STIINTE POLITICE – CADRUL SOCIO-POLITIC AL VIETII INSTITUTIONALE

4.1 SISTEME DE SELECŢIE ŞI RECRUTARE A PERSONALULUI POLITIC. SISTEME ELECTORALE

Tipul de sistem electoral adoptat poate influenţa atât sistemul de partide, cât şi participarea politică.

Reprezentarea politică depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, sistemul de partide şi modul de formare a guvernului. Crucial pentru transformarea votului popular în reprezentare la nivelul parlamentelor, sistemul electoral influenţează constituirea sistemului de partide, care, la rândul său determină caracteristicile şi stabilitatea guvernelor.

Dilema majoritar-proporţional domină disputa referitoare la transformarea sistemului electoral. Procedura majoritară funcţionează după formula “câştigătorul ia totul”. Sistemul majoritar nu este însă doar uninominal, ci şi plurinominal (de listă), putându-se aplica într-un tur sau în mai multe tururi, de regulă două. Permiţând apariţia unor majorităţi stabile şi deci a unor guverne puternice, acest sistem duce însă la nereprezentarea acelui segment din electorat care a votat contra candidatului sau listei învingătoare.

Mai democratică decât sistemul majoritar, reprezentarea proporţională permite o mai bună reprezentare a stării de opinie a electoratului, însă prezintă serioase inconveniente în ceea ce priveşte stabilitatea. De aceea au fost introduse o serie de proceduri majoritare ce au moderat efectul reprezentării proporţionale absolute, de tipul pragului electoral sau al selectării de către alegător a preferatului în interiorul listelor de partid.

Combinarea între cele două sisteme electorale, majoritar şi proporţional, a dus la apariţia sistemului mixt, care poate rezolva atât problema reprezentării minorităţii în organele legislative, cât şi formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile. Dispunând de două voturi, unul proporţional şi unul majoritar uninominal, alegătorul îşi poate manifesta sprijinul pentru interese specifice, dar poate, cu ajutorul votului majoritar să susţină curentele majoritare. Gradul în care diferă raportul dintre votul proporţional şi majoritar în cadrul sistemului mixt diferenţiază un sistem mixt echilibrat în care 50% din aleşi sunt desemnaţi prin reprezentare proporţională, iar 50% prin vot majoritar, respectiv sistemul mixt cu preponderenţă majoritară sau cu preponderenţă proporţională.

O problemă importantă rămâne aceea a stabilirii circumscripţiilor uninominale, câtă vreme nu există un consens al principalelor partide. Structura parlamentului face ca această problemă să fie reglată între marile partide în funcţie de baza lor electorală. Gerrymanderingul, tehnica prin care delimitarea circumscripţiilor se face pentru a maximiza şansele partidelor la guvernare şi/sau a celor fără de care decizia schimbării sistemului electoral nu poate fi luată, dezvăluie o altă dimensiune a interesului pentru modificarea tipului de scrutiny.

Tehnică de realizarea a reprezentării politice, sistemul electoral este un factor important în reforma politică, influenţând modul de recrutare a clasei politice şi prin aceasta sistemul de partide şi, implicit, stabilitatea şi eficienţa guvernamentală.

Sistemul electoral se raportează la cultura sau culturile politice existente, cu care interacţionează.

Rolul tipului de sufragiu a fost considerat de Maurice Duverger ca putând defini “aproape o lege sociologică”. El considera că “scrutinul majoritar într-un tur tinde spre dualismul partidelor”, iar “scrutinul majoritar în două tururi sau reprezentarea proporţională tinde spre multipartidism”. Unul din efectele ce se speră a fi produse de transformarea sistemului sistemului electoral este, dacă nu bipartidismul, cel puţin bipolarizarea vieţii politice. Dar bipolarizarea se manifestă şi în multe state cu scrutiny proporţioanal sau mixt.

 

4.2 LOCUL ŞI ROLUL PARTIDELOR POLITICE ÎN DEMOCRAŢIE. CAZUL ROMÂNESC

Relaţia dintre partide politice şi democraţie nu a părut întotdeauna nici directă, nici sigură.

Democraţia pe care o aveau în vedere teoreticienii secolului al XVIII-lea era o democraţie directă. Rousseau respingea cu vehemenţă ideea prezenţei intereselor particulare în actul de guvernare. “Nimic nu e mai primejdios decât amestecul intereselor private în treburile publice şi folosirea abuzivă a legilor de către guvernământ este un rău mai mic decât coruperea legislatorului, consecinţă de neînlăturat a scopurilor particulare” (Jean-Jacques Rousseau, Contractul social). Ori, dacă nu se pot coagula diferitele interese particulare, partidele nu pot să apară.

Una dintre criticile administrate partidelor politice din perspectiva incompatibilităţii cu democraţia este procesul de oligarhizare pe care îl cunosc acestea. Organizaţiile devin oligarhice şi blochează procesele democratice. Astfel, interesele masei organizate care constituie baza de aderenţi ai partidelor sunt departe de a coincide cu interesele birocraţiei care o personifică.

O importantă distincţie trebuie operată între conceptele de facţiune şi partid, concepte care uneori au părut să semnifice acelaşi lucru. Distincţia esenţială dintre facţiune şi partid ţine seama că prima reprezintă un fenomen disfuncţional, pe când cel de-al doilea este un element necesar al unui sistem funcţional, fiind strâns asociat parlamentarismului ca structură indispensabilă a democraţiei ce face posibilă selecţia candidaţilor.

Cu timpul însă, optica s-a schimbat, iar partidele sunt private acum ca instituţii ale democraţiei. Între partide şi democraţie pot exista două tipuri de relaţii.

  • Relaţia pozitivă evidenţiază legătura indisolubilă dintre partide şi democraţie; nicăieri în lume nu există o democraţie care să nu se fondeze pe competiţia dintre partide. Într-un regim reprezentativ, rolul partidelor este cu atât mai evident. Necesitatea alegerii reprezentanţilor, a ocupării locurilor din Parlament este posibilă doar prin existenţa partidelor politice care, punându-şi resursele în joc, fac posibilă alegerea între candidaţi, asumându-şi responsabilitatea pentru evoluţia acestora.
  • Relaţia negativă dintre democraţie şi partide este ilustrată atunci când democraţiile se prăbuşesc ca urmare a acţiunii unor partide cu vocaţie monopolistă care, ajunse la putere, abolesc pluripartidismul sau reduc partidele la o obedienţă mimetică.

John Dunn consideră că trei ar fi beneficiile pe care democraţia reprezentativă le poate aduce: faptul că aduce guvernământ moderat, că oferă o doză de responsabilitate guvernanţilor şi că asigură o protecţie eficientă economiei de piaţă.

Partidele politice asigură reprezentarea cetăţenilor şi conferă aleşilor legitimitatea necesară îndeplinirii funcţiei reprezentative.

Rolul esenţial al partidelor se relevă din perspectiva analizei democraţiei ca regim. Raymond Aron foloseşte numărul partidelor existente într-un stat la un moment dat drept criteriu pentru construcţia celor două tipuri ideale de regimuri politice, regimul constituţional-pluralist şi regimul monopolist. Din momentul în care mai multe partide au legal dreptul să existe, ele sunt inevitabil în competiţie pentru exercitarea puterii. Regimurile monopoliste se caracterizează prin monopolul acordat unui partid asupra activităţii politice legitime, monopol justificat, în funcţie de cazurile concrete, fie de necesitatea păstrării unităţii naţiunii, fie pentru a realize obiectivele unei clase. În afara acestor două tipuri de regimuri, Aron ia în considerare un al treilea tip, regimul tradiţional, care caracterizează acele state care au instituţii ce nu s-au transformat sub impactul modernizării.

Perioada contemporană privilegiază o definiţie “realistă” a partidelor, pornind de la preocuparea esenţială a acestora, şi anume intenţia de a cuceri puterea. Din această perspectivă este secundar elementul doctrinar sau cel de reprezentare. Acest tip de definiţie caracterizează partidul atât ca grup organizat pentru participarea la viaţa politică, dar şi în funcţie de finalitatea sa – cucerirea totală sau parţială a puterii, astfel ca interesele membrilor săi să se poată realiza.

Pentru o mai bună caracterizare a partidului politic se pot desprinde două criterii de definire ce privesc aspectele sale juridice şi sociologice.

A) Din perspectivă juridică, partidul apare ca un tip de asociere particulară, a cărei activitate se exersează în cadrul statului. În calitatea sa de asociaţie ce grupează un anumit număr de persoane cu opinii asemănătoare asupra modului de realizare a Interesului General, partidul are ca principal element concepţia comună care reuneşte indivizii pentru a face posibilă victoria punctului lor comun de vedere. Această concepţie comună nu este obligatoriu o doctrină, ea se poate rezuma la dorinţa de a face să parvină o anumită persoană la putere, în calitatea sa de şef recunoscut. Partidele se opun în ceea ce priveşte susţinerea unui tip sau altul de perspectivă asupra Interesului General.

B) Din perspectivă sociologică, partidul este privit ca organizaţie cu roluri şi funcţii specifice, între care cucerirea şi influenţarea puterii rămâne esenţială. Una dintre cele mai influente ipoteze existente în teoria politicii cu privire la definirea din punct de vedere sociologic a partidelor are în vedere pareu criterii necesare si suficiente pentru a stabili dacă avem de-a face cu un partid sau cu o altfel de organizaţie politică.

Fenomenul partizan are rădăcini adânci în istorie, însă naşterea partidelor politice moderne este rezultatul unui proces relativ recent, care s-a maturizat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ştiinţa politică a propus trei tipuri de perspective pentru abordarea genezei formaţiunilor partizane. Abordarea instituţională leagă procesul de formare a partidelor de extinderea sufragiului şi a rolului adunărilor parlamentare; abordarea istorică atribuie apariţia partidelor unor situaţii de criză; cea de-a treia perspectivă pune în evidenţă naşterea partidelor ca expresie a unui proces general de modernizare.

Literatura de specialitate a consacrat numeroase definiţii ale partidului politic. Acestea cunosc o evoluţie de la viziunea lui Benjamin Constant pentru care partidul politic era o asociaţie de oameni ce profesau aceeaşi doctrină la Kelsen care în zorii secolului al XX-lea considera partidul o grupare de oameni de aceeaşi poziţie politică care luptă pentru a-şi asigura o influenţă veritabilă asupra gestionării afacerilor publice sau Max Weber, ce se apropie de ceea ce va fi perspectiva realistă când definea partidul ca o organizaţie structurată politic care participă la lupta pentru putere. Georges Burdeau propunea ca prin partid să definim grupul de indivizi care promovează aceeaşi orientare politică şi pentru aceasta fac efortul de a o impune cât mai multor cetăţeni urmărind să cucerească sau cel puţin să influenţeze puterea politică. Un alt tip de definiţie oferă Giovani Sartori, care consideră că “un partid este orice grup politic care se prezintă la alegeri şi este capabil ca prin intermediul acestora să-şi plaseze candidaţii în funcţii publice”.

Rolul partidelor a variat în scurta istorie de două sute de ani a acestor organizaţii. În secolul trecut, rolul lor era redus, deoarece participarea cetăţenilor la viaţa publică era minimă, iar funcţiile statului puţin numeroase. În epoca actuală, situaţia este inversă, activitatea partidelor fiind esenţială pentru întreaga societate. Funcţiile partidelor politice depend de natura acestora şi de regimul politic. Se acceptă în general două funcţii primordiale: exprimarea clară a voinţei populare prin vot şi educaţia politică.

Instituţionalizarea partidelor politice, fenomen prin care organizaţii mai mult sau mai puţin structurate se transformă în veritabile partide, pregătite pentru cucerirea şi exercitarea puterii, presupune conjugarea unor elemente “obiective” (structurarea instituţională) şi “subiective” (acceptarea sau legitimarea partidelor). Prin instituţionalizare, mai ales din perspectivă juridică, se desemnează recunoaşterea şi integrarea constituţională a partidelor în sistemul politic.

Există trei mari parametrii ai gradului de instituţionalizare:

  • vechimea: o formă de legitimare a partidelor prin experienţa şi rezultatele acţiunii lor. Vechimea se repercutează negative asupra instituţionalizării noilor partide, cărora le este dificil să-şi dezvolte organizaţia în absenţa acceptărilor în cadrul spectrului politic. Această caracteristică priveşte însă perioadele de stabilitate, căci emergenţa partidului lui Silvio Berlusconi, Fortza Italia, ajuns la guvernare în doar câteva luni de la crearea sa, evident pe baza unui sistem politic delegitimat şi relativ recent (doar cincizeci de ani de funcţionare), dovedeşte că marketingul politic poate propulsa, în anumite condiţii, partidele noi. Esenţială este însă stabilitatea lor, care depinde inevitabil de modul de organizare.
  • depersonalizarea. Dacă un partid nu poate surmonta criza de succesiune, dacă nu este dotat cu reguli de succesiune legitime, instituţionalizarea sa este precară.
  • diferenţa organizaţională pe criteriile distincţiei între central/local şi pe tipurile de aderenţi permite realizarea obiectivelor prin care se urmăreşte cucerirea puterii.

Calculul coaliţiilor posibile presupune în primul rand privilegierea unei soluţii care să minimizeze şansele instabilităţii guvernamentale. O coaliţie stabilă presupune o prealabilă analiză a comportamentelor, structurii şi a obiectivelor partidelor politice care să indice gradul de stabilitate al unei coaliţii, în funcţie de tacticile optime pe care partidele le pot utiliza în campania electorală şi în relaţiile postelectorale cu partenerii şi adversarii, puterea reală a membrilor unui grup politic, tipul de legătură dintre lideri şi organizaţie, specificul programului pe care un partid îl alege pentru a-şi maximize şansele de a participa la guvernare şi dinamica relaţiilor dintre executive si parlament.

Multipartidismul românesc, consecinţă a unui cumul de factori precum tranziţia, lipsa unei opoziţii structurate la cominism, contextual imediat postdecembrist şi sistemul reprezentării proporţionale, reprezintă o imagine destul de fidelă a fragmentării societăţii româneşti. Criza sistemului coaliţiei de guvernare nu este rezultatul numărului mare de partide, ci a bazei lor electorale instabile.

Caracterul partitocratic al egimului românesc poate fi evidenţiat prin rolul pe care, dincolo de prevederile constituţiei, conducerile partidelor şi le-au asumat prin instituirea unor organizaţii parapolitice de tipul comitetelor de coordonare a coaliţiei.

 

4.3 CULTURA POLITICĂ – UN INSTRUMENT TEORETIC PENTRU ESTIMAREA ADAPTĂRII LA SCHIMBARE A SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI

Nici o cultură politică nu se construieşte pe un vid, ci porneşte de la o serie de caracteristici ale comunităţii umane la care se aplică. Eşecul experimentului democratic interbelic, anterior ocupaţiei sovietice şi instaurării regimului communist, în faţa autoritarismului monarchic al lui Carol al II-lea, exprimă inadaptarea sistemului politic la sistemul de valori (fenomen pe care Mattei Dogan îl numea “democraţie mimată”).

Departe de a fi o excepţie, schimbarea este o caracteristică permanentă a sistemelor politice funcţionale. Transformarea spaţiului politic nu este posibilă fără intermedierea, subtilă, dar necesară, a culturii. Conceptul de cultură, aplicat spaţiului politic, desemnează setul de convingeri şi sentimente ce determină atitudini şi comportamente caracteristice unei comunităţi umane, în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor iniţiative politice şi gradul de “loialitate partizană” a cetăţenilor. Cultura politică, prin modul în care acţionează asupra tipului de participare politică, prin amprenta pe care şi-o pune asupra atitudinilor, este o componentă fără de care nu pot fi explicate relaţiile politice specifice unei societăţi. De asemenea, cultura politică poate furniza explicaţii asupra diferenţelor ce există între partide ce se revendică de la aceeaşi familie politică.

Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o legătură consensuală între practicile politice şi aşteptările populaţiei.

Rolul religiilor în formarea culturii politice este indiscutabil. Legătura dintre religie şi cultura politică este facilitată de existenţa setului de credinţe şi de scopuri prin care cea dintâi influenţează politicul. În cazul românesc, religia nu contribuie la formarea unor opţiuni democratice. Într-un asemenea spaţiu, rolul liderului politic de tip charismatic este important, dezvăluind un model mitic de raportare la putere. Elementul naţional a avut o importanţă mai mare decât Biserica în manifestarea ostilităţii faţă de putere. Preponderenţa populaţiei rurale a constituit, de asemenea, un element care trebuie luat în considerare. În Occident, oraşele au fost spaţiul în care democraţia s-a manifestat cu întâietate. Absenţa unei vieţi urbane foarte importante, ca şi economia bazată pe agricultură au reprezentat fapte cu implicaţii asupra tipului de cultură românesc. Realitatea este că regimul communist a folosit baza mentală preexistentă, ale cărei elemente precum ideea egalităţii în obşte, refuzul economiei de piaţă, respingerea capitalismului ca immoral au fost locuri comune. O altă caracteristică a cazului românesc este supravieţuirea familiei tradiţionale, dominaţia clanurilor organizate în funcţie de rudenie şi nu pe considerente politice.

Cultura politică are influenţă asupra sistemului, dar, în egală măsură, se poate accepta şi ideea că sistemul determină, în unele condiţii, schimbări în mentalul colectiv.

Conceptul de cultură politică s-a constituit ca un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare.

 

Sursa: Cristian Pârvulescu, Politici şi instituţii politice

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s