Stiinte Politice | Cine sau Ce este Statul? FORMELE STATULUI

STATUL. FORMELE STATULUI

 

I. Originea statului. Abordări ştiinţifice privind apariţia statului

 

Statul reprezintă unul dintre subiectele fundamentale ale ştiinţei politice. Analiza acestuia din perspectiva funcţiilor, naturii, originilor şi relaţiei pe care trebuie să o aibă cu lumea socială a devenit subiect de reflecţie pentru gînditorii politicului încă de la primele manifestări ale acestui tip de analiză. Kautilya şi Aristotel, Platon şi sofiştii, Cicero sau istoricii lumii antice (Herodot, Tucidide) oferă primele forme de gîndire sistematică a naturii şi rolului statului în societate. Astăzi, în cadrul ştiinţei politice exită mai multe perspective ştiinţifice referitoare problematica statului. Vom începe cu abordarea de tip antropologic.

 

1. Perspectiva antropologică

 

Analizînd dinamica societăţilor arhaice, antropologia politică ne oferă două perspective diferite, dar complementare, asupra originilor statului.

Prima dintre acestea se referă la stat ca la o instituţie care monopolizează accesul la violenţă prin intermediul a două pături de specialişti: preoţii şi funcţionarii aparatelor represiv-administrative.

Cea de-a doua perspectivă este, mai degrabă, una structurală. Ea se referă la tipuri de situaţii diverse, în care s-au putut constitui, din nevoi sociale diferite, instituţii statale. Se vedem întâi perspectiva confiscării violenţei în explicarea apariţiei statului.

 

  1. Statul şi confiscarea accesului colectiv la violenţa socială

Textele religioase chinezeşti accentuează asupra a două fenomene sociale aparte, în explicarea apariţiei statului pe această linie a monopolizării accesului la violenţă.

Când Rig Veda (Imn I, 105), ne spune că “legea sacrificiului este legea pe care preoţii sunt avizi s-o cunoască“, avem deja în faţă imaginea unei auto-instituiri a unei clase (pături) de specialişti ai sacrului, ca intermediari între comunitate şi divinitate. (1) Societatea la care se referă textele sacre ale Chinei antice ne înfăţişează o societate deja organizată la nivelul specialiştilor în gestionarea violenţei sacrificeale. Spre deosebire de societăţile tribale, neorganizate în stat, şi în care violenţele sacrificeale asigurau unanimitatea participării membrilor comunităţii, în China veche prezenţa preoţilor “de carieră” dă seamă de un prim monopol stabilit în comunitate: monopolul pe sacrul de tip religios.

Pentru antichitatea asiatică, modelul exemplar de monopolizare a accesului la sacrul religios şi la violenţa socială îl constituie organizarea pe caste a Indiei. (2) Casta superioară este casta preoţilor, brahmanii, care au acces la ritualurile fondatoare şi la violenţa sacrificiului. Într-o perspectivă funcţională, casta imediat următoare este cea a războinicilor (ksatrya), care se ocupă de apărarea comunităţii. Urmează casta vaysia (meşteşugari, negustori, agricultori), al cărei rol este acela de a-i servi pe membrii castelor superioare. În sfârşit, casta paria (“cei impuri”), care se ocupă de activităţi considerate nedemne de către reprezentanţii tuturor celorlalte caste (tăbăcărie, curăţenia oraşelor, etc).

Monopolul asupra violenţei represive interne şi de apărare a comunităţii faţă de atacuri dinspre alte comunităţi aparţine castei războinicilor, dar atât Codul de legi al lui Manu (operă a unei societăţi prin excelenţă religioasă), cât şi Tratatul de ştiinţă politică al lui Kautylia (Arthasastra), pun problema unui rege cu o politică ce nu poate să atingă interesele brahmanilor, de al căror sfat trebuie să asculte (3). Sacrificiul şi ritualurile sacre trecuseră acum în rândul “bunurilor de consum social” (4), elemente ale unui complex acţional-simbolic cu rol de legitimare a puterii politice şi a Ordinii noi pe care aceasta o pretindea întemeiată în sacralitatea Cărţilor sfinte.

Pentru un astfel de aşezământ social cu o structură de organizare de tip piramidal bine definită, textele vechilor civilizaţii ne spun că sacrificiul îşi găseşte acum o funcţiune pentru o arie mult mai largă şi o populaţie mai numeroasă ce reprezintă Naţiunea. Cântecele, muzica, sacrificiile şi legea servesc unul şi acelaşi scop: să unească inimile, să stabilească şi să menţină Ordinea (Cartea riturilor, Ch’u Yu, II, 2).

Creşterea demografică, extinderea teritoriului, complexitatea problemelor de rezolvat de către şeful politic, vor fi factorii hotărîtori pentru apariţia unui principiu nou de structurare socială: Legea. Alăturând cele două informaţii, concluzia necesară nu poate fi alta decât aceea că ne aflăm în proximitatea statului tradiţional.

Obsesia socială a entropiei (distrugerii) de care este ameninţată orice societate îşi căuta o altă formulă de rezolvare. În societăţile tribale sacrificiul fondator şi simbolizarea ritualică a violenţei erau o supapă de evacuare a violenţei potenţiale dintre membrii comunităţii. Apariţia structurilor instituţionalizate de administrare şi monopolul asupra violenţei şi al accesului la sacru, vor duce către o altă formulă organizatorică. Puterea politică, pe care antropologia politică o socoteşte anterioară apariţiei statului, îşi găseşte acum forma de manifestare în instituţii organizate care se constituie ca structuri ale statului tradiţional.

Concluzie:

Trecerea de la comunitate arhaică la societatea cu stat poate fi privită în termenii unui proces de apariţie a două clase de specialişti în cadrul comunităţii: clasa preoţilor, care se ocupă cu intermedierea relaţiei dintre divinitate şI comunitate şI clasa funcţionarilor care se ocupă de probleme administrative şI de definirea unei ordini sociale pe care o pot apăra prin intermediul unui aparat represiv (armată, poliţie, cei care strâng impozitul anual pe recoltă, etc.)

 

B. Statul şi solidaritatea socială

Unanimitatea participării la violenţa socială este caracteristică societăţilor pe care Durkheim le-a caracterizat ca fiind posesoare de solidaritate mecanică (Diviziunea socială a muncii). Este cazul unei societăţi nediferenţiate, în care indivizii se definesc mai degrabă prin asemănări decât prin diferenţe faţă de semenii lor, cum este cazul societăţilor tribale, de exemplu (5). Ferdinand Tonnies, va crea pe acest tip de dualism conceptul Gemeinschaft, (organizări sociale în care relaţiile de rudenie şi legăturile informale joacă un rol esenţial, numărul de membri pentru aceste forme de organizare socială fiind, de regulă, redus) (6).

Folosind cadrul conceptual al tipologiei societale conturat prin Durkheim-Tonnies, dispariţia societăţilor care asimilează violenţa colectivă transformând-o în violenţă fondatoare se prezintă acum ca parte a procesului de trecere de la solidaritatea mecanică la solidaritatea organică, de la comunitate la societate. Acest tip din urmă de solidaritate se referă la relaţiile dintre membrii unei comunităţi largi, aşezată pe un teritoriu suficient de întins ca să fie blocate organizarea pe bază de relaţii de rudenie şi interacţiuni constante între indivizi care se cunosc între ei.

Dacă solidaritatea mecanică face trimiteri la organizări sociale de tip tribal, clanuri sau forme simple de asociere umană, solidaritatea organică se referă la ceea ce îndeobşte numim societate organizată, în care indivizii se definesc mai degrabă prin diferenţe, coeziunea socială şi mecanismele de funcţionare ale aşezământului social fiind rezultatul interacţiunilor între segmente sociale şi indivizi care au interese şi funcţiuni sociale proprii, diferite de ale altora, printr-o diviziune socială a muncii (aşezământul social numit Gesellschaft de Tonnies).

Noul tip de organizare socială este greu de conceput în afara statului, datorită nevoii de instanţă organizatoare, care să apere şi să protejeze reguli de convieţuire socială. Acest tip de comunitate cu o organizare complexă – societatea, dovedeşte o inaptitudine specială în integrarea violenţei colective şi folosirea ei ca mecanism structurant şi ordonator. Calitatea sacră a violenţei unanime dispare în cadrul unui întreg social organizat pe segmente sociale ordonate ierarhic, în funcţie de accesul lor la sacru şi la gestiunea violenţei. Noul principiu ordonator al societăţii nu mai este violenţa sacră şi fondatoare a riturilor şi sacrificiilor, ci violenţa fizică şi coerciţia exercitată prin intermediul unui întreg aparat specializat şi instituţionalizat aparatul de stat.

Statul se prezintă ca răspuns al socialului la obsesia entropiei. Funcţiile vechi de securitate socială ale miturilor şi sacrificiilor animale sunt preluate acum de aparate specializate în cadrul unei ordini reprezentată de statul tradiţional. Din această perspectivă, statul apare ca răspuns la anumite nevoi sociale de organizare şi de securitate a comunităţii, în cadrul unui proces de raţionalizare a violenţei sociale.

În spatele acestui răspuns al lumii sociale stă, fără îndoială, obsesia entropiei, căruia omul anistoric al societăţilor arhaice i-a răspuns prin violenţa colectivă şi unanimă. Apariţia statului tradiţional este un prim pas în procesul de raţionalizare crescîndă a organizării societăţii. În această definire a termenului de raţionalizare politică, monopolul violenţei este în cadrul statului este echivalent cu instituţionalizarea unei inegalităţi în ceea ce priveşte accesul membrilor comunităţii la violenţa socială. Un şef local sau un grup de indiviz deţin autoritate coercitivă şi sancţionează devierile de la normele percepute ca cele mai eficiente pentru răspunsul efectiv la ameninţarea morţii colective.

 

C. Raţionalitate etatică şi caracteristicile fundamentale ale statului

Julien Freund propune drept criteriu pentru identificarea originilor statului şi a momentului apariţiei statului “raţionalitatea specifică” sau “raţionalitatea etatică“. În virtutea acestui criteriu putem distinge între triburi, oraşe, structuri artificiale rezultate din cuceriri (regate, imperii) şi alte forme politice instinctive şi Stat, care este “opera raţiunii“. (7) Analizînd statul ca rezultat al raţionalizării social-politice,

G.Balandier observă că, în cele mai multe definiţii date acestuia, sunt prezente trei elemente:

1. referinţa la un cadru spaţial – teritoriul;

2. consimţământul populaţiei ce trăieşte pe acest teritoriu;

3. existenţa unor structuri organice mai mult sau mai puţin complexe care constituie fundamentul unităţii politice. Dar, dacă folosim o definiţie de acest tip, e greu de făcut diferenţa între societăţi primitive şi societăţi evoluate. (8)

În funcţie de modul în care se prezintă şi funcţionează cei trei factori fundamentali în apariţia statului, putem distinge între state tradiţionale şi societăţi organizate pe principiile statului modern.

 

Căi de apariţie a statului: cucerirea şi asocierea de tip voluntar

Primul pas în lămurirea originilor statului trebuie deci să fie acela al distincţiei dintre statul primitiv (tradiţional) şi statul în sensul modern al cuvântului. Ralph Linton identifica în The Study of Man (1936) două căi de apariţie a statului:

1. asocierea de tip voluntar şi dominaţia impusă în numele unei puteri superioare (federaţie de două sau mai multe triburi);

2. statele rezultate în urma cuceririlor.

 

Foarte apropiată de concepţia lui Linton este cea a lui M.Fried, care distinge între state primare şi state secundare sau derivate. Statele primare sunt cele ce se formează fără intervenţia unui stimulus din partea unor formaţiuni prestatale preexistente (valea Nilului, Mesopotamia, China, Peru şi Mexic). Statele derivate sunt cele ce iau naştere ca răspuns la proximitatea unui stat vecin,

“…veritabil pol de putere care sfârşeşte prin a modifica echilibrele stabilite într-o zonă mai mult sau mai puţin întinsă” (9).

Ipoteza asupra originii statului nu poate însă evita natura relaţiilor sociale din interiorul unei forme de aşezare umană. Un stat nu poate lua naştere în afara raporturilor sociale exterioare celor de rudenie şi a grupurilor purtătoare de inegalitate, cum preciza R.Lowie în Primitive Society (10).

 

 

D. Statul tradiţional. Caracteristici

Statul tradiţional este strîns legat de instituţii sociale şi relaţii de putere specifice societăţilor prestatale. El se caraceterizează prin:

 

  1. este constituit pe unităţi politice preexistente pe care nu le-a putut distruge şi pe care le-a folosit în stabilirea propriilor structuri;

  2. centrul politic are un control difuz asupra spaţiului pe care trebuie să-l administreze;

  3. este ameninţat de fragmentare teritorială;

  4. Suveranul deţine puterea în virtutea unui mandat primit de la zei, Cer, strămoşi regali, legitimitatea de tip tradiţional fiind suportul puterii politice, iar ruperea ei privită drept un sacrilegiu;

  5. puterea, autoritatea politică, interesul public sunt personalizate iar funcţia poate cu greu fi separată de deţinătorul ei şi de interesul său personal;

f. aparatul administrativ recurge la demnitari angajaţi într-un joc al relaţiilor de dependenţă personală.

 

Această formulă specială de organizare creează strategii politice specifice:

“…ele pun problema raporturilor de parentate şi alianţă, raporturilor de la patron la client, diversele proceduri permiţând multiplicarea celor dependenţi, mijloacele ritualice dând puterii o alură sacră. (11).

Această relaţie cu sacrul este însă una de o natură aparte, în sensul că statul tradiţional se individualizează şi se separă ca entitate de-sine-stătătoare, prin legitimarea în propriile simboluri, care nu aparţin sacralităţii tradiţionale sau de tip religios. E adevărat, religia îi oferă o anume întemeiere la nivelul “raţionalităţii teoretice”, aşa cum “raţionalitatea sa practică” îşi găseşte expresia în grupul sau proto-clasa care deţine monopolul puterii.

 

Statul tradiţional evoluează către statul birocratic modern în măsura în care dispar patrimonialismul, personalizarea relaţiilor de putere şi a relaţiilor sociale iar puterea politică se centralizează. Aceste fenomene sunt părţi ale unui proces general de raţionalizare în care apar reguli explicite de conducere, de comportament ale funcţionarilor ce se raportează la o instituţie cu reguli specifice de selecţie şi promovare, întemeiate pe principii diferite (meritocraţie, loialism, etc.). Toate acestea sunt elemente ale raţionalităţii birocratice de care ne vorbea Max Weber, statul birocratic, fiind rezultatul unui proces lent de raţionalizare (în sens de eficientizare) a structurilor politice ale statului tradiţional. În acest sens trebuie să înţelegem afirmaţia lui Freund potrivit căreia statul şi raţionalitatea etatică sunt “opera raţiunii”. În perspectiva analizei de faţă, elementul definitoriu al statului ca instrumentum regni este acela de deţinere a monopolului legitim asupra violenţei, într-un teritoriu determinat (12). În această calitate statul confiscă violenţa şi accesul colectivităţii la ea, introducând un sistem de norme şi legi prin intermediul cărora exercită acest monopol, interzicând individului/grupului dreptul de a folosi violenţa în nume propriu.

 

E. Stat şi monopolul violenţei: Max Weber

Asimilând definiţiile antropologice şi aducându-le în cadrul teoretic schiţat de Max Weber, statul devine acum acea formă de organizare socială în care locuitorii unei zone (arii) determinate recunosc legitimitatea forţei (coerciţiei) care se realizează şi se transmite prin intermediul unui aparat specializat, iar cei ce-şi asumă controlul asupra aparatului de stat sunt recunoscuţi ca guvernanţi. Trecerea de la violenţa ritualizată a grupului la violenţa “confiscată” a statului este un fenomen ce se realizează pe măsură ce se accentuează inegalitatea în cadrul unor grupuri care posedă o multitudine de relaţii sociale în afara celor de rudenie. Apare acum posibilitatea structurării relaţiilor de dominaţie intergrupale, structura relaţiilor de putere devenind astfel mai complexă decât a societăţilor tradiţionale, în care ierarhia era întemeiată pe variabile precum sexul, vârsta, valori religioase sau militare (13).

Societăţile cu stat transcend această ierarhie întemeiată pe “inegalităţi primare”, în interiorul comunităţii constituindu-se un grup de privilegiaţi în raport cu accesul la controlul mijloacelor de exercitare a violenţei. Prin acţiunea sa monopolistă, observă P.Baudry, minoritatea privilegiată îndepărtează comunitatea de la gestionarea violenţei, interzicând grupului accesul la locurile şi simbolurile prin care altădată găsea să se constituie. (14) Interdicţia este justificată, dinspre puterea politică, în termenii unei acţiuni pacificatoare, eliberatoare şi protectoare în raport cu indivizii. Puterea socialului este dizolvată şi anihilată, pentru ca apoi să se convertească într-o putere dominatoare confiscată de un Centru care, în numele protecţiei şi al siguranţei sociale, instituie propria sa Ordine şi propriile sale principii structurante. Sub ameninţarea sancţiunii de diferite tipuri, Ordinea impusă de guvernanţi trebuie respectată de către întreaga colectivitate, păstrarea ei justificând violenţa pe care Puterea o foloseşte pentru propria reproducere. Această nouă formă de “violenţă justă are pretenţia de a se impune ca răspuns la obsesia auto-distrugerii şi auto-dizolvării societăţii prin intermediul violenţei intestine sau a violenţei venită dinspre alte grupuri.

 

În realitate, avem de-a face cu o ordine stabilită prin dominaţie, care se încearcă a fi acreditată drept una naturală, firească. Principiile prin care noua formă a Puterii se instituie în poziţia dominatoare sunt fie ale dreptului divin şi tradiţiei, fie ale charismei, fie ale raţionalităţii/legalităţii, cum se întâmplă în statele moderne de tip poliarhic (15).

Astfel, doar Statul deţine dreptul la a stabili care formă de violenţă este justificată, oricărei instanţe non-statale fiindu-i interzis accesul la gestionarea violenţei şi stabilirea principiilor şi a mijloacelor de exercitare/combatere a acesteia. Sistemul de reguli şi legi ca ansamblu juridic pe care îl aduce statul, vine să înlocuiască sistemul de reguli reprezentat de răzbunarea de sânge sau de alte forme de evitare a unei astfel de formule de stabilire a dreptăţii, ea însăşi putând duce la un lanţ al răzbunărilor cu efecte distrugătoare pentru comunitate. Sistemul juridic oferit de organizarea statală oferea astfel un instrument specific şi depersonalizat în rezolvarea conflictelor sociale, statul propunându-se acum ca instanţă ce rezolvă astfel de conflicte ce puteau degenera în distrugerea comunităţii (lanţul indefinit al răzbunării de sânge). Sistemul juridic a fost acceptat deci în virtutea valorii sale curative şi punitive mai mari în raport cu alte sisteme de gestionare a conflictelor sociale, pe care le cunoscuseră societăţile arhaice.

 

2. Perspectiva marxistă asupra statului: exploatarea de clasă

Paradigma marxistă de gândire şi explicare a lumii ne oferă o perspectivă diferită referitoare la apariţia şi rolul statului. Lucrările lui Marx, dar, în special, lucrarea lui Engels venită ca răspuns la poziţia lui Eugen Duhring faţă de problema statului în epocă, ridică semne de întrebare asupra legitimităţii proclamate de statul contemporan lor. După Engels, apariţia statului este rezultatul apariţiei stratificării sociale şi a claselor sociale. Încă de la începuturile organizării instituţionale de tip statal, acestea au jucat rolul de instrument de exploatare sociala a claselor sărace de către clasele proprietare de mijloace de producţie. Principiul fundamental al filosofiei marxiste, în special al filosofiei istoriei propuse de către materialismul dialectic şi istoric, face din istoria omenirii o schimbare a orânduirilor sociale din perspectiva schimbării raporturilor de forţă dintre clasele conducătoare. Sclavagismul şi feudalismul, la care se adaugă capitalismul, reprezintă toate orânduiri sociale ale exploatării de clasă, în care mijloacele de producţie sunt deţinute succesiv de clase care exploatează producătorii, fie că sunt agricultori, sclavi sau muncitori, fie că trăiesc într-o formă de organizare originală – modul de producţie asiatic.

Conform filosofiei marxiste, statul are rolul legitimării dominaţiei de clasă şi a luat naştere pentru protecţia clasei stăpânilor de sclavi. El s-a perfecţionat în timp ca instrument de garanţie a relaţiilor de exploatare de clasă şi oferă avantajul controlului pe care deţinătorii mijloacelor de producţie îl au asupra forţei de muncă pentru care stabilesc în sicitatea capitalistă un preţ cu mult sub preţul ei real.

Statul apare la Marx şI Engels ca instrument de exploatare, dar nu este o instituţie ce se va reproduce la indefinit. Rolul său va fi cu totul altul într-o societate socialistă, ce urmează revoluţiei proletare. Mai mult, atunci când munca nu va fi percepută de către om ca o obligaţie, în societatea comunistă, statul îşi va încheia rolul şI funcţiile sale de distribuire şi redistribuire socială, de garantare a protecţiei personale şI a ordinei nou instaurate. Comunismul va fi o societate fără stat, precedat de faza tranzitorie, orânduirea socialistă, care va pregăti condiţiile dispariţiei statului.

 

 

1. O.Herenschmidt, Sacrifice symbolique ou sacrifice efficace, în Dan Sperber, La fonction symbolique, Gallimard, Paris, 1979, p. 171

2. vezi L.Dumont, Homo hierarchicus, Gallimard, Paris, 1966

3. vezi analiza pe care o face Ovidiu Trăsnea Codului de legi al lui Manu, în Manavadharmasastra şi Arthasastra, Filosofia politică, Edit.Politică, Bucureşti, 1986, pp. 60-76

4. pentru sacrificiu ca “bun de consum” în societăţile arhaice, vezi Malinowski, op.cit., pp. 39; 150-51

5. E.Durkheim, Diviziunea socială a muncii, ”””””””””’////////;

6. Ferdinand Tonnies, Communaute et societe. Categories fundamentale de ale”sociologiei pure”, PUF, Paris, 1944 (1935), trad. şi Introducere, J.Leif.

Două perechi de noţiuni fundamentale din sistemul sociologic al lui Tonnies ne interesează aici. Este vorba despre perechea voinţă organică (comunitate)/ voinţă reflectată (societate). Ele corespund unui drept natural (prima) şi unui drept raţional (cea de-a doua), reprezentând cupluri categoriale ale sociologiei pure (comunitatea, societatea), reunite cu principii de acţiune socială (voinţa organică, voinţa reflectată). Comunitatea se întemeiază pe familie, ca unitate socială fundamentală, relaţiile din interiorul acestei forme de aşezare socială fiind determinate de legături de sânge, cutume, moravuri, rituri, religie, transmise prin memoria colectivă. Societatea are ca elemente fundamentale calculul şi speculaţia, valorile abstracte, egoismul şi dominaţia, transmiterea cunoaşterii sociale, realizându-se prin intermediul culturii şi al studiului. Viaţa socială întemeiată pe voinţa reflectată (societatea) se distinge astfel de viaţa socială întemeiată pe relaţii de tip organic între membrii unui grup social mai larg (comunitatea), ale cărei trăsături le-am enunţat mai sus; vezi tabloul sinoptic realizat de J.Leif şi prezentarea filosofiei generale a lui Tonnies, raportat aici la Schopenhaue, Spengler, Rousseau, Kant, Spencer, Wundt, Hobbes, pp. XXI-XXVI.

Aşa cum apare la Tonnies, comunitatea reprezintă o formă de viaţă socială în care raporturile dintre indivizi sunt neschimbătoare, organice, imposibil de conceput abstract. Comunitatea evoluează către societate pe măsură ce aceste forme de interacţiune socială se alterează, sub influenţa culturii şi civilizaţiei, un proces fără încetare ce va sfârşi în închegarea unei forme de aşezare a relaţiilor sociale caracterizat prin economie comercială şi industrială, diferită de economia domestică a comunităţii. 7. Julien Freund, 7. L’essence du politique, ////,Paris, 1965, p. 156 şi urm.

8. Balandier, op.cit., pp. 180-181elementele statului///////

9. cf. Balandier, op.cit., ibidem

10. R.Lowie, Primitive Society, 1921, p. 380; cf. Balandier, po.cit., p.180

11. Balandier, op.cit., pp. 176-77

12. Definiţia simplă dată de Weber este operaţională în analiza de faţă în termenii de “agenţie din cadrul societăţii care posedă monopolul violenţei legitime”. E.Gellner face însă o analiză a acestui concept în formula lui originară, găsindu-i limite de aplicabilitate, cum este cazul societăţilor feudale, în care seniorii nu întâmpinau în mod sistematic refuz din partea statului în gestionarea violenţei în plan local sau în relaţiile de vecinătate, cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor faţă de suzeran. Statul irakian poate fi folosit de asemenea drept un contraexemplu, după primul război mondial Coroana britanică sub a cărei suzeranitate e aflau triburile, tolerând incursiunile acestora, cu condiţia prezentării lor la cel mai apropiat post de politiţie, pentru a li se înregistra declaraţiile cu privire la persoanele ucise şi la pradă; vezi E.Gellner, Naţiuni şi naţionalism, Antet, Bucureşti, 1994 (1983), pp. 12-13, trad. Lb. engl. R.Adam

13. Ralph Linton sesizează acest tip de ierarhie în analiza pe care o face unor societăţi tradiţionale din Madagascar(1940), iar Marshal Sahlins observă aceeaşi ierarhie în Polinezia (1958); cf. Balandier, op.cit., pp. 94-95

14. Paul Baudry, Une sociologie du tragic,op.cit., p. 12

15. vezi formele de autoritate în Max Weber, Politica o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1992, pp. 9-10

 

 

 

 

 

 

2. Perspectiva sociologicã: Weber şi Durkheim

 

A. Originea instituţiilor şi raţionalitatea

 

Weber şi Durkheim ne oferă două perspective opuse asupra modului în care au luat naştere instituţiile statale. In Diviziunea socială a muncii (1893), Emil Durkheim făcea precizarea că originea categoriilor sociale, ale categoriilor gândirii şi a categoriilor logico-religioase trebuie căutată în instituţiile sociale şi în experienţele colective. Intr-un anume fel, universalia sunt nomina, nume pentru lucruri care există în lumea socială şi în experienţa colectivă şi care au fost proiectate în imaginarul colectiv. (1)

Autorul francez identifică însăşi dreptul pozitiv (sistemele de drept) ca avându-şi originea în normele solidarităţii sociale: “dreptul reproduce formele principale ale solidarităţii sociale“. (2)

Intr-o astfel de definire a dreptului, statul devine “…un agent între alţii, al conştiinţei colective. El este expresia, suportul şi garantul formelor multiple de relaţii sociale. Această abordare tinde să reducă la minimum dimensiunea sa de putere publică, eufemizând importanţa recursului la forţă pentru rezolvarea conflictelor.” (3)

Aşa cum am observat, perspectiva lui Max Weber este construită la antipodul celei durkheimiene, încercând o definiţie a statului ce trimite la rezolvarea raporturilor conflictuale, lucru care ne introduce direct în problema dominaţiei şi a ordinii politice:

Statul este instituţia care deţine monopolul asupra violenţei legitime pe un teritoriu determinat. (4)

In lucrarea apărută postum în 1922, Economie et societe, statul devine o “întreprindere” politică ce are caracter instituţional atunci când conducerea sa administrativă revendică cu succes aplicarea reglementărilor şi “monopolul constrângerii fizice legitime.” (5)

Acţiunea guvernanţilor prin folosirea violenţei este un mijloc specific pentru atingerea scopurilor propuse, ea intervenind doar atunci când toate celelalte căi de rezolvare a problemei determinate au fost epuizate. Rezolvarea unor conflicte între doi sau mai mulţi indivizi nu se face întotdeauna prin violenţă. Statul are mijloace de intervenţie care depăşesc aria intervenţiei fizice: sancţiunea de tip economic, interdicţiile de diferite tipuri, ameninţarea, sunt tot atâtea mijloace care se definesc în afara intervenţiei prin violenţa fizică.

Acesta este motivul pentru care Ph. Braud propune definirea şi înţelegerea “violenţei legitime” nu doar în sensul de forţă fizică. Violenţa la care se referă Weber, este una ce ţine de orice forme de constrângere: amendă, sancţiune penală sau contravenţională, reţinere din salariu, constrângere fizică, toate fiind mijloace folosite de stat pentru menţinerea ordinii interioare sau pentru apărarea faţă de intervenţii externe. (6)

Statul se foloseşte de violenţă pentru a face respectate normele în vigoare, indiferent dacă ne găsim în situaţia unui stat totalitar, monarhic, democraţie contemporană, etc.

Dar un astfel de drept unic de gestionare a violenţei colective pe un teritoriu determinat are nevoie de legitimitate. Cea mai curentă formă de legitimitate în zilele noastre, de exemplu, este apelul la credinţa în legalitate. (7)

 

Din această perspectivă, definiţia statului propusă de Weber trimite la o violenţă în acord cu legea şi dreptul unui stat. Formula aceasta pare să se potrivească tuturor tipurilor de stat şi de regimuri politice. (8)

Definiţia weberiană a statului este direct legată de reprezentarea gânditorului german asupra societăţii: arena unde se întâlnesc interese, persoane, grupuri care intră în conflict. Intr-o astfel de societate, apare ca necesară intervenţia Leviathanului pentru pacificare şi organizarea într-un echilibru dinamic a lumii sociale şi economice:

“<Procesul de selecţie este “etern” pentru că nu se poate imagina nici un mijloc de a-l suprima total. O ordine pacifistă respectată la modul cel mai riguros cu putinţă nu va fi atinsă niciodată decât dacă se reglementează mijloacele, scopurile şi direcţiile luptei, în sensul ca ea să elimine doar anumiţi indivizi.” (9)

Astfel definind statul şI necesitatea intervenţiei sale în societate, devine posibilă distincţia între o ordine economică şi una hierocratică.

 

B. Statul patrimonial ca stat pre-modern

Statul tradiţional este prin excelenţă un stat patrimonial, cum a fost cazul statelor feudale şI cel al imperiilor din diferite epoci. Cărţile discipolilor lui Confucius ne vorbesc poate cel mai clar despre un asemenea tip de organizare. Conform doctrinei politice confuciene, una dintre atribuţiile majore ale Prinţului este aceea de a guverna şi de a impune ordinea în stat, aşa cum o face în cadrul propriei familii. Era extins astfel comportamentul şi tipul de dominaţie patriarhal la nivelul întregii societăţi.

 

1. Pentru statul premodern, agenţii şi personalul specializat care gestionează violenţa, funcţionarii aparatului administrativ sunt, în acelaşi timp, supuşii regelui. Clientelismul este o primă caracteristică a statului tradiţional de tip patrimonial.

 

2. O a doua caracteristică a statelor premoderne ţine de natura şi substanţa instituţionalizării. Statul este în acest caz divizat în mai multe centre de putere, cum a fost cazul statelor feudale, în care regele nu avea o Curte stabilă, plimbându-se astfel de la un domeniu la altul. Cum seniorii vasali ai regelui deţineau armată proprie şi erau chemaţi să îl ajute pe rege în războaie, este clar că atributul monopolului statal asupra violenţei nu poate exista decât într-o formă difuză, aşa cum remarca E.Gellner în Naţiuni şI naţionalism (1981).

 

Statul premodern (patrimonial) este un stat în care separarea public/privat devine foarte confuză. Nu este foarte clar ce aparţine regelui din avuţia unei naţiuni, deşi acţiunile funcţionarilor publici se fac “în numele regelui”, după cum tot astfel se justifică intervenţia aparatului represiv într-un caz sau altul. Încă mai mult, nu se ştie nici suma sau cuantumul de care poate dispune regele din finanţele publice.

4. Statul premodern este insuficient legiferat, justiţia făcându-se în numele regelui

5. Statul premodern este insuficient instituţionalizat, el fiind o etapă tranzitorie către statul birocratic de tip modern.

 

C. Statul modern şi birocratizarea

Trecerea de la statul premodern (patrimonial) la statul modern este rezultatul unui proces de “raţionalizare” pe care îl cunoaşte societatea umană. După Reforma lutherană de la începutul secolului al XVI-lea, societatea occidentală va cunoaşte un nou mod de structurare a relaţiilor umane la nivelele politic, economic, social: capitalismul.

Elementul fundamental al acestei raţionalizări este auto-delimitarea unui domeniu distinct al spaţiului public, ieşit de sub imperiul dominaţiei universale de tip catolic. Biserica romano-catolică pierde competiţia cu progresul economico-social, în sensul că în marginea ei se constituie o altă lume, organizată pe alte principii decât cele subsumate de doctrina sacramentalismului catolic, impus în formula dominaţiei temporalului de către spiritual.

Noua lume care se construieşte se întemeiază pe o etică nouă – etica protestantă. Forma pe care o ia creştinismul pentru o bună parte din Germania, Anglia, Ţările de Jos, etc. – cea protestantă, oferă condiţiile eliminării dreptului canonic şi reglementărilor pontificale din viaţa socială. Restructurată pe principiul vocaţiei profesionale legitimată de protestantism, noua ordine capitalistă tinde să facă din acumulare şi abstinenţă vectorul care va schimba formula întregii societăţi. (11)

Statele occidentale tind acum să se instituie în structuri asemănătoare celor ecleziastice, puterea politică legitimându-se prin sacramente, dar dincolo apelul necesar la autoritatea bisericească ce pierduse lupta pentru dominaţie şI control cu puterea politică.

Noua formulă socio-politică şi economică îşi construieşte o ordine de-sine-stătătoare, independentă de cea religioasă, spaţiul economic căutând formule raţionale de tipul celor cost-avantaje pentru propriul echilibru. Acţiunile economice şi politico-administrative capătă un domeniu nou de definire – cel al raţiunii şi al eficienţei. Societatea occidentală îşi creează astfel propriile instituţii organizatoare, prin raţionalizare crescândă, în sens de definire a spaţiilor de dominaţie şI de control social. Un mod nou de dominaţie începe să se stabilească în proximitatea statului modern – dominaţia legal-raţională. Această reordonare prin eficientizare a structurilor sociale şI ale interacţiunilor dintre acestea este legată de apariţia unui corp social-administrativ nou: birocraţia.

In sens weberian, birocraţia este departe de a defini o clasă, segment social parazitar şi cu rol anti-eficenţă în administraţie, aşa cum îl înţelegem noi astăzi la nivelul simţului comun. Birocraţia legată de raţionalizarea socială nu e deci legată de o creştere inutilă a procedurilor şI instituţiilor de administrare. Ea nu este o excrescenţă, o “hiperrealitate” (Baudrillard), ci este chiar logica pe care se ridică statul modern, în momentul de triumf al dominaţiei legal-raţionale. Exemplul cel mai clar îl constituia în lumea germană statul prusac, organizat pe principii birocratice, în care membrii administraţiei crează cadrul legal, sunt retribuiţi ierarhic şi au salarii dinainte stabilite, modul acesta de organizare difuzându-se în întreaga lume occidentală. Puterea politică devine din ce în ce mai impersonală, clientelismul şI regulile relaţiei senior-vasal fiind înlocuite de reguli şI norme de procedură care au ca obiectiv eficienţa administrării.

Pentru Weber, birocraţia reprezintă tipul pur de dominaţie legal-raţională. Prin ce se caracterizează ea?

1. Este un mod de selecţie a personalului fondat pe numire (nomination). Ea presupune o disciplină administrativă care generează eficacitate, membrii ei fiind posesorii anumitor competenţe specifice locului în care lucrează (profesionalizare), eliminându-se astfel din selecţie practicile clienteliste sau alte privilegii anterioare.

2. Birocraţia exclude aproprierea privată a bunurilor administrate. Dacă seniorii aveau drepturi totale asupra supuşilor şI puteau percepe orice impozit doreau, funcţionarul statului modern are un venit stabilit anterior şi activează într-un spaţiu public, net delimitat de spaţiul privat propriu. Promovarea se face pe bază de merit şi experienţă, apărând cariera de funcţionar.

3. Introducerea funcţionarilor într-o ierarhie. Libertatea personală sau auto-evaluarea dispare în momentul programului de lucru, care are reguli proprii şi reprezintă o putere publică cu rol funcţional şi de control asupra activităţii membrilor instituţiei.

 

Raţionalizarea socială crescândă produce astfel un aparat specializat în administraţie şi în gestionarea violenţei colective, căreia îi stabileşte limitele, interdicţiile prin sisteme de legi. Noul agent al dominaţiei statului este un profesionist, un expert într-un domeniu sau altul:

“Administraţia birocratică semnifică dominaţia în virtutea cunoaşterii. Acesta este caracterul său fundamental, în mod specific raţional.” (12)

Astfel apare statul modern. Ce aduce nou acest tip de organizare instituţională şI de gestionare a puterii politice? Să-i vedem acum caracteristicile are îl individualizează în raport cu statul tradiţional, aflat în imediata proximitate a societăţilor arhaice şI cu statul pre-modern, al feudalităţii şI al imperiilor antice şI ale evului mediu.

 

D. Concluzii: caracteristicile statului modern

Spre deosebire de statul tradiţional şI statul premodern, forma statală modernă oferă o formulă diferită de dominare, cu mult mai eficientă. Sintetizând caracteristicile despre care am amintit până acum, putem stabili următorul model:

 

1. În statul modern puterea devine impersonală;

2. Este administrat de o elită de funcţionari selectaţi pe principiul competenţei;

3. Aparatul administrativ stabileşte şi menţine cadrul legal elaborat prin trimitere implicită la o instanţă legitimă, care are dreptul de a institui regulile şi de a asigura ordinea în lumea socială;

4. Statul modern instituţionalizează relaţiile dintre aparatul birocratic şi lumea socială, stabilind limitele în care este permisă violenţa privată (ex. legitimă apărare).

5. In statul modern, administraţia este separată de politică, un excelent funcţionar nedevenind în mod necesar un om de stat foarte bun. (12)

 

1. Emil Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, ././.

2. Emil Durkheim, De la division du travail social, Paris, PUF, 1967 (1893), p. 32; vezi abordarea lui Philippe Braud din Science politique 2. L’Etat, Seuil, Paris, 1997, pp. 50, care face observaţia relaţiei antinomice dintre cele două abordări ale originii instituţiilor statale

3. Braud, Science…, op.cit., p. 50

4. Mx Weber, Polittica, o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, ././, p../;

5. Max Weber, Economie et Societee, Plon, Paris, 1971 (trad.), p. 57

6. Braud, op.cit., p. 52

7. Weber, Economie…, op.cit. p. 36

8. vezi critica pe care o face Braud, Science…, op.cit., pp. 56-58 definiţiei weberiene: a. definiţia tinde să accentueze dimensiunea de jandarm a statului, neglijând alte aspecte ale activităţii sale; b. revolta împotriva ordinii poate fi una legitimă; c. în stradă este greu să convingi indivizii revoltaţi că organele poliţieneşti, de exemplu, că acţiunea de reprimare este legitimă; vezi şi critica lui Ernst Gellner din Naţiuni şi naţionalism, /..//, care pune problema existenţei unor state în care statul nu deţine monopolul violenţei legitime

9. Weber, Economie…, op.cit., p. 39

10. Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, .///./.

11. Weber, Economie…, op.cit., p. 230

12. vezi analiza lui Braud, op.cit., asupra fenomenelor raţionalizării şi birocratizării. Conceptele sunt analizate ca itemi separaţi în Dicţionar de Sociologie, Babel, Bucureşti, 1993, coord. C.Zamfir, L.Vlăsceanu

 

 

III. Perspectiva filosofiei politice asupra apariţiei statului

 

A. Stat şi contract social: Hobbes, Locke, Rousseau

Contractualismul este o doctrină social-politică ce se întemeiază pe o invenţie: existenţa unei Stări de Natură anterioară statului, stabilirea unui contract social pentru întemeierea societăţii politice (societatea cu stat). Invenţia filosofilor politicii are însă meritul de a fi întemeiat ea însăşi o întreagă doctrină a democraţiei, care, plecând de la ideea că fiecare om se naşte cu o serie de drepturi “naturale”, instituţiile politice având funcţia de protejare a acestora. Începem cu Thomas Hobbes.

Thomas Hobbes (1588-1679) construieşte nevoia de stat pornind de la o ipoteză care cere în mod necesar asocierea indivizilor într-o societate politică. Statul apare ca singura soluţie valabilă pentru îndepărtarea unei stări de lucruri care se propune totalmente indezirabilă speciei umane. Astfel, Hobbes ipostaziază individul într-o stare de natură în care forţa şi violenţa fizică sunt singurele principii care guvernează şi structurează interacţiunile dintre indivizi. Dacă jusnaturalismul (teoria dreptului natural) ne vorbea despre indivizii a căror fericire constă în chiar deţinerea acestor drepturi sacre, Hobbes ne prezintă dreptul natural într-o perspectivă cu totul aparte:

“Naturii nu-i place ca oamenii să fie egali atât în privinţa facultăţilor fizice cât şi în privinţa celor intelectuale”, aflăm la începutul capitolului XII din Leviathan, când ne prezintă “The Natural Condition of Menkind as Concerning their felicity and misery” (1).

Contractul social apare ca soluţia raţională iminentă pe care o preferă indivizii neorganizaţi în nici un fel de comunitate sau structură stabilă. Contractul social este rezultatul raţiunii şi al fricii, căci teama guvernează în această stare naturală a speciei umane.

În starea de natură omul se află în acea condiţie de homo homini lupus, ne zice Hobbes, din cel puţin trei motive: competiţie, diferenţă şi glorie. Aceste trei pasiuni sunt înscrise în fiinţa umană care va căuta câştig, siguranţă şi reputaţie (2). Toate aceste trei tipuri de finalităţi ale acţiunii indivizilor aflaţi în stare de natură sunt, într-un cuvânt, o luptă pentru putere, o luptă de care Hobbes ne avertizează că nu putem scăpa decât prin moarte.

Singura soluţie pentru a pune capăt acestei stări de mizerie în care omul trăieşte ca fiinţă naturală este căutarea unei Puteri care să oprească luptele indivizilor luaţi separat. Este vorba de o Putere care să interzică dreptul individual la a folosi forţa. Această Putere este Statul. Acesta va prelua toate drepturile şI libertăţile individului, pe care el singur i le va ceda, în urma contractului social. În schimbul acstor drepturi şi libertăţi, statul se va obliga să-i ofere protecţia şI siguranţa, precum şi un cadru de reguli şI norme care să anuleze starea de frică faţă de semenii săi.(3)

Societatea politică se întemeiază pe delegarea de putere dinspre indivizi către Suveran, care îi reprezintă pe ei în acţiunile sale cu valoare sau consecinţe sociale. Nici un contract, de exemplu cu o altă instanţă care este Dumnezeu, nu poate anula contractul cu Suveranul pământesc căruia indivizii i-au cedat toate drepturile lor. O renunţare la încredinţarea fie măcar a unuia dintre aceste drepturi Suveranului ar fi echivalentă cu o reîntoarcere la starea de natură. În acest fel, Hobbes păşeşte în afara cadrului pe care-l va circumscrie liberalismul în evoluţia sa. Este vorba de apariţia unei dimensiuni absolutiste a relaţiei dintre indivizi şi Suveran.

Ipoteza stării de natură şi a apariţiei statului în urma unui contract social vor fi preluate succesiv şi modelate de urmaşi liberali precum Locke, Montesquieu, Rousseau, care vor lucra în interiorul aceluiaşi program, modificând sau reformulând un aspect sau altul. Locke va duce mai departe programul liberal prin sugestia asupra construcţiei politice în care puterile trebuie să aibă atribuţiuni diferite.

 

John Locke (1632-1704) va propune modelul Stării de Natură în termeni total diferiţi de cei ai lui Hobbes. În al doilea Tratat despre guvernare, capitolul II, “Of the Estate of Nature”, aflăm că, în starea de natură, individul se află în relaţii mai degrabă paşnice cu semenii săi, acţiunile dintre indivizi fiind întemeiate pe ideea de egalitate “care este atât de evidentă încât se află în afara oricărei îndoieli”(4). Legea naturală este acum una întemeiată pe înţelegere şi iubire mutuală. Potrivit acestei legi, indivizii sunt egali şi independenţi şi nimeni nu are voie să “să-l rănească pe celălalt sau să-i atingă în vreun fel viaţa, sănătatea, drepturile naturale, libertatea sau posesiunile”. Locke aduce în interiorul programului teoretic un element nou: Proprietatea (cap. V): “Dumnezeu care a dat pământul oamenilor să-l stăpânească în comun, le-a dat de asemenea şi raţiunea să se folosească de cele mai avantajoase înţelegeri” (p. 175). Nimeni nu a avut la început o proprietate privată exclusivă faţă de restul umanităţii. Singura proprietate exclusivă în stare de natură a fost la început propria persoană. Proprietatea privată apare odată cu munca: fructele din copaci devin proprietate privată numai după ce între ele şi individ este interpusă munca. Nevoia de societate politică şi legi care să reguleze viaţa socială apare odată cu ceea ce astăzi s-ar putea numi capitalizare. John Locke face din stat asigurarea proprietăţii proprietarilor liberi contra riscurilor şi insecurităţii. Pentru a scăpa de aceste riscuri la adresa libertăţii şi proprietăţii, indivizii întemeiază societatea politică. Fiecare cedează colectivităţii executarea legii naturale. Statul apare în acest sens ca rezultatul renunţării la dreptul de a utiliza violenţa individuală (5).

Prin intermediul contractului social apare o putere politică – Suveranul – ca urmare a atribuirii prerogativelor apărării drepturilor naturale unei instanţe organizate. Puterea politică nu mai este de astă dată una de tip absolutist. Avem de-a face cu o putere întemeiată pe principiul consensului, o putere căreia se cedează drepturi în schimbul garanţiei unei vieţi armonioase prin intermediul legii.

din urmă existând la Locke încă din starea de natură. Dreptul la revoltă, atunci când Suveranul nu mai respectă pactul, face din John Locke “artizanul intelectual al unei revoluţii reuşite”.

 

Jean Jacques Rousseau (1712-1778) ne avertizează la începutul Contractului social că “Omul s-a născut liber, dar el se află peste tot în lanţuri”, punând problema căilor de eliberare a omului civilizat, rupt de societate. În Discurs asupra inegalităţii (1752) şi Contractul social (1763) Rousseau porneşte de la omul liber, omul stării de natură evitând să meargă pe aceeaşi cale pe care o tăiase Hobbes, interlocutorul principal al lui Rousseau. Rousseau consideră că unitatea politică şi socială pot fi asigurate şi fără despotismul Suveranului (6). Dar înainte de a ajunge la această formulă socio-politică “să căutăm omul, omul în adevărata sa natură” ne cere Rousseau în Discurs asupra inegalităţii (1754). Acest om al stării de natură este celebrul “bon sauvage”, care la un anumit stadiu de evoluţie nu mai era capabil să-şi asigure cu propriile sale forţe securitatea vieţii şi proprietăţii. Astfel, într-o manieră apropiată de cea a lui Locke, la Rousseau apare necesitatea contractului social. Contractul social înseamnă, în esenţa sa, o pierdere a libertăţii naturale şi a accesului la “tot ce îi lipseşte şi tot ce atinge”. Pierderea libertăţilor naturale este însă compensată de câştigarea “libertăţii sociale“, o libertate care este limitată doar de “voinţa generală” (7).

Contractul social este generator de libertate civilă şi înlocuieşte inegalitatea dintre oameni, inegalitate de natură fizică sau intelectuală. În baza contractului social, oamenii devin cu toţii egali prin convenţie şi drept. Inegalitatea naturală se transformă, altfel spus, într-o egalitate politică şi socială, care este garantată de Suveran (voinţa generală).

 

 

 

 

 

B. Aristotel: statul este anterior individului?

 

1. Ovidiu Trăsnea identifică în lucrarea Filosofia politică (1986) cel puţin trei tipuri de definiţii pe care Aristotel le-a dat statului. Una este cea istorico-genetică, potrivit căreia statul este un produs al dezvoltării naturale, fireşti, a societăţii:

“…Aristotel nu privea statul ca pe o operă artificială a omului, nu ca pe un produs al contractului sau consensului, ci ca pe un produs al dezvoltării naturale, fireşti: statul ia naştere din nevoile vieţii, realizându-se drept cea mai desăvârşită formă de uniune a omului, dictată chiar de natura acestuia. Fiind un zoon politikon, numai în calitate de membru al statului omul devine om, în sensul său adecvat” (1).

Când Aristotel ne spunea în Politica despre anterioritatea statului în raport cu individul, el ne propunea o demonstraţie întemeiată pe două analogii. Prima dintre ele urmărea să demonstreze propoziţia fundamentală “omul este zoon politikon”. În acest sens, el ne vorbeşte despre om ca “fiinţă socială”, deosebită de albine, de exemplu, prin faptul că posedă graiul articulat, ce face posibilă transmiterea de mesaje, comunicarea, pe baze diferite de ale celorlalte specii de animale. Putând distinge între bine şI rău, omul poate comunica stările sale prin limbajul articulat.

A doua propoziţie fundamentală pe care o propune Aristotel este următoarea: “Statul este anterior individului”. Făcând analogia relaţiei individ-stat cu relaţia organ-corp, Stagiritul precizează că, aşa cum organul nu poate exista în afara corpului, nici individul nu poate exista în afara statului. Statul este deci “înscris” în fiecare individ, în sensul că individul are un instinct de a trăi în comunităţi organizate, pe care Aristotel le identifică aici cu statul. Cum pentru acesta distincţia stat-societate nu există, cele două propoziţii fundamentale devin adevărate, putând fi sintetizate în formula: Individul este un animal social (politic), având în zestrea sa genetică instinctul de a trăi în stat.

2. Într-o perspectivă finalistă şi normativă însă, Aristotel consideră că

“statul cel mai perfect este, evident, acela în care fiecare cetăţean, oricare ar fi, poate, graţie legilor, să practice cât mai bine virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire” (fericire, în sensul de împlinire omenească – eudaimonia). (2) Aici Aristotel leagă statul de posibilitatea unui comportament întemeiat pe virtute, aceasta fiind singura ce poate face individul inteligent să nu se folosească de capacităţile proprii în detrimentul semenilor săi.

3. Aristotel defineşte statul şi dintr-o perspectivă pragmatic- funcţionalistă,

“în care acesta este identificat cu suma organelor sale sau ceea ce astăzi am numi aparatul de stat”. (3)

Prin acest mod de a gândi originea şI definiţiile statului, Aristotel rupe cu determinaţiile religioase ale conceptului, întemeind ştiinţa politică, pe care o dotează şI cu cel puţin una dintre metodele ei fundamentale – metoda comparativă, pe care o va folosi pentru analiza a 158 de Constituţii ale diverselor Cetăţi, în scopul de a identifica regimul politic cel mai bun cu putinţă. Din această încercare avem şI prima tipologie ştiinţifică a regimurilor politice.

 

4. Perspectiva instituţionalistă

Statul este o realitate universală în societatea contemporană, orice naţiune independentă definindu-se prin întemeierea unui stat. Statul este locul privilegiat al puterii politice, prin instituţiile sale el asigurând monopolul justiţiei pe un teritoriu determinat, alături de monopolul violenţei legitime şi interdicţia dreptului privat la administrarea violenţei, cum ar spune Max Weber (1).

Statul este “titularul abstract şi permanent al Puterii, iar guvernanţii nu sunt decât agenţii de exerciţiu trecători ai acesteia”, ne spune G.Burdeau în Droit constitutionnel et institutions politiques. (2)

El este forma de instituţionalizare a puterii politice, fără însă a deveni singura instituţie a puterii.

Statul modern care s-a constituit după căderea Imperiilor spaniol şi francez (1450-1530) nu este decât una dintre formele de organizare ale puterii politice. Judecând statul din perspectiva gradului de instituţionalizare şi a regimului de coerciţie, Ph.Braud identifică două tipuri de formalizare a puterii politice, în funcţie de gradul de centralizare şi de tipul de putere politică.

1. a. centralizarea imperfectă şi instituţionalizarea slabă – care sunt factori ce creează state cu putere cutumiară, specifice societăţii de tip feudal;

b. instituţionalizare puternică şi centralizare imperfectă, cum este cazul organizaţiilor internaţionale şi al ONU;

2. instituţionalizare slabă şi centralizare realizată, dar slabă – tiraniile în sens grec, imperiile prin cuceriri, monarhiile patrimoniale;

3. instituţionalizare puternică şi grad de centralizare mare – statul modern. (3)

Statul modern a devenit sistemul instituţional pe care s-au construit naţiunile occidentale. Din această perspectivă, o nouă teorie referitoare la apariţia statului şi a construirii naţiunilor ne propune Immanuel Wallerstein.

Conform acestuia, apariţia statului în secolele XV-XVI, este legată de economia de piaţă. In stăpânirea unui nou mod de dominaţie la nivel internaţional transformă raporturile dintre naţiuni. Apare o economie mondială, structurată în centru – semiperiferie – periferie.

Centrul (Anglia, Franţa, Europa de Nord) este un spaţiu al economiei libere şi se întemeiază pe o producţie cu tehnică dezvoltată în epocă. Periferia (Rusia, Europa centrală şi de est, Africa, America de Sud şI alte zone ale lumii slab dezvoltate economic) furnizează materii prime (grâu, cereale, lemne) în condiţiile în care în aceste arii se păstrează sistemul tradiţional de servaj. Semiperiferia (Spania, Prusia) lărgeşte resursele economiei mondiale prin cuceriri continue şi extinderi de piaţă, toate intrând în aria de dominaţie economică a centrului sistemului mondial modern. Semiperiferia joacă deci o funcţie militară, cum observă D.Chagnollaud în prezentarea originii şi tipologiilor statului în Science politique (1999).

Consecinţele instituţionale ale acestei structurări a economiei mondiale într-o nouă formă de dominaţie de tip economic are drept rezultat apariţia de state puternice în centru, care deţin structuri instituţionale centralizate. Ele sunt organizate birocratic, deţin armate puternice şi sunt deschise către exterior. Aceste state vor cunoaşte primele forme reprezentative de guvernământ, după eliminarea servajului.

Ţările din periferia sistemului mondial modern, continuă Wallerstein în The Modern World System (1985) au un stat slab şi sunt la cheremul dominaţiei ţărilor centrului. (4) Ele nu au un rol militar şi nu asigură condiţii pentru dezvoltarea statului, fiind caracterizate de forme despotice de guvernământ şi forme tradiţionale de relaţionare ale lumii sociale (ex. Polonia, Europa centrală). (5)

Statele semiperiferiei au un rol militar şi vor trebui să se întemeieze pe o fiscalitate puternică. Ele nu ating gradul de birocratizare al statelor centrului şi vor rămâne în forme de organizare autoritare de tip feudal, păstrând formele tradiţionale de servaj.

Dar construcţia statelor puternice este anterioară economiei mondiale. State puternice în forma imperiilor seculare au existat în Evul mediu târziu şI în alte părţi ale lumii, zona chineză, ne spune Wallerstein, având în secolele XV-XVI şanse la fel de mari precum Occidentul de a deveni centru al sistemului mondial modern care începea să se structureze. Spre deosebire de Europa de vest, însă, China a ratat startul, pentru că statul de tip imperial s-a menţinut, pe când în spaţiul Europei de Apus, acesta intra în criză, lăsând loc unei formule economice de relaţionare la nivel internaţional.

Într-un imperiu care domină politic arii oricât de vaste este străină ideea profitului. Resursele care vin spre centrul imperiului sunt cheltuite pe întreţinerea aparatului şI al armatei, pe treburi de curte, etc. În Apusul Europei, statele au devenit la un moment dat agenţi care să impulsioneze schimbul economic şI economiile proprii, pentru schimburi din care se realiza profit, el însuşi principiu ordonator al unei lumi care îşi schimba axa: dominaţia de tip politic era înlocuită cu dominaţia de tip economic. Într-o lume fragmentată politic, regele îşi va întări puterea şI va deveni de multe ori arbitru în conflictele dintre nobili. Secolul al XVI-lea va sfârşi astfel prin structurarea unui nou tip de dominaţie la nivel internaţional – cea economică, şI prin întărirea puterii politice, care se centralizează. Astfel apare statul modern, cu o legitimitate religioasă, dar care este doar un simplu mijloc pentru întărirea puterii laice.

 

5. Perspectiva religioasă asupra statului

O altă perspectivă privind apariţia statului este cea care pune problema relaţiilor dintre puterea temporală şi puterea spirituală, de-a lungul unui mileniu european, cuprins între căderea Imperiului roman sub atacurile populaţiilor migratoare în secolele IV-V şi emanciparea puterii politice de sub tutela puterii religioase în Occident.

Căderea Imperiului roman a lăsat loc instituirii Bisericii în structurile statale aflate în lipsă de legitimitate, clerul preluând în bună măsură administrarea unui domeniu temporal. Transformarea doctrinei echilibrului puterilor temporală şi spirituală din De civitate Dei (413-426) a Sfântului Augustin în ideologia religioasă ce propovăduia superioritatea Bisericii în raport cu statul (augustinism politic-doctrină bisericească ce dizolvă puterea politică în puterea ecleziastică, a dus la subordonarea totală a statului instituţiei bisericeşti în Occident).

Puterea regelui este legitimă doar în măsura în care primeşte de la Papă binecuvântarea, iar papa este superior oricărui rege pentru că el este urmaşul direct al Sfântului Petru pe pământ. (6)

Emanciparea puterii politice de sub tutela religioasă se va produce târziu, în Renaştere, deşi încercări teoretice fuseseră făcute încă din secole 13-14, de către teoreticieni laici precum Dante Alighieri (De monarchia, 1313,) sau Marsilio da Padova (De republica, 1326). Abia Reforma protestantă va realiza emanciparea puterii politice de sub tutela papalităţii, ruperea Bisericii anglicane de Scaunul pontifical şi ruperea statelor germane de Roma fiind exemple semnificative în acest sens, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea.

Statul centralizat poate fi gândit, la nivelul originilor sale, în termenii legitimării puterii politice de către puterea religioasă. In secolele XIII-XIV apăruse deja un câmp de putere distinct de cel religios, care are o legitimitate diferită de legitimitatea spirituală a instituţiei bisericeşti. Apariţia de instituţii politice distincte cum a fost Parlamentul englez şi Adunarea Stărilor franceze sunt elemente într-o construcţie progresivă de aparat de stat şi de putere care operează într-un spaţiu exterior celui ecleziastic.

Dar în acest moment se produce un paradox, un efect neprevăzut al acţiunii bisericeşti de identificare a două spaţii – cel spiritual şi cel temporal. Biserica instituită în structurile statale cu aproape un mileniu în urmă, va opera o distincţie care afirmă în mod paradoxal legitimitatea statului. Gândită la origini cu scopul opunerii puterii papale Sfântului Imperiu Romano-german care voia încadrarea voinţei divine în detrimentul Papei, delimitarea catolică a celor două câmpuri de putere va sfârşi prin afirmarea puterii de stat.

Legitimarea puterii de stat şi instituirea ei în zona temporală are o origine bisericească la nivelul legitimării. Reforma lutherană adusese ceva cu totul nou în structurarea relaţiilor de putere în societatea occidentală. In primul rând, Luther contesta universalitatea Bisericii catolice, afirmată de suveranii pontifi, care se întemeia economic pe prelevarea unui tribut anual către Roma. Ideea de separare promovată de Luther în 1497 când afişează pe porţile bisericii de la Wittenberg cele 95 de teze în care ataca biserica romano-catolică a fost semnul unificării puterii nobiliare germane şi al rupturii acesteia de indulgenţele şi dominaţia religioasă. Câteva decenii mai târziu, regele Angliei se va numi şi cap la bisericii anglicane, rupând relaţiile cu papalitatea.

Protestantismul contribuie astfel în mod direct la construcţia de stat, doctrina luterană oferind regilor şi puterii politice instrumentele de dominare. Eliminând clerul din afacerile politice şi religioase, protestantismul dă regelui puterea de a stabili religia regatului. Principiul de putere politică ce domină acum puterea religioasă va fi consfinţit la nivel internaţional prin Pacea de la Augsburg (1555). Emanciparea şi construcţia de stat scăpaseră, în acest moment, în totalitate de sub influenţa religioasă. Este adevărat, puterea de stat va folosi în continuare sacramentele şi religia pentru a dobândi o formă spirituală de legitimitate. Statul modern format prin emanciparea de sub tutela bisericii nu numai că nu va renunţa la sacramente pentru legitimarea puterii, dar preia structuri ecleziastice, modele de birocraţii şi practici de tip religios pe care le transpune într-un mediu profan. (7)

 

Ruptura religioasă de Roma şi constituirea statelor naţionale în Europa occidentală este direct legată de sentimentul naţional. Luteranismul participă nu numai la o dizolvare a puterii religioase în puterea politică, dar şi la întărirea sentimentului naţional, în calitatea ei de religie de stat ce asigură şi legitimează cumularea autorităţii temporale şi spirituale de către monarh. Dacă în Prusia luteranismul participă direct la întărirea sentimentului naţional, în Franţa, calvinismul ca religie reformată, şi ca dimensiune a protestantismului, stabileşte ca principii superioare puterii politice şi individului o serie de principii etice, conforme cu voinţa divină. (8)

Rokkan, observa că intensitatea sentimentului naţional este direct dependentă de relaţia statului nou apărut cu biserica pontificală. Astfel, statele cele mai îndepărtate de Roma (Anglia, Prusia, Scandinavia) constituie biserici autonome care întăresc statul şi sentimentul identităţii naţionale. Statele apropiate de Roma (statele italiene, Imperiul austriac) vor avea un grad mult mai scăzut al sentimentului identităţii naţionale. Franţa este un caz aparte în ceea ce priveşte contribuţia statului la apariţia sentimentului naţional. Tolerând protestanţii calvinişti în cele din urmă, cu o biserică romano-catolică pinsă de galicanism, statul francez nou apărut impune în mod inegal un sentiment naţional. (9)

 

6. Perspectiva constituţionalistă

 

Lăsând de-o parte concepţiile de la începutul secolului nostru care propuneau statologia ca denumire a ştiinţei politice, văzând astfel în mod eronat în stat unica instituţie a puterii politice, trebuie să acceptăm, totuşi, ideea conform căreia statul este instituţia de exercitare a puterii politice prin excelenţă.

Definind politica drept “spaţiul public”, statul devine o instituţie politică în dublu sens:

1. el formează întregul politicii organizate. El conţine puterile publice, magistarurile, instanţe de deliberare, organisme de control, dreptul, legislatura, instituţiile de guvernare, etc.

2. statul este în acţiunea sa “instituţia politică supremă, recunoscută în această formulă de cea mai mare parte a filosofilor politici”. Construcţia de stat este echivalentă cu un act de întemeiere de spaţiu public:

“A institui un stat înseamnă a da naştere unui spaţiu politic…”. (10), teoria juridică identificând la un moment dat în instituţia statală “personificarea juridică”.

Statul este în etimologia latină a termenului res publica – lucru comun, lucru public, care reuneşte membrii unei societăţi. El nu poate fi proprietatea unei persoane sau a unui grup, fiind acea “autoposesiune inalienabilă”:

“In calitatea sa de instituţie, statul trebuie instituit. Acest act de fondare este primordial şi constituie opera politică prin excelenţă. El este, de asemenea, act juridic ce stabileşte statul ca personalitate distinctă şi permanentă, independentă de guvernanţi dar şi de forma juridică pe care el o poate lua. Continuitatea este caracterul fundamental al statului (…) Acest stat, independent de orice guvernare, nu poate fi deci proprietatea unei persoane sau a unui grup; el nu este lucru, ci subiect; el este autoposesiune inalienabilă”, căci el este res publica. (11)

Statul trebuie instituit pentru a putea funcţiona şi administra. Care sunt paşii procesului de instituire a unui stat?

 

Pentru a fi instituit, spune N.Tenzer în Philosophie politique (1998), un stat trebuie constituit, instaurarea lui având deci nevoie de o Constituţie. Funcţia Constituţiei este aceea de a formaliza reguli şi principii, legi de acţiune pe un teritoriu determinat, aflat sub jurisdicţia statului care se instituie. Constituţia reprezintă o traducere juridică a reprezentărilor sociale, a normelor tradiţionale la care se pot adăuga altele nou apărute în procesul de aculturaţie, asimilare sau imitaţie. Ea este punctul de reper care stabileşte relaţiile dintre societate şi stat. Constituţia este astfel mijlocul prin care abstracţia “stat” devine instrument real pentru guvernarea unei societăţi, cum ar spune Hegel:

“Dacă se consideră principiul voinţei individuale ca unic fundament al libertăţii politice şi dacă se deduce că toţi indivizii trebuie să-şi dea consimţământul a tot ceea ce se face prin şi pentru stat, atunci nu există, propriu-zis, nici o constituţie. (…) Doar prin intermediul constituţiei noţiunea de stat intră în viaţă şi în realitate.”

 

Statul este deci colectiv pentru că este autonom, doar în aceste condiţii el putând avea consistenţă juridică. Intr-o lume a contingentului, el reprezintă permanenţa. Lucru care-i permite să devină corp politic, cum spune Tenzer.

Statul este expresia unei societăţi constituită în corp politic. Se ridică însă două probleme special legate de o astfel de instituire în corp politic:

 

1. Disjuncţia posibilă dintre naţiune şi popor. In cadrul regimurilor politice democratice, naţiunea este cadrul iar poporul este conţinutul. Dar afirmarea statului ca şi corp politic elimină conceptului de popor caracterul său indeterminat pentru a-l face un corp căruia îi este atribuită misiunea de a delibera şi, astfel, să constituie statul.

2. Cea de-a doua problemă se referă la relaţia dintre corpul politic ce reprezintă o unitate şi diferitele minorităţi sociale, etnice, care privesc statul ca arenă de dialog şi de rezolvare de probleme sociale.

Aceste două probleme sunt în mod evident legate de fenomenul de contestare a statului modern în calitatea sa de corp politic, constituit social.

Rezolvarea acestei probleme de contestare în societăţile contemporane a găsit o formulă care să nu pună sub semnul întrebării existenţa statului însuşi. Statul este o instituţie permanentă şi publică, indiferent de componenţa şi structura socială asupra căreia se aplică instituirea de reguli şi apărarea membrilor corpului social. Statul a rezistat în calitate de corp politic pentru că lumea socială a găsit formula de păstrare a singularităţilor şi a particularului nu doar în interiorul corpului politic, dar şi prin intermediul acestuia. Situaţia este din ce în ce mai clară: ne aflăm în preajma unui corp politic evolutiv, care a găsit formula de împlinire în ceea ce se cheamă statul de drept. Dar ce este statul de drept?

 

7. Perspectiva juridică: statul de drept

 

Statul fondează dreptul şi dreptul fondează statul. Ce poate fi statul de drept în aceste condiţii de circularitate a determinărilor?

Circularitatea pe care o sesizează filosofii politicului este de natură să pună sub semnul întrebării fondarea concepuală a statului de drept. E adevărat, statul de drept este un concept care a făcut carieră începând cu secolul trecut. Germanii vorbeau despre Rechstaat “…iar englezii au prelungit agonia conceptului cu al lor rule of law.”

La începutul secolului al XIX-lea juriştii germani făcea distincţie între “statul de drept material – statul de drept formal“. Asta înseamnă că se poate vorbi pe de o parte, despre un stat care acţionează conform unui drept car îl depăşeşte şi un stat de drept formal, care defineşte doctrina statului de drept ce se fondează pe principiul legalităţii.

Trimiterea la dreptul pozitiv şi la dimensiunea legalităţii este clară. Dar, “Statul contemporan pare să împrumute din amândouă, şi atunci ne putem întreba care dintre cele două concepţii este ce mai bună în scopul garantării libertăţii cetăţeanului care este la originea formulării conceptului de stat de drept.” (12)

 

Lucrurile par clare: conceptul de “stat de drept” este fie tautologic, fie contradictoriu. Este tautologic pentru că nu se poate imagina un stat care să nu fie, stricto sensu, “de drept”, de vreme ce instituirea unui stat se face prin formula juridică a unei constituţii şi prin legi organice care vor respecta Constituţia. Pe de altă parte, expresia este contradictorie, pentru că trebuie să acceptăm un drept exterior statului, sau anterior lui, pe care un popor nu-l poate schimba fără să producă o revoluţie, după cum un stat nu poate guverna cu un drept care îi este exterior.

Aristotel încă ne spunea că un stat se defineşte prin intermediul unei Constituţii – politeia. Există deci o normă superioară din punct de vedere politic ce face dintr-un stat un stat de drept, dar o astfel de normă nu scapă fenomenului de autofondare. Analizând o astfel de circularitate a expresiei “stat de drept”, N.Tenzer ajunge la concluzia că statul de drept nu poate fi identificat decât cu statul protector al libertăţilor publice, adică cu democraţia. Formularea relaţiei dintre statul de drept şi democraţie este însă departe de a fi una comutativă: “…dacă nu orice stat de drept este o democraţie în mod necesar, orice democraţie trebuie să fie un stat de drept”, el fiind supus principiului legalităţii şi al constituţionalităţii. totuşi, conceptul de stat de drept “….este un concept fals dar bun atâta vreme cât el exprimă o formă necesară de stat democratic, dar nu o formă suficientă ce ar putea permite exerciţiul practic şi real al libertăţilor.”

 

8. Caracteristicile statului de drept aici ne-am oprit

 

1. Sistemul statului de drept implică faptul că statul este supus unui “regim de drept”, în sensul că organele sale nu pot acţiona decât în sensul unor proceduri şi abilitări juridice. Orice recurs la constrângere trebuie fondat într-o normă juridică, exerciţiul puterii de stat luând forma unei competenţe instituită şi încadrată prin drept. (13)

2. Statul de drept trimite la existenţa unei ordini juridice ierarhizate. Administraţia trebuie să se supună legii şi regulamentărilor, normelor care constituie fundamentul, cadrul şi limitele de acţiune. Supunerea corpului administrativ, ne spune Jacques Chevalier în L’Etat (1999), trebuie să fie garantată prin intermediul unui control jurisdicţional exercitat fie prin judecători obişnuiţi, fie prin tribunale speciale (Justizstaat şi Sondergerichte).

3. Orice lege trebuie să subordonată Constituţiei, norma supremă pe care se fondează ordinea juridică întreagă: Parlamentul trebuie să-şi exercite atribuţiile prin cadrul fixat de Constituţie.

4. Statul de drept nu este doar un stat fondat prin lege, dar şi supus dreptului.

 

9. Statul ca persoană morală. Caracteristici instituţionale

Statul este instituţia prin care se exercită puterea politică. Ea este o instituţie superioară, ale cărei caracteristici rezultă din caracteristicile explicite ale puterii politice. Puterea politică este o putere globală, care se exercită la nivelul unei societăţi, ca întreg. Deciziile, legile elaborate de stat, sunt valabile şi trebuie respectate (sub imperiul sancţiunii, stabilite tot de către stat), de toţi cetăţenii de pe un teritoriu determinat, care intră sub jurisdicţia acestei instituţii.

Statul funcţionează pe un teritoriu pe care este aplicabilă autoritatea sa. Teritoriul trebuie înţeles în termenii solului, subsolului, spaţiu aerian şi ape teritoriale. Frontierele de stat sunt astăzi foarte stricte, departe de a putea fi considerate naturale sau arbitrare, ele fiind teritorii convenţionale, stabilite într-un moment istoric sau altul, fără ca statele să se suprapună naţiunilor sau popoarelor care pot fi definite astfel.

Există totuşi state care nu pot fi numite state-naţiune. Elveţia grupează comunităţi germane, francofone şi italofone; Belgia grupează comunităţi precum cea wallonă şi cea flamandă. Acestea sunt state plurinaţionale. In sens invers, se vorbeşte uneori de naţiunea arabă, care există mai multe state ce îşi exercită autoritatea decît asupra unui teritoriu limitat în raport cu naţiunea la care se face referire.

 

1. Sub aspectul caracteristicilor instituţionale statul este o persoană morală de drept public. El face legile, constituţia, ordinea juridică pe care o fondează. El este sursă de ordin juridic. El face regulile jocului dar, o dată instituite, el trebuie să le respecte. (14)

2. Statul exercită asupra societăţii o putere “necondiţionată”. Acest lucru înseamnă că el nu se supune nici unei reguli anterioare. El singur poate decide schimbarea regulilor de joc, prin alegerea prin vot a unei Adunări constituante, cum a fost cazul Franţei în 1958, pentru a elabora Constituţia Republicii a V-a. După elaborarea Constituţiei, Adunarea a fost dizolvată şi a fost alegeri populare după regulile noii Constituţii, Republica a IV-a neputând decide modalităţi noi, restructurante de exercitare şi alegere a puterii politice. (15)

3. Puterea de stat este puterea supremă pe teritoriul delimitat pe care acesta funcţionează. In principiu, nici un alt stat nu poate interveni în afacerile unui alt stat. Principiul a fost însă spart de organismele internaţionale, care au intervenit în diferite state africane şi europene în numele unor drepturi umanitare. După războiul din Golf din 1991, când Francois Mitterand sesizase Consiliul de Securitate al ONU în numele nevoii de ingerinţă umanitară, comunitatea internaţională a intervenit în teritoriul iranian pentru a apăra populaţiile Kurdistanului persecutate de regimul lui Saddam Hussein.

Se stabileşte astfel dreptul de ingerinţă internaţională în afacerile de stat, în numele căruia organismele internaţionale au intervenit în Etiopia, Ruanda, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo.

 

10. Morfologia statului: dimensiuni – simbolică, juridică, politică, organică, socială

 

J.Chevalier se face purtătorul de cuvânt al doctrinei juriste franceze, care susţine că statul este o producţie politică modernă, nouă, care apare o dată cu ieşirea Europei din feudalitate. Statele antice şi imperiile devin din această perspectivă forme de despotism care preced statele moderne, ele având câte ceva din toate trăsăturile statului modern. Care sunt aceste trăsături?

 

1. Doctrina juridică franceză vede statul ca apărând din evoluţii politice şi ideologice care produc noi reprezentări. Centralizarea politică a absolutismului este legată de schimbări la nivelul imaginarului politic, schimbări ce ţin de dinamica relaţiei potestas-auctoritas.

Teoreticienii statului modern, emancipat de sub tutela religioasă sunt Machiavelli şi Jean Bodin.

Machavelli se referă în Prinţul în 1515 la o autonomie de ordin politic, profan, care iese de sub universalismul bisericii catolice. Bodin, în 1576 punea problema suveranităţii statului în Cele şase cărţi ale Republicii, care era definit ca singură esenţă a Republicii. Prin Machiavel şi Bodin suntem în prezenţa unor prime opere care încep să modifice imaginarul colectiv. “Statul suveran” devine o sintagmă încetăţenită căreia filosofii politicului din secolele următoare vor să-i găsească un fundament raţional: Hobbes (securitate), Spinoza (libertate), Locke (proprietate), Rousseau (voinţa generală). In timp, referenţialul puterii de stat şi al deţinătorilor de putere se schimbă, Revoluţia franceză şi cea americană schimbând radical formula de legitimare a puterii politice. Dreptul natural al filosofilor intra în manualele juridice, după ce intrase în documente oficiale care puseseră baza unui nou mod de in-stituire a statului, prin constituire în numele unei noi instanţe: Poporul şI drepturile individului.

 

 

A. Dimensiunea simbolică a statului

Statul şi fenomenul instituirii sale sunt constituite în jurul unor reprezentări colective,care capătă formule simbolice închegate într-un sistem fără de care statul n-ar putea să se legitimeze. Sistemul simbolic în care se configurează reprezentările despre stat duce la formarea unei legitimităţi şi la instituirea entităţii abstracte ca fenomen real. Aşa cum am mai văzut, statul se instituie prin intermediul unor acte juridice, cum este cazul Constituţiei care-l fonează. De această dată, vorbim despre o instituire la nivel simbolic, reprezentările despre stat având o putere normativă ce le garantează reproducerea.

Fenomenul de instituire simbolică la care se referă J.Chevalier (16) începe cu inducerea în imaginarul colectiv a Regelui ca deţinător de potestas, spre deosebire de papalitate, care are deţine auctoritas.

Recunoscând această atribuire, feudalitatea apuseană a rămas un sistem care confunda spaţiul public cu cel privat. Expresia “regele nu moare niciodată” se referea la cele două corpuri ale monarhului, unul material-fizic, celălalt de ordin politic, care este dincolo de degradare şi de moarte. Conceptul de stat se impune în faţa celui de Coroană o dată cu secolul al XV-lea. Teoreticianul suveranităţii statului nu făcea distincţie între stat şi rege, puterea de stat fiind cea a regelui. Instituţionalizarea statului va căpăta o formă diferită după căderea Vechiului Regim în Franţa.

Revoluţia de la 1789 va instituţionaliza statul prin substituirea persoanei regelui cu cea a unui corp de cetăţeni. Se producea astfel un proces fundamental pentru evoluţia ideii de stat: depersonalizarea instituţie statale, care câştigase forma cea mai clară dinainte de Revoluţie în expresia lui Ludovic al XIV-lea: L’Etat c’est moi.

Depersonalizarea statului oferă posibilitatea unei continuităţi în care instituţia se raţionalizează, ea căpătând în imaginarul colectiv o identitate diferită de cea a guvernanţilor:

“Prima virtute a acestei construcţii este ceea de a asigura stabilitatea, perenitatea, continuitatea puterii: guvernanţii trec, statul subzistă ca şi încarnare a principiului autorităţii; iar esenţa sa este considerată ca imuabilă, iar prin intermediul ei, personalitatea proprie a celor care sunt însărcinaţi să activeze mecanismele sale de putere.” (17)

Folosind expresia lui Weber, statul este model exemplar de raţionalizare a exerciţiului puterii:

“Construcţia de stat realizează o ruptură fundamentală între principiul puterii şi exerciţiul ei concret, între sursele de legitimitate ale puterii şi cei care o deţin temporar. Guvernanţii sunt temporari şi nu se pot confunda cu statul.”

 

Concluzionând asupra acestei prime dimensiuni a statului, J.Chevalier consideră că

“Această construcţie ideologică are un eportee considerabilă în măsura în care ea modifică complet percepţia şi aprehensiunea fenomenelor de putere. Pe de o parte, ea stabileşte un principiu de limitare a puterii celor care guvernează: nedeţinând decât o autoritate secundă, mediată, derivată, pe care o exercită prin delegaţie, guvernanţii nu au prin ei înşişi nici un drept de a comanda; singurul titlu pe care îl posedă este acela că ei ţin de stat. Autoritatea lor nu este legitimă decât în măsura în care se înscrie în cadrul fixat textul juridic fondator al statului, Constituţia (…).” (18)

 

B. Stat-societate civilă

Statul este o instituţie sau un ansamblu de instituţii care nu îşi au raţiunea de a fi în ele însele. Entitatea abstractă numită stat este în relaţie directă cu cea de entitate socială, statul fiind conceput ca şi “depozitar al identităţii sociale”.

Conceptul de stat este construit în opoziţie cu cel de societate civilă. Dacă aceasta din urmă este câmpul de interacţiune al intereselor private sau de grup, câmpul de definiţie al interesului de stat este cel de interes general sau interes naţional. Mergând pe linia hegeliană care pune problema raportului individual-universal, statul este principiu al totalităţii şi expresie supremă a Raţiunii, el operând sinteza dintre universal şi individual, dintre interesele particulare şi interesul general.

Acestea două se presupun reciproc. Societatea civilă – Die Burgeliche Gesellschaft este un moment al statului – Stat, iar statul este, la rândul său, o condiţie de posibilitate a societăţii civile. (19) Statul este cel care iese în afara contingentului, forme diferite de organizare fiind rezultatul unei dinamici proprii, care nu atinge dimensiunea sa universală, ci din contră, o argumentează.

 

C. Dimensiunea politică a statului

C.1. Stat şI naţiune

Procesul de instituire al imaginii statului în memoria colectivă trebuia să treacă într-o etapă nouă, cea a raţionalizării. Rămânând la instituirea simbolică de tip transcendental, statul era perceput ca ceva superior, exterior societăţii. Relaţia statului cu ideea de naţiune, declanşează o “înrădăcinare” şi o îmbogăţire de complexitate a sistemului simbolic de legitimare.

Figura naţiunii modifică sensul construcţiei etatice – naţiunea este sursa ultimă de legitimitate a statului.

 

Naţiunea sugerează unitatea constitutivă a corpului social. Ea este alcătuită din grupuri sociale, etnice, care au interese deosebite ce se întâlnesc în cadrul societăţii civile. Dincolo de aceste interese divergente, există un principiu care trebuie respectat: ordinea politică. Naţiunea, în calitate de definită de Dicţionarul Academiei Franceze din 1694 face referire la toţi cetăţenii aceluiaşi stat, ai aceleiaşi ţări, care trăiesc sub aceleaşi legi şi care folosesc aceeaşi limbă”.

Naţiunea va deveni astfel simbolul unităţii sociale şi locul suveranităţii. Trecând dincolo de indivizi şi grupuri, Naţiunea oferă ca şi corp autonom imaginea unităţii şi coeziunii, care este din nou, o formulă de instituire a statului. Naţiunea precede statul şi este deasupra lui: ea este instanţa care îl produce şi care îi dă legitimitate, procesul de instituire simbolică fiind ulterior Revoluţiei franceze. Acum,

“statul şi naţiunea sunt într-o relaţie de congruenţă mutuală: legate indisolubil, noţiunile coincid exact (…) este forma superioară pe care o ia Naţiunea, proiecţia instituţională care îi conferă durată, organizare, putere. Această legătură se traduce prin faptul că Statul şi Naţiunea nu sunt niciodată construite ca subiecte juridice distincte, ca naţiunea să fie considerată ca un organ de stat, sau Statul să fie considerat ca personificarea naţiunii” (20). Statul şi naţiunea devin două feţe ale aceleiaşi monede, fie că se consideră că satul a asimilat naţiunea (docrina germană juridică), fe că Naţiunea a absorbit statul (doctrina juridică franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea).

 

C.2. Teritorialitate, naţionalitate, cetăţenie

Dimensiunea politică a statului nu este doar una care ţine de naţiune. Acesteia i se adaugă cea de teritoriu, fiecare stat fiind definibil într-un spaţiu geografic determinat, în care el exercită autoritatea, limitat fiind de frontiere precise ale statului modern.

Teritorialitatea este o primă figură care poartă încărcături simbolice ce ajută la impunerea ideii de stat: spaţiul de existenţă al unei colectivităţi se transformă în teritoriul statului naţional. Acest element teritorial este prezent în orice formă de stat sau de organizare politică.

Teritorialitatea este intim legată de cetăţenie. Legătura politică a cetăţeniei are şi ea încărcătură simbolică pentru acreditarea figurii statului în imaginarul colectiv. Cetăţenia este forma naţionalităţii, revoluţionarii francezi operând u grade de cetăţenie – activi şi pasivi. Statul defineşte criteriile de apartenenţă la naţiune şi care sunt procedeele de dobândire a cetăţeniei.

 

 

 

D. Constituirea juridică

D.1. Suveranitatea este concepută ca atributul şi semnul distinctiv al statului: transcriind monopolul constrângerii în termeni de putere juridică, la care toate actele de putere trebuie să fie raportate. Statul deţine puterea supremă de dominare, în sensul de putere irezistibilă şi necondiţionată.

Suveranitatea se caracterizează printr-o putere de comandă unilaterală şi care statul o exprimă în norme juridice: statul are puterea de a editat acte juridice pe care toţi supuşii săi trebuie să le respecte sub ameninţarea pedepsei. (21) Această unilateralitate exprimă inegalitatea fonciară a raporturilor dintre stat şi cetăţeni. Statul este administratorul public, care are norme şi reguli pentru administratorii săi.

Suveranitatea presupune că statul nu cunoaşte nici o putere superioară lui, el fiind singurul deţinător legitim de putere pe teritoriul său. Autoritatea suverană a statului mai este independentă, una singură, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă.

D.2. Personificarea

Statul este persoană morală de drept public, încă de la începuturile doctrinei juridice germane.

Doctrina franceză îl priveşte ca pe o prelungire a naţiunii, în această calitate de persoană morală având o serie de funcţiuni: autonomizarea dreptului public, asigurarea unităţii şi continuităţii statului, statul devine entitate juridică, subiect de drept.

 

E. Constituţia organică a statului

1. Statul unitar

Statul unitar este construit pe principul unităţii de putere publică şi apare indisolubil legat de statul-naţiune. Departe de a fi sinonim cu centralizarea, statul unitar are nevoie de reţele locale şi regionale de administrare şi de impunere a deciziilor. (22)

Vorbind despre stat ca sistem decizional, Ph.Braud consideră în Science politique. L’Etat (1997) că statul unitar poate fi unul centralizat sau unul descentralizat:

“El se defineşte prin preeminenţa unui singur centru de putere căruia toate autorităţile publice îi sunt direct subordonate fie în cadrul exclusiv al principiului ierarhic, şi acesta este statul centralizat, fie în cadrul mixt al unui control ierarhic şi al unui control de <tutelă>, acesta fiind statul descentralizat.” (23)

 

1. Statul centralizat riguros ca stat unitar în forma unei singure unităţi sau circumscripţii administrative.

De fiecare dată când vorbim despre un stat unitar trebuie să facem trimitere la câteva caracteristici fundamentale ale acestuia, între care, o populaţie, teritoriu, delegare de putere, reguli de stabilit pentru interacţiunile sociale de pe acest teritoriu.

Statul descentralizat unitar admite existenţa de colectivităţi teritoriale sau de servicii administrative care au o anumită autonomie. Autonomia administrativă este legată de existenţa unei anumite capacităţi de a la decizii la nivel teritorial sau local, activităţile lor nefiind controlate direct de puterea centrală. Statele cu tutelă sunt unităţi descentralizate care controlează legalitatea actelor la nivel local. Franţa, de exemplu, este organizată în regiuni, departamente şi comune. Voinţa de descentralizare are trei factori:

a. dorinţa de a lăsa cetăţenii să se implice cât mai mult în gestionarea problemelor lor;

b. eliberarea statului la centru de o serie de sarcini de administrare şi organizare pentru a asigura maximum de eficacitate;

c. nevoia de proteja libertăţile fundamentale, creând în anumite domenii sensibile – audiovizual, <autorităţi administrative independente> competente pentru a supraveghea şi decide, ceea ce un judecător n-ar putea face. (24)

 

Aşa cum se observă, statul unitar are drept caracteristică definitorie concentrarea competenţelor de reprezentare internaţională şi de administrare internă, a atributelor de putere politică într-un centru care deleagă şi stabileşte instituţii locale ce nu pot exista decât prin voinţa sa. Atribuţiile lor sunt delegate şi stabilite de statul unitar. Două cazuri de descentralizare în cadrul statului unitar ne pot vorbi despre procesul de delegare de putere la nivel local şi teritorial.

Cazul Italiei ne pune în faţa unui stat unitar ce se realizează prin unificarea regiunilor italiene în 1870. Înainte de unificare, regiunile italiene fuseseră entităţi politice geografic şi istoric independente. Mai multe unităţi politice independente realizează astfel statul italian naţional-unitar.

Cazul Franţei ne vorbeşte despre o descentralizare în sensul invers celui italian. Ca stat unitar naţional, Franţa va realiza şi ea regiuni, care nu sunt decât o creaţie administrativă. In 1982 statul unitar francez realizează o descentralizare prin care stabileşte colectivităţi teritoriale. Ambele cazuri însă reprezintă state unitare ce se regăsesc în principiul republican potrivit căruia “Republica este una şi indivizibilă”. Acest principiu al suveranităţii puterii politice pe un teritoriu determinat nu intră în conflict cu delegarea competenţelor administrative la nivelele local şi regional, din motivele referitoare la limitele acestei libertăţi de acţiune care sunt stabilite de către centrul “republican” ce rămâne simbol al puterii unice şI indivizibile, suverană şI globală în egală măsură. (25)

 

2. Principiul subsidiarităţii şi federalismul

 

Esenţa statului federal stă în principiul subsidiarităţii. Apărut în gândirea politico-juridică încă din secolul al XIII-lea, principul susbsidiarităţii se referă la relaţia dintre puterea centrală şi puterile locale, în cadrul unei unităţi statale, economice sau juridice organizată pe principii de tip federativ.

Subsidiaritatea precizează că puterile sau unităţile locale sunt independente în administrarea şi gestionarea resurselor care le revin în teritoriu, cu condiţia ca puterea lor să nu intre în conflict cu principiile de comun acord instituite la întemeierea unităţii din care fac parte. Constituţia Germaniei, cea a SUA, regulamentele Uniunii Europene, toate se întemeiază pe principiul subsidiarităţii.

 

Claude Leclercq în L’Etat federal, (26) consideră că Althusius este fondatorul federalismului, atunci când vorbeşte despre o stratificare socială şi decizională de tip vertical:

1. al nivelul de bază al organizării societăţii se află asociaţiile sau comunităţile naturale – familia sau corporaţia profesională;

2. la al doilea nivel de organizare de jos în sus – nivelul intermediar, există comunităţi publice intermediare – comunităţi rurale, oraşe, provincii;

3. în vârful edificiului este comunitatea majoră universală care regrupează cetăţi şi provincii în state;

4. statele pot să se integreze în instituţii administrative şI de putere superioare – confederaţiile.

Fiecare grup urmăreşte propriile sale scopuri, cu condiţia de a dispune de ajutorul grupului superior. Principul subsidiarităţii a fost reformulat de biserica catolică în doctrina socială exprimată de Leon III, De Rerum Novarum (1891), dezvoltat de Pie XI în Encyclique Quadragesimo Anno (1931). Principiul subsidiarităţii se realizează

“…pentru a transfera comunităţilor atribuţiile pe care ele sunt capabile să le rezolve singure şi prin propriile lor mijloace (…)”. Suveranul pontif condamnă situaţiile inverse, în care sunt atribuite sarcini şI funcţii locale unor autorităţi “mai vaste şi mai înalte”.

 

Referindu-se la libertăţile statelor care fac parte din Confederaţia americană, Amendamentul 10 al Constituţiei, aprobat în 1791 precizează:

“Puterile care nu au fost delegate de Statele Unite prin Constituţie, şi care nu au fost refuzate de aceasta statelor componente, sunt rezervate statelor componente, sau poporului.”

Pe linia gândirii politice protestante stabilită de Althusius în Politica Methodice Digesta (1614), constituantul german formula în 1949 două articole fundamentale referitoare la principiul subsidiarităţii.

Primul dintre acestea este articolul 23:

“Pentru edificarea unei Europe unite, Republica federală a Germaniei, concourt la dezvoltarea uniunii Europene care este ataşată principiilor federative, sociale, de stat de drept şi de democraţie şi principiului subsidiarităţii, care garantează o protecţie a drepturilor fundamentale substanţial comparabile cu cele ale prezentei legi fundamentale.”

Articolul 91 vine să completeze: “Federaţia concură la realizarea sarcinilor Landurilor în sectoarele următoare, dacă aceste sarcini sunt importante pentru întreg şi dacă participarea Federaţiei este necesară în ameliorarea condiţiilor de viaţă (sarcini comune).” (27)

 

Federalismul este posibil doar în cadrul liberalismului, care prezervă interesele individuale şi cele ale colectivităţii ca întreg în raporturile stabilite pe verticală. Există astăzi 20 de state federale: 6 în Europa – Elveţia, Germania, Austria, Belgia, Rusia, Serbia-Muntenegru; alte 6 în Americi: SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina, Venezuela; 3 în Africa: Nigeria, Etiopia, Comores; 4 în Asia: Emiratele arabe unite, India, Pakistan, Malaiezia. La acestea se adaugă Australia. (28)

 

3. Confederaţia

Confederaţia este o uniune de state care rămân suverane, dar care deleagă exercitarea anumitor competenţe (apărare, diplomaţie) unui organ comun. Spre deosebire de statul federal, confederaţia nu se caracterizează prin constituirea unui stat superpus statelor membre. (29)

Deciziile care se iau de către organul confederal sunt restrânse ca putere de implementare, populaţiile cărora li se adresează intrând în aria de aplicare a deciziilor confederale doar cu acceptul statelor care alcătuiesc confederaţia. Acest tip de organizare suprastatală a fost unul tranzitoriu în istorie: Confederaţia Statelor Unite între 1781-1789, care a devenit federaţie; Confederaţia germană între 1815-1866; Confederaţia Germaniei de Nord între 1867-1871, aceste două din urmă confederaţii precedând Imperiul german din 1871; Confederaţia Austro-Ungară între 1867-1916.

Confederaţia elveţiană a devenit şI ea stat federal din 1848, fără măcar să-şi schimbe denumirea; acelaşi lucru s-a întâmplat cu Confederaţia Canadei în 1867, în Suedia şi în Canada termenul e “confederaţie” fiind impropriu.

 

Federaţiile de state sunt adesea confederaţii care au reuşit, în istorie existând şi cazuri de eşec într-o astfel de evoluţie: Comunitatea franco-africano-malgaşă, înscrisă în Constituţia franceză din 1958, care se va sparge în anii ’60; Senegambia se va distruge în 1989.

Confederaţia ia naştere printr-un Tratat, act de drept internaţional, spre deosebire de statul federal care se întemeiază prin elaborarea unei Constituţii, act de drept public intern.

 

4. Europa unită. Care este formula şI tendinţa de evoluţie a acesteia?

 

Comunitatea Europeană nu este deocamdată nici confederaţie, nici federaţie, spune J.Leclerq. Moneda unică euro şi cetăţenia europeană sunt semnele unei federaţii în sens de stat federal în construcţie. Argumentul se întemeiază juridic pe faptul că articolul 3 B al Tratatului de la Maastricht din 7 februarie 1992 este inspirat direct din Constituţia germană, care clarifică problemele relaţiilor dintre Landuri şi federaţia germană, inclus în Constituţia germană din 23 mai 1949. Articolul 3 B sună astfel:

“Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt desemnate prin prezentul Tratat.”.

Se invocă aici principiul subsidiarităţii care presupune intervenţia doar acolo unde acţiunile avute în vedere nu pot fi realizate de statele membre.

In fapt, intuiţia poate să fie corectă: Comunitatea Europeană are trei state federale în cele 15, cel mai important fiind Germania. Germania are capitala financiară la Frankfurt-pe-Main, iar Belgia are capitala politică şi administrativă a Europei la Bruxelles, observă J.Leclercq.

 

5. Sistemul federal

SUA a fost primul stat federal care, întemeiat prin Constituţia din 1787 cu primele 10 Amendamente din 1791, numără astăzi 50 de state. Federaţia canadiană a fost al doilea stat federal rezultat din diminuarea colonianismului britanic. In Europa, <Confederaţia elvetică> inspirată după exemplul american a fost primul stat federal european în 1848, confirmat prin Constituţia din 1874. Cazul cel mai recent de stat federal european democratic este Belgia, în 1992-1994. In Africa, Constituţia etiopiană din 22 august 1995 creează o federaţie de state regionale, fiind cazul cel mai apropiat de stat federal în Africa. (30)

 

Statul federal este caracterizat prin trei principii de funcţionare şI constituire.

 

1. Principiul separării

Constituţia federală împarte responsabilităţile şi competenţele legislative între statul federal şi instituţiile federalizate: landuri germane şi austriace, state americane, regiuni belgiene, provinciile canadiene, cantoanele elveţiene. Federaţia se ocupă de probleme de interes naţional iar statele membre ale acesteia se ocupă de problemele locale într-o administraţie descentralizată.

 

2. Principiul autonomiei

Comunităţile federalizate au construite competenţe şi sfera de putere în câmpul stabilit prin Constituţia federală. Unităţile federale dispun de propria lor constituţie, putere executivă, legislativă, judiciară, adesea având propria lor declaraţie de drepturi sau propria lor Curte supremă sau constituţională. Parlamentele ţărilor federalizater sunt compuse din două camere (SUA, pentru 49 de state), sau dintr-o singură Adunare (Canada, Germania, Elveţia). In Canada, monocameralismul federal n-a existat dintotdeauna, Quebecul schimbînd în 1968 numele Adunării legislative în cel de Adunare Naţională, la începuturile federaţiei Quebecul, Noua Ecosse şi Manitoba avînd fiecare câte o “Înaltă cameră”, ne spune A.Beaudoin în La Constitution du Canada (1991).

Problemele de suveranitate în sens clasic revin statului federal – afaceri străine, apărare, economie, monedă, comunităţile locale având sarcini de genul învăţământului, rezolvarea problemelor ce ţin de sistemul sănătăţii publice, probleme de muncă, etc.

Statele federalizate au în unele cazuri poliţie locală, impozite locale, cum este cazul SUA, în care există 51 de Coduri penale: 50 ale statelor şi unul al federaţiei. De aici, continuă Leclercq, nevoia unei drept şi instituţii federale care să arbitreze conflictele dintre comunităţi. În acest sens, responsabilă cu probleme de drept federal e Curtea Supremă în SUA, Curtea constituţională federală în Germania, Curtea de arbitraj în Belgia.

 

 

 

 

3. Principiul participării

Entităţile federalizate trebuie să participe prin vot la delegarea puterilor în cadrul federaţiei – a doua cameră în Parlamentul federal: Senatul în SUA, este ales prin vot universal direct. Senatul canadian este numit de guvernatorul general la propunerea premierului. În Germania există Bundesratul, numit de guvernămintele landurilor, Bundesratul numind la rândul său jumătate din judecătorii federali de la Curtea constituţională federală. Consiliul Statelor joacă rolul de a doua Cameră în Suedia.

Statele federate nu pot încheia trate internaţionale, pentru că o astfel de prerogativă aparţine prin Constituţie instituţiei federale. Litele de competenţă şI extinderea atribuţiilor statului federalizat s-a petrecut în cazul Germaniei în 1992, cînd landurile au primit dreptul de a face acorduri internaţionale cu state străine (cu acordul Federaţiei), în măsura competenţelor lor legislative. După 1992, landurile germane pot participa la politica Uniunii Europene, e adevărat, în mod indirect, prin intermediul Bundesratului. (31)

 

1. Max Weber, Politica – o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1992, p.

2. George Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, LGDJ, 1976, p. 13

3. vezi Philippe Braud, Sociologie politique. Manuel, LGDJ, Paris, 1992, p. 13

4. vezi şi formarea statului şi a modului de producţie capitalist în Immanuel Wallerstein, The politics of the world economy, the States, the movements and the civilisation, Cambridge University Press, Cambridge, 1984

5. vezi analiza pe care o face Dominique Chagnollaud în privinţa structurii fenomenului de apariţie a statului la Wallerstein şi critica în care invocă state ale Centrului care nu deţin o structură şi centralizare puternică în sensul statelor puernice de care vorbeşte autorul american

6.vezi analiza lui Marcel Prelot, Histoire des idees politiques, Dalloz, Paris, 1959

7. Chagnollaud, op.cit., pp. 41-42

8. idem, p. 44

9. ibidem

10. vezi Nicolas Tenzer, Philosophie politique, PUF, Paris, 1998 (1994), pp. 324-326; autorul dezbate aici problema statului într-o triplă perspectivă: natura politică a statului, instituţia de stat şi statul în calitate de corp politic

11. idem, pp. 324-325

12. idem, pp. 328-329

13. vezi trăsăturile statului de drept în Jacques Chevalier, L’Etat, Dalloz, Paris, 1999, pp. 42-43

14. Philippe Guillot, Introduction a la sociologie politique, Arman Colin, Paris,1998, pp. 24-25

15. idem, pp. 25-26

16. Chevalier, op.cit., pp. 13-16

17. idem, p. 15

18. idem, p. 16

19. idem, p. 18

20. idem, pp. 22-24

21. idem, pp. 30-32; celelalte dimensiuni ale statului pe care le prezintă J.Chevalier vor lua altă construcţie în capitolul Regimuri politice.

22. idem, pp. 60-61

23. Philippe Braud, Science politique. L’Etat, Seuil, Paris, 1997, p. 188

24. idem, p. 190

25. vezi distincţiile lui Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1991, pp. 204-205

26. Claude Leclercq în L’Etat federal, Dalloz, Paris, 1997, pp. 4-5

27. idem, pp. 14-15

28. vom prelua tipologia statelor federale şi caracteristicile lor din Leclerq, op.cit., pp. 29-74

29. idem, pp 33-34

30. idem, pp. 36-37

31. idem, pp. 38-39

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s