Studii Europene | FAMILII DE PARTIDE SI UNIUNEA EUROPEANA

1. Tendinţe europene după al doilea război mondial

După cel de-al doilea război mondial importanţa partidelor poitice europene în construcţia comunităţii europene a crescut simţitor, formual finală a acestei construcţii fiind, de fapt, rezultatul dezbaterilor şi inţiativelor de partid. Patternurile activităţii de partid se regăsesc în ultimii ani din ce în ce mai mult în acţiunile Uniunii Europene, partidele politice fiind, în fapt, instituţiile în care se construiesc strategii şi se desemnează politici. În realitate, ideea de partid politic a început să piardă din ce în ce mai mult importanţă în faţa celei de familie de partide politice. Europa este astăzi o Uniune ce împărtăşeşte caracteristicile unei confederaţii, în care politica este construită de către reprezentanţii partidelor politice organizate în ceea ce s-ar putea numi “familii spirituale”. Acestea sunt familii ideologice al căror pattern de acţiune specific face ca social-democratul german să se înţeleagă mai bine cu social-democratul francez sau român, decît cu partidul sau cu partidele din propriul sistem naţional de partide. Creştin-democraţii germani conduşi imediat după al doilea război mondial de Konrad Adenauer vor stabili relaţii de cooperare cu creştin-democraţii italieni şi cu alţi creştin-democraţi europeni. Aceste relaţii de cooperare ce au avut o importanţă decisivă în patternurile de comportament politic ale partidelor europene reprezintă, în fapt, consideră Simon Hix şi Chrisopher Lord în Political Parties in the European Union (1997) o primă sugestie pentru cea ce avea să se întîmple cu relaţiile dintre partidele politice europene în viitor: ideologiile şi afinităţile ideologice trans-naţionale în Europa puteau sparge graniţele statului naţional şi linia verticală de organizare a sistemelor de partide.

Pimele contacte ale social-democraţilor au fost ceva mai nebuloase, relativ la posibilitatea unei familii spirituale europene. Social-democraţii germani erau destul de defavorabli Comunităţii Europene, plecînd de la premisa că o astfel de integrare ar aduce prejudicii interesului de unificare al celor două Germanii. În Franţa, social-democraţii erau pentru integrare în anii ’50, dar erau mai puţin favorabili unei Comunităţi a celor 6, care excludea Marea Britanie şi dădea cîmp liber reconcilierii franco-germane. Pe aceeaşi idee de respingere a europenizării, Marea Britanie oferea, prin liderii laburişti, argumente anti-comunitate, respingînd ideea de a deveni membru fondator al Comunităţii.

Ideologia integrării europene era direct dependentă de poziţia pe care diferitele partide şi ideologii de partid o aveau faţă de piaţa liberă europeană, comerţ, schimb între partenerii comunităţii, etc.

Obiectivele politico-economice disputate de partidele europene erau deci de două tipuri. Primul se referea la interferarea integrării cu statul naţional. Cel de-al doilea se referea la deschiderea graniţelor şi a cooperării economice, care era privită de unii drept mjlocul de realizare a acelui welfare-state, iar de către alţii, tocmai factorul de blocare a unei astfel de evoluţii.

Liberalii şi liberalii radicali vor spijini ideologia integrării, pe cînd conservatorii euroepeni, aproape fără excepţie, se vor declara împotriva integrării. Cele mai multe situaţii în cazul celor 5 membri fondatori au fost caracterizate prin Cabinete de centru-dreapta, în care creştin-democraţii, mai degrabă decît conservatorii, erau majoritari.

Această primă fază a cooperării pe familii ideologice în Europa de vest este urmată de un blocaj al structurării familiilor de partide. Atitudinile francezilor după Republica a V-a, cele ale britanicilor, apoi poziţiile gaulliştilor pentu independenţa naţională în Comunitate dădeau semne că europenizarea mergea mai degrabă către cooperare interguvernamentală, decît către construcţie pe familii de partide. Grupurile parlamentare transnaţionale vor apărea pentru prima dată în Adunarea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului în 1953.

Pînă la sfîrşitul anilor ’70 însă, activitatea de partid la nivel european a fost destul de nesemnificativă, relaţia partidelor naţionale cu federaţii transnaţionale fiind lăsată în marginea preocupărilor de partid. Repezentanţii în instituţiile Comunităţii erau aleşi din partidele naţionale, neexistînd specialişti în politica europeană, datorită faptului că relaţiile dintre partide erau destul de slabe. Gaulliştii se rup în 1965 înr-un grup european separat, Comunitatea neavînd puterea de a se interfera şi influenţa activităţi naţionale.

Explicaţiile pentru această nereuşită încercare de organizare a procesului decizional european pe familii de partide poate fi explicat prin intermediul diversităţii ideologice şi al conflictelor dintre interesele naţionale şi partizane. Deşi rămîn valabili aceeaşi factori, este greu de explicat de ce, după perioada de stagnare a activităţii partidice transnaţionale, în anii ’80-’90, cooperarea la acest nivel a început să fie revigorată. Probabil că factorul fundamental pentru schimbarea de atitudine a liderilor de partid din Comunitate după 1980 a fost faptul că Uniunea a avut o serie de reforme instituţionale, mai importante pentru coagulare familiilor de partide decît schimbările din interiorul partidelor politice (Hix şi Lord).

 

Astăzi se poate vorbi despre familii politice europene care joacă un rol important în polica Uniunii, şi care se organizează şi stabilesc relaţii importante cu omologii lor din altă ţară, inclusiv din ţările care sunt candidate la Uniunea Europeană.

Identificarea partidelor politice şi categorizarea lor pe familii de partide ar putea avea drept punct de plecare într-o tipolgie oferită de clivaje social-politice de la nivelul sistemelor naţionale de partide. Uniunea Europeană şi politica Uniunii este astfel determinată de organizaţii transnaţionale de partide, care ar putea fi grupate, pentru început, în familii politice europene de dreapta şi familii politice europene de stînga.

 

2. Familii de partide. Criterii. Caracteristici

Familiile de partide pot fi definite prin intermediul a trei caracteristici:

1. originea şi interesele pe care le urmăresc şi pentru care se mobilizează sau pot mobiliza segmente sociale (socialiştii şi social-democraţii aparţin aceleaşi familii, agrarienii fac parte dintr-o altă familie, etc.);

2. modul în care realizează legăturile între frontiere naţionale – federaţii transnaţionale, cum este cazul diferitelor partide liberale. Al doilea mod este aparteneţa instituţionalizată la un grup multinaţional politic, cum este cazul celor din Parlamentul european (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Marea Britanie).

3. Asemănările la nivelul politicilor realizate de partidele politice în cadrul sistemului naţional de guvenare fac trimitere la o altă formulă de definire a familiilor de partide politice din Europa.

Problema cea mai serioasă pe care o ridică acest din urmă criteriu de identificare se referă la faptul că politica social-democrată, de exemplu, sau politică creştin-democrată poate însemna, de la ţară la ţară, lucruri foate diferite şi măsuri care nu fac parte din aceeaşi categorie de politici. (Gallagher, Laver, Mair, Representative Government in Western Europe, 1992, pp. 59-60).

Dacă vom avea în vedere aceste trei caracteristici care dau seamă de structura unei familii politice europene, vom observa că pot fi identificate aproximativ zece familii politice în Uniunea Europeană. Aceste familii politice ar putea fi divizate în: A. familii politice ale stîngii – social-democraţii, comuniştii, noua stîngă, partidele ecologice; B. partide politice ale centrului-dreapta, din care fac parte creştin-democraţii, conservatorii secularizaţi, liberalii, partidele fermierilor, extrema dreaptă radicală; C. alte partide politice europene – regionaliştii, naţionaliştii, şi alte partide politice care nu pot intra într-un grup anume, în baza unor criterii clare.

 

A. Familii ale stîngii europene

Analiştii sistemului european de partide consideră că există patru familii politice de bază în stînga europeană: 1. social-democraţii, care sunt cea mai puterncă familie de partide şi cea mai longevivă; familia comunişilor, alcătuită din partide desprinse din ideologia pro-URSS, despărţite din partide social-democrate; 3. noua stîngă – partide politice nou formate şi 4. ecologiştii, care împreună se grupează în jurul a ceea ce este etichetat ca “Partide libertariene de stînga” (Kitschelt). Cu toate acestea, partidele politice care aparţin familiilor europene de stînga variză uneori fundamental la nivel de ideologie şi de impact social. Să le luăm pe rînd.

 

A.1. Familia social-democrată

Partidele social democrate reprezintă cea mai veche familie ideologică europeană, relaţia lor cu sindicatele fiind evidentă, indiferent dacă acestea au apărut din sindicate, cum este cazul laburiştilor britanici, sau au apărut în afara mişcării sindicale, dar au stabilit apoi relaţii cu sindicatele, cum este cazul social-demcoraţilor olandezi.

Partidele social-democrate au trecut de la electoratul „gulerelor albastre” la un elecorat extrem de eterogen după cel de-al doilea război mondial. După primul război mondial aproape toate ţările Europei de Vest aveau partide social-democrate care primiseră botezul guvernării, la sfîrşitul perioadei interbelice social-democraţia europeană avînd la nivel de partide politice o poziţie bine stabilită. De altfel, este explicabilă extinderea statului bunăstării în Europa de vest după cel de-al doilea război mondial doar prin intervenţia social-demcoraţilor. Care este situaţia social-democraţiei ca famlie europeană de partide după al doilea război mondial?

La nivel european, anii ’50 ai secolului nostru sunt caracterizaţi de o creştere a importanţei social-democraţiei în Europa, prin participarea acestui tip de partide politice la guvernarea diferitelor ţări occidentale. În anii ’80, însă, scade sensibil impactul social al acestui tip de partid, de la scoruri mai mari de 30%, la scoruri net inferioare acestei cifre. Declinul cel mai clar al social-democraţiei poate fi observat pentru această perioadă în ţări precum Norvegia, Danemarca (unde social-democraţii treceau de 40% în anii ’50), Marea Britanie, Austria şi Suedia. În această perioadă ele renunţă la “bagajul ideologic” tradiţional, rupînd cu aripile comuniste ale doctrinei socialiste. Grupările radicale din interiorul acestora trec la ceea ce s-a numit “noua stîngă”, deoarece ideologia social-democrată se restrucutrase la nivelul unora dintre elementele sale cheie.

Concluzii: Doctrina şi ideolgia de partid social-demcorată în familia europeană de partide se întemeiază pe cîteva coordoate fundamentale, dintre care amintim:

1. Welfarismul – statul bunăstării, ca stat intervenţionist şi protecţionist în raport cu lumea socială, în special cu categoriile sociale defavorizate, sau care nu sunt implicate în activitate de producţie şi de circulaţie a capitalului.

2. Egalitaismul – depăşirea unor barie economice de tipul liberalist-indivdualiste, prin politici compensatorii rezultate din redistribuirea resurselor sociale în favoarea celor care nu dispun de venituri suficiente, sau a celor lipsiţi de venituri.

3. Accentul pus pe planificare şi pe controlul social realizat de stat scade ca importanţă în doctrina social-democrată. Intervenţionismul statal în economie este împletit cu piaţa liberă.

4. Din ideologia şi manifestele lor dispare atacul la orînduirea capitalistă şi mitul societăţii socialiste viitoare, care să aibă o structură diferită de cea a societăţii capitaliste. (Heywood, p. 63)

În marea familie social-democrată europeană putem distinge trei categorii de partide politice, în funcţie de suportul lor electoral:

1. Germania, Franţa, Austria, Norvegia, Suedia – aproximativ 30% suport electoral;

2. Grecia, Spania, Portugalia, după restabilirea regimurilor politice democratice din anii ’70, vor avea şi ele partide social-democrate importante;

3. Belgia, Danemarca, Finlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Elveţia – suport electoral social-democrat mai mic de 30%, dar nu scad sub 20%;

4. Italia şi Irlanda – sub 20% (în Irlanda, chiar sub 10%, social-democraţia din această ţară fiind “Cenăşăreasa” familiei social-demcorate europene”.

 

A.2. Familia partidelor comuniste

 

Partidele comuniste europene se disting clar în interiorul stîngii prin apelul lor revoluţionar de schimbare socială. Despre o familie politică de tip comunist în Europa se poate vorbi abia în preajma primului război mondial, cînd URSS încearcă să întemeize o ideologie politcă a internaţionalimului proletar, pe care Stalin o va abandona în favoarea comunismului într-o singură ţară, ce trebuia să rămînă model de organizare socio-politică şi economică pentru alte ţări europene. Eşecul internaţionalismului proletar lansat de celebrul îndemn marxist “Proletari din toate ţările uniţi-vă!” a fost urmat de o delimitare progresivă în cadrul stîngii europene, între partide ale parlamentarismului şi ale schimbării graduale, prin majoritate parlamentară (social-democraţii) şi partide revoluţionare, care integau schimbarea radicală de regim politic şi principiile naţionalizării mijloacelor de producţie şi ale staului condus de partidul unic proletar. Nu întîmplător, Partidul Comunist din Romania va fi scos în afara legii în 1924, cînd aderase la principiile internaţonalismulu proletar, lansate de Cominternul întemeiat ca o a doua Internaţională socialistă de URSS.

În Europa, partidele comuniste vor fi progresiv marginalizate pe diferitele scene politice, în perioada interbelică, dar, cu deosebire în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Cu excepţia Italiei, în Europa de vest partidele comuniste au fost puţin reprezentative la vot. În unele ţări, comuniştii sunt nereprezentaţi la nivel parlamentar, cum este cazul Marii Britanii şi al Islandei. În alte ţări, după al doilea război mondial, comuniştii vor fi marginalizaţi în Belgia, Danemarca, Norvegia, Olanda şi Elveţia. În ţări precum Finlanda, Franţa, Islanda, Grecia, Portugalia, Spania, partidele comuniste au avut o importanţă din ce în ce mai mică. Într-o serie de ţări, precum Finlanda, Italia şi Suedia, partidele comuniste au fost obligate să îşi schimbe numele.

Imediat după cel deal doilea război mondial, au exitat partide comuniste în coaliţii largi de guvernare, recunoaşterea lor de către parteneri social-democraţi fiind, în fapt, rezultatul angrenării în lupta antifascistă (Itala, Belgia, Austria, Finlanda, Danemarca, Frnţa). După această perioadă scurtă de recunoaştere, ele au mai participat, mai degrabă indirect la guvernare, acordînd susţinere parlamentară creştin-democraţilor italieni şi social-democrţilor suedezi la sfîrşitul anilor ’70. O astfel de recunoaştere după cel de-al doilea război mondial de către social-democraţie sau creştin-deomcraţie în Europa de vesta fost posibilă doar în condiţiile în care partidele comuniste se distanţaseră de modelul moscovit şi de eurocomunism (Italia, Franţa, Spania).

În anii ’80 ai secoului nostru, acolo unde partidele comuniste erau importante sau aveau o oarecare relevanţă electorală – Italia şi Franţa, acestea au cunoscut un fenomen de “eroziune ideologică”, păstrarea identităţii comunise fiind, de fapt, plătită cu costuri electorale semnificative (Italia, Frnţa).

 

A.3. Noua stîngă

 

Noua stîngă a apărut în Europa de vest în ani ’60 şi este alcătuită din formaţiuni politice foarte eterogene sub aspectul intenţiilor şi progmelor de partid. Noua stîngă apare în urma unor divizări ale partidelor comuniste şi se înscriu în ideologia marxismului ortodox, mişcările politicie şi sociale ale studenţilor occdientali din anii *60 nefiind deloc străine de coagularea acestui fenomen politico-ideologic. Ideologia noii stîngi are ca purtători partide marxiste (Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia) şi o altă serie de partide care nu pot intra în mod clar într-o categorie clasică:

b. partide post-materilialiste şi libertariene de stînga – Elveţia, Olanda

c. radicalii italieni

d. Alianţa femeilor în Islanda

e. partidele ecologiste apărute în anii ’80 pot fi intoduse în familia politică a noii stîngi europene. În ceea ce priveşte relevanţa electoală a noii stîngi în Europa de vest, singurul caz reprezentativ pentru un electorat de peste 10% este Danemarca. Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Suedia şi Marea Britanie nu au o nouă stîngă relevantă electoral.

 

La nivel de ideologie, noua stîngă devine relevantă şi cunoscută doar într-o ultimă etapă a istoriei sale, atunci cînd se impun pe scena politică partidele ecologiste cu programe environmentaliste. La sfîrşitul anilor ’80, partidele ecologiste, ca partide le noii stîngi, capătă reprezentanţă parlamentară în majoritatea ţărilor Europei de vest, media lor însă la nivel electoral pentru această regiune europeană nedepăşind 2%. Cea mai clară reprezentare parlamentară şi relevanţă socială a noii stîngi ecologiste o găsim în Germania, unde aceştia au depăşit 8% la sfîrşitul anilor ’80, decăzînd însă un deceniu mai tîrziu. Un caz special îl reprezintă Partidul Ecologist din Marea Britanie, care a reuşit să totalizeze în 1989 aproximativ 15% din opţiunile electorale, sistemul de reprezentare britanic nepermiţînd însă pătrunderea lui în Parlament.

 

Programul politic al stîngii ecologiste poate fi sintetizat în următoarele elemente:

pace, reglare economică, dezarmare, creşterea ajutorului pentru Lumea a treia, justiţie socială pentru femei, democraţie participativă, eliminarea etnicismului şi a rasismului.

 

B. Familii politice de centru şi centru-dreapta

 

B.1. Familia creştin-democrată

Creştin-democraţii reprezintă cea mai largă familie de centru-dreapta din Europa de vest, în cadrul acestei familii politice existînd partide care sunt consturite pe opţiunile creştine de tip catolic şi de tip protestant. Creştin-democrţia are o bază electorală largă în toate ţările Europei de vest, cu excepţia Marii Britanii şi a Islandei. Partidele creştin-democrate sunt, de asemenea, puţin reprezentative în Portugalia şi Spania.

a.1. Ramura creştin-democrată întemeiată pe valori romano-catolice are partide dintre cele mai puternice în Europa. Acestea, ne spune Heywood, au apărut încă din secolul trecut şi au fost reprezentative pentru Austria, Belgia, Italia, Luxemburg, Elveţia, cu toate că, astăzi, Elveţia are şi ramura creştin-protestantă reprezentată la nivel electoral.

Germania este prezintă partide creştin-democrate atît catolice, cît şi protestante. Uniunea Creştin Democrată şi Uniunea Socială Creştină apar în 1945, pe moştenirea Partidului Catolic de Centru, ce dominase Germania înainte de 1933.

În Olanda, ramura protestant ş ramura catolică a creştin-democrţaie se unesc în 1980 în Apelul Creştin Democrat, reieşit din fuziunea Partidului Catolic al Poporului, Partidului Antirevoluţionar (partid protestant) şi Uniunea Istorică Creştină.

Exită şi o ramură a creştin-democraţiei implicite, în Franţa şi Irlanda. Suportul conservator al partidului catolic francez Mişcarea Populară Republicană, important în Republica IV franceză (1946-1958) fost preluat de mişcarea gaullistă.

Dimensiunea creştină a partidelor care fac parte din familia creştin-democrată se manifestă, în diferite ocazii, prin atacul unor probleme specifice care ţin de dimenisunea religioasă a ideologiei acestora. De exemplu, partidele creştin-democrate europene adoptă poziţia bisericii faţă de probleme sociale precum divorţul, avortul, euthanasia.

Partidele din ramura protestantă a familiei creştin-democrate se peocupă de probeme sociale precum alcoolismul şi pornografia, cum este cazul celor din Norvegia şi Suedia.

Programul ce poate fi identificat în familia creţtin-democrată are cîteva principii fundamentale precum:

a. ideologie politică pro-statul bunăstării;

b. majoritatea sunt partide de tip centrist sau centru-dreapta;

c. se preocupă de probleme sociale şi sunt reluctante faţă de politic, care ar putea genera conflict social;

d. se opun libertarianismului şi politicilor neoliberale, individualismului, avînd aici o atitudine politică asemănătoare familiei social-democrate; partidele familiei creştin-democrate au o ideologie orientată către intervenţia limitată a statului;

e. sunt partide tradiţionaliste, dar care accentuează dimensiunea democratică a organizării social-politice: libertatea, iniţiativa privată, etc. proiectîndu-le în zona unei “drepte seculare”. (Heywood, p. 73).

 

B.2. Familia conservatoare

Ideologia conservatorismului european se construieşte pe principiile interesului naţional, de regulă, combinat cu consevarea tradiţiilor social-economice şi politice. Privite în peisajul electoral al Europei de vest, acestea nu depăşeşc 20% din opţiunile votanţilor. Dacă socotim, însă, procentul electoral doar în ţări care au partide politice de tip conservator precum Marea Britnaie, Danemarca, Norvegia, Islanda, Irlanda, Finlanda, Suedia, rata electorală a acestora se situează în jurul procentului de 33%.

În inetriorul famliei consevatoare putem identifica trei tipuri de partide politice, în funcţie de accentul pus pe anumite valori în discursul ideolgic şi în programle propuse electoratului.

a. Partide conservatoae tradiţionale – Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, se caracteozează printr-o opoziţie moderată la intervenţia statului în viaţa social-economică, avînd şi o abordare de tip consensual pentru elaborarea politicilor. Partidele politice de tip consevator sunt mai importante decît partidele creştin democrate, în multe cazuri ele fiind echivalentul creştin-democraţiei în opţiunile electorale. Atît creştin-democraţia, cît şi partidele consevatoare reprezintă aletrnative la guvernări şi ideologii social-democrate. Dezvoltarea celor două familii politice în cadrul aceluiaşi sistem politic este, mai degrabă, o excepţie. Acolo und există consevatorism puternic, familia creştin-democrată este ori implicită ca ideologie, ori nu există. Marea Britanie, Scandinavia, Grecia, Spania sunt exemple pentru situaţii în care, dacă familia conservatoare este puternică, anulează familia creştin-democrată. Austria, Belgia, Itlaia, Olanda sunt exemple pentru situaţia inversă: acolo unde creţtin-democraţia este puternică, familia conservatoare este slabă sau nu este deloc reprezentată.

Progamele conservatoare se caracterizeză prin următoarele idei fondatoare:

a. sprijnirea iniţiativei private;

b. austeritate fiscală;

c. eficienţa guvernării este legată de principiile de lege şi ordine;

d. statul bunăstării nu este absent, dar este puţin reprezentat în progamele partidelor ce aparţin familiei euroepne conservatoare. (Heywood, p. 75)

 

B.3. Familia partidelor liberale în Europa de vest

 

Partidele liberale sunt prezente în toate ţările Europei occidentale, cu excepţia Islandei, care nu are un partid liberal care să fie relevant din punctul de vedere al opţiunilor de vot. Media reprezentării familiei liberale în Europa de vest este astăzi de aproximativ 11%. În acest procent este inclus cazul frncez care intră prin Uniunea pentru Democraţie, ce încorporează tradiţia liberală şi Irlanda, unde Partidul Democrat Progresist trecea de 11% în 1987, deşi avea mai puţin de un deceniu de la înfiinţare.

Relevanţa partidelor liberale în alte ţări ale Europei de vest este diferiă de la caz la caz. De exemplu, în anii ’80 în Belgia, Olanda, Elveţia, Marea Britanie, partidele liberale aveau o pondere mai mare de 20%. În Suedia şi Luxemburg acestea treceau de 10% iar în Danemarca, Italia, Norvegia aveau o reprezentare electorală mai mică de 10%, fiind însă partide de coaliţie prin poziţia lor centristă în peisajul ofertelor electorale.

A. Ramura de dreapta a familiei politice liberale se defineşte prin apelul lansat iniţiativei private şi prin ideea neintervenţionismului statal în economie şi în societate. Se adaugă, de asemenea, promovarea unei fiscalităţi cît mai mici. Această ramură a liberalilor europeni tinde să aibă succes acolo unde este creştin-democraţie puternică. Austria este ţara în care extrema dreaptă liberală este cea mai puternică din familia liberală. Liberalism din acestă ramură europeană găsim şi în Belgia, Olanda, Italia, Germania, Suedia, Luxemburg.

B. Ramura liberalismului moderat, centrist, dar fără tendinţe de stînga, este legată de valorile individualismului, combinat cu justiţa socială şi cu egalitarismul Acest tip de partide se regăsesc în ţările în care grupul de dreapta principal este conservator secular şi se construieşte pe tendinţa netintervenţionistă a familiei liberale, şi unde tendinţa anticericală a liberalimului s-a dovedit fără o prea mare importanţă: Danemarca, Norvegia, Suedia, Marea Britanie, Republicanii italieni, democraţii anilor ’66 în Olanda. (idem, pp. 76-77).

 

B.4. Familia agrarienilor

Partidele agrariene sunt partide de interes şi apar la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, ca partide ale fermierilor şi agricultorilor. Familia agrariană este astăzi reprezentaă în toate ţările Europei de vest, după cel de-al doilea război mondial, electoratul acestora devenind mai extins, către clasa mjlocie şi populaţia care nu are rezidenţa în mod necesar în mediul rural. Mai mult, căutarea de electorat a făcut ca în Peninsula Scandinavică, în anii ’60 să se înregistreze schimbări de denumiri ale partidelor agrariene.

Cele mai tari partide agrariene apar acolo unde liberalismul este slab sau nu există: Islanda, Finlanda. Conversa este şi ea adevărată: acolo unde nu există partide agrariene, partidele liberale sunt cele mai puternice.

 

B.5. Familia partidelor de extremă dreaptă

Între partidele de extremă dreaptă, cele mai reprezentative sunt:

-Frontul Naţional în Fanţa, în anii ’50

- Mişcarea Socială Italiană, partid neofascist

- Acţiunea Naţională, în anii ’70, în Elveţia

- Partidul Republian în Germania, care, deşi nu este relevant la nivel naţional, are electorat semnificativ în anii ’80 în Germania de Vest

- Uniunea Democrată pentru Respectul Muncii, în Belgia

- Partidul Centrului, în Olanda.

Cel mai mare succes la extremei drepte în Europa de vest l-a avut partidul austriac condus de Heider, care a primit votul necesar pentru alcătuirea guvernului în 1999. Reacţia celorlalte familii de partide europene, însă, a fost extrem de dură în cadrul organizaţiilor europene, care au încercat să marginalizeze Austria în condiţiile unei guvernări de extrema dreaptă, pentru îndepărtarea de la putere a liderului naţioanalist.

 

B.6. Altele

Partide politice care nu aparţin nici unei alte familii politice dintre cele enumerate sunt partidele iredentiste şi regionaliste.

Acest tip de partide politice se definesc printr-o idelogie a schimbării graniţelor stabilite de al doilea război mondial, prin întemeierea de state noi pe teritoriul aceluiaşi stat, sau pe ruperea unor zone ale unuia şi aceluaşi stat în state de sine stătătoare. Partidele iredentiste şi regionaliste au o bază etnică şi religioasă, aşa cum este cazul mişcării Batasuna, definită ca o reprezentantă a extremei stînge basce în Spania. Liga Lombardă din Italia este un exemplu de formaţiune politică de extremă dreapta, care cere ruperea şi organizarea separată a Nordului italian. Liga Nordului în Italia se referă la Veneţia, Lombardia, Tirolul de Sud, Sardinia.

Un alt caz departid irdentist este Partidul Sinn Fein în Republica Irlanda şi în Irlanda de Nord. Se pot adăuga aici mişcări naţionale precum mişcarea galeză şi mişcarea scoţiană în Marea Britanie sau mişcarea separatistă bască în Spania.

Alte partide politice care fac parte din familii europene ce nu intră într-o ideologie identificabilă prin tradiţie precum liberalimul, conservatorismul, social-democraţia, etc. sunt partidele pensionarilor, partidele automobiliştilor, partide ale justiţiei (Danemarca), partidul antiecologist (Elveţia).

 

 

3. De la familii de partide europene la fenomenul globalizării

 

Fenomenul globalizării este strîns legat de reorganizarea sistemului mondial modern prin apariiţia de noi forme de interdependeţă la nivel economic, politic, social şi cultural. Era infiormatizării trebuie privită ca o eră a interdependenţei la toate aceste niveluri, deciziile care se iau astăzi în diferite state nemaiputînd opera decît în contextul internaţional în care trebuie să ţină seama de formele de interacţiune stabilite în ultimii 20 de ani. Ce este şi în ce constă fenomenul globalizării? Care este relaţia dintre naţiune şi globalizare?

Interdependenţa societăţilor contemporane este legată de două variabile majore ale sfîrşitului de secol XX.

1. Prima dintre ele se referă la sistemul mondial întemeiat pe statele-naţiune. Apariţia acestui sistem mondial modern după secolele XVI-XVII a dus la o primă formă de interdependenţă identificabilă în întreaga Europă ce încerca să delimiteze sfere de putere la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în întreaga lume. În interiorul acestui factor al interdependenţei dintre state a fost definit şi a funcţionat conceptul de „suveranitate”, pînă tîrziu, la sfîrşitul secolului XX. Această formă de organizare şi funcţionare a statelor în sistemul modial modern a pus capăt ideii de universalism, prin căderea succesivă a diferitelor imperii, în urma Păcii de la Westfalia din 1648 şi a Tratatului de la Viena, în 1815:

Instituţionalizarea suveranităţii statelor şi funcţionarea mecanismului balanţei de putere au format fundamentul a ceea ce o serie de analisti au numit o „societate internaţională”: o societate de state (sau de grupuri domianante din aceste state) care se ocupau de interesele şi de menţinerea acelor state (sau grupuri dominante din aceste state). Sistemul care a luat naştere astfel a fost rezultatul caracteristicilor, nevoilor şi intereselor statelor membre: sistemul european de state nu a apărut deci “imaculat”, cum consideră Barry Jones în Globalisation and Interdependence in the Interntional Political Economy.

Noul sistem mondial a fost unul al conflictelor dintre state grupate în blocuri poltice şi militare. Problema care apare într-un astfel de tip de relaţii internaţionale în care securitatea politico-militară ca problemă centrală este legată de formula de cooperare la nivel interstatal, formulă ce nu presupune actori internaţionali care să poată opera peste dimensiunea centrală a sistemului mondial care era asigurată de suveranitate.

Ceea ce se întîmplă la începutul mileniului trei la nivelul relaţiilor internaţionale este strîns legat de dinamica sistemului internaţional, care a funcţionat pe principiul blocurilor militare şi de influenţă, acestea reducîndu-se înainte de căderea regimurilor comuniste în Europa centrală şi de est între 1989-1990 la bipolarizare pe axa Vest-Est. Căderea regimurilor comuniste a dus la dispersarea puterii sovietice, care a pus astfel capăt conflctului latent între două blocuri la nivel mondial, actorii internaţionali apăruţi acum fiind practic dominaţi de Occidentul grupat în NATO. Căderea blocului sovietic a fost urmată de o restrucutrare a sistemului internaţional la nivel de relaţii economice, blocul euro-american deţinînd acum întîietatea. În această perioadă, problema suveranităţii care organizase sistemul internţional a fost înlocuită de problema interdependeţei dintre state.

globalizarea

 

2. A doua variabilă se referă la fenomenul globaizării. Conceptul de globalizare a devenit un termen extrem de folosit în discursul politic şi în discursul analitic la sfîrşitul secolului XX. El se suprapune cu conceptele de interdependeţă şi convergenţă la nivelul relaţilor şi deciziilro dintre state. Pentru o serie de analişti de perspectivă marxistă şi neomarxistă, globalizarea înseamnă înainte de toate hegemonia în cadrul unui capitalism transnaţional în general, hegemonia corporaţiilor transnaţionale în particular. Pentru alţii, globalizarea se defineşte prin referire la internaţionalizarea finanţei, a producţiei şi a tranzacţiilro economice care provoacă mecanismele statale de operare şi ale deciziilor suverane al statelor-naşiune. O altă semnificaţie a conceptului de globlizare este legată de ideea de standardizare a capacităţilor şi tehnologiilor de producţie şi expuerna statelor la un set de probleme comune şi presiuni economice de acelaşi tip. (B.Jones)

 

  1. R.J. Barry Jones, Globalisation and Interdependece in the International Political Economy. Rethoric and reality, Pinter Publishers, London, 1995, p. 51

 

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 3,272 other followers

%d bloggers like this: