DOCTRINE POLITICE – MONARHISMUL

 

Potrivit interpretării tradiţionale, monarhia a cunoscut patru – unii zic doar trei – etape, din secolul X până la Revoluţia franceză: monarhia feudală, cu fărâmiţarea autorităţii, atât teritorial, cât şi în sensul corporaţiilor privilegiate care-i îngustează libertatea de acţiune, monarhia “nouă”, naţională, a cărei tendinţă de centralizare este controlată de adunări representative, monarhia absolută şi “despotismul luminat”. Roland Mousnier priveşte monarhia absolută ca regim autocratic, până la Napoleon, considerat drept apogeul guvernării personale, deoarece a confiscate puterile legislativă, executivă şi judiciară, exercitând în acelaşi timp controlul asupra religiei, învăţământului şi societăţii.

În accepţiunea monarhismului este implicată competiţia cu o formă de guvernare rivală: republica. Abia de la Revoluţia franceză stau faţă în faţă partizanii republicii şi cei ai monarhiei.

Potrivit lui Benjamin Constant, monarhia constituţională preia elemente din teoria sau din practica britanică: două adunări reprezentative, o magistratură independentă, inamovibilă, un executive responsabil şi un rege simbolic, având funcţia de arbitru al confruntării politice. Principiul monarhiei constituţionale este că “Regele domneşte, dar nu guvernează”. În state precum Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă, menţinerea monarhiei a asigurat acestor naţiuni în epoca modernă loialitatea segmentelor aristocratice, clericale, tradiţionaliste ale populaţiei, aflate natural în defensivă. La rândul lor, prin concesii făcute la timp, ele au păstrar sau au recâştigat legitimitatea poziţiei lor în raport cu cei care intrau în posesia drepturilor civile şi politice.

Monargia constituţională a fost introdusă în statele sud-est europene care şi-au dobândit mai târziu independenţa. Grecia, România şi Bulgaria au apelat la o dinastie străină. Monarhul întemeietor de dinastie, nemaiavând deci legitimitatea unor vechi asocieri între strămoşii săi şi ţară, se va baza pe principiul electiv, ceea ce presupune o suveranitate împărţită între el şi naţiune. Astfel, vor fi conciliate principiile ereditar şi electiv. Cei destinaţi să domnească în noile state, proveniţi din case princiare germane – ofereau avantajul de a garanta prin reţeaua lor de înrudiri o formă de integrare în Europa curţilor regale.

Statele sud-est europene au recurs la dictatura regală, regim menit să le restituie stabilitatea, să le apere graniţele sau să le extindă teritoriul. Cezarismul lui Carol al II-lea nu e relevant decât ca degenerare a formei de guvernare pe care o avem de studiat, travestirea monarhului in dictator fiind, după expresia lui Philippe Ariés, “un altoi bonapartist pe trunchiul regalismului tradiţional”. Dar monarhia constituţională în România n-a sucombat sub povara acestor păcate. Ea şi-a dovedit virilitatea în cele mai grle condiţii, de la 31 august 1944, data revenirii la Constituţia din 1923, şi până la 30 decembrie 1947.

Aptitudinile şi limitele monarhiei constituţionale, aşa cum erau definite în 1923: uneşte cele două funcţii ale sale, cea de arbitru şi cea de simbol al unităţii naţionale, cu tradiţia istorică pe care o întruchipează. Fiind ereditară, ea asigură continuitatea şi stabilitatea politică. Ea participă la puterea executivă, pe care o împarte cu miniştrii, cărora monarhul le deleagă autoritatea sa, cu diferenţa că aceştia sunt singurii responsabili. Monarhul are rolul de a supraveghea şi armoniza raporturile dintre executive, legislative şi judiciar. Prin tradiţie comandant suprem al armatei, el are dreptul de a revoca miniştrii sau chiar de a demite guvernul., de a dizolva parlamentul şi de acorda amnistii. Cele două surse ale legitimităţii puterii sunt naţiunea şi Divinitatea: “Toate puterile statuuli emană de la naţiune” (cf. Art. 330 din Constituţie), iar “graţia lui Dumnezeu” este invocată cu prilejul oricărui act regal.

 

Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina Mungiu-Pippidi