STIINTE POLITICE – PARTIDELE POLITICE – Definire, Tipologii, Caracteristici, Functii si Roluri

I. 1.Definiţii generale ale partidului politic

 

I. Numărul mare de definiţii pe care le-a primit partidul politic este legat de istoria analizei acestui tip de organizaţie politică şi de diferite elemente semnificative pe care autorii definiţiilor le-au considerat satisfăcătoare şi suficiente pentru a individualiza acest tip de organizare a intereselor sociale.

Putem astfel identifica o definiţie pe cât de largă, pe atât de confuză la Benjamin Constant, pentru care

un partid politic este o reuniune de indivizi care profesează aceeaşi doctrină politică, în sensul că împărtăşesc o perspectivă comună de reprezentare a realităţii social-politice (cluburi).

Kelsen H. diferenţiază ceva mai mult organizaţia politică de tip partid, definind-o drept

formaţiune care grupează indivizi de aceeaşi opinie pentru a le asigura o influenţă veritabilă în gestionarea afacerilor publice. Adăugând ideea de influenţare şi scopul unei astfel de organizaţii politice, Kelsen reuşeşte să se aproprie de o definiţie destul de modernă a partidului politic.

Debbasch şi Pontier ne spun în Introduction a la politique (1995) că, în analiza politică a ultimilor ani, o serie de autori au propus definirea partidelor politice ca trebuind să aibă drept temei ceea ce constituie tocmai preocuparea lor esenţială – orientarea spre cucerirea puterii politice. Este vorba despre şcoala realistă care propune o definiţie de genul următor:

Un partid politic este o grupare organizată pentru a participa la viaţa politică, în vederea cuceririi parţiale sau totale a puterii, având scopul de a face să prevaleze interesele şi ideile membrilor săi.

 

II. La începutul anilor şaizeci, un politolog francez punea problema definirii partidelor politice în termeni asemănători. Astfel, Georege Burdeau considera că partidul politic este un grup de indivizi care, profesând aceeaşi vederi politice, se străduiesc să le facă să prevaleze, atrăgând cel mai mare număr de cetăţeni posibil şi căutând să cucerească Puterea sau, cel puţin, să-i influenţeze deciziile.” (7)

 

III. Dacă în ştiinţa politică franceză abordarea partidelor politice printr-o definiţie care să subsumeze elementele grup, influenţarea deciziei politice sau cucerirea puterii, atragerea de simpatizanţi se puneau abia la mijlocul secolului nostru, în dezbaterile din anii ’20 de la Academia Română doctrinarii şi analiştii români ai fenomenelor de partid şi ai doctrinelor politice propuneau o definiţie cel puţin la fel de serioasă ca cea a şcolii realiste franceze sau cea a politologului G.Burdeau. (8)

Astfel D. Gusti şi P.P. Negulescu analizau partidele politice în termeni de

entităţi organizate care participă indirect la exercitarea suveranităţii naţionale în cadrul unui sistem politic de tip democratic.

După P.P.Negulescu, “actul esenţial al vieţii constituţionale e astfel alegerea reprezentanţilor naţiunii. (…) În adevăr, scopul organizării constituţionale este să facă posibilă guvernarea popoarelor prin ele însele. Aşa fiind, reprezentanţii pe care o naţiune şi-i alege, la un moment dat, spre a le încredinţa puterea de a hotărî în numele său, trebuie să aibă părerile care predomină în masele sau asupra necesităţilor la ordinea zilei, şi să aibă şi capacitatea cerută spre a le traduce în legi bine chibzuite.” P.P. Negulescu, Partidele politice, Garamond, Bucureşti, 1996 (1926), pp. 43-44 (9)

Astfel, importanţa partidelor politice este hotărâtoare, spune Negulescu, pentru o viaţã politică de tip constituţional, valoare fiecărui partid politic în parte fiind determinatã de măsura în care reuşesc sã participe la realizarea scopurilor asumate de o organizare constituţional-democraticã a statului.

 

 

Concluzii privind definirea partidelor politice

 

1. Un partid politic nu este o comunitate ci o asociaţie de comunităţi

2. Un partid politic este o uniune de grupuri mici dispersate pe întreg teritoriul unei ţări (asociaţii locale, organizaţii teritoriale, comitete locale, etc.)

3. Aceste organizaţii sunt legate între ele prin instituţii centrale sau regionale cu rol coordonator.

 

Criteriile de definire a partidelor politice

 

Având în vedere multitudinea de definiţii care s-au dat şi diferitele componente pe care autorii lor le-au propus, vom încerca, în continuare, nu să dăm cea mai bună definiţie partidelor politice, ci să identificăm “definiţia cea mai puţin rea cu putinţă”.

O astfel de propunere ţinteşte la identificare unor criterii fundamentale pe care să se construiască diferitele definiţii. Ne vom ocupa astfel, după schema de analiză propusă de Debbasch şi Pontier în Introduction a la politique (1998) de următoarele criterii:

1. caracteristicile juridice; 2. caracteristicile sociologice; 3. rolul partidelor politice; 4. funcţiile diferite pe care acestea le joacă în societatea contemporană:

 

6.1. Caracteristicile juridice ale partidelor politice

 

1.a. Persoane de drept public-persoane de drept privat

Un partid politic este o organizaţie de drept privat, care exersează activitatea în cadrul unui stat şi care, în această postură, devine semnatar al unor acte de drept public.

Tudor Drăganu face o demonstraţie serioasă a acestui aspect juridic al partidelor politice, punând în balanţă definiţia şi comportamentul partidelor politice româneşti ca persoane de drept public, ele fiind de fapt, constituţional vorbind, persoane de drept privat. (11)

 

Partidul politic este un tip particular de asociaţie. Gruparea politică de tip partid este, pe linia lui B.Constant, o asociere de indivizi care au o opinie comună. E adevărat, această opinie poate fi rezultatul unei producţii individuale, asociaţia fiind, de fapt o grupare de indivizi în jurul unui şef politic. Gruparea poate fi, de asemenea, rezultatul unei asocieri comune pe ideea existentă deja, liderii de partid având aici doar un şef şi o conducere de tip funcţional şi managerial pentru realizarea acestei idei.

 

1.b. Partide politice care îşi definesc în mod pluralist scopul şi partide politice de tip monopolist.

Partidele pluraliste sunt partide politice de tip democratic, ce acceptă concurenţa şi competiţia politică, propunându-se ca partide politice într-o scenă politică pluralistă, în care pot câştiga sau pot pierde.

 

Partidele politice de tip monopolist sunt acelea care nu acceptă un alt adevăr decât cel profesat de propria ideologie. Decizia de partid nu poate fi decât decizia Centrului, restul membrilor de partid fiind obligaţi să o respecte. Modelul exemplar de astfel de partid este partidul comunist centralizat propus de Lenin, care nu accepta ideea diversităţii de opinii şi de participare democratică a membrilor de partid la luarea deciziei. Un astfel de partid tinde ca, după ce va ajunge la putere, să elimine adversarii. Exemple clare pentru partide care împărtăşesc o astfel de caracteristică este Partidul Comunist Român, care, ajungând la putere a absorbit o parte din Partidul Social Democrat, eliminând rând pe rând toate celelalte partide politice.

 

1.c. Partidul, tipologia membrilor de partid şi a susţinătorilor

În cadrul partidului politic şi în rândul susţinătorilor direcţi sau indirecţi ai acestuia, se pot distinge mai multe categorii, de la membri activi, până la simpatizanţi sau electorat care votează circumstanţial cu un partid politic. Care sunt aceste categorii?

a. Grupul cel mai larg de persoane care împărtăşesc aceeaşi opinie politică este cel al alegătorilor. Acest tip de membru al grupului este alcătuit din cei care votează cu partidul, fără a fi membri de partid în sens juridic. Votanţii pot fi alcătuiţi dintr-un segment fidel partidului, care votează cu partidul în orice condiţii, şi dintr-un segment flotant, care este constituit circumstanţial şi care la alegerile următoare poate avea o cu totul altă opţiune de vot.

 

b. Simpatizanţii sunt acea categorie de membri ai grupului ce împărtăşeşte aceeaşi opinie, ei fiind interesaţi de diferite manifestaţii ale partidului, cum este cazul unor reuniuni publice şi care, ocazional, acceptă să doneze o sumă de bani partidului. Ei nu sunt membri de partid.

 

c. aderenţii sunt membri de partid care au semnat o adeziune pentru intrarea în partid. Trebuie menţionat că această categorie e aderenţi este cel mai uşor de identificat sub aspectul dimensiunilor sale pentru cazul partidelor de masă. Pentru cazul românesc, fiecare partid politic are cel puţin 10 000 de aderenţi pentru a fi înscris la tribunal. Din acest punct de vedere, observăm că ceea ce Duverger numea “partide de cadre”, practic nu mai există în România ca realitate juridică, cel puţin.

 

d. militanţii sunt acea categorie dintre aderenţi care sunt activi. Ei îşi asumă sarcini de partid şi executarea lor şi dedică o parte din timpul lor rezolvării acestora. Anumiţi militanţi devin funcţionari de partid, putând fi plătiţi pentru activităţile desfăşurate. Dintre ei se recrutează, de regulă, liderii de partid.

 

e. liderii de partid sunt cei care răspund de activitatea partidului. Ei stabilesc strategia de partid, programul, doctrina şi căile de acţiune ale partidului. Legea partidelor politice din românia stabileşte în mod expres că liderii de partid sunt aleşi în mod democratic, printr-o strategie de delegare de putere de jos în sus.

Liderii de partid stabilesc şi reprezintă partidul în relaţiile cu alte partide din ţară sau străinătate şi în relaţiile cu autorităţile publice.

 

6.2. Caracteristici sociologice ale partidelor politice

 

J.La Palombara şi M.Weiner au stabilit în 1966 în Political Parties and Political Development că există patru criterii necesare şi suficiente pentru a avea de-a face cu o realitate organizaţională semnificată prin conceptul de “partid politic”. (12)

Sociologic vorbind, o astfel de realitate organizaţională şi ideologică trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici:

1. Organizaţie durabilă. Partidul politic nu este legat ca durată de viaţă de liderii sau membrii săi fondatori. O organizaţie politică este partid dacă reuşeşte să depăşească durata de viaţa a conducătorilor săi.

Acest criteriu însă este discutabil pentru că un partid politic poate să dispară prin fuziune sau să fie absorbit de către un alt partid mai mare, împreună cu liderii şi electoratul său. Acesta este motivul pentru care criteriul duratei de viaţă nu este total funcţional în analiza contemporană a tipologiei partidelor politice.

 

2. Al doilea criteriu este cel de organizaţie perfecţionată la toate nivelurile de organizare.

Acest criteriu presupune existenţa unor filiale locale care să întreţină relaţii permanente cu centrul partidului. De altfel, durata de viaţă a partidului este direct legată de teritorialitate, în sensul organizării şi activităţii la nivel teritorial. Partidele care nu au în teritoriu organizaţii puternice nu pot rezista pe termen lung.

 

3. Al treilea criteriu se referă la voinţa deliberată a conducătorilor de la nivelele locale şi centrale de a cuceri puterea politică şi de a o exercita, singuri, sau împreună cu alte partide politice în cadrul sistemului politic existent. Acest criteriu este şi el discutabil. Există grupuri de presiune care în activitatea lor pot deveni partide politice. Un exemplu în acest sens este Alianţa Civică.

 

4. Căutarea de susţinere populară prin orice mijloace: alegeri, propagandă la centru sau în teritoriu, influenţarea opiniei publice şi manipulare, etc.

Se remarcă faptul că aceste criterii nu sunt doar criterii de diferenţiere, dar şi criterii cumulative cu ajutorul cărora se poate testa în ce măsură o organizaţie este sau nu partid politic. De asemenea, mai trebuie adăugat un alt criteriu, şi anume acela că sunt asociaţii de tip voluntar.1: „ căci o organizaţie politică, îndeplinind cele patru atribute, dacă nu se bazează pe un proces de constituire de tip liber şi nu se dezvoltă pe voluntariat, ci, dimpotrivă pe constrângere, nu poate fi un partid în sensul propriu al cuvântului. Partidele unice din lumea comunistă nu erau, la rigoare partide politice; procedeele lor de înregimentare nu aveau în general nimic comun cu persuasiunea sau cu aderenţa liberă; alegerile, pe de altă parte erau departe de a fi libereşi, deci, de a pune în vreun fel în chestiune continuitatea guvernării.”2

 

6.3. Criteriul funcţional în definirea partidelor politice

 

a. Funcţia de organizare a alegerilor

1. încadrarea opiniei

2. încadrarea aleşilor

 

b. Funcţia de educaţie politică

1. acţiunea de informare

2. rolul educativ al partidelor

 

c. Funcţia de integrare socială : educarea de masă, integrarea socială, socializare politică, administrarea resurselor sociale atunci când devin partide de guvernământ, organizarea cadrului legislativ, ca partide parlamentare.

 

Dimensiuni ale conceptului de partid politic

a. Dimensiunea formală

Modelul de abordare clasic al structurii partidelor politice (dimensiunea organizaţională) este cel propus de Duverger în Partidele politice .Sociologul francez are în vedere două criterii ierarhice: criteriul organiazţional propriu-zis (cel impus prin statutele partidelor) şi criteriul participării individuale.

În primul caz este vorba de un sistem de instituţii complexe şi variabile de la un partid la altul, pe verticală (congrese, comitete naţionale, consilii, birouri de conducere etc.), cât şi pe orizontală (comitate, secţii, celule etc.) menite să atenueze caracterul personal al liderului şi unde există, teoretic, cel puţin din punct de vedere statutar, o veritabilă separaţie a puterilor. Un principiu de bază este ca alegerile libere să domnească pe toate planurile. Din acest punct de vedere organizaţional, partidele sunt cât se poate de eterogene. Dar, deşi această morfologie organizatorică este foarte bogată, se poate totuşi aprecia că există o stratificare piramidală a instanţelor executive, stratificare ce-şi are originile într-o adunare generală sau larg reprezentativă; în plan orizontal, însă, realităţile organizatorice sunt mult mai diverse de la un partid la altul – de altfel, la acest nivel sunt partide conduse de un sever principiu centralist şi partide unde principiul subsidiarităţii este suveran, diferenţă care antrenează soluţii organizatorice diametral opuse.

În privinţa participării indivizilor la viaţa organizaţiei, dincolo de diferenţele care se pot întâlni, modelul lui Duverger este unul viabil. Sociologul francez a sesizat existenţa unor cercuri concentrice care, în funcţie de raza lor, dar invers proporţional , măsoară gradul de participare şi de solidaritate (de la cel mai larg, al simpatzanţilor, până la cercul cel mai restrâns al liderilor). Legată de această distincţie a diferitelor cercuri de apartenenţă la un partid este şi aceea a diferitelor cercuri care luptă pentru putere în interiorul formaţiunii: cercul guvernamental (în condiţiile în care partidul se află la putere), cercul parlamentar (când partidul are reprezentare parlamentară), cercul partizan („maşina”, „aparatul”, cu personalul adiacent), cercul local. În acelaşi timp trebuie subliniat că nici organizarea internă şi nici structurile de origine electorală nu sunt perpetue. Dacă acest lucru este evident pentru cercul guvernamental sau parlamentar, schimbările de ordin organizatoric ţin de hotărârile interne ale partidului.

Nu în ultimul rând, tot din perspectiva abordării structurale, sunt şi alte două modele opuse de organizare a partidelor: modelul birocratic (oligarhic) şi modelul stratarhic; pliajul unui partid asupra unuia sau altuia dintre aceste modele ţine de gradul său de ideologizare: saturarea ideologică (excesul de doctrină) împinge la un model oligarhic şi dimpotrivă, acolo unde doctrina este mai degrabă un stil decât o credinţă acaparantă, avem un model stratarhic.

 

b. Dimensiunea teleologică

Aceasta îşi are originea explicativă în teoria weberiană a formelor de dominaţie (tradiţională, charismatică şi legal-raţională) şi de legitimitate. Tipul legal-raţional este caracteristic vremurilor moderne. El se impune în virtutea “legalităţii”, în virtutea credinţei în validarea unui statut legal şi a unei “competenţe” positive, fondate pe reguli stabilite raţional. Prin urmare, emergenţa şi consolidarea partidelor politice trebuie căutate în acest tip de legitimitate a puterii, cu atât mai mult cu cât revendicarea puterii trebuie sa fie justificată.Această dimensiune teleologică a partidelor se explică theoretic prin doctrina suveranităţii poporului.

“Lupta pentru putere” ca şi “exerciţiul puterii” sunt deci, reglate într-o democraţie de principii, norme, proceduri care exclud desfiinţarea adversităţii cât şi posesia unei puteri absolute.

 

c. Dimensiunea ideologică

În comparaţie cu dimensiunea structurală şi cea teleologică, dimensiunea ideologică nu mai este atât de edificatoare pentru conceptual de partid politic. Şi asta, deoarece pe de o parte s-a afirmat la sfârşitul secolului trecut cu toată încrederea, “moartea ideologiilor”, iar pe de altă parte tradiţionala tipologie strânga-dreapta a devenit neconcludentă. Acesta este motivul pentru care s-a căutat înlocuirea criteriului doctrinal cu unul mai tehnic, mai operaţional. Astfel Goguel (1945) a afirmat că stânga se defineşte prin imperativul schimbării, iar dreapta prin cel al ordinii, al stabilităţii. La fel şi Quermonne consideră că diferenţa dintre stânga şi dreapta nu este dată de ideologii, ci de “temperament politic”. Toate acestea permit concluzia că, în pofida relativităţii lor doctrinale, stânga şi drepata sunt încă operante şi chiar profitabile analizei politice pentru cele mai multe din sistemele contemporane.

 

Prin urmare, veritabila raţiune de a fi a partidelor politice este accesul la guvernare sau cucerirea puterii politice. Acest fapt a fost subliniat de cei mai mulţi dintre sociologii fenomenului. Astfel, Robero Michels considera că „orientarea generală a politicii partidelor, fie sub aspectul ei personal fie impersonal este lupta pentru putere (Machtstreben)”3. Această idee fusese exprimată şi de Max Weber, care remarcase mai întâi că partidul presupune „relaţii de tip asociativ, o apartenenţă fondată pe o formă liberă de recrutare”, pentru ca imediat să sublinieze că „obiectul partidului este de a asigura puterea pentru conducătorii săi în sânul unui grup instituţionalizat în scopul realizării unui ideal sau obţinerii de avantaje materiale pentru militanţii săi”4. De asemenea, Raymond Aron pune şi el în evidenţă această trăsătură atunci când defineşte partidele politice ca „grupări voluntare mai mult sau mai puţin organizate care pretind, în numele unei anumite concepţii despre interesul comun şi despre societate, asumarea, singure sau în coaliţie, a funcţiilor de guvernare”5 .

Un partid politic se distinge astfel de orice altă formă de organizaţie socială (familie, club, grup de interes, biserică etc.) prin faptul că el pretinde puterea, încredinţat că poate guverna ţara singur sau în coaliţie cu alte partide.

 

I.2. Funcţii şi roluri ale partidelor politice.

 

Sistemele de partide contribuie decisiv la amplificarea funcţiilor de conducere şi organizare socială, de participare a cetăţenilor la viaţa politică, de influenţare conştientă a evoluţiei societăţii.

Raţiunea de a fi a partidelor constă în accesul la guvernare sau în cucerirea puterii. Funcţia curentă şi permanentă, înainte de toate, a partidelor este de a asigura medierea între cetăţeni şi stat, între societatea civilă şi societatea politică. Aceasta este o funcţie de mobilizare care se manifestă continuu, dar cu deosebire în perioada alegerilor când se stabileşte o corespondenţă reciprocă între societate, pe de o parte şi partide politice pe de altă parte. S-ar putea aprecia că ele reprezintă interfaţa dintre societate şi stat. De asemenea, în sistemul politic şi social nu există un alt mijloc, în afara partidelor, care să permită cetăţenilor să-şi aleagă felul în care doresc să fie guvernaţi. Partidele participă în chip esenţial, indiferent de mijloacele auxiliare utilizate în campaniile electorale, la actul cel mai de preţ al vieţii politice constituţionale: alegerea reprezentanţilor. Astfel, între structurarea votului şi recrutarea personalului cu capacitate de guvernare, există o relaţie foarte strânsă. Din acest punct de vedere, un partid este deopotrivă o şcoală de formare a celor care vor ocupa posturile guvernamentale şi parlamentare. În acest sens Kay Lawson consideră că dintre toate insituţiile şi organizaţiile bazate pe libertatea de asociere, numai partidele aspiră în mod deschis şi neechivoc „ să asigure legătura dintre mase şi puterea publică pentru a-şi plasa reprezentanţii organizaţiei lor în posturi în care ei pot exercita această putere în numele maselor”6.

Totodată, se poate aprecia că oamenii şi programele formează o unitate inseparabilă, căci toate partidele se organizează şi se mobilizează în scopul realizării unui proiect politic global. Acesta este mai mult decât un simplu program, decât discursurile liderilor, mai mult chiar decât doctrina partidului. Acest proiect este purtătorul unei anume idei despre interesul general, despre binele public, idee născută din conflictele sociale majore. Astfel, funcţiile partidelor sunt strâns legate de acest proiect politic fondator şi de oamenii care sunt purtătorii acestuia.

Din acest punct de vedere, G.Voicu exprimă o idee adiacentă, şi anume că „partidele sunt simultan producători şi produse pe piaţa politică, aceasta fiind definită ca loc în care se schimbă produse politice contra sprijinului politic (material sau simbolic) şi al voturilor.”7

Din multitudinea categorizărilor funcţiilor şi rolurilor partidelor, o funcţie rămâne constantă în fiecare caz, aceea de mediere. Este una esenţială întrucât partidele sunt veritabile relee pentru voinţa politică a societăţii sau a unor segmente sociale.

În urma unei analize exhaustive a funcţiilor partidelor inventariate de ştiinţele politice de-a lungul timpului, Anthony King a stabilit că acestea pot fi reduse la un număr de şase:

  • structurarea votului;

  • integrarea şi mobilizarea marelui public;

  • recrutarea liderilor politici;

  • organizarea guvernării;

  • determinarea politicilor publice şi
  • coalizarea intereselor.

Acestea, apar astfel în forma reorganizată de P.H. Merkl:

1. recrutarea şi selectarea personalului conducător apt pentru posturile guvernamentale;

2. conceperea programelor şi politicilor pentru guvernare;

3. coordonarea şi controlul organelor guvernamentale;

4. integrarea societară prin satisfacerea şi concilierea cererilor de grup sau prin asimilarea unui sistem comun de credinţe sau ideologie;

5. integrarea socială a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor şi prin socializare politică;

6. funcţia de contra-organizaţie.

 

O altă formă de categorizare este aceea furnizată de perspectiva funcţională prezentată în definirea partidelor politice.

Dincolo însă de acestea, trebuie precizat că toate acestea sunt în primul rând funcţii ideale, aceasta întrucât, partidele nu execută în mod necesar toată gama acestor funcţii (sau altele). Ceea ce rămâne de subliniat ca rol fundamental al partidelor politice este contribuţia lor la echilibrul sistemic al unei societăţi democratice, căci, democraţia nu rezidă în partide ci între partide.

 

1. Tipologia clasică: partide de cadre-partide de masă

 

Cea mai cunoscută tipologie a partidelor politice a fost realizată de de Maurice Duverger în 1951 în Les partis politiques. In principal, acesta deosebeşte două categorii de partide: partide de masă şi partide de cadre.

 

  1. Partidele de cadre se referă la acel tip de partid care este alcătuit din membri aderenţi, care sunt notabili. Caracteristica de bază a acestui tip de partide este aceea a calităţii. Partidele de cadre nu caută membri aderenţi, ceea ce nu înseamnă că ar refuza adeziunea unei persoane la programul şi doctrina partidului. Ca partid de notabili, partidul de cadre este reprezentat până în anii ’60 de notabili din provincie şi din oraşe: medici, farmacişti, notari şi primarul. Aceştia sunt notabilii tradiţionali din zona rurală. Astăzi, spun Debbasch şi Pontier, termenul de “notabili” pare să-şi piardă din semnificaţia lui originară, evoluţia societăţii aducând în planul militantismului politic o categorie mai largă în care pot intra: bancherii, funcţionarii de diferite tipuri, firme private, societăţi pe acţiuni, etc.

 

Mai precis, categoria de notabili tinde să devină astăzi o categorie a liderilor de opinie din diferite circumscripţii electorale. Partidele de cadre au încercat să atragă o categorie aparte de lideri, care, deşi nu fac parte din categoria de notabili, au o influenţă aparte la nivelul opiniei publice: artişti, scriitori, sportivi.

Dar, atragerea acestei categorii de notabili nu este doar grija partidelor de cadre astăzi. Partidele de masă sunt la fel de interesate în atragerea personalităţilor din diferite domenii în rândul liderilor lor. (13)

 

A doua caracteristică a partidelor de cadre este aceea că au o structură laxă, şi o autonomie mare la nivelul comitetelor şi filialelor locale. Contactele personale primează în organizarea acestui tip de partide. De aici rezultă disciplina laxă, partidul nedispunând de mijloace de presiune asupra membrilor săi.

 

A treia caracteristică este o mare autonomie a comitetelor locale. Comitetul local există prin şi pentru parlamentarul ales, membrii acestui comitet fiind doar intermediari între notabilul local şi alegători.

 

Partidele de cadre sunt întemeiate pe logica grupării notabilităţilor dintr-o unitate administrativã în scopul pregătirii alegerilor, conducerea campaniei electorale şi menţinerea contactului cu candidaţii partidului. Membrii partidelor de cadre sunt persoane influente, cu prestigiu, are pot asigura “spatele candidatului” propus. Acesta este ceea ce astăzi ar putea fi denumit “purtătorii secunzi de imagine pentru un candidat la voturile electoratului. Al treilea nivel de organizare şi funcţionare a partidelor de care în competiţia electoralã este acela al experţilor ce se ocupã de organizarea şi gestionarea campaniei electorale.

 

  1. Partidele de masă

O primă caracteristică a partidelor de masă este aceea a obiectivului organizaţional: recrutarea a cât mai mulţi aderenţi. Istoric vorbind, partidele de masă au apărut din sindicate, cazul cel mai clar fiind cel al Partidului Laburist. Instituţia sufragiului masculin, apoi cea a sufragiului universal a făcut posibilă apariţia acestui tip de partide, care se opun partidelor tradiţionale ce se prezentau ca partide de cadre.

Apărute întâi ca partide socialiste, partidele de masă vor avea un mare număr de militanţi şi de aderenţi, spre deosebire de partidele de cadre care au simpatizanţi.

La nivel financiar, partidele de masă se deosebesc de cele de cadre prin apariţia cotizaţiei lunare sau anuale pe care membrii de partid trebuie să o plătească.

Partidele de masă se caracterizează prin ierarhia strictă a organizaţiilor locale faţă de filiala centrală.

b. A doua caracteristică este cea a structurii de tip piramidal. Congresul este organul care defineşte orientarea partidului pe termen scurt, mediu şi lung. Congresul alege un Comitet Director sau un Comitet Executiv, care se ocupă de activitatea partidului. La rândul său, Comitetul ales deleagă responsabilităţile pentru activitatea de conducere cotidiană unui Birou permanent sau unei Comisii administrative, a cărei componenţă este diferită de la un partid la altul.

Cel mai bun exemplu de partid de masă sunt partidele socialiste şi cele comuniste, care s-a construit pe principiul organizatoric al “centralismului democratic”.

 

Concluzii

a. Distincţia partide de cadre-partide de masã se întemeiază pe o diferenţã în structura social şi politicã de organizare. Partidele de masã ca partide care sunt rezultatul lărgirii dreptului de vot au apărut, de regulã, ca partide politice ale clasei muncitoare în secolul al XIX-lea. Având în vedere suportul financiar la partidelor de masã apărute în aceste condiţii, plata unei cotizaţii devenea regulã a apartenenţei la partid. Partidele de mase şi partidele de cadre pot intra pe clivajul de clasã socialã ale cărei interese le reprezentau fiecare.

b. Distincţia partide de mase-partide de cadre corespunde, în mare, clivajului social-politic stânga-dreapta în societăţile occidentale.

c. Partidele de cadre corespund organizării şi administrării de tip caucus, pe când partidele de mase corespund organizării şi funcţionării de tipul organizaţiei locale, caracterizate prin centralizare şi funcţionare continuã.

Această tipologie a fost criticată de unii politologi (precum Aaron Wildavsky) pentru considerentul că multe partide păreau să rămână în afara acestei scheme generale. Astfel, partidele catolice şi democrat-creştine ocupă un loc oarecum intermediar; partidele agrare datorită diversităţii lor organizatorice au nevoie de explicaţii suplimentare. Această tipologie va fi însă îmbunătăţită de Otto Kircheimer prin introducerea partidului de tip catch-all-party.

 

2. Alte tipuri de partide politice. Distincţii accesorii

 

1. “Partide suple – partide rigide” este o distincţie care se referă în concepţia lui Duverger la partide ce se definesc pe tipologia de bază amintită mai sus. Partidele suple sunt asociate partidelor de cadre, partidele rigide fiind asociate partidelor de masă. Rigiditatea sau supleţea partidului se referă la tipul de structură organizatorică şi la mecanismele de luarea deciziei pe care acestea îl practică.

2. Partide cu ideologie globală şi partide specializate

Distincţia se referă la domeniul de preocupări al partidului şi la tipul de electorat căruia i se adresează. Partidul este “global” pentru că el se referă la totalitatea vieţii politice, economice, sociale a ţării şi a indivizilor. Partidele specializate se referă la categoriile de probleme şi la segmentul de alegători-ţintă căruia i se adresează.

 

3. Partide din ţările dezvoltate, partide din ţările în curs de dezvoltare

Primele se caracterizează prin faptul că îşi definesc activitatea pe principii şi în cadru legislativ care le separă de stat şi de clientelizarea necesară faţă de şeful statului, de exemplu. Partidele din ţările în curs de dezvoltare sunt adesea instrumente ale statului, ele fiind la dispoziţia şefilor de stat.

 

4. Partide intraparlamentare şi partide extraparlamentare

Partidele intraparlamentare sunt construite de către un grup de iniţiativă din cadrul Parlamentului, care ia decizia înfiinţării unui partid cu reprezentanţă şi instituţionalizare teritorială. Partidele extraparlamentare se construiesc în afara instituţiei Parlamentului şi au ca obiectiv fundamental cucerirea puterii politice sau, cel puţin, participarea la influenţarea deciziei politice prin reprezentare parlamentară.

 

 

  1. PP. Negulescu: partide regionale-partide confesionale-partide de clasã

 

P.P. Negulescu propune o tipologie a partidelor politice în 1926 care distinge între partide politice confesionale, partid politice regionale şi partide politice de clasã, într-o perspectivã în care încearcă sã redefineascã acest din urmã tip de partide prin apelul la criteriile funcţionalităţii. Sã-l urmărim!

1. Partidele politice confesionale sunt unităţi organizatorice al căror scop este promovarea intereselor unei populaţii care se autodefineşte prin participarea la un sistem de norme şi valori de tip religios. Acest tip de partid politic este instrumentul prin care confesiunile religioase încearcă sã se implice în decizia politică şi sã o influenţeze în propriile interese. Exemplul relevant pentru implicarea confesiunilor religioase în politicã îl reprezintă secolul al XVI-lea, când, continuã Negulescu, protestanţii se constituiseră în Franţa într-o adevăratã republicã federativã, împărţită în provincii, cu şefi militari care percepeau impozite şi întreţineau armate. Catolicii, alcătuiseră Liga Sfântã, care dispunea şi ea de o armatã şi trata în nume propriu cu regele Spaniei, asumându-şi astfel prerogative de organizare, funcţionalitate şi reprezentativitatea de tip statal.

Pentru cazul României Mari Negulescu foloseşte exemplul Partidului Naţional român din Transilvania, ce încerca sã se sprijine pe Biserica Unitã. Belgia avea şi Partidul Catolic, ce susţinea intervenţia papalităţi ca instituţie religioasã suveranã în probleme interne ale statului belgian. Constituit o datã cu Partidul Liberal, după 1830, când ca stat independent Belgia îşi adoptase o Constituţie democraticã după normele cele mai înaintate ale vremii, Partidul Catolic din Belgia tindea sã fie socotit de către celelalte partide politice drept un partid politic reacţionar.

2. Partidele regionale

Partidele regionale sunt considerate în tipologia lui Negulescu drept partide politice, care, ca şi partidele confesionale de tip catolic sau protestant, tind sã îşi asume scopuri ce pot intra în conflict cu interesele şi scopurile de guvernare ale statului. Ele reprezintă literele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor pãrţi ale unui teritoriu naţional ce nu a ajuns în faza unificării. Partidele politice regionale tindã sã opună interesele locale intereselor generale ale statului ca întreg sau al naţiunii.

Partidele politice regionale au apărut în istorie cel mai clar după secolul al XVIII-lea în SUA: Partidul Federalist care susţinea organizarea Uniunii eieºit din Congresul părinţilor fondatori de la Phipadelphia din 1787-1788 în federaţie cu puteri independente şi superioare statelor care intrau în Uniune; Partidul antifederaliştilor, devenit apoi Partidul Republican.

Pentru cazul Românesc la car face referire Negulescu este semnificativ Partidul Naţional Maghiar, care cerea “autonomia naţionalã” a ungurilor din Transilvania, consecinţele ce decurg dintr-o astfel de cerere fiind unele de tip separatist, cu atât mai mult cu cât partidul cerea înlocuirea armatei cu miliţii naţionale cu comandã şi limbã de comandã maghiare, instruirea recruţilor fiind pe timp de trei luni, cu posibilitatea de păstrare a armelor, după cum reieşea din programul Partidului Naţional Maghiar. Negulescu criticã un astfel de program de partid ca opunându-se interesului general reprezentat de statul naţional unitar român recunoscut prin Tratatul de la St.Germain la nivel internaţional. Pentru Negulescu Partidul Naţional român din Transilvania, alături de Partidul Irlandez, pot sta drept exemple de partide regionale cu intenţia de restructurare a unităţilor administrativ teritoriale în sens . PNR cere în 1881 autonomia Tansilvaniei, având ca argument autonomizarea unei provincii cu o populaţie majoritar româneascã. Aceeaşi situaţie este reprezentatã de Partidul Irlandez, care cerea autonomia provinciei locuite în majoritate de popoul pe care îl reprezenta, cazul Trasilvaniei fiind al unui partid regional împotriva intereselor generale, deoarece maghiari nu reprezentau o majoritate în Trnsilvania, ei nefiind nici compact dispersaţi pe teritoriul acesteia.

 

3. Partidele naţionale au apărut în secolul al XIX-lea, o datã cu afirmarea vieţii politice pe principiul naţioalitãţilor. Aceste partide naţionale se defineau prin angajamentul programatic de construcţie de stat naţional unitar în teritorii care e aflau fie sub dominaţie străina, fie sub dominaţie străina şi fărâmiţate. Partid naţionale “pur” nu au apărut decât acolo unde exista suprastructura imperialã. Exemplu sunt partide naţionale ale naţionalităţilor din Imperiul Austro-Ungar: partidul ceh, român, polon, italian, croat. Un alt exemplu de astfel de partide sunt cele care îşi atribuie titulatura de naţional pe lângă o alta, care face trimitere la o doctrinã politicã sau la un alt determinat. Partidele liberale sunt exemple de astfel de partide naţionale, pentru cazul românesc politica partidului liberal ajuns la putere după 1876 fiind una de protecţie neoliberalã a economiei şi a industriei româneşti.

Unele partide naţionale cereau independenţa, altele autonomia, o altã categorie cerând unirea sau reîntregirea statului naţional cu teritorii aflate sub o administraţie străina.

4. Partidele de clasã sunt şi ele partide politice care urmăresc, de multe ori, scopuri incompatibile cu interesele generale sau ale statului naţional unitar.

Din aceastã categorie fac parte partidele socialiste care reprezintă clasa muncitoare, ce o definesc drept o clasã socialã nu doar diferitã de clasa burghezã, ci şi opusã acesteia.

Partidele agrariene sunt un alt exemplu de partide de clasã, definind baza lor socialã în aceeaşi termeni de conflict ireductibil cu celelalte clase sociale.

Partidele ţărăneşti se definesc prin construcţii ideologice care proiectează clasa ţărăneasca nu doar în afara structurii obişnuite a societăţii. Ea este definitã ca o clasã nu numai parte de celelalte clase sociale, ci şi cu interese ireductibile la interesele celorlalte clase şi ale proprietarilor de pământ deopotrivă.

Principiul de construcţie ale acestor partide politice care ar fi definite astăzi drept partide antisistem este acela al exploatării antagonismelor de clasã, zice Negulescu, sau a antagonismelor pe care ele le presupun cã existã între diferite clase social-profesionale.

Pe de altã parte, organizarea, structura şi funcţionalitatea acestui tip de partid duc în mod necesar la internaţionalism.

În al treilea rând ca partide ale luptei de clasã, ele tind sã devină partide ale schimbării radicale la nivelul societăţii.

 

4. Partide de opinie-partide ideologice

 

Criticile adresate tipologiei clasice oferite de M. Duverger sunt de două tipuri.

Primul tip de critică se referă la faptul că partidele de cadre sunt pe cale de dispariţie, în SUA şi în Marea Britanie procesul fiind evident. Realitatea nu a validat deci tipologia lui Duverger.

A doua critică trimite la partidele creştin-democrate şi partidele agrariene. Partidele democrate-creştine sunt apărute din opoziţia dintre stat şi biserică. Ele sunt partide interclasiale, adeziunea la partid fiind întemeiată pe sentimentul apartenenţei la comunitatea religioasă, cum este cazul Germaniei, unde clivajele religioase sunt o hartă electorală bună pentru reprezentarea susţinerilor social-democraţilor şi creştin-democraţilor.

Partidele democrat-creştine sunt orizontale la nivel ideologic, în sensul că ele au o aripă de stânga şi o aripă de dreapta.

De cealaltă parte, partidele agrariene sunt partide de clasă care nu par nici ele să ţină cont de tipologia lui Duverger. In ţările scandinave, în cantoanele elveţiene şi în Olanda, ele reprezintă comunităţi social-profesionale distincte. Acestea ţin mai degrabă de termenul lui Marx de “partid de clasă” pentru partidul de tip comunist.

 

 

1. In Tratatul de ştiinţă politică, Burdeau propune distincţia dintre partide de opinie şi partide ideologice.

 

A. Partidul de opinie. Caracteristici

  1. Grupează persoane ce aparţin la categorii sociale diferite, fără a încerca să fie expresia unei clase sociale. Ele nu au ca bază de aderare deci originea socială a indivizilor;

b. acceptă structura socială existentă, fără a urmări schimbarea acesteia.

c. se naşte pentru a reprezenta opinii deja existente

d. personalităţile joacă un rol foarte important, determinând doctrina partidelor prin atitudinea lor, ceea ce duce la o linie politică fluctuantă în obiectivele partidului.

 

B. Partidul ideologic. Caracteristici

a. Doctrina şi ideologia de partid este liantul care creează solidaritatea aderenţilor.

b. este un partid exclusivist

c. este un partid autoritarist, netolerând alte ideologii politice sau alte partide.

d. Atunci când ajunge la putere el tinde să controleze toate mecanismele statului, propunându-se ca reprezentant al naţiuni.

 

5. Partide de militanţi şi partide de alegători

 

Otto Kirchheimer ne propune în studiul “The Transformation of Western European Party systems” publicat în culegerea de texte editată de La Palombara şi Weiner (1966) termenul de “catch-all party”, dar pare să prefere formula de “partide de asemănare”. (14) Apariţia acestui tip de partid spune autorul, ţine de procesul de dezideologizare şi depolitizare, care implică trecerea de la participarea într-o structură politică cu finalităţi foarte clare la adeziunea electorală pentru variate motive şi suficiente, dar în orice caz, necesare. Sursa acestui tip de partid este imitaţia celorlalte partide e tip socialist.

Acest tip de partide apare, în special, după cel de-al doilea război mondial, când partidele burgheze conştientizează faptul că în calitate de partide de reprezentare individuală prind din ce în ce mai mult teren în câmpul electoral. Soluţia adoptată de acest tip de partide a fost aceea de a împrumuta caracteristici organizatoric-funcţionale de la partidele de masă. Pe de altă parte, partidele de masă (ale integrării de clasă) se transformă şi ele în partide populare de tipul catch-al. Ideologic vorbind, partidele politice tradiţionale de dinainte de al doilea război mondial ajung în situaţie de a pierde electorat prin dispariţia problemelor pe care acestea le reprezentau în societate.

Ideologia pe care se construiesc acest tip de partide politice este una de maximă generalitate în amplul electoral. Partidele socialiste (laburismul britanic, social-democraţii francezi), partidele liberale sau partidele conservatoare partidele sau uniunile de partide construite pe principii confesionale, tind să maximizeze impactul lor social prin atragerea de electorat care nu intră în conflict cu propriile lor principii ideologice.

 

Jean Charlot a preluat (15) distincţia lui Kirchhemeier şi Duverger. Este vorba despre distincţia partide de cadre-partide de masă, la care adaugă partidele de militanţi. Aceste partide sunt unite prin ideologie şi participarea internă a tuturor şi într-o acţiune permanentă. Aceste tip de partide corespunde categoriei partide de masă la Duverger. El nu le califică drept partide de masă, adăugând o a treia categorie – partidele de alegători, acesta fiind contribuţia ce mai originală a lui J.Charlot.

a. recuză dogmatismul ideologic, propunând <un fond comun de valori> (statul, naţiunea independentă, pentru fenomenul gallismului).

b. spre deosebire de partidul de militanţi partidele de alegători nu discută problema schimbărilor de sistem

c. spre deosebire de partidele de notabili, partidele de alegători admit democraţia de masă, având un caracter popular, el mergând pe ideea “kermezelor populare”.

 

6. Paradigma lui Rokkan: partide din clivaje sociale

 

Tipologia pe care o propune Rokkan (16) pleacă de la existenţa mai multor tipuri de clivaje sociale. Ne aflăm în situaţia unei paradigme istorico-funcţionaliste, după cum afirmă Seiler în lucrarea Partide politice europene.

 

Există trei tipuri de revoluţii care au dus la trei tipuri de clivaje: revoluţia naţională, revoluţia industrială şi revoluţia internaţională.

Sistemul politic a fost afectat în trei rânduri la nivelul axei funcţionale şi la nivelul axei sale teritorial-culturale.

Revoluţia naţională a dat naştere la două clivaje pe axele menţionate mai sus: clivajul biserică/stat; clivajul centru/periferie. Revoluţia industrială a generat clivajul proprietari/muncitori şi la nivel teritorial clivajul sectorul primar/sectorul secundar.

Revoluţia internaţională nu a generat clivaje la nivel funcţional. Efectul ei la nivelul partidelor politice a fost acela că a generat divizarea partidelor de stînga în partide socialiste şi partide comuniste. Astfel, se obţin în tipologia lui Rokkan patru categorii de partide politice.

 

1. Clivajul stat/biserică generează partide clericale şi partide anticlericale. Primele sunt favorabile menţinerii rolului tradiţional al bisericii în stat, celelalte cerând separarea totală a bisericii faţă de stat.

2. Clivajul centru/periferie a dat partidele centralizatoare în ceea ce priveşte autoritatea statului şi partide descentraliste, uneori chiar autonomiste.

3. Clivajul rural-urban a dat naştere la partide politice rurale şi partide politice orăşeneşti.

Lipset şi Rokkan încearcă în Cleavage Structures and Party Systems sã analizeze procesul de transferare a unor conflicte de tip social la nivelul unui sistem de partid care le preia şi oferă cadrul de competiţie a acestora. Partidele politice sunt socotite de autori din aceastã perspectivã mai ales prin intermediul funcţie instrumentale, a celei de reprezentare şi a celei de exprimare a intereselor de la nivelul corpului social la nivelul câmpului politic. Ei construiesc pe o dialecticã de tipul conflict-integrare, cu referire la competiţia dintre partide şi alianţe politice pentru resurse sociale.

Conflictele sociale sunt dintre cele mai diferite în societate. Acesta este un loc comun deja. Ceea ce aduc nou cei doi autori prin ideea clivajelor politice şi ale transferului lor la nivelul câmpului politic se referã la faptul cã doar anumite conflicte sociale pot fi transferate la nivel de sistem de partide şi pot da naştere la ierarhii funcţionale pentru un stat ca întreg, polarizând politica în cadrul statului respectiv.

Analiza pe care o propun Lipse şi Rokkan pleacă de la ideea inventarierii conflictelor politice prin intermediul uni model ideal. Altfel spus, ei încearcă sã identifice la nivel logic totalitatea conflictelor la nivel social ce se pot transfera şi afecta, polariza politica unu stat. Modelul ideal pe care îl propun ei este construit pe douã axe.

 

Prima axã este una a teritorialităţii. A doua axã este cea funcţionalităţii.

 

Reprezentate în acest model bidimensional, clivajele sociale tind sã se definească astfel:

a. axa teritorialã: opoziţia central-local se referã la reacţii tipice ale periferiilor şi regiunilor, minorităţilor lingvistice la politica elitei tradiţionale de la centrul statului, care este una de centralizare de şi de control al deciziei politice pe întreg teritoriul statului.

  1. Axa funcţionalităţii trece peste dimensiunea teritorialã, ea reproducând

partide politice, alianţe şi conflicte între localităţi care aparţin aceleiaşi unităţi şi putând uni localităţi ale centrului cu localităţi ale periferiei. Având principii ideologice de construcţie, axa funcţionalităţi tinde sã distrugă reprezentativitatea teritorialã a unei societăţi la nivelul politicilor de stat.

Un conflict politic este însã rar posibil a fi definit pe una sau alta dintre cele douã axe în mod exclusiv. În cele mai multe cazuri, clivajele pe cele doua axe se suprapun, se argumentează şi se provoacă reciproc. Opoziţiile teritoriale pun blocaje procesului de construcţie de naţiune, la extremã ele putând general război. Opoziţiile funcţionale se pot dezvolta doar atunci când un teritoriu naţional este consolidat.

 

Lipset şi Rokkan propun deci patru linii de clivaj critic ce pot structura sisteme de partide într-o ţarã sau alta:

1. conflictul dintre cultura statului naţional sau a construcţie de stat naţional şi creşterea rezistenţei locale a populaţiilor din periferie sau d altã naţionalitate la politica creării de stat naţional;

2. conflictul dintre Statul Naţional centralizat şi mobilizator şi corporaţia istoric stabilitã şi privilegiatã a Bisericii. Originea acestui clivaj este în Franţa.

Aşa cum se poate observa, aceste douã clivaje sunt rezultatul Revoluţiei Naţionale.

3. Clivajul dintre proprietarii de pământ şi clasa antreprenorilor industriali.

4. Clivajul dintre proprietari şi patroni, pe de o parte, muncitori şi neproprietari, pe de altã parte.

Aceste douã clivaje sunt rezultatul Revoluţiei Industriale, procesul revoluţionar de acest tip avându-şi originea în Marea Britanie.

 

 

7. Tipologii clasice de partide şi cazuri istorice noi: M. Duverger

 

Am observat că tipologiile clasice ale partidelor politice ridică serioase probleme atunci când este vorba despre situaţii politice noi de structurare a lumii sociale în organizaţii cu scopuri politice. Agrarienii, ecologiştii sunt doar două de astfel de exemple. Exemplele care nu pot sta în tipologii binare sunt completate de cele ale partidelor politice care apar în situaţii revoluţionare. Cazul românesc, de exemplu, ca şi cazul partidelor politice apărute în urma unor schimbări radicale de structuri politice de tip revoluţionar dau seamă de partide politice care nu apar nici din interiorul, nici din exteriorul parlamentelor. Argumentul este unul simplu: nu există parlamente în această perioadă de restructurare a sistemului instituţiilor politice fundamentale. Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, devenit apoi şi Creştin-democrat, sunt două dintre exemplele de partide care au fost înfiinţate de un grup de iniţiativă imediat după căderea regimului comunist în România, moment în care exista un vid real de instituţii politice reprezentative. În momentul când a apărut Parlamentul român, sau chiar în cazul parlamentului provizoriu, atât cele două partide politice, cât şi Frontul Salvării Naţionale erau constituite în structuri la centru şi în teritoriu, ierarhia internă a organizaţiei, şi ideologia declarativ asumată, reprezentarea structurilor teritoriale în parlamentul provizoriu, dând seamă de partide politice în sens modern, chiar dacă insuficient puse la punct la nivelul doctrinei şi al programelor.

Lăsând de o parte o astfel de problemă care, cel puţin pentru cazul românesc, este una strict formală, organizaţiile politice astfel înfiinţate (sau reînfiinţate, în cazul “partidelor istorice” funcţionau pe principiile delegării de putere şi ale reprezentativităţii. Când a apărut instituţia parlamentară reprezentativă în mod real pentru România anului 1990, partidele politice româneşti importante ale momentului erau deja constituite.

Propunerea de rezolvare a acestei inadvertenţe a tipologiei duale partide intraparlamentare-partide extraparlamentare ar putea fi adaptată prin introducerea unei categorii binare încă mai largi, de tipul partide construite de sus în jos-partide construite de jos în sus, categoriile lui Duverger devenind specie a genului “partide de sus în jos-partide de jos în sus”. În cazul tipului de partide construite de sus în jos, am putea avea ca subdiviziuni categoria partidelor intraparlamentare, dar şi a partidelor extraparlamentare. Categoria partidelor construite de jos în sus ar putea avea ca subdiviziuni categoria partidelor ieşite din sindicate prin delegări succesive de putere către un Consiliu Naţional sau un Comitet Director, dar şi alt tip de partide extraparlamentare, care se constituie pe acest principiu al delegării de putere.

 

 

2. Conceptul de putere: M. Duverger

Cele mai multe definiţii ale relaţiilor de putere fac apel la termenii de influenţă şi forţă. Maurice Duverger ne avertiza în urmă cu câteva decenii însă asupra confuziilor posibile dintre aceşti trei termeni, care trimit la realităţi sociale total diferite. Astfel, conceptul de putere trebuie separat de cel de influenţă, sau de conceptul de forţã. Care sunt argumentele pentru o astfel de separare?

a. Influenţa este o situaţie de fapt. Ea trimite la contexte în care cineva poate impune, cel puţin parţial, punctul său de vedere unui alt individ sau grup într-o relaţie socială dată. (5)

b. Spre deosebire de influenţă sau forţă, puterea este un concept normativ, continuă Duverger, pentru că

“…ea defineşte situaţia celui care are dreptul de a cere ca ceilalţi să se plieze propriilor sale directive într-o relaţie socială, pentru că sistemul de norme şi de valori ale colectivităţii în care se produce această relaţie socială stabileşte acest drept şi îl atribuie celui care se prevalează de el.”

E adevărat, observă Virgil Măgureanu în Studii de sociologie politică (1997) Duverger lasă în aceste condiţii deschisă posibilitatea de a substitui conceptul de putere cu cel de autoritate. Asimilăm însă pentru moment nevoia de a distinge între conceptul de putere şi cel de influenţă, încercând să căutăm definiţii ale puterii care să evite suprapunerea conceptuală semnalată anterior.

c. Mergînd pe linia lui Duverger, dreptul de a comanda este însoţit întotdeauna şi de mijloacele necesare pentru a se putea exercita eficient. Dintr-o astfel de perspectivă, putem spune că o relaţie de putere are întotdeauna în componenţa sa o dimensiune de forţă. Ceea ce este echivalent cu a spune că puterea este acompaniată de forţă (puissance).

Raportând aceste observaţii la scopul final al analizei noastre – puterea politică şi caracteristicile acesteia, există riscul de a obţine concluzii deformate de tipul definirii puterii prin politică şi a politicii prin putere.

Pentru a evita o astfel de capcană teoretică sesizată de Jean-Marie Denquin în Introduction a la science politique (1991) vom aplica strategia analitică propusă la început: analiza conceptului de putere politică trebuie să înceapă de la lămurirea conceptului de putere în general, prin intermediul unei direcţii speciale: dialectica relaţiei comandament/supunere.

 

3. Faptul social al puterii: J.-W. Lapierre

Din cele prezentate până acum au apărut cel puţin câteva probleme care trebuie clarificate. Prima problemă se referă la faptul că în societate există mai multe tipuri de putere (cel puţin două – sacerdotală şi politică). A doua problemă se referă la faptul că în epoci istorice diferite, puterea a fost subiect de discuţie al diferiţilor gânditori politici, filosofi, etc. A treia şi cea mai importantă problemă este cea care apare din citarea lui Acton, de unde putem lesne trage concluzia că avem de-a face cu puterea în general, deţinerea unei funcţii politice fiind un caz special în care “puterea corupe”. Pentru început să discutăm despre conceptul de putere. După stabilirea ariei sale de semnificaţie ne vom ocupa de diferitele tipuri de putere, cu accent pe puterea politică şi puterea simbolică în diferitele lor întruchipări socio-politice.

 

Discutând “faptul social al puterii”, J.W. Lapierre, susţine că relaţia noastră cu puterea socială de o formă sau alta poate fi citită până şi în cel mai rudimentară experienţă socială, aceea de a face parte dintr-un grup, de exemplu. O astfel de apartenenţă voluntară sau impusă implică întotdeauna supunerea faţă de o anumită putere. Autorul francez conchide: “Acesta este faptul social al puterii în generalitatea sa.” (6) Cum explicăm o astfel de propoziţie fundamentală pentru analiza conceptului de putere?

Apartenenţa la un grup social presupune obligaţii de tipuri diferite, acestea fiind parte a situaţiei de apartenenţă al grupuri de adeziune (sindicat, partide politice, etc.), sau grupuri situaţionale (familie, clasă, echipă, etc.). Apartenenţa la un grup se poate manifesta şi ca o presiune socială sau o constrângere, faţă de propriile noastre pasiuni sociale. Nu există grup social în afara relaţiilor de putere, în fiecare caz individual existând cel puţin una dintre cele trei forme de putere: imediată, individualizată şi instituţionalizată. (7)

  1. Puterea imediată este cea care se aplică tuturor membrilor unui grup, fără a fi exercitată de cineva anume: nimeni nu comandă, dar toată lumea se supune. O astfel de situaţie de supunere face referire, de exemplu, la tradiţie, obiceiuri, urmate de reprobare iar nu de sancţiune expresă, interdicţii, tabuuri sociale, mentalitatea arhaică.

  2. Puterea socială individuală este absolut necesară în situaţiile în care grupul intră în relaţii constante cu mediul social. Puterea individuală apare cu evoluţia spre bogăţie, structurată societate şi specializarea profesiunilor. Puterea socială imediată este intim legată de proprietatea privată. Ea este astfel generată de factori precum: specializarea funcţiilor şi monopolizarea accesului la funcţiile economice, militare, religioase (18).

  3. Puterea instituţionalizată este legată de “o luare colectivă de conştiinţă” (19), care face ca grupul să fie recunoscut de toţi membrii săi ca o entitate separată şi superioară tuturor. Situaţia pusă în discuţie comportă apariţia de norme , reguli sociale, independente de fiecare membru al grupului. Puterea instituţionalizată presupune organizare socială deci în temeiul anumitor norme care sunt rezultatul unei tradiţii şi care sunt apărate de agentul puterii, sau care sunt ele însele rezultatul unui proces de elaborare de către chiar puterea ce asigură ordinea socială. Luarea colectivă de conştiinţă face posibilă apariţia unui “drept obiectiv” în raport cu care se creează dreptul pozitiv ce are rolul explicitării “dreptului obiectiv” şi al stabilirii normelor şi regulilor ce susţin structura socială respectivă. O astfel de putere instituţionalizată prin reguli, tradiţii, obiceiuri, reguli cu caracter normativ fie scrise, fie nescrise, ne plasează însă în proximitatea unui anumit tip de putere. Este puterea socială care asigură ordinea la nivelul unei întregi societăţi şi care impune regulile interacţiunilor sociale. O astfel de putere instituţionalizată este puterea politică.

 

În cadrul acestei definiţii generale a relaţiilor de putere, K.Dowding, introduce În lucrarea Puterea (1997) o distincţie fundamentală care poate opera la toate nivelurile de prezentare a acestui tip de relaţie socială: “puterea de a face” şi “puterea asupra cuiva” (individ sau grup). O astfel de distincţie însă este mai degrabă una de factură didactică. În realitate, ori de câte ori vorbim despre puterea unui individ, instituţii, grup social, ne referim în egală măsură la ce decizii poate impune, influenţa, realiza acesta, pe de o parte, la aria de cuprindere a acestor decizii, pe de altă parte.

 

6. Puterea ca relaţie socială de inegalitate. Perspectiva formală

Autoritatea aparţine puterii, pentru că prin ea puterea direcţionează şi influenţează. La fel şi coerciţia prin forţă şi manipulare. În Logique et casuistique du pouvoir H.B.Acton (16) consideră că puterea înseamnă capacitate, de unde reiese că puterea unui individ este legată de tipul şi numărul de lucruri pe care acesta le poate face. Th. Ruyssen accentuează în Les facteurs psichologiques du pouvoir analiza puterii din perspectiva unei relaţii sociale definită în termenii raporturilor de forţă şi influenţă. În aceeaşi paradigmă cu R. Dahl, el tratează puterea prin referire la capacitatea unuia de a influenţa comportamentul celorlalţi. Propunând o perspectivă de formalizare a relaţiilor de putere, Dahl se referă la aceasta în termenii unui “…raport între doi actori sociali dintre care unul îi influenţează pe ceilalţi să acţioneze altfel decât ei ar fi făcut-o în lipsa acestuia.”

În cadrul analizei formale a lui Dahl avem de-a face cu un raport de putere ori de câte ori un subiect A obţine de la un subiect B executarea unei acţiuni pe care B n-ar fi făcut-o în absenţa lui A. (17)

Definind astfel puterea, observăm că termenul de “influenţă” este sinonim cu cel de “inegalitate”. Orice relaţii de putere, aflăm din definiţia formală a lui Dahl, trimite în mod necesar la raporturi de inegalitate. E adevărat, avem o inegalitate acceptată, sau una impusă prin varii mijloace. După cum este la fel de posibil să ne imaginăm o relaţie de influenţare între A şi B, în condiţiile în care subiectul B face o acţiune impusă de A, pe care, de exemplu, el este interesat să o facă. Dacă profesorul, de exemplu, în timpul unui seminar lipsit de interes pentru un anume student îl trimite pe acesta să citească ziarul iar studentul se gândea tocmai la acest tip de activitate, avem de-a face cu o acţiune pe care studentul o făcea oricum din proprie iniţiativă, iar profesorul nu face altceva decât să îi ofere posibilitatea de a o realiza. Definiţia formală a lui Dahl reprezintă o perspectivă generală asupra relaţiilor de putere ce poate fi folosită ca punct de plecare în discutarea de cazuri specifice în care astfel de relaţii se manifestă. Ca orice definiţie ce se vrea universală, definiţia formală a puterii păcătuieşte prin imposibilitatea de a explica serii de situaţii specifice ale relaţiilor de putere.

 

9. Teoria jocurilor: puterea ca dominare şi puterea în sens de cooperare

Intre abordările asupra puterii în general, asupra puterii politice în mod special, lucrarea lui Keith Dowding Puterea (1997), face parte din categoria de analiză pe care am putea-o numi “pozitivistă”. Atributul pe care l-am propus pe lângă analiza lui K.Dowding se întemeiază pe cel puţin două caracteristici esenţiale ale modului de a defini puterea. Prima se referă la faptul că indivizii angajaţi într-o astfel de relaţie sunt consideraţi mai degrabă ca “indivizi raţionali”, capabili să aleagă “în mod raţional” între alternative de comportament în raport cu alţi indivizi. A doua caracteristică se referă la modelul analitic pe care autorul îl foloseşte în analiza puterii în societate: modelul cunoscut sub numele de Rational Choice Theory, un model matematic ce pune în balanţă alegerile a mai mulţi actori într-un cadru social determinat.

Autorul propune ca punct de plecare în analiza puterii distincţia dintre “puterea e a face” şi ‘puterea asupra” unui individ sau grup. Totuşi, distincţia dintre cele două tipuri de utere serveşte, mai degrabă scopuri analitice, pentru că “puterea asupra’ implică ‘puterea de a face’, deoarece spunem că A are putere asupra lui B, în sensul că îl face pe B să facă x acţiune. (p.4). Fără să o afirme în mod explicit, Dowding leagă cele două concepte propuse de ideea de potenţialitate şi relaţie socială. Astfel revenind asupra conceptelor primare “power to” şi “power over”, el consideră că puterea de a face (primul concept) este gândit în perspectivă finalistă (outcome power) drept “abilitatea unui actor de a-l determina sau ajuta pe un altul în a face o anumită acţiune socială”. Conceptul de “putere asupra” este definit ca “putere socială” şi constă în “capacitatea unui actor de a schimba în mod deliberat structura de interese a unui actor (grup) determinându-l să se angajeze într-o anumită acţiune socială. (vezi explicaţiile de la pp 5-6).

Prin intermediul celor două concepte de putere, este rezolvată problema definirii puterii, în multe cazuri privită doar dintr-un singur punct de vedere – cel al dominaţiei. Astfel, “puterea de a face” este legată de cooperare, inclusiv, iar puterea asupra” pare că se referă mai degrabă la conflict .

Noutatea şi ceea ce distinge această analiză de teoriile prezentate anterior constă, de asemenea, în formalizarea relaţiilor de putere, prin intermediul teoriei jocurilor. Astfel, perspectiva cooperării sociale şi perspectiva conflictului social se regăsesc formalizate în două matrice care propun analiza relaţiilor de putere din perspectiva “conflictului pur” şi din perspectiva “coordonării pure” (pure conflict, purre coordination). Sub aspectul rezultatelor care apar în urma opţiunilor celor doi jucători, avem în primul caz un joc în care câştigul unuia înseamnă implicit pierderea celuilalt, scorurile fiind aceleaşi indiferent de ordinea în care jucătorii optează. Concluzia acestui joc de sumă constantă”, este aceea că pierderea unuia între jucători este determinată de neşansa de a se afla în poziţia respectivă în această relaţie de putere.

Matricea “coordonării pure” este jocul cu sumă variabilă”, ambii jucători având posibilitatea de a alege între opţiunile cele mai potrivite.

Jocul cu sumă nulă şi jocul cu sumă variabilă, spune autorul, ne învaţă cel puţin două lucruri despre natura puterii în societate: “In primul rând, puterea indivizilor poate fi sporită prin cooperare, atunci când este în avantajul indivizilor să coopereze. In al doilea rând, puterea indivizilor variază în funcţie de natura situaţiei în care se află la un moment dat ei înşişi”. (p.10)

K.Dowding construieşte pornind de la aceste premise conceptul de “noroc situaţional”, cu referire la poziţiile pe care indivizii le au în diferitele situaţii de putere. Din această perspectivă el abordează relaţia dintre grupuri sociale, acţiunea colectivă şi puterea politică. Astfel, distribuţia puterii în societate, natura şi cantitatea de putere pe care un grup sau altul ţine de o serie de factori între care, poate cel mai important este ceea ce s-ar putea numi “factorul structurii sociale”, factor ce determină succesul sau insuccesul unei acţiuni colective, indiferent dacă grupul în cauză se află între cele care deţin sau nu deţin puterea de acţiona. Ambele tipuri de grupuri sociale sunt prinse într-un sistem care reprezintă o parte, sistem care are propriile lui reguli de funcţionare prin care determină un curs sau altul al evenimentelor: structura schimbă oamenii, cum spune K.Dowding, adăugînd că structurile sociale nu schimbă numai felul în care oamenii acţionează, ci felul de a fi al acestora, modul de gândire percepţii şi moduri de evaluare, comportamentul în diferite situaţii fiind chiar standardizat de manuale şi cărţi de specialitate. (pp41-43).

Folosind teoria lui K.Dowding, privind distribuţia puterii în societate, ajungem lesne la concluzia cu care acesta îşi începe Cap. 4: Noroc sistematic. Astfel, unele grupuri sociale sunt norocoase, căci ele primesc de la societate ceea ce vor, fără măcar să fie nevoite să acţioneze pentru aceasta. Alte grupuri sunt norocoase în mod sistematic”: “…ele primesc ceea ce doresc fără să fie nevoite să acţioneze, din cauza felului în care societatea este structurată” (p. 71).

Puterea individuală sau de grup, privite din perspectiva conceptului “puterea de a face”, ridică şi o problemă normativă. Ieşind in zona pozitivismului, autorul pare să renunţe la abordarea de tip “tehnicist’, punând prolema relaţiei dintre puterea socială şi libertate: “Puterea şi libertatea sunt două concepte strâns legate, dar ele nu sunt echivalente. Indivizii pot avea libertatea de a face ceva, dar pot să nu aibă puterea de a o face, sau ei pot înfăptui acţiuni pe care nu sunt liberi să le facă.” (pp. 88-89). Apoi, trebuie să facem distincţie între libertate şi abilitate, având în vedere că autorul a definit ambele forme de putere (socială şi puterea de a obţine) prin intermediul acesteia din urmă. Apoi, libertatea legală poate fi uşor stabilite limitele, ceea ce nu se întâmplă cu libertatea socială, date fiind interesele pe care acorii, alţii decât statul le au (p. 89).

Considerând toate acestea, analiza puterii trebuie să fie una esenţial de tip normativ, din cauza relaţiei dintre putere şi libertate, care implică dezbateri asupra drepturilor şi a distribuţiei de proprietate. Mai mult, “Puterea de a face un mare bine este, de asemenea, şi puterea de a face un mare rău”, ceea ce înseamnă că duce la nevoia unei perspective morale asupra puterii a naturii şi distribuţiei acesteia în societatea, şi, implicit la relaţia dintre puterea politică şi indivizii (grupurile, societatea căreia aceasta i se aplică.

Perspectiva pozitivistă pe care o foloseşte K.Dowding în analiza puterii în societate nu poate oferi o soluţie pentru distribuţia ideală a acesteia, însă. De altfel, autorul nici nu şi-a propus un astfel de scop. De altfel, cred că este extrem de dificil de realizat un model analitic ca cel al teoriei jocurilor pentru a oferi un răspuns la această întrebare. Indivizii şi grupurile sociale acţionează adesea mai degrabă non-raţional (nu neapărat iraţional, ci emoţional), decât raţional. Chiar şi autorul recunoaşte acest lucru, precizând că este uneori foarte dificil să intuieşti ce opţiune va avea un actor social în condiţiile în care el preferă să piardă într-o anumită situaţie, datorită renunţărilor pe care celălalt le-a făcut în situaţii anterioare, sau datorită sentimentelor faţă de acesta, aşa cum se întâmplă în cazul paradigmei “Bătălia sexelor” (p. 11-12). Iar aceasta este una dintre limitele asumate ale acestui tip de analiză a puterii.

 

10. Puterea este expresia unui schimb inegal

A. Dificultăţile definirii conceptului sunt legate de folosirea curentă şi de abordările din literatura de specialitate în egală măsură. Teoriile schimbului clasic ne spun că puterea, ca orice relaţie socială, este o relaţie de schimb. Mai mult, afirmă Peter Blau în Echange and Power in Social Life (1964), relaţiile sociale sunt schimburi reciproce de avantaje între actorii sociali: marfă/bani, muncă/salariu între angajator şi angajat, un avantaj moral precum mulţumirea, în contrapartidă cu serviciul făcut benevol, etc. (22)

 

Ceea ce semnalează apariţia puterii este dezechilibrul schimbului, în sensul că cel care obţine un salariu mai mare de la instituţie, înseamnă că este un individ care are o putere de negociere. Ca şi în cazul celui care obţine un preţ mai mare pe produs, nu înseamnă cumva cã puterea lor înseamnă putere de seducţie?

Meritul acestei teorii, ne spune P.Braud, este acela de scoate în evidenţă o serie de puncte principale ale relaţiei de putere:

1. relaţia de putere se înscrie într-o alternativă iar nu într-o relaţie unidirecţională închisă. Puterea nu apare în acest caz ca un atribut, ci ca o asimetrie de resurse disponibile

2. intensitatea efectivă a puterii se poate măsura prin referinţă la mărimea avantajului obţinut.

3. puterea nu se situează doar în tranzacţii punctuale sau micro-sociale (23)

 

B. In “Revue Internationale de Politique Comparee” (4/1997), un grup de trei autori ne propun în L’analise du choix rationnel en science politique sã gândim relaţiile de putere în termenii unor secvenţe de schimb de informaţii şi de comportamente care formează obiectul de studiu al teoriei jocurilor.

Autorii îşi propun sã analizeze prin teoria jocurilor situaţii de interacţiuni de aceastã naturã între care unele sunt simple, iar altele reprezintă cazuri de jocuri cu mai multe nivele (între care unul superior cu puţini jucători şi altul inferior cu un număr mult mai mare de jucători).

Acest din urmă model permite să facem o analogie cu comportamentul politic al unui număr mic de indivizi care pot influenţa jucătorii de la nivele inferioare. Democraţiile reprezentative fac posibilă situaţia ca jucătorii de la nivele superioare să aplice două tipuri de calcule strategice:

1. să răspundă la situaţia creată de parteneri, dar să ia în calcul consecinţele pe care alegerea lor le va avea asupra jucătorilor de la nivelul inferior – votanţii;

2. în acest fel se creează o alegere de trei rânduri aleatorie:

a. jucătorii parteneri iau alegeri cu aceleaşi calcul, gândindu-se la consecinţe ce sunt afectate de incertitudine;

b. jucătorii de la nivel inferior sunt în număr prea mare ca să poată urmări evenimentul;

c. efectele pe care acţiunea lor le va avea asupra nivelului superior sunt imprevizibile (24)

 

Analizând relaţia dintre putere şi influenţă, Braud observă că relaţia de influenţă exclude constrângerea. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu situaţii în care A, vrând să obţină un anume comportament de la B, poate să-i ofere diferite avantaje atractive: “Fundamental vorbind, influenţa este întemeiată pe seducţie”, lucru care ne obligă să facem distincţie între persuasiune şi situaţii de autoritate legitimă. (25)

Dacă orice situaţie de persuasiune cere oferta unei informaţii superioare în relaţia de schimb, manipularea fiind forma reprobabilă a persuasiunii, autoritatea legitimă este una întemeiată pe charismă, pe competenţă sau pe valori (religioase, militare, obiceiuri, etc.).

 

1. apud Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, 1998, ed.4a, pp. 31

2. idem, p. 32-33

3. teoria schimbului de coups este formulată pe structura teoriei jocurilor imaginată de Norbert Elias, Qu’est-ce-que la sociologie, trad., Editions de l’Aube, Paris, 1991, p. 92, p. 98, unde acesta imaginează un joc cu mai multe “etaje” utilizabil pentru aplicarea teoriei la politică

4. Braud, op.cit., pp. 39-43;

 

16. Caracteristice puterii politice

Grawitz şi Leca prezintă în Tratatul de ştiinţă politică ( 1985) câteva repere pentru identificarea caracteristicilor şi naturii puterii politice, în interiorul a ceeac e ei numesc “o junglă luxuriantă” de definiţii. Cum apare puterea politică definită din aceste două criterii – natura şi caracteristicile sale?

 

În funcţie de câmpul de extensiune, puterea politică se identifică prin intermediul a 5 caracteristici.

  1. Puterea politic se aplică la societatea ca întreg, de unde şi globalitatea puterii politice, spre deosebire de alte tipuri de putere. Societatea globală este o colectivitate independentă, căreia puterea politică ţi asigură reproducerea prin sisteme de interacţiuni stabilite.

  2. Puterea politică are un spaţiu pe care cârmuieşte, pe care îl organizează şi în care se autoreproduce în forme diferite de organizare, în funcţie de tipul de regim politic sau de sistem politic – tradiţional, modern, contemporan

  3. Puterea politică acţionează în cadrul unui mod determinat de producţie şi de reproducţie a vieţii materiale a societăţii, stabilind formele de repartizare a surplusului reieşit din activităţi economice pentru satisfacerea cererilor sociale.

  4. Puterea politică foloseşte coduri de comunicare ce deosebesc societatea în care acţionează de alte societăţi şi care asigură coordonarea activităţilor membrilor societăţii.

  5. Puterea politică stabileşte şi aplică, funcţionează în cadrul unui sistem de reguli ce stabilesc relaţiile dintre indivizi, dintre aceştia şi diferite grupuri, dintre grupuri, instituţii sociale, etc.

 

  1. Sub aspectul naturii sale, puterea politică are următoarele caracteristici:

  1. Puterea politică este suverană, în sensul că nu există nici o altă putere pe acelaşi teritoriu, căreia să I se supună

  2. Puterea politică este rezultatul alianţei dintre coerciţie şi legitimitate în cadrul teritoriului în care acţionează

  3. Puterea politică are o dimensiune normativă: ea stabileşte valori şi reguli de ordonare a sistemului de interacţiuni sociale, comunitare şi instituţionale.

 

1. Puterea politică are caracteristica globalităţii. (2) Diferenţele dintre doctrina juridică şi cea antropo-sociologică stau în faptul că prima se referă la tipul de colectivitate la care se aplică puterea politică, iar cea de-a doua se referă la caracterul puterii exercitate (instituţionalizată).

2. Suveranitatea rezultă din faptul că puterea politică se referă a întregul comunităţii în care nu există o altă putere deasupra ei. Dar, pentru un catolic tradiţionalist papa este autoritatea suverană, putem spune folosind aceeaşi formulă a definiţiei suveranităţii, care ţine de doctrina juridică. Mai mult, pentru un sindicalist, puterea sindicală este de multe ori mai importantă decât puterea de stat, atunci când el hotărăşte să facă grevă, în ciuda interdicţiei statului. Puterea sindicală este atunci puterea suverană pentru membrii de sindicat.

 

 

 

Concluzie 1

O definiţie unică este imposibil a fi realizată, având în vederea diferitele caracteristici şi diferitele contexte şi moduri de funcţionarea a acestui tip de relaţie socială.

Concluzia validă la care putem ajunge în cadrul acestei jungle luxuriante de definiţii este aceea că o definiţie funcţionează cel mai bine pentru cel puţin un caz de relaţii de putere. De aici, putem lesne accepta concluzia finală potrivit căreia puterea politică trebuie definită contextual, caracteristicile şi natura acesteia neputând fi prinse într-o definiţie unică ce vrea să se propună ca deţinătoarea adevărului ultim. Conform ideii de paradigmă multidisciplinară, o definiţie a puterii politice este rezultatul cooperării dintre discipline şi subdiscipline, pe de o parte, a acceptării faptului că nici una dintre definiţii nu va fi capabilă să cuprindă toate semnificaţiile unei întregi realităţi social-politice aflată în mişcare şi schimbare.

 

Concluzie 2

A doua concluzie care se poate trage din analiza conceptelor de putere şi putere politică este aceea că nici una dintre definiţiile propuse de o perspectivă analitică sau alta nu rămâne în afara criticii şi a contraexemplelor.

Pentru a demonstra posibilitatea de corectare a oricărei definiri ce se vrea deţinătoare a adevărului ultim, prezentăm în continuare câteva exemple din literatura de specialitate.

 

1. Definiţia prin motivaţiile deţinătorilor de putere

a. Puterea ca dorinţa de a domina se referă la un libido dominadi, la nevoia unui individ de a controla mediul social, de exemplu. Este însă la fel de adevărat că putem accepta ideea existenţei unui individ care are intenţia de a face un bine, motiv pentru care trebuie să ajungă la putere. Definim astfel puterea politică în exact opusul ideii anterioare: puterea ca dorinţa de a face un bine.

c. Atât puterea politică, cât şi puterea religioasă au sacralitatea ca dimensiune fundamentală, o sacralitate regăsibilă în mitologii politice. (pp. 27-28)

 

d. Puterea politică este putere centrală, dar şi putere locală, deci caracteristica globalităţii nu rezolvă într-o singură definiţiei tipologia şi natura puterii în funcţie de câmpul de coextensiune.

e. Puterea religioasă este şi ea globală într-un anume sens, ceea ce pune sub semnul îndoielii din nou caracteristica globalităţii (vezi papalitatea şi universalismul doctrinei catolice, brahmanismul, islamismul, etc.)

f. Puterea politică are funcţia de a realiza armonia socială şi ordinea într-o societate. Este însă la fel de adevărat că o funcţie asemănătoare are şi puterea religioasă.

 

g. Puterea politică are drept finalitate “binele comun”, spun unele definiţii. Este însă la fel de adevărat şi cuplul participă la demografie, la asigurarea binelui comun, după cum este la fel de adevărat că organizaţiile religioase au şi ele o funcţie asemănătoare, elaborând sistem de reguli de interacţiune cu valoare globală pentru o anume comunitate de credincioşi. Mai mult, puterea religioasă a avut aproape un mileniu caracteristica globalităţii, suveranităţii, a preeminenţei, a dreptului canonic dar şi a controlului dreptului pozitiv, etc.

(pp. 30-31) Jean-Marie Denquin, Introduction a la science politique, Hachette, Paris, 1991, p. 27

 

 

Aşa cum se observă, din nou, trebuie să recunoaştem că este greu de imaginat o definiţie şi o perspectivă analitică în stare să dea seamă de toate aspectele acestui concept – puterea – dată fiind complexitatea şi multitudinea de unghiuri din care poate fi analizat. Lucrarea lui K.Dowding reprezintă o anumită perspectivă, mai puţin folosită în spaţiul analizei socio-politice romaneşti – teoria jocurilor. Nu cred că se poate face o ierarhie între strategii de analiză ale unuia şi aceluiaşi fenomen sau fapt socio-politic, decât în sensul că una se potriveşte mai bine sau mai puţin bine obiectului de analizat. Nici-o paradigmă analitică nu poate egala însă valoarea analitică a unei “paradigme integrate”, aceasta fiind rezultatul combinărilor şi armonizărilor strategilor şi metodelor analitice care pot pune în evidenţă anumite aspecte ale obiectului de analizat.

Intr-o astfel de analiză multipradigmatică asupra puterii politice, strategia şi metoda folosite de K.Dweight ar veni să aducă o contribuţie în special din perspectiva structurală. In acest fel putem înţelege cum reacţionează actorii sociali faţă de strategiile celorlalţi, de ce ei nu pot totdeauna coopera pentru a-şi spori puterea socială, sau de ce se obţin rezultate similare în situaţii diferite: “Dacă ne imaginăm jocurile ca reprezentând structurile sociale, putem observa cum diferite grupuri de indivizi îşi structurează diferite seturi de interese” (p. 17). In fond acesta este chiar specificul teoriei jocurilor ca teorie a interacţiunii strategice şi dătătoare de seamă asupra celor mai bune sau celor mai nepotrivite strategii pentru a răspunde altora, în diferite tipuri de situaţii.

 

1 George Voicu – “Pluripartidismul, o teorie a democraţiei”, Editura All, Bucureşti, 1998, p.65

2 ibidem p.66-67

3 Roberto Michels – “Les parties politiques.Essai sur les tendances oligarchique des Democraties” (Paris, Flammarion, 1971), p.296

4 Max Weber – “The theory of Social and Economic Organization” (New York, The Free Press, 1974), p. 407

 

5 Raymond Aron – “Democratie et totalitarisme” (Paris, Gallimard, 1965), P.117

6 Kay Lawson – “The Comparative Study of Political Parties (New York, Saint Martin’s Press, 1976), p.3

7 op.cit. p.82

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 3,273 other followers

%d bloggers like this: