Stiinte Politice | TOTALITARISM SI DEMOCRATIE

Regimul politic totalitar. Caracteristici definitorii

R. Aron stabileşte în Democratie et totalitarisme (1965) 5 elemente principale care pot defini regimurile politice de tip totalitar:

1. Activitatea politică este monopolizată de un singur partid;

2. Partidul unic este animat sau deţine o ideologie căreia îi conferă autoritate absolută, ea devenind adevărul oficial al statului;

3. Pentru diseminarea acestui adevăr ofical statul se foloseşte de un dublu monopol – cel al mijloacelor de aplicare a violenţei organizate şi de persuasiune. Sistemul de comunicare socială (mass-media) este asimilat de stat şi comandat de cei care reprezintă statul;

4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt subordonate statului şi devin o parte din acesta. Cum statul este inseparabil de ideologia oficială, acestea sunt impregnate de „adevărul de stat”;

5. Pentru că totul este activitate de stat şi pentru că orice activitate este supusă ideologiei oficiale, orice greşeală comisă în cîmpul economico-profesional este o greşeală ideologică. De aici o politizare, o transfigurare ideologică a tot ce se desfăşoară în societate.

H.Arendt adaugă încă o trăsătură la caracterizarea totalitarismului, analizînd dintr-o perspectivă care pare implicantă fenomenul totalitar, pe care-l limitează doar la comunismul sovietic şi la naţional-socialismul german, lăsînd celalte regimuri politice asemănătoare precum fascismul, în afara unei asemenea definiţii. In fapt, aşa cum observă Ph.Beneton în Introduction a la politique, abordarea fenomenului totalitar este strîns legată de o participare subiectivă inconştientă, pentru că acest tip de regim politic atacă fundamentele umanităţii însăşi.

In cele ce urmează, vom încerca să analizăm împreună cu politologii francezi Ch.Debbasch şi J.-M. Pontier la ceea ce s-ar putea numi o <logică a totalitarismului>:

“Logica totalitarismului este aceea de a cuceri lumea şi de a o transforma într-un vast cîmp de concentrare. Dar acest lucru nu este posibil pentru un sistem totalitar decît într-un contex de război. Or, sistemele totalitare au trebuit, chiar dacă aceasta este contrar naturii lor profunde, să se instaleze pe timp de pace, chiar dacă aceasta fusese o pace armată.”

 

 

 

 

Logica totalitarismului poate fi analizată din cel puţin 4 perspective.

1. Regimul totalitar se întemeiază pe o ideologie ce construieşte o lume fictivă. Ea porpune o religie seculară, care se diferenţiază de celelate religii prin constrîngerea de a participa şi de a crede în preceptele ei. Singurul adevăr pe care îl poate recunoaşte puterea totalitară este cel de care se poate folosi în urmărirea propriilor interese. Singurul mod liber de exprimare este exprimarea acestui adevăr oficial, spune Vaclav Havel în Essais politiques (1989). Preluînd terminologia lui K.Popper, putem spune că sistemele totalitare sunt sisteme închise în raport cu mediul politic exterior.

2. Monologul puterii este o altă caracteristtică a logicii de tip totalitar:

“Puterea ideologică nu revendică doar monopolul forţei legitime, ea revendică în egală măsură monopolul cuvîntului legitim. Ideologia domneşte graţie puterii şi puterea domneşte în numele ideologiei.” Ideologia devine temeiul regimului politic sovietic, consideră Ph.Beneton, şi ea invadează întreg spaţiul discursului public.

3. Regimul politic totalitar controlează întreaga societate, pentru că aceasta este una anemiată. In regimurile politice de tip totalitar nu se poate vorbi despre comunitate naţională pentru că aceasta este o comunitate de cetăţeni care se percep în mod reciproc inamici. Nimeni nu ştie cine este informator şi cine nu. De exemplu, în RDG, comiteletele de cetăţeni formate pentru a <demonta> aparatul de represiune STASI (poliţia secretă) a evaluat efectivele sale la aproximativ 85 000 de agenţi, la care se adaugă peste 110 000 de informatori, 4000-5000 de spioni profesionişti. Se presupune că 16,5-17 milioane de germani au svut dosare, ceea ce înseamnă ceva mai mult de un adult din doi, după cum aflăm din articolul lui J.Amalric, „Encombrante polices politiques” din Le Monde, 11 aprilie 1990.

Un astfel de regim politic nu poate produce decît minciună şi ipocrizie generalizată:

“Frica, instalată în rîndul popoareleor din cadrul sistemlor totalitare ca o otravă cu acţiune lentă explică asfixiere întregii vieţi publice, aşa cum o putem cunoaşte în regimurile de tip dmocratic. Această frică nu este asemănătoare fricii produse de un eveniment subit, ea este frica, pentru majoritatea cetăţenilor, de a fi deportaţi într-un lagăr de concentrare, ca în timpul totalitarismului în timp de război.” Ea este frica profundă şi omniprezentă a unei participări mai mult sau mai puţin conştiente la conştiinţa colectivă a unui pericol permanent şi omniprezent, ameninţarea devenind regulă a vieţii cotidiene, cum spune Havel.

4. Logica totalitară deposedează individul de el însuşi. Această caracteristică se referă la fenomenul de depersonalizare a individului, care atomizează societatea. Omul devine anonimul pierdut în masa de anonimi ce trăiesc într-un univers indefinit reglementat, dar într-o manieră diferită de reglementarea de tip democratic. Lipsit de avocat al apărării şi de prezumţia de nevinovăţie, individul se vede pus în situaţia de a renunţa la orice apărare în faţa unei vini fabricate: vina de a fi sabotat sistemul. Şi cum reglementările erau nenumărate, aproape tot ce se putea face dincolo de limitele stricte ale ideologiei oficiale era un act de lezmajestate. Motivul este uşor explicabil: totul este interpretat printr-o grilă unică pe care o oferă ideologia regimului totalitar. Astfel, nu mai apare deloc hilar faptul că regimul sovietic persecuta biologii, pentru că legile ştiinţifice admise de aceştia erau contrare cu principiile marxismului, puterea impunînd teoriile aberante ale lui Lyssenko.

 

2. Totalitarismul conţine logica popriei distrugeri

Tehnologia modernă permite regimului politic de tip totalitar o bună organizare a managemenutului şi a represiunii, făcînd posibilă gestionarea unui vast cîmp concetraţionar. Totaliarismul este o „barbarie industrializată”, consideră R.Hillberg în La destruction des Juifs d’Europe (1998).

In liniile sale esenţiale, noţiunea de totalitarism cere două observaţii, consideră Ph.Braud în Manualul de sociologie politică (1998).

Prima observaţie este legată de faptul că totalitarismul se referă la o formă de organizare politică relativ efemeră:

“Fascinat de disttrugere şi de moarte, totalitarismul veritabil preupune en effet o tensiune permanentă a energiilor în vederea eliminării sau absorbţiei oricărei convingeri dizidente; el exige o stare de paroxism constant ce întreţine efectiv crize interioare, tensiuni internaţionale, sau stare de război.”

A doua observaţie se referă la relaţia dintre structura regimului totalitar şi proiectul acestuia. Stiinţa politică se concentrează asupra mecanismelor de funcţionare ale regimului politic, iar la acest nivel, conceptul de totaliarism se dovedeşte operatoriu. De altfel, R.Aron, în Demcratie et totalitarisme (1965), mergea pe ideea unui model operaţional de analiză, conţinutul ideologic fiind o problemă de rang secund în analiza ştiinţei politice. Ideologia politică a regimurilor totalitare este importantă la nivelul structurilor sale, iar nu la nivelul conţinutului concret.

In fond, care este diferenţa între inamicii publici ai nazismului şi cei ai comunismului sovietic? E adevărat, unii sunt evreii şi ceilalţi proprietarii burghezi şi latifundiari. Dincolo de nivelul declarat al acestui proiect, mecanica distrugerii totalitare a găsit alte căi de evoluţie, procentul de 4% al kulacilor (proprietari de pămînt) fiind de 14 ori mai mic la nivelul Uniunii Sovietice, decît numărul victimelor dispărute în procesul de colectivizare a agriculturii.

 

3. Regimuri politice democratice ca regimuri organizate pe principii liberale

 

3.1. Liberalism şi democraţie

Giovanni Sartori ne propune în Teoria democraţiei reinterpretată (1987) o definire a liberalismului prin opoziţie cu curente de gîndire şi doctrine contrare. El observă o serie de suprapuneri între etichte precum liberalism şi democraţie, invitîndu-ne la o disociere a conţinuturilor acestor etichete în perspectivă istorică şi structurală. Astfel, el consideră că,

“Incepînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, idealurile liberale şi cele democratice s-au unit şi, prin convergenţa lor, au devenit şi mai neclare. Aceeaşi fericită conjunctură istorică ce le-a reunit le-a anulat caracteristicile şi chiar limitările reciproce. Atribuţiunile lor au continuat şi continuă să fluctueze, în funcţie de preocuparea unui anumit autor pentru menţinerea democraţiei în orbita liberalismului sau pentru sublinierea transformării liberalismului în democraţie.”

Observaţiile lu Sartori ne trimit la definirea democraţiei din perspectiva relaţiei gen-specie pe care o are în raport cu liberalismul. Altfel spus, liberalismul este o doctrină şi o ideologie politică ce întemeiază un anumit tip de regim politic, de cele mai multe ori, înţelesul termenului de democraţie fiind echivalent cu al celui de democraţie liberală. Valorile fundamentale care separă tipurile de democraţii sunt libertatea şi egalitatea. Regimurile politice construite în perspectiva libertăţii ca axis mundi sunt regimuri politice democratice de tip liberal. Cele care au egalitatea ca principiu de constituire sunt regimuri care “se îndepărtează de liberalism.” Soluţia propusă de Sartori în definirea liberalismului este aceea prin “restituirea unui suport istoric” acestui termen, folosit în atît de multe contexte şi cu atît de diferite accepţiuni, încît este greu de identificat o adevărată gîndire liberală de una non-liberală.

Termenul liberal este mult anterior apariţiei mişcării de idei de această factură. El este eticheta pe care o aplicăm gînditorilor englezi şi francezi din secolele XVII-XVIII, cînd, de fapt, termenul apare în discursul politic spaniol prin 1810-1811. Sensul cu care el a fost adoptat de celelate limbi precum “liberaux” şi “liberales” este oarecum depreciativ, în deceniul trei al secolului trecut, el referindu-se la rebelii spanioli ai vremii. In spaţiul german cartea lui Humboldt Limitele acţiunii statului scrisă în 1791 a fost publicată abia în 1851, cînd liberalii germani eşuaseă în parlamentul temporar de la Frankfurt (1848-1849). Mai mult, termenul de liberalism este aproape inexistent acolo unde liberalismul a ajuns la cea mai completă formă de împlinire practică – Statele Unite, observă analişti ai istoricului fenomenului, americanii percepînd construcţia lor statală ca republică, şi apoi democraţie.

Aşa cum era privit de către Tocqueville pînă în 1840, liberalismul american era un “despotism democratic”. Liberalismul era definit în opoziţie cu democraţia în sens european. Totuşi, acelaşi Tocquevillle, observă Sartori, începînd cu 1848 nu mai fooseşte termenul antitetic “democraţie” pentru liberalism, ci pe cel de socialism. Democraţia este definită în mod implicit prin valori liberale precum cea de libertate, pe cînd socialismul este definit prin apelul la egalitate. Democraţia combină într-o formulă specifică cele două idei de libertate şi egalitate.

Democraţia are deci în comun cu socialismul egalitatea, iar cu liberalismul se suprapune la nivelul principiului libertăţii. Mijlocul secolului al XIX-lea stabileşte termenul de democraţie liberală, pe care îl va propune Tocqueville pentru a desemna orice organizare politică de tip democratic. Autorul francez stabileşte şi limitele în care libertatea şi egalitatea pot fi principii întemeietoare de organizare democratică:

Libertatea şi egalitatea erau încă în contrast una cu cealaltă, dar sub o optică reformulată: egalitatea care se opune libertăţii se regăseşte în socialism, în vreme ce egalitatea care se află în armonie cu libertatea poate fi regăsită în democraţia antisocialistă, în democraţia care acceptă liberalismul.”

Istoria secolului al XIX-lea şi condiţiile social-politice şi economice ale vemii au dus la constituirea unei atitudini sociale nefavorabilă faţă de termenul de liberalism, care a trebuit să se impună în condiţiile în care revoluţia industrială aducea cu sine sacrificii, inegalităţi economice, exploatare şi condiţii mizere de muncă pentru proletariat.

Termenul de “liberalism” nu a avut aceeaşi istorie pozitivă de impunere ca sistemul propriu-zis. Dacă liberalismul a prevalat asupra democraţiei, identificarea sa cu liberalismul economic a fost privită cu ostilitate de proletariat, ”chiar astăzi majoritatea autorilor continuînd să vorbească despre liberalismul clasic ca despre un liberalism laissez-faire – confundînd, prin urmare, într-un mod nefast, liberalismul cu “liberismul” economic.” Or, gîndirea politică pe care o numim liberală în formulele sale de fondare, vorbeşte despre liberalism în termeni de domnia legii, stat constituţional, ocupîndu-se de libertate în sensul de libertate politică, iar nu de liberschimbism, tradus încă pejorativ în legea supravieţuirii individului celui mai puternic.

 

3.2. Liberatea şi egalitatea ca valori ale democraţiei

Democraţia de tip liberal, care va fi obiectul analizei noastre poate deci fi definită din jocul celor două valori-libertate şi egalitate:

<La o analiză finală, egalitatea este o necesitate orizontală, în vreme ce libertatea are tendinţe spre verticalitate. Preocuparea democraţiei se orientează spre coeziunea socială şi distribuirea egalităţii, în vreme ce liberalismul preţuieşte spontaneitatea şi superioritatea. Egalitatea doreşte să integreze şi să ajusteze, libertatea este autoafirmativă şi provocatoare. Democraţia nu favorizează prea mult “pluralismul”, liberalismul este consecinţa acestuia. Dar, probabil că diferenţa fundamentală constă în faptul că liberalismul se axează pe individ, iar democraţia pe societate. (…) In cele din urmă ajungem la întrebarea următoare: “Cum putem combina nivelul la care iniţiativa individuală este necesară progresului cu nivelul coeziunii sociale necesară supravieţuirii?>.

Analizînd conceptul de liberalism din perspectiva relaţiei sale cu democraţia, Sartori propune o coborîre în sfera realităţilor empirice. Din această perspectivă a separării teoreticului de empiric, liberalismul ţine de o tehnică exclusivă de limitare a puterii statului, pe cînd democraţia înseamnă pătrunderea puterii poporului înlăuntrul statului. Teoreticienii şi politicienii democraţi şi liberali se vor distinge acum în funcţie de domeniul lor de preocupări: liberalii se preocupă de forma statului iar democraţii de conţinutul normelor emise de stat. Pe aceeaşi linie de separaţie între democraţie şi liberalism, Sartori continuă:

“In raport cu forma statului, problema este să stabilim cum trebuie create aceste norme; în ceea ce priveşte preocuparea faţă de conţinut, problema este ce trebuie să stabilim prin aceste norme.

Liberalii au o percepţie mai bună a metodelor prin care se creează ordinea socială şi tot ei sunt cei care urmăresc realizarea “democraţiei procedurale”. Democraţii sunt oarecum indiferenţi faţă de metode, fiind preocupaţi mai ales de rezultate şi esenţe, urmărind mai curînd exercitarea puterii decît supravegherea acesteia.”

Avînd în faţă aceste distincţii şi relaţii rezultate din jocul termenilor “liberalism” şi “democraţie”, observăm atît zonele de suprapunere ale acestora, cît şi zonele de diferenţe. Liberalismul este democraţia în sens politic, neexistînd diferenţe majore între ordinea şi construcţia de stat democratic şi statul liberal. Termenii sunt aici interşanjabili. Dacă vorbim despre democraţie în sens social, ieşim din aria de semnificaţie a liberalismului şi intrăm în zona diferenţelor.

Definind democraţia socială ca un etos sau un mod de viaţă, de relaţionare cu ceilaţi, pe de o parte, ca mod de guvernare a societăţii, pe de altă parte, vom observa că democraţia socială poate fi definită în termeni de <substrat extrapolitic şi fundament al democraţiei politice (democraţiei liberale). Reluînd linia distincţiilor lu Sartori,

“Prin urmare, în sens primar, ea (democraţia socială) este realitatea premergătoare oricărei politici, în timp ce, în sensul secund, constituie un produs al politicilor. In pofida diferenţei despre care vorbim, cînd zicem democraţie socială în ambele cazuri prezentate utilizăm, pe bună dreptate, “democraţia”; în timp ce, atunci cînd spunem democraţie politică, tocmai de dragul exactităţii, trebuie să spunem “liberalism”, sau, cel puţin, democraţie liberală.>.

Democratizarea înseamnă mai multă egalitate socială, iar liberalizarea înseamnă democraţie politică. Formula democraţiei politice este egalitatea prin libertate, pe cînd formula democraţiei sociale este libertatea prin egalitate, ceea ce empiric este inoperabil. Libertatea liberalismului şi egalitatea democraţiei se află în relaţii procedurale.

In acest moment Sartori stabileşte relaţiile de prim şi secund în definirea celor două concepte şi a realităţii pe care ele o vizează: prin libertate, ni se creează posibilitatea (libertatea) de a ajunge la egalitate. Plecînd de la egalitate însă, nimeni nu a reuşit să demonstreze că avem libertatea de a reveni la libertate. Cu alte cuvinte, democraţia ori are în componenţa ei dimensiunea politică procedurală de tip liberal, ori nu poate exista deloc. Democraţia liberală poate crea şi dezvolta democraţia socială, pe cînd democraţia socială care stabileşte egalitatea ca valoare primară, nu poate crea democraţie procedurală de tip liberal.

3.3. Democraţia formală şi democraţia substanţială

Relaţia de determinare recirocă dintre democraţie şI liberalism este subliniată şI de N.Bobbio în Liberalism şI democraţie (1998), aunci cînd pun problema conţinutului democraţiei şI democraţia formală. Dacă luăm termenul de democraţie în sens etic, atunci este foarte greu să stabilim limitele acestui concept. Astfel,

… din punct de vedere istoric democraţia are două sensuri principale, cel puţin la origine, după cum se pune în evidenţă fie ansamblul regulilor a căror respectare e necesară pentru ca puterea politică să fie efectiv distribuită între cea mai mare parte a cetăţenilor, aşa-numitele reguli ale jocului, fie idealul pe care guvernarea democratică ar trebui să-l aibă în vedere, şI care este cel al egalităţii.” În acest sens, trebuie să operăm în mod inevitabil o distincţie între democraţia în sens politico-juridic şI democraţia în sens de “guvernare pentru popor”.

Analizînd comparativ conţinuturile celor două sensuri pe care democraţia le poate primi în perspectivă istorică, vom observa că, în ceea ce priveşte sensul de democraţie formală, ea este intim legată de liberalism şI de apariţia statului liberal. Sensul substanţialist al democraţiei ne introduce într-o fundătură argumentativă şI conceptulă, pe motiv că vom fi nevoiţi să plonjăm într-o dezbatere doctrinară despre egalitate şI libertate, precum şI despre relaţia dintre aceste două valori fundamentale al democraţiei.

Libertatea şi egalitatea devin, astfel, valori antinomice într-o interpretare de tip doctrinar, observă în continuare N.Bobbio, “…în sensul că nu se poate actualiza pe deplin una dintre ele fără limitarea sensibilă a celeilalte: o societate liberală şI de liber schimb este inevitabil egalitară; tot astfel, o societate egalitară este în mod inevitabil neliberală”. O astfel de situaţie îşi are temeiul în faptul că libertarianismul şi egalitarismul se construiesc pe concepţii profund diferite despre om, avînd o dimensiune ontologică opusă faţă de potenţialităţi şI capacităţi individuale şi de redistribuirea resurselor prin intervenţionism statal. Egalitatea şI libertatea ca valori fundamentale ale doctrinei politice de tip democratic pot funcţiona împreună doar în condiţiile în care se limiteză reciproc, aşa cum afima anterior G.Sartori, într-o anume ordonare a sistemului social-politic.

Principiul egalităţii în democraţie şi al relaţiei dintre democraţia formală şI democraţia substanţială sunt tratate de N.Bobbio într-o altă lucrare ce pune faţă în faţă două tipuri de regimuri poltice, analizate la nivelul stucturii şI al semnificaţiilor: democraţie şI dictatură. În Democracy and Dictatorship (1989), el punea problema democraţiei sub asectul procedurilor, pe de o parte, sub aspecul valorilor şI al scopurilor urmărite, pe de altă parte:

Dincolo de aceste scopuri şI valori, care sunt folosite pentru a distinge un regim democratic de unul nedemocratic, nu doar formal, dar şI substanţial, se află principiul egalităţii. Acesta este înţeles nu ca egalitate legală de tipul celei prezente în constituţii liberale, chiar şI atunci cînd acestea nu sunt nici măcar în formă democratice, ci ca egalitate socială şI, cel puţin în parte, egalitate de tip economic. Astfel, există o distincţie între democraţie formală care se ocupă cu forma guvernămîntului şI democraţia substanţială, care se ocupă de conţinutul acestei forme. Aceste două sensuri sunt perfect suprapuse în teoria rousseauistă a democraţiei, deoarece idealul egalitarian care o inspiră este realizat în formarea voinţei generale iar în perspectiva acesteia, amîndouă sensurile sunt legitime.”

Analizînd conceptul de democraţie, autorul italian ne indică dimensiunea socială şI în egală măsură politică a conceptului. În societatea contemporană, democraţia depăşeşte sfera politicului şI a participării sociale la delegarea de putere, ea instaurîndu-se şI operînd cu mecanismele sale şI în sfere ale socialului, care nu au nici o legătură directă cu puterea politică. Dintr-o asemenea perspectivă, democraţia iese din mecanismele de organizare şI participare de tip politic, căpătînd un sens mai larg, de tipul: formă de organizare şI de conducere în care, prin intemediul unor proceduri participative, toţi cei afectaţi de o decizie într-o organizare socială, instituţie, etc. participă la luarea deciziei într-o formulă de tip reprezentativ sau participativă directă (cazul sindicatelor, unora dintre firme, unităţi adminstrative, etc.):

Este posibil, totuşi, ca o astfel de relaţie între democraţia socială şI democraţia politică să nu fie în mod necesar prezentă. Pot exista familii, şcoli, viaţă socială organizată pe principii non-democratice, care să se desfăşoare în interiorul unui sistem politic în care funcţionează mecanisme de tip democatic. O astfel de problemă ne trimite la identificarea adevăratei întrebări fundamentale pe care trebuie să ne-o punem atunci cînd vrem să aflăm despre gradul de democratizare al unei societăţi. O societate este mai democratică decît alta? Dacă da, atunci care sunt indicatorii care pot măsura acest grad de democratizare?

În multe cazuri, democaţiile sunt măsurate de indicatori referitori la dreptul la vot, lucru care face inoperabil indicatorul, deoarece, de fapt, în majoritatea ţărilor, sufragiul este universal. Şi, totuşi, cum deosebim o societate democratică de o societate democrată la nivel de mecnisme de vot şI de drepturi politice?

N.Bobbio ne sugerează schimbarea întrebării „Cine votează?” cu întrebarea „Ce probleme pot fi votate?”. Schimbarea de întrebare fundamentală pentru gradul de democatizare al unei societăţi face astfel posibilă distincţia între o democraţie politică şI o democraţie social-politică. Alfel spus, este vorba în cel de-al doilea caz despre o democraţie politică ce funcţionează, cu mecanismele sale cu tot, în cadrul unei societăţi organizate democratic, în sensul că, indivizii participă la decizile fundamentale care îi afectează, în cadrul fiecărei instituţii sau organizaţii din care fac parte. Democraţia social-politică de care ne vorbeşte Bobbio face în mod implicit trimitere la o democraţie participativă în care spiritul democratic este un mod de a fi. Unde există acest tip de democraţie în lume?

În Democracy and Its Critics, R.A.Dahl pleacă de la ideea că democraţia este un ideal niciodată realizat empiric. Ceea ce ne rămîne de făcut într-o asemenea situaţie este să ne construim un alt concept care să denomineze realităţile organizatoric-participative concrete, pe care noi le numim “democraţii”. Aceste sisteme politice de tip democratic sunt numite de autorul american „poliarhii”.

Este departe de orice îndoială că acest tip de egalitate care poate convieţui cu libertatea este o creaţie a umanismului renascentist, care a căpătat apoi formula dreptului natural la primii gînditori politici ai Ţărilor de Jos, în secolele XVI-XVII. Revoluţia Glorioasă (1688) a englezilor, Revoluţia franceză (1789-1799), Declaraţia de Independenţă a coloniilor americane faţă de Coroana britanică (1776), apoi Constituţia americană cu cele 10 Amendamente (1791), sunt toate elemente ale unei etape de început în procesul compatibilizării libertăţii cu egalitatea. Dintr-o simplă idee ce părea utopică în epocă – oamenii se nasc liberi şI egali în drepturi, istoria politică şI culturală, istoria socială au făcut adevărate programe politice revoluţionare. Faptul că libertatea şI egalitate pot duce la democraţie doar într-o anumită formulă, nu este, iată, nici pe departe nouă. Politologul modern prin excelenţă, Alexis de Tocqueville ne spunea despre “democraţia modernă” americană încă acum mai bine de un secol şI jumătate, că este rezultatul unei egalităţi înfrînate de libertate. Cînd libertatea şI egalitatea limitată de libertate devin credinţe, atunci se poate vorbi despre o democraţie participativă reală. În rest, vom fi nevoiţi să distingem tot timpul între forme „reale” de democraţie şI forme “legale”, în sens de democraţie pe hîrtie, folosind un termen al lui Constantin-Dobrogeanu Gherea. Democraţia reală nu se poate realiza acolo unde cei bogaţi sunt constiuiţi în corpuri aristocratice, pentru că nevoia lor de a acţiona împreună este inutilă, atîta vreme cît fiecare dintre aceştia este şeful unei anumite părţi din societate. Pentru o democraţie reală, ne spune Alexis de Tocqueville, în Democraţia în America, acţiunea indivizilor împreună este o necesitate, pentru că, în ciuda individualismului care devine spirit al societăţii, indivizii se simt slabi singuri, neputînd obliga pe nici unul dintre semenii lor să coopereze sau să acţioneze împreună sau în interesul lor, aşa cum se întîmplă în societăţile organizate pe baza spiritului de corp de tip aristocratic. Iar dacă cetăţenii unei ţări cu mecanisme instituţionale de tip democratic nu vor învăţa să acţioneze împeună, fiecare va cădea în neputinţă, ne spune fondatorul ştiinţei politice moderne. Un spirit democratic de acţiune, care se învaţă şI care îşi are originile în nevoia de a coopera şI de a lucra împreună. Ceea ce înseamnă că democraţia este o nevoie de solidarizare şI educaţie, deopotrivă. Un mod de a fi, adică.

 

Pentru mai multe informaţii:

 

Norberto Bobbio, Liberalism şI democraţie, Nemira, Bucureşti, 1998 (1991)

Giovani Sartori, Teoria democraţiei revizuită, Polirom, Iaşi, 1999 (1997)

Philippe Guillot, în Introduction a la sociologie politique, Armand Collin, Paris, 1998

Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995

Philippe Braud, Sociologie politique, 2e ed., LGDJ, 1996

D. Chagnollaud, Science politique. Elements de sociologie politique, Dalloz, Paris, 1999

Jean Baudouin, Introduction a la science politique, 5e ed., Dalloz, Paris, 1998

Philippe Beneton, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1997

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s