Relatii Internationale – INSTITUTIONALISM CONTRA NEOREALISM

1. Terminarea razboiului rece si transformarile majore din sistemul international ce i-au urmat au lansat o noua disputa stiintifica in cadrul domeniul realtiilor internationale, gazduita de doua numere ale revistei “International Security” (winter 94/95 si summer 1995). Este vorba de asaltul teoriilor institutionaliste – care sustin ca singura sursa de stabilitate si securitate din sistem o constituie institutiile internationale – asupra neorealismului. Intr-un raspuns substantial si analitic – intitulat “Promisiunea Falsa a Institutiilor Internationale”, profesorul John Mearsheimer, de la Universitatea din Chicago, da raspuns acestor critici, punand in lumina inconsistenta teoretica, logica si empirica a celor trei principale teorii din aceasta categorie: a institutionalismului liberal, a apararii colective si cea critica.

 

2. Mostenitoare a unei vaste retele de institutii internationale, Europa post razboi rece pare capabila sa isi asigure pacea si stabilitatea de acum incolo, nu prin mentinerea echilibrului puterii, cum sustine teoria realista in varianta sa neorelista, ci exclusiv prin actiunea institutiilor respective. Or, pornind de la insasi natura institutiilor internationale – care nu sunt altceva decat creatii ale statelor care le formeaza – Mearsheimer sustine ca, in final, pacea si stabilitatea pe continent, in lume in general, vor depinde tot de asigurarea echilibrului puterii intre principalii actori ai politicii mondiale, si nu de actiunea institutiilor internationale ?!

Concluzia mea centrala – spune Mearsheimer – este ca institutiile exercita o influenta minima asupra comportamentului statelor si, din aceasta cauza, promisiunea ca ele sa furnizeze lumii stabilitate in perioada de dupa razboiul rece este minora.”

 

3. Dupa ce trece in revista principalele teze care stau la baza realismului/neorealismului si defineste si lamureste conceptele de institutie (“un set de reguli dupa care statele coopereaza si se afla in competitie unele cu altele“) si cooperare internationala (“desi realismul intrevede o lume care este funciarmente competitiva, el inregistreaza existenta cooperarii intre state“), autorul face o prezentare si apoi o critica a fiecarei din cele trei teorii institutionaliste, pe rand.

Institutionalismul liberal – spune Mearsheimer – este teoria cea mai putin ambitioasa dintre toate cele trei. Ea nu se adreseaza direct importantei probleme a modului de a impiedica izbucnirea razboiului, dar se concentreaza in schimb asupra explicarii cauzelor pentru care cooperarea economica si in domeniul mediului dintre state este mai stransa decat pot recunoaste realistii. O cooperare crescuta in aceste domenii este de natura sa diminueze probabilitatea razboiului, desi institutionalistii liberali nu explica si modul in care are loc acest lucru. Teoria se sprijina pe credinta ca inselatoria reprezinta principalul factor inhibant al cooperarii internationale si ca institutiile reprezinta cheia depasirii problemei respective. Scopul este de a crea reguli care constrang statele, fara sa puna, insa, in discutie teza realistilor ca statele sunt actori care isi vad doar de interesul lor.”

Concluzia criticii pe care Mearsheimer o aduce acestei teorii, de pe pozitiile realismului/neorealismului este prezentata astfel:

In suma, institutionalismul liberal nu ofera o baza solida pentru intelegerea relatiilor internationale si promovarii stabilitatii in lumea post razboi rece. Ea pune palid in lumina impactul institutiilor si se situeaza in afara problemelor pacii si razboiului, concentrandu-se, in schimb, asupra sarcinii mai putin ambitioase de a explica existenta cooperarii economice. In continuare, logica cauzala a teoriei este gaunoasa, asa cum recunosc adeptii teoriei insisi. Trecand superficial peste problema castigurilor relative, ei incearca acum sa “repare” teoria, dar eforturile lor initiale nu sunt promitatoare. In sfarsit, evidenta empirica furnizeaza prea putin suport acestei teorii.

 

In ce o priveste, cea de-a doua teorie,

Securitatea colectiva abordeaza frontal problema prevenirii razboiului. Teoria se bazeaza pe asertiunea ca forta va continua sa conteze in politica internationala si ca statele vor trebui sa se puna in garda fata de agresorii potentiali. Oricum, pericolul de razboi poate fi redus substantial, conform acestei teorii, prin punerea in discutie a tezei realiste referitoare la comportamentul statelor si inlocuirea ei cu trei norme anti-realiste. Prima, ca statele trebuie sa renunte la ideea de a utiliza forta pentru modificarea status-quo-ului. A doua, ca, pentru a se ocupa de statele care incalca aceasta norma, sau ameninta (or initiaza) cu razboiul, tarile responsabile nu trebuie sa fie ghidate de propriul lor interes ingust. Mai degraba, ele trebuie sa-si reprime tentatia de a riposta in orice fel prin care acest lucru le-ar aduce vreun castig individual, asociindu-se, in schimb, automat pentru a-l confrunta pe agresor cu amenintarea unei forte coplesitoare. A treia, ca statele trebuie sa aiba incredere reciproca unul in altul ca vor renunta la agresiune si sa fie foarte serioase in aceasta privinta. Ele trebuie, de asemenea, sa aiba incredere si ca celelalte state vor sari in ajutorul lor, in cazul in care vor deveni obiectul unei agresiuni.”

 

Critica ei vizeaza o serie de neajunsuri majore:

Intai, este construita pe norma fundamentala ca statele trebuie sa aiba incredere unul in altul, fara sa explice, insa, in mod satisfacator cum este posibil acest lucru intr-o lume anarhica in care statele dispun de putere militara si intentii neclare. In continuare, evidenta istorica furnizeaza prea putin fundament pentru aceasta teorie. Singurul caz de existenta a unui sistem operativ de securitate colectiva a fost Liga Natiunilor, iar acesta a fost un fiasco spectaculos. Desi activitatile de peacekeeping si tehnica a concertului (definit ca un aranjament intre marile puteri de impartire a sferelor de influenta) sunt descrise uneori drept versiuni limitate, dar promitatoare, ale securitatii colective, ele au o valoare marginala in raport cu promovarea pacii. Mai mult, atat mentinerea pacii, cat si concertele functioneaza dupa o logica diferita de cea a securitatii colective. De fapt, concertele, ca si aliantele, reflecta in mod fundamental echilibrul de putere, fiind astfel in concordanta cu viziunea realista asupra institutiilor.”

 

In sfarsit, in ce priveste cea de-a treia teorie institutionalista,

Teoria critica este cea mai ambitioasa dintre toate cele trei teorii, atata timp cat scopul ei final este de a schimba natura fundamentala a politicii internationale si de a crea o lume in care sa nu existe numai o cooperare crescuta intre state, ci si posibilitatea existentei unei paci adevarate. La fel ca si securitatea colectiva, dar nu si ca institutionalismul liberal, teoria critica pune direct in discutie gandirea realista referitoare la comportamentul interesat al statelor. Teoria se bazeaza pe premisa ca ideile si discursul – cum gandim si vorbim despre politica internationalareprezinta fortele motrice ale comportamentului statelor. Ea respinge pretentia realista ca modul de comportament al statelor este, in general, functie de structura data a lumii exterioare. Pentru adeptii teoriei critice, ideile modeleaza major lumea materiala, revolutionand astfel politica internationala exclusiv prin intermediul modului in care oamenii gandesc si vorbesc despre politica mondiala. Intelectualii, in special adeptii teoriei critice insisi, sunt considerati ca jucand un rol cheie in acest proces.”

 

Mearsheimer critica insa si aceasta teorie “critica”, pornind de la caracterul ei foarte ambitios:

Adeptii teoriei critice au teluri ambitioase. In orice caz, insa, teoria critica are, de asemenea, si numeroase neajunsuri. In mod concret, ea este preocupata de modificarea fundamentala a comportamentului statelor, fara sa spuna prea multe despre modul in care se poate face acest lucru. Adeptii teoriei critice indica ocazional cauzele particulare ale schimbarii, dar cand o fac, ei invoca argumente care sunt in contradictie cu teoria insasi. In sfarsit, exista prea putine dovezi empirice care sa sprijine pretentiile adeptilor teoriei critice, si prea multe care, in schimb, ii contrazic.”

 

4. In finalul criticii sale, Mearsheimer se preocupa, pe buna dreptate, de cauzele pentru care, in ciuda extinderii si sprijinului de care se bucura realismul in SUA, exista, totusi, un apel atat de mare al teoriilor care il contrazic. Raspunsul pe care il gaseste la aceasta problema consta in faptul ca, desi realismul este impartasit cu atata convingere datorita exclusiv pragmatismului sau, el vine, totusi, in contradictie cu o serie intreaga de convingeri americane adanci.

Atractia pe care o exercita teoriile institutionaliste atat in cazul politicienilor, cat si al oamenilor de stiinta se explica, cred, nu prin valoarea intrinseca a teoriilor respective, ci prin relatia lor cu realismul, in special cu elementele fundamentale ale ideologiei politice americane… Impactul realismului in lumea academica mondiala este amplu ilustrat in literatura institutionalista, in care discutiile despre realism sunt substantiale. Cu toate acestea, in ciuda influentei sale, americanii care se gandesc serios la politica externa tind sa nu agreeze realismul, in special pentru ca el vine in conflict cu valorile lor fundamentale. Aceasta teorie se opune modului in care americanii prefera sa se gandeasca la ei insisi si la lumea mai larga din care fac parte.”

 

Concret, Mearsheimer identifica patru ratiuni principale ale acestei contradictii (discrepanta dintre optimismul funciar al americanilor si caracterul pesimist al realismului, dintre utilitatea razboiului si lipsa lui de apel la americani, dintre lipsa realismului de moralitate si dorinta americanilor de a privi totul prin prisma baietilor “buni” si “rai”, in sfarsit, dintre evidenta istorica favorabila izolationismului si necesitatea angajarii active a SUA in politica mondiala).

5. In final, concluzia autorului este ca:

Din moment ce aceste teorii [institutionaliste] nu descriu in mod corect lumea, politicile bazate pe ele sunt destinate esecului.”

 

ceea ce le descalifica, practic, ca ghid de actiune pentru practicienii politicii mondiale.

 

6. La randul lor, adeptii acestor trei teorii raspund criticilor aduse lor de Mearsheimer, intr-un numar ulterior al aceleiasi reviste (vol. 20, no.1, summer 1995). Raspunsurile vizeaza criticile aduse la toate cele trei tipuri de teorii institutionaliste. Robert O. Keohane si Lisa L. Martin ii raspund lui John Mearsheimer intr-un articol “in oglinda” intitulat “Promisiunea Teoriei Institutionaliste”. In esenta, ei se intreaba: daca institutiile sunt atat de irelevante pentru mentinerea pacii, cum sustine Mearsheimer, atunci pentru ce statele investesc in ele resurse care, in anumite cazuri, sunt chiar considerabile ? Cei doi autori sustin ca, in anumite conditii, institutiile pot facilita cooperarea, care este singura solutie, prin punerea la dispozitia statelor a informatiei necesare, precum si prin distribuirea resurselor pe care le pot masa in cadrul lor membrii acestora. Concluzia la care ajung cei doi autori este de bun simt: ei sustin ca, pe de o parte, fara a fi un panaceu universal, institutiile pot fi utile mentinerii pacii, iar, pe de alta, critica lui Mearsheimer a fost utila, indicand domeniile in care adeptii teoriei institutionaliste mai trebuie sa insiste, pentru a obtine rezultate promitatoare in acreditarea acestei teorii. Este un compromis, care pleaca de la realitatea, recunoscuta de ambele parti, ca institutiile, ca o creatie a statelor, cum sustin realistii, exista – lucru pe care Mearsheimer nu il poate constesta, refuzand, insa, exagerarea – si pot fi adesea instrumente valoroase in comportamentul lor international.

Punand prea multe in contul institutiilor internationale ar fi, intr-adevar, o ‘promisiune falsa’. Dar intr-o politica mondiala restrictionata de putere si interese divergente, putin dispusa sa experimenteze o guvernare ierarhica eficienta, institutiile internationale care opereaza pe baza de reciprocitate vor reprezenta componente ale oricarei paci durabile.” (Keohane si Martin)

 

Institutionalistii ar trebui sa raspunda criticii lui Mearsheimer prin a integra mai bine consideratiile de distributie in modelele lor, specificand in continuare mecanismele cauzale prin care institutiile exercita influenta si, pe baza evidentei empirice, sa puna mai bine in lumina si mai convingator efectele institutionale.” (Keohane si Martin)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s