Relatii Internationale [economice] – Politica comerciala si importanţa politicii comerciale

Ce este politica comercială?

În contextul globalizării economiei mondiale, relaţiile economice internaţionale s-au diversificat şi au căpătat noi dimensiuni. Ca urmare, şi politica statelor naţionale în acest domeniu a dobândit noi valenţe. Sintetic, ea poate fi caracterizată prin două tendinţe majore şi în mare măsură, contradictorii: pe de o parte, începând chiar din primele decenii postbelice, constatăm o intensificare a efortului colectiv al statelor naţionale în direcţia eliminării restricţiilor şi barierelor din calea comerţului internaţional, eforturi ce s-au soldat cu succese notabile. Pe de altă parte, în cvasi-totalitatea lor, statele şi grupările de state au manifestat o intensă preocupare şi au întreprins numeroase acţiuni individuale prin care au urmărit exact contrariul, adică întărirea restricţiilor în vederea protejării propriilor economii de concurenţa străină. Vom analiza în capitolul de faţă (şi în următoarele două) principalele pârghii, mijloace şi instrumente prin care guvernele pun în aplicare aceste acţiuni.

Politica comercială, ca parte componentă a politicii guvernamentale reglementează unul din cele mai importante domenii de care depinde bunăstarea unei naţiuni: relaţiile economice cu străinătatea. Comerţul cu străinătatea a constituit, încă din cele mai vechi timpuri, obiect de preocupare şi intervenţie din partea guvernelor de pretutindeni. Explicaţia acestui fapt porneşte de la o realitate incontestabilă: relaţiile economice externe sunt un puternic factor de creştere economică şi acumulare de avuţie. Nici un stat din lume, indiferent de posibilităţile şi resursele de care dispune, nu-şi poate permite să ignore acest lucru.

În cursul istoriei, statele naţionale s-au implicat în fel şi chip în reglementarea relaţiilor comerciale cu alte naţiuni. Imixtiunea guvernelor în comerţul extern al ţărilor lumii s-a exercitat adesea în mod unilateral, nu în sensul stimulării relaţiilor de schimb ci al frânării lor, prin varii mijloace, numite generic „bariere publice” în calea comerţului. Acestea pot fi de natură tarifară, dacă utilizează ca principal instrument taxele vamale, sau netarifară, în cazul când sunt utilizate alte instrumente decât taxele vamale.

De-a lungul timpului, statele lumii au promovat trei tipuri principale de politici comerciale: de liber schimb, protecţioniste şi autarhice. Politicile comerciale de liber schimb s-au aplicat pe scară largă în deceniile 6 şi 7 ale secolului al XIX-lea, fiind susţinute teoretic de către şcoala clasică engleză. În viziunea reprezentanţilor acestei şcoli, dacă comerţul internaţional se desfăşoară liber, fără restricţii, el realizează o alocare eficientă a resurselor la nivel mondial, contribuind la creşterea bunăstării tuturor naţiunilor participante. Prin contrast, politicile protecţioniste au drept principal obiectiv restricţionarea accesului produselor străine pe pieţele naţionale. Ele s-au aplicat pe scară largă în ţările europene şi în Statele Unite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În acea perioadă, o serie de gânditori şi oameni de stat au combătut politica liberului schimb, arătând că ea era în avantajul unor ţări precum Anglia şi Franţa, unde revoluţia industrială începuse mai devreme; în schimb – susţineau ei – naţiunile care au păşit mai târziu pe drumul industrializării (Germania, SUA etc.) îşi pot vedea industriile ruinate întrucât acestea nu pot concura cu produsele de export engleze. Protecţionismul cunoaşte astăzi o recrudescenţă îngrijorătoare, însă nu în forma sa clasică (a taxelor vamale) ci în forme mai voalate. Politicile comerciale autarhice conţin măsuri îndreptate spre interior, spre izolarea economică a statului respectiv. În realitate, nu există autarhie absolută pentru că nici un stat din lume nu se poate izola complet de comunitatea internaţională; există numai tendinţe autarhice, ce se manifestă în dublu plan: (1) la nivelul politicii economice, prin dorinţa de a dezvolta cu orice preţ anumite ramuri sau sub-ramuri; (2) la nivelul politicii comerciale, printr-un protecţionism agresiv.

 

Obiectivele politicii comerciale

 

Obiectivele politicii comerciale pot fi clasificate, în funcţie de orizontul de timp, în două categorii: pe termen lung şi pe termen scurt (şi mediu).

 

Obiective pe termen lung

 

Avantajul comparativ şi avantajul competitiv. Obiectivele pe termen lung sunt obiective strategice ce decurg din obiectivele generale privind dezvoltarea economică a naţiunii; sunt deci prin excelenţă, obiective de eficienţă. Pornind de la principiile de bază ale teoriei comerţului internaţional (prezentate în primele trei capitole ale cursului), obiectivul strategic al politicii comerciale constă în valorificarea avantajelor comparative şi a avantajelor competitive ale naţiunii. Cele două concepte nu trebuie confundate.

Avantajul comparativ rezultă din interacţiunea elementelor care fac ca o economie să fie mai eficientă în producţia şi exportul unui bun, în raport cu altele. Acest fapt nu trebuie înţeles în mod absolut ci în mod relativ, plecând de la premisa că: (1) nici o naţiune nu trebuie să producă toate bunurile; (2) decalajele de productivitate între naţiuni diferă de la o industrie la alta.

Elementele care determină avantajul comparativ sunt de o natură diversificată: dotarea cu factori de producţie, productivitatea factorilor, capacitatea naţiunii de a valorifica eficient resursele de care dispune, nivelul tehnologic etc. Aşa cum am arătat în primele două capitole, avantajul comparativ nu poate fi exploatat decât prin specializare internaţională, proces ce implică canalizarea resurselor naţiunii spre industriile şi sectoarele care le utilizează cel mai eficient, adică cele capabile să asigure o valoare adăugată superioară. Prin aceasta, naţiunea realizează o economie de resurse, o dezvoltare economică echilibrată şi o creştere a gradului general de bunăstare.

Avantajul competitiv este legat de competitivitate, care exprimă capacitatea companiilor, industriilor şi economiilor naţionale de a se menţine în competiţia internaţională şi a obţine avantaje din aceasta. Avantajul competitiv rezultă din interacţiunea acelor elemente care permit firmelor şi industriilor dintr-o ţară să obţină succes pe pieţele internaţionale în detrimentul firmelor, respectiv industriilor din alte ţări. Asemenea factori sunt: nivelul tehnologic, calitatea managementului, pregătirea capitalului uman, dimensiunile efortului în direcţia cercetării-dezvoltării, ritmul înnoirii produselor etc. Valorificarea avantajului competitiv presupune concentrarea eforturilor şi sinergiilor în înfruntarea competitorilor actuali şi potenţiali, în scopul menţinerii, consolidării şi extinderii cotei de piaţă.

Sintetizând, pe termen lung, prin politica comercială o naţiune urmăreşte în principal următoarele obiective:

  • o specializare internaţională care să-i permită ocuparea unui loc cât mai favorabil în diviziunea internaţională a muncii; aceasta presupune dezvoltarea industriilor şi ramurilor care produc bunuri şi servicii cu valoare adăugată relativ ridicată şi descurajarea industriilor îmbătrânite, depăşite sau fără perspective de creştere;
  • o structură a schimburilor care să asigure valorificarea superioară a resurselor naţiunii;
  • asigurarea condiţiilor pentru îmbunătăţirea termenilor schimbului;
  • creşterea competitivităţii internaţionale; acest deziderat îl realizează firmele naţionale pe baza propriilor eforturi şi beneficiind de avantajele competitive ale naţiunii.

Înscrierea naţiunii în diviziunea internaţională a muncii. Libertatea comerţului şi specializarea internaţională sunt elementele pe baza cărora se formează cadrul în care se desfăşoară relaţiile economice dintre ţările lumii, cunoscut sub numele de diviziunea internaţională a muncii. Acest cadru nu are caracter instituţional ci trebuie înţeles in abstracto, adică semnificând nişte tendinţe şi nu neapărat nişte acorduri sau înţelegeri oficiale. În cadrul diviziunii internaţionale a muncii, naţiunile tind să se specializeze în producerea acelor bunuri pe care le pot realiza mai eficient decât alte naţiuni şi în acelaşi timp, să cumpere din străinătate bunurile pe care, fie le produc cu cheltuieli mai mari decât alte naţiuni, fie le produc la un nivel calitativ inferior, fie pur şi simplu nu le pot produce.

Diviziunea internaţională a muncii reprezintă aşadar expresia sintetică, la scară mondială, a tendinţelor de specializare a naţiunilor sau grupurilor de naţiuni în acele domenii, sectoare, industrii, ramuri, subramuri, produse etc. care prelucrează în modul cel mai eficient resursele de care ele dispun, în vederea participării lor la circuitul economic mondial. Participând la diviziunea internaţională a muncii, naţiunile îşi ajustează producţia internă, conectând-o la mecanismele pieţei mondiale, rezultatul fiind o alocare eficientă a resurselor la nivel global. Diviziunea internaţională a muncii este un proces istoric, început acum două sute de ani ca rezultat al revoluţiei industriale.

Prima revoluţie industrială a impus o diviziune de tip „intersectorial”, ce presupune dezvoltarea cu prioritate a unui sector economic în raport cu celelalte. În cadrul primei revoluţii industriale – care a început în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII-lea – a fost stimulată dezvoltarea cu prioritate a sectorului secundar în raport cu cel primar. Sectorul secundar s-a limitat însă la un număr redus de industrii (care fuseseră capabile să introducă maşinismul pe scară largă), în principal producţia de cărbune şi oţel, industria textilă şi transporturile pe calea ferată. Ca urmare a acestui tip de specializare, lumea a fost împărţită în ţări industriale şi ţări non-industriale, furnizoare de materii prime şi produse de bază pentru primul grup de ţări.

A doua revoluţie industrială, având drept “port-drapel” Germania şi Statele Unite a început spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi a condus la o diviziune mai în profunzime, de tip „intrasectorial”, între ramurile, subramurile sau industriile aparţinând aceluiaşi sector. Accentul a fost pus pe dezvoltarea mai cu seamă a industriilor electro-mecanice (producţia de curent electric, industria automobilului) şi chimice. Într-o primă perioadă (prima jumătate a secolului XX), nu s-au produs modificări esenţiale în configuraţia diviziunii internaţionale a muncii faţă de cea instituită de prima revoluţie industrială în sensul că grupul ţărilor care au înfăptuit prima revoluţie au predominat şi în a doua. A avut loc doar o modificare a ierarhiilor: în multe domenii ale industriei, Anglia pierde primul loc în favoarea Statelor Unite şi Germaniei. Mutaţii importante au avut loc abia după cel de-al doilea război mondial, când ţările dezvoltate din Europa occidentală şi America de Nord, la care s-a adăugat ulterior şi Japonia au investit masiv în industriile ce înglobează tehnologie avansată (automobile, echipamente aerospaţiale, electronică industrială şi de consum, tehnică de calcul, echipamente de telecomunicaţii etc.), abandonându-le pe cele tradiţionale. Astfel, este pregătit terenul pentru a treia revoluţie industrială.

A treia revoluţie industrială are loc începând cu deceniul opt al secolului XX. Ea constă în dominaţia autoritară a industriilor de ultimă generaţie şi căderea în desuetudine a industriilor din al doilea val. Industriile aşa-numite „hi-tech” se diferenţiază de cele tradiţionale printr-o serie de caracteristici ce definesc atât producţia propriu-zisă (ponderea ridicată a cheltuielilor destinate cercetării-dezvoltării în totalul cifrei de afaceri, ritmul înalt al înnoirii produselor etc.) cât şi pieţele bunurilor respective. Sub acest din urmă aspect, industriile hi-tech se adresează de regulă unor pieţe dinamice, cu perspective de creştere în viitor, spre deosebire de majoritatea industriilor tradiţionale (rezultate din cea de-a doua revoluţie industrială) ale căror pieţe se află într-un declin pronunţat pe plan mondial. Cât priveşte industriile vechi, depăşite, aparţinând „primului val” (siderurgia, metalurgia neferoasă, producţia de material rulant, industria textilă etc.), acestea au fost „cedate” ţărilor în curs de dezvoltare, aparţinând, fie „blocului capitalist” (Brazilia şi alte ţări ale Americii Latine), fie „blocului comunist” (ţările din Europa centrală şi de est). Totodată, aceste ţări au preluat şi unele din industriile „celui de-al doilea val”, mai cu seamă pe cele poluante şi energointensive (de ex., chimia de bază, producţia de electricitate pe bază de cărbune etc.).

În ultimele decenii schimbarea tehnologică a determinat dezvoltarea susţinută a unor domenii de vârf cum sunt transporturile aerospaţiale (îndeosebi introducerea supercargourilor aeriene), telecomunicaţiile, echipamentele de birou, echipamentele pentru colectarea, stocarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiei (inclusiv echipamente pentru Internet), aparatura medicală, echipamentele antipoluare etc. Comunicaţiile la scară globală au înregistrat un avânt deosebit prin aplicarea pe scară largă a sateliţilor şi fibrelor optice. În transporturi, containerizarea a facilitat trecerea de la un mod de transport la altul. Cât priveşte realizările din domeniul informaticii, acestea au creat condiţiile necesare pentru ca afacerile să poată fi conduse de la mari distanţe. Noile tehnologii (cum sunt de exemplu, echipamentele de teleconferinţă) permit întreţinerea unui contact în timp real, indiferent de localizarea geografică. Ca urmare a acestor progrese, diviziunea internaţională a muncii a avansat spre forme mai profunde, mai sofisticate. De la specializarea intrasectorială s-a trecut la specializarea „intraindustrie”, care presupune specializarea, fie în fabricarea unui anumit produs sau prestarea unui serviciu, fie doar pe anumite faze ale procesului tehnologic.

Structura schimburilor. În lume, există actualmente o reţea densă de fluxuri comerciale. Unele dintre ele pot fi explicate prin poziţia geografică a ţărilor exportatoare sau prin resursele naturale de care acestea dispun la un moment dat. Multe alte fluxuri comerciale nu pot fi însă explicate nici prin poziţia geografică, nici prin existenţa sau non-existenţa resurselor naturale, ci pe baza altor criterii cum ar fi: gradul de diversificare a producţiei materiale, nivelul de exigenţă şi sofisticare a pieţelor, existenţa decalajelor de ordin tehnic sau managerial între regiuni sau ţări, apariţia unor noi forme de specializare internaţională (intra-ramură, pe produse, pe tipuri de activităţi etc.), existenţa alianţelor strategice etc. Structura circuitului comercial internaţional (fluxurile care compun acest circuit) depinde de structura schimburilor cu străinătatea ale naţiunilor participante, atât în ansamblu cât şi ale fiecăreia în particular. Admitem prin urmare, că schimburile comerciale ale fiecărei naţiuni cu restul lumii au o anumită structură, de care depinde în ultimă instanţă, mărimea câştigului ce-i revine din participarea la aceste schimburi.

Structura schimburilor comerciale cu străinătatea constituie aşadar o problemă majoră de politică comercială, cu care se confruntă toate naţiunile lumii, atât cele mari cât şi cele mici. Problema poate fi formulată astfel: ce fel de mărfuri trebuie să exporte şi ce fel de mărfuri trebuie să importe o naţiune astfel încât câştigul ei din comerţul cu străinătatea să fie cât mai mare? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ţinem cont de următoarele realităţi pe care practica comerţului internaţional le-a pus în evidenţă de-a lungul timpului:

a. Comerţul exterior al unei naţiuni este determinat de factori obiectivi, moşteniţi sau creaţi: (1) factorii „moşteniţi” sunt cei care nu au fost obţinuţi prin eforturile naţiunii. Astfel de factori sunt poziţia geografică, bogăţiile subsolului, forţa de muncă necalificată ş.a. (2) Factorii „creaţi” sunt aceia pe care naţiunea i-a obţinut prin propriile forţe de-a lungul timpului: volumul şi compoziţia capitalului, tehnologia de care dispun sau la care au acces firmele, calitatea resurselor umane, a infrastructurii, gradul de informatizare, calitatea managementului şi a programelor de marketing pe care firmele şi instituţiile naţiunii respective le pot adopta, finanţa şi derula ş.a.m.d.

b. Structura comerţului exterior al unei naţiuni poartă şi amprenta unor factori subiectivi. Ea nu constituie un dat apriori ci o expresie a voinţei acesteia. Naţiunile sunt cele care decid ce vând şi ce cumpără din străinătate, iar voinţa lor este materializată prin politici guvernamentale.

c. Deşi este aducător de câştiguri, comerţul internaţional are un caracter inechitabil: beneficiile sale sunt inegal distribuite între naţiuni, în funcţie de competitivitatea lor internaţională, determinată de gradul de dezvoltare economică a fiecăreia.

Termenii schimbului. Deoarece în tranzacţiile internaţionale bunurile şi serviciile se vând şi se cumpără la preţuri în general diferite de cele practicate pe pieţele interne, din operaţiunile cu străinătatea rezultă venituri băneşti ce pot fi mai mari sau mai mici în raport cu obligaţiile de plată. În măsura în care o naţiune oferă schimbului internaţional bunuri şi servicii mai scumpe, cu un grad superior de prelucrare şi o pondere mai mare a valorii nou-create comparativ cu bunurile şi serviciile pe care le cumpără din străinătate, ea reuşeşte să obţină din acest schimb un câştig mai mare. Spunem despre naţiunea respectivă că are un nivel superior al termenilor schimbului. Prin contrast, naţiunile cu o structură a schimburilor puţin diversificată, în care predomină bunurile şi serviciile cu pondere relativ scăzută a valorii nou-create câştigă mai puţin din comerţul internaţional (prin comparaţie cu primele). Spunem despre ele că au un nivel inferior al termenilor schimbului.

Creşterea competitivităţii internaţionale este un obiectiv prioritar de politică economică pentru toate naţiunile lumii deoarece între prosperitatea unei naţiuni şi gradul ei de competitivitate internaţională există o interconexiune. Fără îndoială, creşterea economică – redată printr-o evoluţie ascendentă a principalilor indicatori (PNB/locuitor, volumul producţiei/locuitor, valoarea exportului/locuitor etc.) – este o condiţie necesară pentru ridicarea nivelului bunăstării. Este cert că numai producând mai mult şi oferind, atât pieţei interne cât şi străinătăţii, un volum mai mare de bunuri şi servicii poate fi sporită bunăstarea naţiunii.

Creşterea economică nu este însă şi o condiţie suficientă. Pentru a prospera în lumea de azi, o economie naţională trebuie să fie competitivă. Ce înseamnă asta? Majoritatea economiştilor consideră că este o problemă ce ţine de situaţia ofertei agregate din economia respectivă, mai precis în ce măsură aceasta din urmă oferă, atât rezidenţilor cât şi străinilor, bunuri şi servicii ieftine şi bune. Noţiunea de ieftin trebuie înţeleasă în sensul că preţurile trebuie să fie suficient de scăzute pentru ca producătorii şi/sau prestatorii să se menţină în competiţie, şi suficient de ridicate pentru ca profitul obţinut de ofertanţi să fie remunerator. O condiţie esenţială pentru obţinerea unei creşteri susţinute a bunăstării este deci competitivitatea ofertei de bunuri, servicii şi factori de producţie a unei naţiuni.

Cum poate fi definită, măsurată şi sporită competitivitatea? Dar mai înainte să încercăm să o definim: fiind legată de noţiunea de competiţie (din care de fapt, derivă), competitivitatea exprimă, la nivelul cel mai general, capacitatea persoanelor, firmelor, economiilor naţionale, produselor, serviciilor etc. de a se menţine în competiţia internă şi internaţională şi de a obţine avantaje economice din aceasta. Competitivitatea internaţională se referă evident, la comportamentul naţiunilor, firmelor etc. atunci când se află în competiţie cu alte naţiuni sau firme aparţinând acestora. Ea poate fi analizată la mai multe niveluri (pe grupuri de ţări, la nivel de ţară, industrie sau firmă) şi se măsoară de regulă, cu ajutorul performanţelor relative obţinute în comerţul internaţional: cotele deţinute pe pieţele de export, veniturile din exporturi, capacitatea firmelor de a se implanta şi menţine pe pieţele externe etc.

Dacă creşterea economică este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru ca o naţiune să prospere, ce relaţie există între productivitate şi competitivitate? Economiştii au fost multă vreme preocupaţi de raportul dintre aceste două variabile care joacă un rol important în economia oricărei naţiuni. Unii le-au tratat la fel, considerându-le aproape sinonime; această viziune simplistă este destul de populară în ţările Europei de est, unde s-a considerat, multă vreme, că prin creşterea productivităţii, economiile din această zonă vor deveni competitive. Alţii dimpotrivă, au pus accentul pe deosebirile dintre ele, susţinând nu numai că cele două noţiuni nu trebuie confundate dar că ele îndeplinesc roluri diferite în „ecuaţia” dezvoltării. În Uniunea Europeană de pildă, preocupările privind competitivitatea industriilor europene relativ la principalele lor rivale, industriile americane şi japoneze, au devenit deosebit de intense şi de nuanţate în ultimul deceniu al secolului trecut. „Se susţine adesea – afirma, la sfârşitul anilor ’90, un economist britanic – că drumul spre o creştere mai puternică este îmbunătăţirea competitivităţii europene, printr-o educaţie şi instruire superioare, printr-un nivel mai ridicat al investiţiilor, şi prin creşterea productivităţii. Problema este că sporirea productivităţii nu înseamnă automat şi competitivitate mai înaltă. Aceasta depinde de preţul pe care restul lumii îl plăteşte pentru producţia noastră.”

În concluzie, raportul productivitate-competitivitate nu trebuie tratat într-o manieră simplificată, unilaterală. Creşterea productivităţii constituie premisa esenţială a creşterii economice dar nu oferă garanţia competitivităţii. Există ţări pe glob care au înregistrat creşteri semnificative de productivitate şi cu toate acestea, rezultatul obţinut a fost doar o creştere pe măsură a şomajului şi o utilizare ineficientă a resurselor. Aşadar, nu productivitatea este cea care face ca economiile să crească rapid, ci competitivitatea, exprimată prin raportul dintre preţul cu care bunurile şi serviciile oferite de economia naţională sunt oferite atât pieţei interne cât şi străinătăţii şi preţul competitorilor. Acest raport este puternic influenţat de cursul de schimb. „Chiar dacă productivitatea este scăzută iar producţia întâmpină mari dificultăţi, dacă este suficient de ieftină, se va vinde. Oricât de bună ar fi calitatea producţiei, dacă bunurile sunt prea scumpe, pieţele vor fi pierdute.”

Factorii competitivităţii. Cum se pune, în condiţii actuale, problema competitivităţii? Ce noi valenţe dobândeşte acest concept în contextul globalizării? În primul rând, este evident că are loc o multiplicare a numărului de factori ce au un impact direct asupra competitivităţii firmelor. Un factor a cărui importanţă nu va putea fi niciodată neglijată este preţul. Totuşi, importanţa lui relativă a scăzut de-a lungul anilor datorită creşterii importanţei altor factori, mai complecşi (de ex. raportul calitate-preţ) sau chiar a factorilor care nu au legătură cu preţul (calitatea managementului, a asistenţei tehnice, a serviciilor post-vânzare etc.) În general competitivitatea prin preţ depinde de trei elemente: (1) costurile de producţie suportate de întreprinderi (salarii, răspunderi sociale, costul capitalului, impozite, consumuri intermediare etc.); (2) cursul de schimb (o depreciere a monedei naţionale sporeşte competitivitatea exporturilor şi invers); (3) marja exportatorilor (scăderea ei sporeşte competitivitatea şi invers).

Factorii non-preţ au o importanţă crescândă în determinarea competitivităţii firmelor şi produselor pe pieţele externe. În general, în afară de preţ, în decizia de a cumpăra a clientului, următoarele criterii precumpănesc: calitatea, gradul de inovaţie, termenul de livrare, notorietatea mărcii, întreţinerea şi serviciile de după vânzare, dinamismul comercial. Căutarea acestui tip de comportament constrânge firmele să se plaseze în situaţia de „ascultare a mediului” („veghe tehnologică”).

Cercetările recente au arătat că impactul factorilor non-preţ asupra competitivităţii firmelor este în prezent, deosebit de puternic. Între aceşti factori, de o importanţă deosebită sunt cei de natură managerială. Întreprinderea modernă este preocupată de a găsi cele mai eficiente forme de organizare şi management care să-i permită o valorificare superioară a resurselor. Deşi rezultatele iau de regulă, forma reducerilor de costuri sau îmbunătăţirilor calitative cum sunt viteza, flexibilitatea şi siguranţa în desfăşurarea procesului productiv, metodele utilizate pentru realizarea lor sunt foarte diferite. Începând cu primele decenii ale secolului XX, mai întâi firmele din Statele Unite, apoi cele japoneze au introdus, rând pe rând, o serie de inovaţii manageriale care au condus la câştiguri importante în productivitate şi calitatea produselor. Dintre factorii non-preţ, cei mai importanţi sunt următorii:

(1) Utilizarea raţională a forţei de muncă este un factor încă insuficient valorificat. Premisa de la care se pleacă este aceea că exploatarea intensivă, iraţională, până la limitele fizice şi/sau intelectuale a capitalului uman este o idee depăşită. Viziunea actuală pleacă de la o idee diametral opusă: reducerea timpului de lucru printr-o restructurare organizaţională a activităţii poate duce la prelungirea vieţii utilajelor şi echipamentelor şi implicit, la crearea de noi locuri de muncă.

(2) Un alt factor de natură managerială este aplicarea sistemelor moderne de management. În ultimele decenii, o serie de astfel de sisteme au fost introduse în marile firme producătoare din Occident, acestea devenind în scurt timp modele de referinţă în producţia internaţională. Aceste sisteme au în linii mari, trei dimensiuni şi anume:

  • utilizarea, în întreaga activitate a firmei, a tehnologiilor automatizate, flexibile, integrate;
  • asimilarea de către firme a noilor forme de management şi organizare a producţiei, permiţând atingerea unei calităţi superioare şi a standardelor de flexibilitate;
  • un nou tip de relaţii între firme şi furnizorii lor, bazate pe cooperare şi încredere.

(3) Tehnologia dobândeşte o importanţă tot mai mare în competitivitatea firmelor. Poate în nici un alt domeniu imaginea competiţiei industriale care se desfăşoară astăzi în lume nu este atât de bine reflectată ca în domeniul tehnologic. Competiţia industrială este într-o măsură importantă o competiţie tehnologică, după cum investiţia în tehnologie este în mod cert, motorul dezvoltării economice contemporane. Inovarea tehnologică, crearea de noi produse, îmbunătăţirea proceselor de producţie, valorificarea informaţiei ştiinţifice etc. constituie vectori strategici fundamentali ai întreprinderilor angrenate în competiţia internaţională. Întrucât competitivitatea depinde de inovare, pentru a-şi crea şi menţine avantajul competitiv, atât firmele cât şi naţiunile sunt nevoite să-şi sporească eforturile în direcţia producerii de noi tehnologii precum şi în direcţia adoptării şi difuzării de invenţii şi inovaţii.

Competiţia internaţională în domeniul tehnologiei poate fi explicată pe baza a două fenomene conjugate şi interdependente în acelaşi timp: specializarea tehnologică şi cooperarea în domeniul tehnologiei. În ce priveşte „specializarea tehnologică”, studiile efectuate au arătat că globalizarea nu a dus la o structură a producţiei de inovaţii, pe sectoare, uniformă pe plan internaţional. Din contră, fiecare ţară a continuat să-şi dezvolte “avantajele comparative în nişe tehnologice selectate”, folosind toate canalele cunoscute pentru atragerea tehnologiilor şi know-how-ului pe care nu le posedă. (licenţierea în cruce a brevetelor, proiectele internaţionale de cooperare în cercetarea ştiinţifică ş.a.).

Intensificarea competiţiei tehnologice a obligat firmele din întreaga lume să-şi sporească eforturile în direcţia „cooperării şi colaborării în activităţile de cercetare-dezvoltare”. Încă din perioada anilor 1950-60 când economia mondială era încă puternic dominată de companiile americane, societăţile europene au început să-şi intensifice eforturile pentru a-i ajunge din urmă pe competitorii americani. În anii ’80, s-au multiplicat activităţile “încrucişate”, adică multe companii europene şi-au sporit investiţiile directe în activităţi de cercetare-dezvoltare în Statele Unite şi invers, multe companii americane şi-au sporit investiţiile în astfel de activităţi în Europa de vest şi Japonia. Una din formele actuale de cooperare în tehnologie cel mai frecvent întâlnite la nivelul firmelor occidentale sunt „alianţele strategice în tehnologie”. Diferitele forme de parteneriat strategic pot contribui la îmbunătăţirea poziţiei competitive a firmelor pe plan internaţional. Succesul lor este însă în funcţie de flexibilitatea firmelor, de abilitatea lor de a selecta parteneri valoroşi care să răspundă scopului propus.

În concluzie, ”distincţia dintre cele două forme ale competitivităţii („preţ” şi „non-preţ”) explică, grosso modo, opoziţia dintre produsele banalizate, relativ omogene, care sunt adesea bunuri cu valoare adăugată mică (bunuri intermediare sau de consum curent) şi produsele diferenţiate cu valoare adăugată mare (bunuri de investiţii, bunuri de consum sofisticate) pentru care preţul nu este decât un element printre celelalte în decizia de cumpărare.” Aceeaşi distincţie este reflectată, într-un alr plan, de diferenţa dintre alte două concepte: „producţia de volum mare” şi „producţia de valoare mare”. Spre deosebire de prima, cea de-a doua nu se bazează pe controlul unui volum însemnat de resurse, armate de muncitori, tehnologii de rutină, predictibile sau ierarhii piramidale. Întreprinderea orientată spre valoare este centrată pe o trinitate specială: cei care rezolvă probleme, cei care identifică probleme şi intermediarii strategici. Ei trebuie să se afle în contact permanent unii cu ceilalţi, pentru a descoperi noi oportunităţi.

Evaluarea competitivităţii. Plecând de la premisa că acurateţea evaluărilor creşte pe măsura creşterii numărului de factori luaţi în calcul, Forumul Economic Mondial alcătuieşte şi dă publicităţii “Raportul anual al competitivităţii în lume”, cuprinzând un top mondial al naţiunilor, alcătuit pe baza a 330 de criterii, cu ajutorul cărora poate fi definită competitivitatea. Clasificarea cuprinde peste 120 de naţiuni, datele fiind combinate cu percepţii ale conducătorilor de firme privind competitivitatea ţărilor lor, rezultate din anchete anuale.

Autorii raportului definesc competitivitatea ca fiind “o combinaţie între activele unei ţări, fie moştenite (de exemplu, resursele naturale), fie create (de exemplu, infrastructura) şi procesele prin care sunt transformate în rezultate economice ce pot fi valorificate pe piaţa mondială”. Sunt identificate 8 criterii principale pe baza cărora este definită competitivitatea: (1) puterea economică internă (evaluarea generală a economiei); (2) internaţionalizarea sau gradul de deschidere a economiei spre exterior; (3) politica guvernului (gradul în care acesta promovează competitivitatea); (4) finanţele (calitatea şi performanţele pieţei financiare); (5) infrastructura (măsura în care resursele şi sistemele sunt adecvate pentru a deservi nevoile de bază ale afacerilor; (6) managementul (măsura în care firmele sunt conduse în mod inovativ, profitabil şi responsabil); (7) ştiinţa şi tehnologia (capacitatea ştiinţifică şi tehnologică combinată cu succesul cercetării fundamentale şi aplicate; (8) oamenii (disponibilitatea şi calificarea resurselor umane).

Începând cu anul 1980, Japonia a ocupat permanent primul loc în ierarhia mondială a competitivităţii. În 1991, ea s-a clasat prima la 6 din cele 8 criterii. Principalele ei atu-uri au fost calitatea producţiei şi tehnologia avansată. Japonia s-a aflat mereu în fruntea automatizării industriei mondiale (inclusiv introducerea roboţilor). Toate acestea, la care s-ar mai putea adăuga o forţă de muncă receptivă la inovare au asigurat Japoniei o productivitate superioară în raport cu alte ţări. În a doua jumătate a anilor 1990, Japonia pierde treptat primul loc, în favoarea altor ţări, nu neapărat din cadrul Triadei, ci chiar şi din afara ei.

Puterea Raportului de a surprinde aspectele esenţiale care definesc competitivitatea în lume este incontestabilă. În afara factorilor pe care îi numim “tradiţionali”, în sensul că ei apar mai frecvent în astfel de analize, cum sunt managementul, tehnologia, infrastructura etc, Raportul introduce o serie de elemente noi ca de exemplu internaţionalizarea, finanţele şi nu în ultimul rând, oamenii. Faptul că, în cursul anilor, primele trei locuri au fost ocupate de ţări ca Japonia, Statele Unite, Germania, Singapore, Suedia ş.a. se explică în bună parte şi prin calitatea resurselor umane de care dispun aceste ţări, între care un rol deosebit revine învăţământului şi valorilor sociale. “…Naţiunile aflate în topul competitivităţii şi-au dezvoltat sisteme de învăţământ care par a pune mai puţin accent pe crearea de genii şi mai mult pe creşterea nivelului de competenţă al întregii populaţii.”

Una din chestiunile cele mai intens dezbătute în prezent de către economişti este cea a avantajului competitiv naţional. Este vorba de semnificaţia termenului de “competitiv” atunci când este asociat naţiunilor. O explicaţie persuasivă (dar nu exhaustivă) oferă noua „teorie a avantajului competitiv al naţiunilor”, aparţinând lui Michael Porter. Ce înseamnă economie naţională competitivă? Am putea înţelege prin aceasta că toate firmele şi industriile ei sunt competitive? Realitatea arată că nici o ţară din lume nu se află în această situaţie, nici chiar ţări precum Japonia sau Statele Unite care au ocupat, ani de-a rândul, primele locuri în topul mondial al competitivităţii. Pe de altă parte, competitivitatea nu este un fenomen macroeconomic pe care să-l putem măsura şi exprima cu ajutorul indicatorilor specifici: cursul de schimb, rata dobânzii, nivelul preţurilor, deficitul bugetar etc. Analizând spre exemplu, comparativ situaţia economică a ţărilor industrializate, constatăm că unele dintre ele ocupă locuri fruntaşe în topul competitivităţii mondiale deşi nu au o situaţie prea bună la aceşti indicatori. Competitivitatea nu poate fi pusă nici pe seama unor factori endogeni cum sunt resursele naturale sau abundenţa de forţă de muncă necalificată sau slab calificată. Avantajul competitiv – arată Porter – stabilit în funcţie de astfel de elemente este volatil; el poate fi uşor anulat prin progresele tehnologiei. În ce priveşte rolul guvernelor, el desigur nu este de neglijat dar nu trebuie exacerbat. Au existat numeroase eşecuri ale politicii guvernamentale în acest domeniu chiar şi în ţări ca Japonia sau Coreea, cunoscute prin eficienţa politicilor economice.

 

Obiective pe termen scurt şi mediu

 

Pe termen scurt şi mediu, obiectivele politicii comerciale sunt de natură preponderent conjuncturală. Să analizăm câteva astfel de obiective:

Aprovizionarea pieţei interne cu materii prime, materiale, bunuri manufacturate etc., necesare consumului intern, considerat pe cele trei componente ale sale: consumul populaţiei, consumul productiv şi consumul guvernamental. Aprovizionarea pieţei interne devine obiectiv al politicii comerciale în măsura în care guvernele, utilizând anumite mijloace, încearcă să susţină una din cele trei componente în defavoarea celorlalte. În anumite perioade, guvernele pot fi interesate ca importurile destinate unei componente să sporească sau dimpotrivă, să se reducă; de aici, caracterul pronunţat conjunctural al acestui obiectiv. În măsura în care guvernul este interesat ca consumul productiv să sporească, importurile destinate acestui sector vor fi stimulate prin reduceri sau scutiri de taxe vamale, un regim simplificat de acordare a licenţelor etc. În caz contrar, dacă guvernul doreşte să le descurajeze, măsurile vor fi cele opuse: creşterea taxelor vamale (inclusiv îngreunarea formalităţilor de trecere prin vamă), instituirea de interdicţii sau contingente, subvenţionarea produselor similare fabricate în ţară, impunerea de taxe (de acciză, consulare, portuare, sanitare etc.); toate acestea au ca efect creşterea preţului bunurilor importate pe piaţa internă, rezultatul fiind creşterea relativă a competitivităţii bunurilor indigene.

Influenţarea structurii consumului intern prin politici comerciale poate fi legată de atingerea unor obiective mai generale de politică economică. Bunăoară, atunci când guvernul încurajează importurile destinate consumului industrial, obiectivul urmărit este încurajarea anumitor industrii în detrimentul altora. În perioadele de avânt ale ciclului economic, când venitul naţional creşte într-un ritm relativ înalt, guvernul poate stimula importurile destinate consumului populaţiei pentru a absorbi astfel, sporurile de venit.

Echilibrarea balanţei de plăţi. În situaţiile în care balanţele de plăţi ale naţiunilor înregistrează în mod repetat deficite importante, guvernele pot recurge, ca măsuri alternative, la reducerea importurilor. Acest tip de măsuri s-au aplicat pe scară largă în deceniile şase şi şapte ale secolului XX, rezultatele fiind însă mai degrabă negative. Începând cu anii 1980, ele au fost tratate cu rezerve chiar şi de către guvernele ţărilor în curs de dezvoltare. Este un fapt cunoscut astăzi că reducerea importurilor afectează de regulă, industriile eficiente sau cele care lucrează pentru export; rezultatul, în acest caz, poate fi o înrăutăţire a situaţiei balanţei de plăţi. În orice caz, promovarea politicii de descurajare a importurilor trebuie să ţină cont de cauza pentru care s-a produs dezechilibrarea balanţei. Dacă este vorba de o cauză exogenă (de exemplu, s-a importat o marfă în cantitate prea mare ca urmare a eliminării restricţiilor la import, sau au scăzut dramatic veniturile din exportul unei mărfi datorită prăbuşirii preţului extern ş.a.m.d.), măsurile de politică comercială pot să redreseze situaţia. Dacă însă cauzele sunt endogene, adică ţin de deficienţele funcţionării economiei, atunci de regulă, măsurile de politică comercială, chiar dacă au un anumit efect, nu pot elimina cauza; în aceste situaţii, guvernele trebuie să acţioneze alte pârghii decât politica comercială.

În cadrul sistemului monetar bazat pe “etalonul aur”, mecanismul “preţ-monedă-flux” asigura realizarea automată a echilibrului intern şi extern. Deficitele sau excedentele balanţei de plăţi erau eliminate prin intrări sau ieşiri de aur. Parităţile fiind fixe, circulaţia liberă, fără restricţii a aurului peste frontierele de stat era cea care realiza echilibrul prin sporirea sau contractarea masei monetare în ţările creditoare, respectiv debitoare. Astăzi, aurul nu mai circulă dar asta nu înseamnă că economiile nu pot fi aduse la echilibru. Rolul aurului îl îndeplinesc agregatele monetare (cererea şi oferta de bani) iar echilibrarea nu are loc automat ci prin politici macroeconomice ce presupun utilizarea eficientă a instrumentelor fiscale, monetare, comerciale etc.

Ce se întâmplă însă dacă soldul contului curent este negativ? În acest caz, deficitul contului curent trebuie finanţat. Dacă veniturile din exporturi sunt mai mici decât necesităţile impuse de plata importurilor, sumele necesare nu pot fi mobilizate decât prin import de capital. Indiferent dacă importatorii utilizează instrumente de credit (cambii sau bilete la ordin) sau beneficiază de credite de export pe termene mai lungi, deficitul contului curent poate fi acoperit printr-un influx de capital străin, materializat printr-un credit în contul de capital. Astfel, suma soldurilor celor două conturi ale balanţei (contul curent şi contul de capital) va fi zero iar balanţa va fi în echilibru.

În concluzie, mişcările înregistrate în contul de capital exprimă în ultimă instanţă, tendinţele de ajustare ale economiei în raport cu politica comercială a statului, determinată la rândul ei de stadiul şi nivelul dezvoltării naţiunii. Bunăoară, o politică orientată în direcţia dezvoltării, cum este cea a României în prezent se traduce în termenii balanţei de plăţi printr-un deficit comercial, datorat importurilor de maşini şi echipamente, necesare ramurilor productive. Aceste deficite pot fi finanţate în două moduri: prin împrumuturi externe sau prin atragerea de investiţii străine. Totuşi, situaţia de “îndatorare fată de străinătate” nu va dura la nesfârşit. O dată aparatul productiv pus la punct, el trebuie să fie capabil să susţină exporturi competitive, generatoare de venituri, astfel încât datoriile contractate faţă de străinătate (atât cele oficiale cât şi cele private) să poată fi rambursate. Prin urmare, o balanţă de plăţi deficitară nu este neapărat un lucru condamnabil după cum o balanţă excedentară nu este în orice împrejurare rodul unei politici inspirate. Idea că balanţa este favorabilă dacă soldul este pozitiv şi nefavorabilă dacă soldul este negativ este de sorginte mercantilistă. Ea nu poate fi acceptată ca argument economic chiar dacă se bucură încă de o oarecare popularitate. Important în ultimă instanţă, este nu atât soldul negativ al balanţei de plăţi cât modul în care este utilizat capitalul atras.

Protejarea pieţei interne. Guvernele acţionează adesea, prin politici comerciale, în scopul protejării industriilor indigene de concurenţa străină. Cauza principală a intervenţiei guvernamentale este fără îndoială, competitivitatea scăzută a acestor industrii în raport cu producătorii străini. Naţiunile – chiar şi cele mari cum sunt de exemplu, Statele Unite – preferă adesea să-şi protejeze industriile naţionale prin măsuri de politică comercială, în pofida efectelor negative pe care acestea le produc asupra economiei în ansamblu. În anumite perioade, obiectivul protecţiei dobândeşte o importanţă sporită. În timp de război sau în perioadele când naţiunea trece prin dificultăţi majore (de exemplu, în fazele de declin ale ciclului economic când economia se confruntă cu nivele înalte ale şomajului şi un grad redus de utilizare a capacităţilor productive), obiectivele politice şi cele militare devin prioritare în raport cu eficienţa economică. În astfel de situaţii, se încearcă reducerea importurilor şi susţinerea, prin diferite mijloace, a industriilor autohtone.

Sintetizând, intervenţia guvernelor în vederea protejării ramurilor, sectoarelor industriale sau chiar a producătorilor individuali se întemeiază pe argumente bine definite, chiar dacă unele dintre ele sunt neeconomice şi în orice caz, mai puţin convingătoare decât erau cu câteva decenii în urmă. Unul din argumentele cel mai des invocate în favoarea intervenţiei statului este apărarea naţională. Unele industrii sunt protejate deoarece sunt considerate vitale din acest punct de vedere. În concepţia unor guvernanţi, sectoarele ce produc pentru înzestrarea armatei trebuie menţinute în funcţiune chiar dacă sunt mai puţin competitive decât ale concurenţei, argumentul fiind acela că în caz de război, ele ar putea juca un rol vital. Aceste industrii sunt însă îndeobşte destul de numeroase, forţele armate solicitând sute de articole, de la lenjerie de corp până la cele mai sofisticate bombe sau dispozitive electronice; ele acoperă practic, o parte considerabilă a producţiei civile a unei naţiuni.

Un alt argument este industrializarea. După cel de-al doilea război mondial, un mare număr de naţiuni, inclusiv România au ales calea dezvoltării industriale, considerând industrializarea sinonimă cu modernizarea. Opţiunea industrializării are la bază o serie de motivaţii economice: (1) industria este capabilă să asigure un ritm al dezvoltării economice superior celui din agricultură; fiind forţa motrice a dezvoltării, industria asigură unei naţiuni calea spre prosperitate economică. (2) Un sector industrial dezvoltat atrage investiţiile străine într-o măsură mai mare decât o face agricultura. Investiţiile străine înseamnă posibilităţi sporite de creştere economică. (3) Dezvoltarea industriei permite o îmbunătăţire a structurii comerţului exterior, în sensul creşterii, la export, a ponderii produselor prelucrate.

Un alt argument este protejarea industriilor tinere sau a industriilor îmbătrânite. Industriilor tinere, aflate în proces de formare, trebuie să le fie garantată o cotă substanţială din piaţa internă, până când ele ating un nivel de eficienţă suficient de înalt astfel încât să poată concura cu importurile. Industriile îmbătrânite se caracterizează printr-o mobilitate redusă şi costuri relativ mari; de regulă, concurenţa este foarte intensă pe pieţele acestor industrii.

Cea mai uzitată strategie pentru protejarea industriilor indigene (tinere sau bătrâne) a fost “substituirea importurilor”, adică înlocuirea – atât în cadrul consumului populaţiei cât şi al celui industrial şi guvernamental – bunurilor din import, superioare calitativ şi mai ieftine, cu bunuri similare produse în ţară. Realitatea a arătat că strategia substituirii importurilor nu poate da rezultate datorită distorsiunilor pe care le creează în funcţionarea economiei.

5 thoughts on “Relatii Internationale [economice] – Politica comerciala si importanţa politicii comerciale

    1. buna.
      mi-ar fi de folos articolul in realizarea lucrarii de licenta, dar se poate ceva bibliografie?

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s