu trebuie privite ca alternative ce se exclud reciproc, ci ca puncte extreme ale unui continuum definit de gradul în care între organizaţiile de interese şi stat s-au stabilit relaţii monopoliste şi de interdependenţă. (…) Trei sunt elementele-cheie ce deosebesc corporatismul de procesele pluraliste caracteristice vieţii politice din sistemele unde funcţionează grupuri de interese. Primul este rolul de monopol pe care-l joacă organismele corporatiste; al doilea este fuziunea rolului reprezentativ cu cel de implementare; iar cel de al treilea este prezenţa statului atât în autorizarea reprezentării monopoliste, cât şi în codeterminarea politicii. În timp ce teoria pluralistă consideră interesele ca existând înaintea organizării şi a mobilizării politice, teoria corporatistă vede în stat agentul principal în configurarea intereselor şi în determinarea rezultatului proceselor de grup” (Cawson în Miller 2000, pp. 143-146).

Gianfranco Pasquino, în al său Curs de ştiinţa politică, arătă că teoria pluralistă a grupurilor a generat două tipuri de reacţii din perspectivă neo-conservatoare şi neo-corporatistă (op. cit., pp. 94-95). Cum relaţia pluralism-corporatism am prezentat-o mai sus, vom reda critica neo-conservatoare. Această critică vine din partea lui Mancur Olson, fiind dezvoltată în lucrările sale: Logica acţiunii colective şi Creşterea şi declinul naţiunilor. Critica neo-conservatoare „a adus vechile obiecţii la politica grupurilor, înţelese nu ca nişte canale de organizare şi de exprimare a complexităţii democraţiei, ci ca o diafragmă între cetăţeni şi guvernanţi, ca obstacol în calea dobândirii binelui comun şi ca instrument pentru realizarea intereselor particulare. Aceste critici au fost aduse la stadiul de teorie de către Mancur Olson” (op. cit., p. 94).

Ştiinţa politică nu este singura care s-a ocupat de grupurile de interese. Kathleen Getz(2001) prezintă teoriile care pot explica diferite aspecte ale grupurilor de interese. Noi ne vom rezuma la a aminti fiecare ştiinţă socială şi teoriile pe care le-a generat. Astfel, în ştiinţa politică avem teoria grupurilor; în economie sunt patru teorii: teoria acţiunii colective, teoria alegerii publice, teoria costului de tranzacţie şi teoria jocurilor; în sociologie avem teoria dependenţei de resurse şi teoria instituţională; în management putem identifica teoria agenţiei, teoria behavioristă a firmei, teoria strategiei de afaceri şi teoria ecologiei populaţiei.

Lucrarea de faţă foloseşte paradigma utilitaristă. Această paradigmă afirmă în principiu că, comportamentul este motivat de instrumentalitatea sa pentru a atinge obiectivele propuse. Teoria logicii de acces, prin care explicăm interacţiunea dintre lobbyşti şi instituţiile UE, reprezintă o combinaţie între paradigma pluralistă şi cea neo-corporatistă. „Accentul pe care pluralismul îl pune pe pluralitatea grupurilor şi pe importanţa informaţiei este combinat cu preocuparea corporatistă pentru schimbul de resurse” (Bouwen 2002, p. 6).

 

Clarificări metodologice

 

Această lucrare realizează atât un demers exploratoriu, întrucât este vizat un domeniu mai puţin studiat – activitatea de lobby european, cât şi unul explicativ, încercând să ofere explicaţii comprehensive a comportamentului lobbyştilor în interacţiunea lor cu instituţiile UE.

Metoda de cercetare folosită este analiza documentelor, iar instrumentul este grila de analiză. Am aplicat acest instrument în studierea modul în care sunt codificate normativ interacţiunile dintre grupurile de interese şi decidenţii europeni.

 

1 “Ce n’est pas seulement faire antichambre, c’est avant tout analyser et comprendre un problème, afin d’en expliquer la teneur et les conséquences á ceux qui détiennent le pouvoir de décider”, Thierry Lefebure http://www.lobbying-europe.com/mod.php?mod=userpage&page_id=1 [28.05.2006]

2 Referindu-se la termenul de lobby, Ramona Coman observă că, „dacă în literatura americană (…) înseamnă tot grup de interese, în cea europeană lobby-ul este mai degrabă activitatea desfăşurată de acesta”(Coman 2005, p.164).

3 Vom detalia acest concept în capitolul IV folosind explicaţiile lui Van Schendelen (2002) în ceea ce priveşte succesul în lobby.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s